Sunt pe aeroportul moscovit Domodedovo şi aştept avionul de Habarovsk. Cândva
nişte prieteni vorbitori de rusă mi- au spus că „Domodedovo” înseamnă „
cămăruţă” . Şi numele chiar că i se potriveşte.
Suntem în vara lui 2001.
Am hotărât iniţial să fac echipă cu o verişoară a mea şi
să mergem în excursie în Rusia- o excursie de zece zile în Rusia. Amândouă am
fost sigure că ne vom fi cei mai buni tovarăşi de călătorie.
Păi nu
întreabă profesorii de liceu pe elevi înainte de vacanţă: „ Cum se ajunge cel
mai repede de la Pekin la Londra? ” ? Răspunsul corect fiind: nu cu
avionul, nu pe internet ori altcumva, ci: „ Dacă mergi cu prietenii” .
Când
auzi aşa ceva pare foarte ok. De fapt, pe drum, cel mai adesea, prietenii de la
început de drum se pot transforma în cei mai de pe urmă duşmani.
De la
Pekin la Moscova eram încă prietenă cu verişoara mea; dar de la Moscova la
Sankt Petersburg eram deja aproape duşmance. Asta fiindcă eu crezusem că eu şi
vară- mea, cum eram amândouă proaspăt divorţate vom vorbi pe drum cu siguranţă
cam aceeaşi limbă. Adică fără soţi în preajmă ori, cum s- ar zice, eliberate de
orice legături, vom putea să- i beştelim în voie şi după pofta inimii pe foştii
soţi.
Numai
că, la doar câteva clipe după ce ne urcasem în avionul spre Moscova, vară- mea
a şi început o nouă idilă.
Bărbatul
acela vecin de scaun cu noi şi din acelaşi grup de turişti cu noi, de cum s- a
aşezat pe locul lui, s- a şi pus pe un sporovăit tare şi de mama focului cu ea.
M- am gândit să le atrag atenţia cumva delicat că sunt şi eu pe- acolo, însă am
înţeles repede că şi bărbatul acela se purta ca un burlac, aşa că osteneala mea
ar fi fost fără vreun folos.
Abia
atunci mi- am dat seama că vară- mea e de un optimism incurabil şi că poate
foarte uşor intra sub piele oamenilor.
Eu nu
mai am un aşa optimism, iar când cunosc pe cineva îi văd întâi defectele. Cred
că dacă eşti trist, atunci eşti trist şi gata, nu mai ţii seama de moment şi
împrejurări. Îmi iau o faţă posomorâtă, căzută, încremenită parcă într- un
strat de albuş, scorţoasă şi ridată. Asta adesea mă face foarte depresivă. Iar
când stima mea de sine e şi ea la cote scăzute, mă pricep de minune la a- i
scoate din sărite pe ceilalţi.
În
avion l- am examinat la rece pe vecinul nostru de scaune şi imediat am
descoperit că are unghii lăsate lungi la degetele mici de la ambele mâini. Şi
că obişnuieşte ca foarte des să ridice mâna dreapta, iar cu unghia cea lungă de
la degetul mic ridicată în sus să- şi arunce, printr- un gest larg, spre vârful
capului, părul care- i cade pe frunte. Unghia aceea mare, verzuie, uşor
transparentă m- a dus cu gândul la unghiile false, din aur, de la toate
degetele ultimei împărătese, Ci Xi, din picturile occidentale: stranii, bizare,
uşuratice, nelalocul lor.
Başca
râsul lui, când scurt şi întrerupt, mutesc, când zgomotos şi nuanţat, care- mi
invada auzul.
Odată
ajunşi la Moscova şi cazaţi la Hotel Univers, i- am spus fără menajamente
verişoarei mele tot ce aveam pe suflet. Mi- a răspuns chicotind: „ Obiectiv
vorbind, nu eşti prea sinceră şi nici prea îngăduitoare. Obiectiv vorbind,
unele dintre părerile lui sunt chiar super. ” . Şi- atunci am descoperit ceva
nou la verişoara mea: că are un tic verbal: „ Obiectiv vorbind” . Ce
înseamnă acest „ Obiectiv vorbind” ? Cine ar putea să confirme că atunci când
ea spune „ Obiectiv vorbind” este chiar obiectivă? Ba dimpotrivă, când îl ia pe
„ Obiectiv vorbind” în gură, de obicei vrea să sublinieze un punct de vedere al
ei în care crede din plin. Aşa că am simţit cum mă ia greaţa la vorba asta a
verişoarei.
