Însemnări din noua Chină (2)
20 ianuarie 2018
20 ianuarie 2018
China s-a dovedit capabilă să concureze de la egal la egal cu rivalii săi din sfera tehnologică
În anul trecut au apărut în New York Times un mare număr de articole despre China și realitățile de azi ale unei modernități la vârf care continuă să surprindă. Într-unul, despre investițiile Chinei în energii regenerabile ca mijloc de a reduce energiile poluante, se afirmă: „China vrea să stăpânească industriile viitorului, în timp ce alte guverne (cu referire la decizii ale președintelui Trump în susținerea exploatărilor de cărbune) vor să stăpânească industriile trecutului“. Iar chiar la sfârșitul anului trecut, un alt articol își întreabă cititorii: „Aveți nevoie de noi dovezi care arată că China este o forță globală în tehnologie?“ și răspunde că China este liderul mondial în producția de drone (aparate de zbor de diferite dimensiuni care se deplasează teleghidate de la mare distanță). O singură companie chineză (DJI, fondată în 2006) a ajuns să dețină astăzi 70% din piața globală a dronelor. Este clar că China s-a dovedit capabilă să concureze de la egal la egal cu rivalii săi din sfera tehnologică. Nu e vorba în primul rând de aplicații militare. În cazul dronelor, spre exemplu, ele au destinații remarcabil de actuale, precum supravegherea incendiilor și dezastrelor de tot felul, monitorizarea poluării aerului, inspectarea liniilor de energie electrică de înaltă tensiune, dar și livrarea de medicamente în cazuri de urgență.
În dezbaterea pe care am avut-o cu Clubul de la Madrid (CdM) la Imperial Springs (vezi primul articol publicat pe 10 ianuarie), s-a vorbit despre faptul că în această epocă a computerelor și algoritmilor, adică a analizei-optimizării-predicției-ofertei la nivelul cererii clientului-digitalizării și automatizării, adaptarea este trăsătura dominantă. China pare să fi înțeles cel mai repede această realitate.
Prioritatea în adaptare nu se mai află în cunoaștere, ci în capacitatea de a învăța. Metoda clasică a codificării și transferului de cunoștințe existente nu este nicidecum abandonată, însă exercițiul mental, prin rapiditatea învățării, asigură un nivel superior de adaptare, adică de eficacitate. În plus, acest tip de transfer permite învățarea de-a lungul întregii vieți.
Din nou, câteva cifre-sinteză sunt deplin edificatoare.
În iunie 2017, infrastructura de informare-comunicare în lume ne arată faptul că numărul conecțiilor aparat către aparat (M2M) pe card SIM era în China de 228 de milioane, adică 44% din totalul global, în timp ce în SUA, de 70 de milioane, adică 14%. Rezultatele obținute de China la vârful tehnologiei de astăzi sunt explicabile nu doar prin ceea ce de regulă mulți numesc copiere, ci și prin realitatea bazei sale științifice. Raportul OECD din iulie 2017 arată că proporția în cele 10% la vârful celor mai citate lucrări de cercetare științifică în lume, evoluția de la situația din 2005 la cea din 2016 este următoarea: SUA – 38,5% (2005); 25,5% (2016); China – 3,75% (2005), 13,75% (2016); EU 28 – 33% (2005), 32% (2016). Saltul Chinei este, în opinia analiștilor domeniului științei, mai important chiar decât cel din dezvoltarea economică. Personal, m-am bucurat să văd că draga noastră Uniune Europeană nu se dă bătută și a devenit forța nr. 1.
Dacă în Uniunea Europeană alocarea de resurse pentru știință reprezintă 2,9% din PIB, China a ajuns la un remarcabil 2,1% din PIB.
Această realitate este evidențiată de locațiile celor mai importanți investitori în cercetare și dezvoltare (R&D) la nivel global. Conform unui raport OECD din 2017, în anul 2014, în SUA, din numărul total de companii în R&D (673), 247 erau în sectorul ICT (information and communication technology), adică 36,7%. Pe locul al doilea se află Japonia, cu 42 de companii în ICT, reprezentând 14% din totalul său. Însă China, cu 57 de companii în ICT, are o mai puternică reprezentare în ansamblu, cu 26,3%. Toate aceste reușite cu caracter excepțional, dat fiind răstimpul scurt în care au fost obținute, nu înlătură faptul că „dezvoltarea este neechilibrată și inadecvată“, formulă utilizată chiar de Xi Jinping la ultimul Congres al PCC (Partidul Comunist Chinez). Aceste dezechilibre sunt persistente și îngrijorătoare îndeosebi în ceea ce privește modelul de economie existent actualmente în China, în care combinația dintre „rolul decisiv“ al piețelor și sprijinul ferm și permanent al statului acordat întreprinderilor de stat este nu de puține ori într-o stare de tensiune. Creditarea prioritară de care beneficiază întreprinderi de stat (unele atât de mari, încât sunt considerate pe bună dreptate ca jucători globali) conduce inevitabil la o supraîndatorare a acestora și la o fragilizare a sistemului bancar de stat. Soluția adoptată pentru reducerea contradicțiilor cuprinde prioritar creșterea productivității prin inovație și tehnologii de vârf. Însă excesul de capacitate de producție obligă China la găsirea unor alte modalități de a rezolva dezechilibrele structurale din zona ofertei. Astfel, a fost lansată inițiativa de care am amintit, „One Belt, One Road“, considerată oficial ca o cooperare internațională prin investiții susținute de China în întreaga lume.
