Am descoperit azi acest ciclu de patru articole. Lăsând de-o parte mici detalii care uimesc orice sinolog, recomandăm. Aici mai e ceva surprinzător: se vorbește despre faptul că în România „ conducerea n-a înțeles” . Nedumerire mare pentru mine: articolele acestea nu sunt făcute prin prisma conducerii României? În periplul prin China și legat de China dl deputat de Brașov s-a reprezentat pe sine, nu conducerea României?
China, la mijlocul traiectoriei programate (3)
28 ianuarie 2018
Cu câteva zile în urmă fotografia unui băiețel chinez care a ajuns la școală cu părul înghețat a devenit virală în toată lumea. Micul Wang, în vârstă de opt ani, trebuie să străbată zilnic cinci kilometri pentru a ajunge din satul său la cea mai apropiată școală.
A devenit un fel de erou național, însă situația lui este aceeași cu a altor zeci de milioane de copii care cresc în zone rurale sărăcite, ca urmare a migrației părinților către marile orașe unde găsesc de lucru. Țesătura socială care ținea în viață satele chineze s-a destrămat. În timp ce zonele urbane au cunoscut marea dezvoltare de care vorbeam în articolele anterioare, o parte încă mare a populației, probabil mai mult de 400 milioane de chinezi, trăiesc cu mai puțin de 5,50 dolari pe zi. Eliminarea sărăciei extreme este de fapt cel mai însemnat obiectiv al politicii sociale a conducerii actuale a Chinei. Povestea lui Wang a generat imediat un val de donații spre școala micuțului și curajosului băiețel, însumând peste 330.000 dolari în câteva săptămâni, iar micul Wang a făcut o declarație de mare om: „deși acum sunt o senzație pe Internet, eu nu ar trebui să fiu mândru (de aceasta)“.
Evident, se ridică întrebarea, în ce măsură modelul chinez de dezvoltare intră în contradicție cu inițiativa liberă și libertatea de exprimare așa cum le prețuim și le reglementăm noi, în lumea democrată. Raportul politic la ultimul congres al PCC vorbește de un drum parcurs pe jumătate. În termenii conceptului marxist al „contradicției principale“, raportul indică o contradicție între „o dezvoltare neechilibrată și inadecvată“ și „nevoile în continuă creștere ale populației pe drumul unei vieți mai bune“.
În același timp, mesajul politic al președintelui Xi Jinping este „reîntinerirea națională“, în care locul central îl ocupă în continuare puterea politică concentrată în mâinile partidului comunist. Este semnificativ că, în discursul lui Xi cu referire la Taiwan și Hong Kong, următoarea frază, „nu vom tolera nimănui, folosind orice mijloace și în orice moment, să separe fie și un centimetru de pământ de China. Sângele este mai dens decât apa“, a fost primită cu cele mai lungi aplauze ale Congresului. Avem în China un val de naționalism mai mare decât oricând în ultimii 40 de ani. „Dezvoltarea împărtășită de toți chinezii“ este conceptul de bază, iar pentru aceasta, sentimentul național este un catalizator extrem de puternic. Chinezii fac referire, cu îndreptățire, la aceeași dominantă a sentimentului național din viața americanilor.
Într-un interviu recent al unui mare pictor chinez, Qiu Zhijie, fan DADA declarat, acesta amintește că în momentul represiunii din Piața Tienanmen, din 4 iunie 1989, ca tânăr student a vorbit cu media occidentală, în primul rând Vocea Americii. S-a spus că a fost folosit de presa occidentală, însă el spune că n-a fost așa. S-a simțit foarte patriot. Iar astăzi, Qiu afirmă că face conferințe despre noua cerință a partidului față de artiști. Este de acord cu conceptul „autoîncrederii culturale“, adică exprimarea artistică liberă însoțită de cercetarea socială. Da, spune el, 4 iunie rămâne un subiect taboo. Dacă aș blestema partidul comunist aș deveni celebru, m-aș muta la New York împreună cu familia și aș fi onorat cu premii. Însă precizează: „Dacă vrei cu adevărat să schimbi China, trebuie să dai tinerilor șansa să vadă lucruri noi… Și pot să acuz partidul comunist în interviuri cu presa occidentală. Problema cea mare și prețul de plătit este mai ales în lupta cu birocratismul. Îți consumă timpul, te întârzie îngrozitor și îți cere să ai tot felul de întâlniri de care ți-e silă, fiind complet neproductive“. Din păcate, exact la fel ar putea să vorbească orice om din România. Cu diferența că, în multe cazuri, există la noi recursul în justiție care să-ți facă dreptate în fața unui abuz administrativ. Timpul pierdut, nervii consumați, tensiunea procesului de judecată, teama de interferențe ascunse și răuvoitoare vor fi însă adesea realitatea statului de drept de aici. Și din nou îl citez, fără să fiu pe deplin de acord, pe Constantin Noica: „Și ce înseamnă a fi liber sub necesitate, sub lege și nu în afara ei, decât că legea însăși poate fi modelată și că generalul nu reprezintă ceva rigid, în orice caz nemodelabil, monolitic, fixator, ca în modalitatea clasică a necesității, ci este unul susceptibil să se mlădieze și să capete variate determinații?“.