Stând
în picioare pe Aeroportul „ Cămăruţa” şi aşteptând cursa spre Habarovsk, am
luat din nou la refec motivele despărţirii mele la mijloc de drum de verişoara
mea şi cred că acestea au fost: unghiile prea lungi ale vecinului nostru de
scaun şi vorba asta a verişoarei : „ Obiectiv vorbind” . Par ele mărunte, dar
eu nu pot trece peste aşa ceva.
După ce- am ajuns de la Moscova la Sankt Petersburg, mi-
am afişat faţa posomorâtă şi, cu greu, m- am alăturat grupului de turişti şi-
am vizitat pe Buelvardul Fierarilor fosta reşedinţă a lui Dostoievski, unde am
ascultat poveştile despre Dostoievki ale ghidului, o doamnă în vârstă,
uscăţivă, cu faţă sobră, impunătoare. N- am reţinut cine ştie ce, numai foarte numeroasele
riduri din jurul gurii bătrânei doamne, o gură boţită ca nişte margini ale unor
aceiaşi colţunaşi încălziţi în mai multe rânduri la abur şi de aceea fără
niciun gust. Şi am mai reţinut că a zis că primul nepot al lui Dostoievski este
în prezent vatman pe un tramwai, care circulă în cartierul din zona casei
memoriale. Apropo de asta am avut chiar o mică satisfacţie răutăcioasă: uite că
Dostoievski este una dintre persoanlităţile mari ale Rusiei, iar printre
urmaşii lui e şi un vatman. Cam ca mine: mama mea e scriitoare şi nici eu nu i-
am împlinit speranţele de a mă ridica deasupra altora. Profesia şi căsnicia mea
probabil că au mâhnit- o, dar nu ştiu cum să vă spun: eu totuşi trăiesc în
capitală şi sunt funcţionar civil public la stat. Nu m- au interesat niciodată
biblioteca mamei şi literatura ei, poate şi de aceea când am văzut- o pe
verişoara mea şi noul ei prieten, stând cu capetele lipite unul de altul la
standul din holul casei memoriale Dostoievski ca să cumpere semne de carte cu
portretul acestei mari personalităţi imprimat pe ele, am luat hotărârea
decisivă: îi voi părăsi şi mă întorc singură şi mai devreme în ţară. N- am
putut aştepta să ne întoarcem la Hotelul Smolnâi, aşa că i- am spus ce gândeam,
cu un zâmbet fals, verişoarei mele. Mi- a zis panicată: „ Obiectiv vorbind,
eşti o râzgâiată şi te porţi ca un copil mic. Mai sunt patru zile şi ne
întoarcem împreună! ” . La care eu îmi tot repetam în sinea mea: gata cu vorba
aia a ta „ Obiectiv vorbind ” !
Mă gândeam să mă întorc direct la Pekin, însă nu s- a putut, agenţia de turism
mi- a spus că nu pot trece graniţa decât aşa cum era scris în contractul lor.
Aşa că, acum trebuie să merg cu avionul de la Moscova la Habarovsk, după care
să iau trenul şi să intru în China pe la Mudanjiang, după ce străbat Siberia.
Asta înseamnă ceva timp pierdut, însă cum am aflat că e mai ieftin aşa, am să
ascult de agenţia de turism. În seara asta de vară a lui 2001, după ce am băut
pe bătrânul şi foarte aglomeratul Aeroport „ Cămăruţa” două sticle de băuturi
diferite cu un gust bizar foarte aparte, aştept în cele din urmă să vină
avionul de Habarovsk. E afisat vechiul zbor – 154.