Această nouă politică încurajează în mod explicit întreprinderile chinezești să lucreze împreună cu întreprinderi locale din Europa, Asia, Africa sau America Latină pentru a promova proiecte de investiții finanțate de China și – principial – colateralizate, adică asigurate, pentru investitor.
China a devenit în 2017, pentru prima dată, cel mai mare investitor din lume (fără a include și China însăși), luând locul Japoniei, fiind depășită doar de SUA. Această veritabilă „furie“ investițională a creat însă și mari probleme Chinei, prin faptul că în multe din achizițiile făcute valoarea de piață a activelor a scăzut după ce ele au fost achiziționate de companii chineze. Date fiind aceste riscuri pentru companiile ce nu au experiența integrării și a problemelor de gestiune de tip occidental, prioritatea este aceea de a urmări cu fermitate principiul sustenabilității.
Sunt nu puțini analiști occidentali care evaluează investițiile Chinei în plan internațional ca o promovare a intereselor strategice, inclusiv lărgirea influenței diplomatice, asigurarea accesului la resurse naturale și extinderea utilizării monedei naționale în lume. Prin aceasta, China nu ar face altceva decât ceea ce au făcut puterile colonialiste europene în secolul dintre 1839 și 1949. Marile investiții ce s-ar realiza prin inițiativa „Belt & Road“ ar fi văzute fie ca un risc ridicat cauzat de eventuala contradicție dintre drumul investiției și destinația finală, fie ca o dezvoltare inovativă a unei comunități (formată oriunde în lume prin investiția chineză) cu un destin comun. În ceea ce privește țara noastră, orice evaluare a unor asemenea investiții trebuie să ia în considerare două realități românești dureroase:
- Deschiderile operate de tranziția către Uniunea Europeană nu au adus decât prea puține investiții de infrastructură și industriale și multe investiții pentru ocuparea domeniului și, desigur, piețelor serviciilor de către companii occidentale: bancare, a spațiilor comerciale, a telefoniei, a distribuției de energie electrică, gaze naturale și apă.
- Din mai multe motive, din care principalul stă într-o slabă, ca să nu zic rușinoasă și prea îndelungată politică guvernamentală, România nu arată că ar fi capabilă să restabilească o capacitate decentă de concentrare a unui efort investițional pentru realizarea unor proiecte economice de mare anvergură.
Prin urmare, consider că o deschidere spre obiective concrete în cooperare cu China este binevenită.
În prezentarea făcută într-un mare forum la Chengdu în noiembrie anul trecut, am vorbit despre o strategie de acțiune practică sub un risc controlat. Între proiectele interesante pentru o astfel de cooperare, am menționat:
– construcția unei căi ferate de mare viteză Constanța – granița cu Ungaria;
– o centrală de pompaj și producere de energie electrică la ore de vârf în zona Brezoi (la vărsarea Lotrului în Olt), cu o putere de circa 1000 MW, cuplată cu construcția unității nucleare nr. 3 la Cernavodă;
– finalizarea canalului Siret – Bărăgan și construirea sistemului de irigații aferent pentru circa 450.000 de hectare;
– dezvoltarea, nu numai în București, a sistemului „smart city“, sau „orașul inteligent“ (sisteme de iluminat, parcări, deblocarea traficului etc.).
Începutul instituțional există prin semnarea de către România a Memorandumului de înțelegere privind cooperarea „Belt & Road“ în 2015 și apoi aderarea în 2017 la Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură.
Așa cum Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria au început să valorifice platforma de cooperare 16+1 (China – Europa Centrală și de Est), România nu are timp de pierdut, căci timp și ocazii favorabile am irosit „magistral“ în ultimii 20 de ani.
China nu mai poate fi considerată astăzi ca o țară în faza de adaptare la procesul de globalizare. China a devenit un lider al acestui proces.
Multe aspecte de politică, de democrație și, desigur, fr ordin cultural sunt de cel mai mare interes în a judeca drumul și succesele Chinei.
https://www.cotidianul.ro/insemnari-din-noua-china-2/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.