Nu sunt de acord cu Noica când, în deschiderea frazei de mai sus, afirmă că libertatea nu este a individului. Noica contrapune libertatea, care este, spune el, a generalului, haosului și diversității pure.
Și sunt de acord și profund impresionat de concluzia lui Noica: „Libertatea înseamnă inflexionarea generalului, iar la om ea este conștiința inflexionării lui, odată generalul atins“. Aș putea spune că modelul chinez de azi tinde către atingerea unui anume general. Frământarea mea, poate că prea filozofică, mă conduce la o frază a unui mare matematician al secolului XX, Frank Ramsey (care a murit la doar 26 de ani), din lucrarea sa „Adevăr și probabilitate“: „A avea aproximativ dreptate e mai bine decât a nu avea nicicând dreptate“.
La finele anului trecut, prestigioasa instituție de cercetare a opiniei publice Pew Resarch Center, din Washington, a lansat o anchetă în 38 de țări ale lumii, utilizând mijloace considerabile (o mie de persoane intervievate în fiecare țară), cu întrebarea „care este astăzi puterea economică dominantă în lume?“.
Răspunsurile sunt surprinzătoare pentru noi. Ele plasează China pe primul loc în Marea Britanie (44%), Franța (47%), Germania (41%), Spania (43%), Olanda (42%), în timp ce SUA se află la sub 40% sau chiar la 21% în Germania, unde și Uniunea Europeană e mai sus, la 25%. Explicația se află în primul rând în realitatea că explozia crizei financiare de acum zece ani s-a produs în SUA, în timp ce China a fost cu mult mai puțin afectată. Modelul chinez de dezvoltare nu mai constituie un subiect controversat, ci mai degrabă unul admirat. Nivelul de 47% din Franța s-ar putea explica și prin faptul că, din 2000 încoace, China a învestit acolo 11,5 miliarde de euro, din care 2,16 miliarde doar în 2016. Una dintre concluziile analizei privind investițiile în Franța este următoarea: „chinezii se interesează de toate domeniile de activitate, obiectivul fiind acela de a stăpâni tot lanțul deplasării turiștilor chinezi în lume“.
Nici această concluzie nu i-a stârnit cu ceva pe conducătorii politici ai României. Wall Street Journal titra anul trecut, „să acordăm credit chinezilor“, cu referire la faptul că gradul de îndatorare a familiilor (gospodării casnice) în China e doar de 44,4% în timp ce în Marea Britanie e 91%, în Franța 88%, în SUA 80%.
Pentru a încheia acest articol, vreau să relatez unele dintre spusele președintelui Xi Jinping de la întâlnirea pe care am avut-o, împreună cu colegi din Clubul de la Madrid, pe 30 noiembrie anul trecut. În finalul discuției, Xi ne spunea că el este vocea Chinei, dar „nu mă aștept să mă aprobați, nici toți cei prezenți, nici tot ce am spus.“ Cred, spunea Xi, că „vocea fiecărei națiuni trebuie să fie o voce ascultată“, și ne-a povestit o veche înțelepciune chineză. Doi prieteni pescuiesc în tihnă pe malul lacului, într-o splendidă seară, iar unul dintre ei zice: „ce fericiți trebuie să fie peștii în aceste ape“, iar celălalt îi răspunde: „tu nu ești pește, de unde știi că sunt fericiți?“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.