Am urcat în avion în şuvoiul de pasageri, descoperind că
mulţi dintre ei sunt din Orientul Îndepărat, în special oameni din Habarovsk şi
numai câţiva moscoviţi şi ceva străini aşa ca mine. Cum nu înţeleg ruseşte, nu-
mi dau seama de diferenţa de accent a celor din jur, dar, cu totul ciudat, am
simţit pur şi simplu care sunt moscoviţi şi care din Habarovsk. Locul meu e undeva
în partea din spate a avionului, spre culoarul de trecere, aşa că pot vedea
lejer o mare parte din covorul roşu- albastru de pe jos. Covorul e deja murdar,
florile de pe el sunt cam şterse, iar petele de vin, de supă şi sos de carne se
încăpăţânează să se se arate clar şi cu îndărătnicie. Stewardesele, de vârstă
mijlocie şi surprinzător de plinuţe, dau ici şi colo, cu mişcări molcome, o
mână de ajutor pasagerilor – să închidă compartimentul de bagaje de deasupra
capului, de pildă, iar rujul roşu dat din belşug, care li se revarsă peste buze
arată cât de puţin le pasă de ele şi mai pare a da pasagerilor şi un semnal:
acesta e un avion al bunului plac şi indiferent ce veţi avea chef să faceţi în
continuare, nu contează câtuşi de puţin. Pe rândul din faţa mea sunt trei
tineri: un băiat şi două fete, care mi- au atras atenţia de cum am intrat în
avion, fiindcă în afară de ţipetele ascuţite şi hohotele lor răsunătoare de râs
nu se mai auzea nimic altceva. Băiatul e cu siguranţă unul dintre parveniţii
moscoviţi: faţă rumenă, părul proaspăt spălat, unghiile foarte îngrijite, toate
ca nişte scoici lucitoare montate pe degete. Ţine în mână un smartfon original
Nokia cu ecran mare, pe care- l arată celor două fetişcane cu păr cârlionţat şi
strident fardate din dreapta şi stânga lui. În Rusia anului 2001, telefoanele
mobile încă nu sunt ceva comun, iar cel din mâna parvenitului e probabil un
model nou dacă poate stârni aşa o admiraţie din partea fetiţelor. După cât se
pare, pentru telefonul acela, ele sunt în stare să se lase ciupite de băiat,
muşcate, să- şi toarne alcool pe gât ţinându- se de nas, să- şi aprindă o
ţigară ţinându- se de păr. Eu stau închisă în rândul din spatele lor, iar
aceste trei ţeste agitate continuu din faţa mea par a fi trei căţeluşi pekinezi
de jucărie cu bateriile stricate. Parvenitul acesta are cu siguranţă ceva
afaceri în Habarovsk, acolo e un important nod de cale ferată rusesc din
Orientul Îndepărtat, dar e şi un port la fluviu, un aeroport important, există
conducte pentru transport de petrol venind din insula Sahalin, iar prelucrarea
petrolului, construcţia de nave, construcţia de maşini şi alte de- alde astea,
sunt toate foarte dezvoltate. Foarte probabil că parvenitul acesta are afaceri
în petrol, dar indiferent de biznisul lui, pe mine mă interesează siguranţa
avionului. Mi- am dat seama că n- are nici cea mai vagă intenţie de a- şi
închide telefonul, aşa că nu m- am putut abţine să- l rog cu voce tare, în
engleza mea de baltă, să închidă telefonul. Aveam în mod sigur în momentul acela
o faţă nu prea frumoasă, cu care, în mod surprinzător, l- am uimit pe stăpânul
smartfonului. Şi- a închis telefonul întorcând capul spre mine, nedumerit, cu
aerul a spune: „ De ce vă înfuriaţi aşa de tare? ” .
În acest moment, în uşa compartimentului de avion s- au ivit
ultimii doi pasageri: o tânără şi un băieţel de vreo 5 anişori. Tânăra ducea în
mâni o groază de bagaje, dintre care sărea în ochi o cutie mare şi rotundă de
pălării. Cutia mare de pălării era pusă înaintea altor numeroase sacoşe în aşa
fel încât părea că ea, cutia, o conduce să meargă spre înainte. Tânăra şi
copilul s- au îndreptat fix spre mine şi am văzut că aveau locuri pe acelaşi
rând cu mine, în dreapta, despărţiţi de un culoar. Abia atunci am vazut că de
fapt cutia aceea de pălării de culoarea orezului o ducea pe degetul mic, unde
era bine legată cu panglica ei cafenie de mătase şi am mai văzut că pe lateral
pe cutie era desenată o pălărie mare, cât o portocală, altfel o pălărie în stil
masculin elegantă. Şi ăsta tot deget mic în mişcare e, dar degetul mic al
acestei femei nu mi- a trezit vreo aversiune. Mişcarea aceasta de a duce pe
degetul mic panglica de mătase a cutiei de pălării, îi dădea un aer de
vulnerabilitate şi de gospodină. O mamă şi- un copil, un duo ca în Habarovsk şi
nu numai, care au fost la rude la Moscova. La întoarcere, au cu ei o groază de
lucruri: dăruite de rude, dar şi alese cu grijă şi cumpărate de ei. Soţul,
prins cu treburi, n- a mers cu ei, aşa că ea i- a cumpărat ceva deosebit: o
pălărie elegantă. Raţionez în sinea mea acestea uitându- mă cum femeia se
străduieşte în grabă să găsească un loc sacoşelor, doldora de lucruri, pe care
le ţine în mână. Şi- a instalat mai întâi cutia de pălării pe propriul scaun,
eliberându- şi cu precauţie din strânsoarea panglicii cutiei degetul mic, deja
înroşit şi umflat de greutatea cutiei, ca şi cum cutia aceea de pălării ar fi
fost ea însăşi un călător cufundat într- un somn adânc. După care, a pus
celelalte sacoşe în compartimentul de bagaje. În cele din urmă, rămăsese cu
cutia de pălării în mână, pe care o ţinea strîns în braţe căutându- i un loc
unde să stea în siguranţă. Unde trebuia să stea normal, adică în compartimentul
pentru bagaje, fiind foarte strîmt, era deja înţesat, iar cutia de pălării,
imensă, n- ar fi intrat acolo uşor. Femeia, cu cutia de pălării în mână, s- a
rotit pe culoarul dintre scaune căutând din priviri stewardesele, cu speranţa
într- un ajutor de la ele. Stewardesele nu s- au arătat, iar cei din jur,
printre care şi eu, nici nu s- au gândit să- i dea mâna de ajutor – Cu ce
puteam eu s- o ajut? În locul meu verişoară- mea foarte probabil că s- ar fi
ridicat cu aerul că vrea să ajute la căutarea unui loc, dar verişoară- mea nu e
aici. În momentul acesta, un bărbat înalt şi uscăţiv, de pe rândul din faţa
femeii, s- a ridicat, a deschis compartimentul de bagaje de deasupra capului
lui, a cules de- acolo o sacoşă insignifiantă pe care a aruncat- o pe culoarul
comun, apoi fără a lăsa răgaz de explicaţii, a luat cutia de pălării de la
pieptul femeii şi a băgat- o în compartimentul lui de bagaje. În continuare,
după ce a închis cu un uşor păcănit trapa compartimentului de bagaje, bărbatul
înalt şi uscăţiv s- a năpustit spre femeie şi i- a înşfăcat mâna, parcă
spunând: „ S- a rezolvat? ” . Apoi, cei doi au schimbat câteva fraze care
trebuie să fi fost cam aşa: femeia, arătând spre sacoşa lui de pe jos: „ Şi
sacoşa dvs? ” . Bărbatul, luând de pe jos sacoşa şi îndesând- o repede sub
scaunul lui: „ N- a meritat niciodată să stea în compartimentul de bagaje, sub
scaun îi e locul. ” Femeia a râs aprobator, după care s-a întors spre fiu
ţipând: „ Saşa! ” . Cuvântul acesta chiar l- am auzit clar. Saşa chiar atunci
stătea în picioare în faţa parvenitului moscovit de pe rândul din faţa mea cu
privirea lipită de noul Nokia din mâna acestuia. S- a întors vădit nemulţumit
lângă mama, bombănind ceva în şoaptă. Am ghicit eu din astea că femeia
voia ca el să stea pe scaunul de la geam, intenţionat ca să- l ţină departe de
moscovit. Iar el fix asta voia: să stea pe scaunul dinspre culoarul comun. Până
la urmă bineînţeles că n- a reuşit s- o înduplece pe mamă. E un copil timid, cu
părul de culoarea grâului. Sub ochii de culoarea albastră a mării are, abia
schiţate, două uşoare pungi- genul acesta de pungi sub ochi care îşi au locul
pe faţa vârstnicilor, l- am văzut adesea pe feţele delicate ale unor copii din
Europa, iar asta le dă un aer de resemnare ce subliniază că astfel de copii
sunt nişte filozofi înnăscuţi.
Avionul a decolat, iar eu, privind pieziş din dreapta la femeie mi- am dat
seama că mi- e cunoscută. Şi mi- am amintit că pe rafturile cu cărţi ale mamei
mele scriitoare văzusem o carte veche intitulată „ Povestea Zoei şi- a lui
Şura” , iar femeia care- mi e vecină de scaun în dreapta seamănă oarecum cu
femeia din poza Zoei din carte. Păr castaniu, bărbie ovală, ochi uşor
asimetrici cu expresie hotărâtă. Zoia e o eroină aproape de inima celor din
generaţia mamei, dar care celor ca mine, născuţi în anii şaizeci ai secolului
douăzeci nu le spune mare lucru. Pe vremea când mă holbam la poza ei, părul ei
mi- a atras cel mai mult atenţia. Este fără de îndoială eroina Marelui Război
pentru Apărarea Patriei, dar privind lucrurile din punct de vedere al modei, şi
părul ei scurt şi creţ ar fi putut crea un curent în modă. Pe vremea aceea îmi
plăcea coafura ei şi aşa se face că îmi amintesc de ea. Acum nu vreau să îi dau
vecinei mele de scaun din dreapta numele de Zoia, aşa că am s- o numesc Irina.
Rusoaicele or avea oare acest nume? Nu- mi pasă. Simt eu că vecinei mele i se
potriveşte această înlănţuire de sunete: Irina. Cocul de la ceafă, umerii ei
înguşti, fusta ei ecosez, prea lungă şi prea conservatoare, mâinile ei extrem
de curate, cu încheieturi roşiatice şi cam prea mari pentru o femeie, ochii de
un căprui închis, uşor mijiţi şi pleoapele tremurânde, expresia aceea de
aşteptare răbdătoare să se întoarcă acasă, toate astea conduc mai mult spre
Irina şi nu Zoia. Au început să se audă difuzoarele din avion, care spun
pasagerilor că zborul va dura în jur de nouă ore şi că sosirea la Habarovsk va
fi dis- de- dimineaţă. Că în circa zece minute se va servi pasagerilor cina,
iar băuturile şi produsele alimentare care se comandă separat se plătesc.
Am
înghiţit în grabă cina pe jumătate rece: trei felii de castraveţi acri, câteva
chiftele şi un borş cu multă grăsime. Trebuie să închid ochii şi să trag un pui
de somn. Habarovsk nu e destinaţia mea finală, de- acolo mai merg o noapte cu
trenul. Gândindu- mă la astea, m- am simţit dintr- odată foarte obosită. De ce
trebuie oare ca oamenii să călătorească?
Când am redeschis ochii, am descoperit că se produseseră
oarece schimbări în avion.
Majoritatea pasagerilor avionului dorm, schimbările vin
dinspre rândul din faţa scaunului Irinei. Bărbatul înalt şi uscăţiv de pe
rândul din faţa ei e acum întors spre scaunul din spatele lui şi, în genunchi
pe propriul scaun, căruia, sprijinit în subţiori, îi îmbrăţişează spătarul,
pălăvrăgeşte cu Irina. Îi voi spune deocamdată Uscăţivul, deşi faţa- i uscată
dispare sub nişte dinţi de cal, albi şi nefiresc de mari. Poziţia lui de
îngenuncheat, întors cu faţa spre spate, îi dă un aer de necioplit, aflat în criză
de timp. Nu- i vorbă că şi costumul lui de blugi, prea scurt, cu două măsuri
mai mic, îi subliniază şi el în plus aerul de necioplit. E emoţionat. Îi mai
lipseşte firul de trandafir în mână ca să fie statuia perfectă din parcuri şi
de pe străzi a celui care face o cerere în căsătorie. Irina, deşi nu- l
priveşte drept în ochi, totuşi nici nu- l antipatizează. Păi ar părea de fapt
că fac schimb de impresii despre Moscova. Sau poate nu ... Mai pe scurt:
discută tare aprins. Stewardesele nu se arată ca să întrerupă îngenunchierea
Uscăţivului, numai Saşa, de lângă Irina, îl ţinteşte vigilent cu privirea pe
Uscăţiv, în ciuda faptului că e aşa de somnoros încât abia îşi ţine dezlipite
pleoapele. Apoi, Uscăţivul, îngenuncheat de prea mult timp ca să mai poată suporta,
îşi îndreaptă în cele din urmă atenţia spre Saşa, sună stewardesele şi cumpără
pentru băiat o cutie de cola şi o bucată de salam rusesc. Faţa lui Saşa se
îmblânzeşte dintr- odată şi după încuviinţarea tacită a mamei, primeşte cu
oarece sfială darul de la Uscăţiv. Cu salamul bine strâns într- o mână şi cola
ţinută sus în cealaltă palmă, având aşa o mâncare minunată şi venită pe
neaşteptate, pe moment nu ştia din care să guste mai întâi. Iar Uscăţivul, ca
să bată fierul cât e cald – cred eu –îşi întinde braţele spre Saşa şi- i cere
simplu să facă schimb de locuri. Pe un ton mieros îi spune şi cât de bun e
locul lui, că e spre culoarul dintre scaune, adică fix ce- şi dorea Saşa la
început. Saşa ezită, iar Irina roşeşte subit, fiindcă pare a fi pe acelaşi gând
cu Uscăţivul. Totuşi nu refuză propunerea Uscăţivului, tace mîlc, îşi
împreunează mâinile şi începe să şi le frământe. Aşa că Uscăţivul, ca şi cum ar
fi fost încurajat, se ridică în picioare, se duce la rândul din spate, întinde
mâna până la subraţul lui Saşa, de unde îl apucă uşor dar ferm şi - l „
extrage” din scaun, după care- l pune în fostul lui scaun de până atunci din
rândul din faţă. Probabil că pe bună dreptate trebuie să- l numesc „ fostul”
scaun al lui, pentru a sublinia noutatea apărută în relaţia dintre Uscăţiv şi
Irina. Oare chiar să se fi înfiripat între ei o relaţie?
Uscăţivul, ca răsplată că i se acceptase locul lângă Irina, se lungeşte cât e
de mare picior peste picior, pe jumătate întors spre Irina, aşa că pot vedea că
în picioare are nişte pantofi din piele cu toc scâlciat şi vârf ascuţit, iar în
pantofi nişte şosete gri din mătase, chinezeşti, la care mai toţi chinezii au
renunţat demult, iar carâmbii şosetelor au găuri de arsură de ţigară mari cât
boaba de mazăre. Mi- am dat aşa seama că Uscăţivul chiar dacă nu e un om bogat,
are cu el în avion lucruri scumpe ceva de speriat. Dar ce să vezi, Uscăţivul
cheltuie din nou: iar cheamă stewardesa, însă de data asta pentru o sticluţă de
vin roşu pentru el şi Irina. Stewardesa le aduce chiar şi pahare şi le destupă
sticla. Ridică amândoi deodată paharele, cu aerul că ezită să ciocnească, ar
vrea, dar se opresc, ca şi cum între ei ar fi ceva ca un cearceaf nevăzut ce îi
desparte. O văd pe Irina luând uşor crispată o înghiţitură de băutură, de
parcă în pahar ar fi fost de fapt o fiertură fierbinte. Bea şi Uscăţivul o
duşcă, după care îşi ciocneşte puternic paharul de paharul Irinei. Ca atunci
când cineva se izbeşte provocator de umărul altcuiva. Băutura din paharul
Irinei se unduieşte o clipă, iar ea rîde uşor vinovat spre pahar. Nu- mi
place deloc acest râs vinovat al ei, ce poate fi luat ca un început de flirt
sau care spune că începe să accepte flirtul celuilalt.
Eu, în scaunul meu, îmi corectez poziţia, mă aşez mai comod, într- un fel şi ca
să pot să- i observ mai bine pe cei doi din dreapta mea. Mărturisesc că mintea
mea are şi ceva părţi întunecate, ca atunci de pildă când îmi place să observ
că ghinionul unor oameni faimoşi e la fel cu al omului obişnuit. Cu toate că
Irina nu este un astfel de om faimos, mi s- a părut că e cel puţin o fată bună.
Să văd o fată bună făcând prostii îmi dă o satisfacţie de neînţeles. Mă uit în
jur, printre gene, încreţind din frunte şi sper ca Saşa să vină să- şi vadă
mama în postura de acum. Dar Saşa e total captivat de gustul salamului, îi văd
din colţul meu jumătate din feţişoară.
Cei
trei „ căţeluşi pechinezi electrici” de pe rândul din faţa mea, care au dormit
şi ei, s- au trezit din somn toţi deodată. Iar după trezire s- au pus din nou
pe mâncat şi băut, după ce au cumpărat mai tot ce se poate cumpăra în avion.
Când beau, nu beau cu paharul, fiecare are sticla lui, şi- o pune la gură şi-
şi toarnă direct pe gât, ba din când în când îşi mai toarnă şi unul altuia
câteva înghiţituri din propria sticlă. Subita lor expansivitate îi fac pe
Uscăţiv şi Irina să pară civilizaţi şi rezervaţi; cu voia dvs aş putea spune
despre cei doi chiar că par expiraţi.
Fix în
momentul când mă gândesc la astea, băutura din pahar o face pe Irina să se destindă,
iar ea şi Uscăţivul transformă discuţia distantă de până atunci în gângureală,
iar cocu- i de la ceafă, care se tot freacă de desenele ornamentale în relief
de pe husa albă a spătarului ei de scaun, s- a desfăcut şi câteva fire de păr
îi atârnă acum pe lângă urechi, acoperindu- i dorinţele. Da, are dorinţe,
o spun în sinea mea şi am asta pe buze. Mirosul acela al dorinţei mă
învăluie iar difuz.
Numai
că am senzaţia că nu e un miros pur subiectiv, ci şi venit în mod real de
undeva din faţă, unul material. De undeva din partea din faţă a avionului au
apărut doi domni îmbrăcaţi impecabil. Când mi- am desprins privirea de la cocul
Irinei, i- am văzut în faţa- mi pe aceşti doi bărbaţi şi brusc am priceput că
mirosul acela provenea de la ei - unul dintre ei era cu siguranţă dat cu
parfum Burberry light, pentru bărbaţi. Prea
multe nu ştiu despre parfumuri, dar cel puţin la acesta sunt sensibilă, cauza
fiind mama mea, fiindcă ea se dădea cu acest parfum. Ţin minte că i- am spus cu
sarcasm o dată: „ Cum de te dai cu parfum bărbătesc!” . Mama mi- a spus că e
singurul parfum neutru, pe care deci îl pot folosi şi bărbaţii şi femeile. Îmi
vine în minte cartea „ Povestea Zoei şi- a lui
Şura” din biblioteca mamei şi că adesea mă
nedumerea cum de femeia care era Zoia cea cultă în tinereţe, la bătrâneţe
îşi dorea parfum Burberry light. Având în vedere pe cei doi domni pe
care îi aveam acum sub ochi şi avionul acesta leneş, depăşit, pare că dau peste
un răspuns picat din cer, deşi fix în acest moment noi chiar suntem în cer.
Cei doi
domni sunt tineri, înalţi, de o frumuseţe distinsă, superbi, eleganţi,
sculpturali. S-ar părea că există numai două categorii de bărbaţi care se
gătesc ca ei: modelele masculine de podium şi hoţii de buzunare profesionişti
de pe lângă hotelurile de cinci stele. Cei doi vin spre în spate lăsând în urmă
o dâră de parfum, iar brăţările groase de aur de la încheietura mâinii, ce se
împletesc cu părul gros şi dens de pe dosul degetelor lucesc în obscuritatea
din avion şi atrag priviri surprinse. Au trecut ştergându- se de mine şi într-
o clipită au dispărut împreună pe uşa toaletei.
Curiozitatea
mea morbidă mă împinge să nu mă pot stăpâni să mă întorc spre spate să- i
pândesc şi conchid că ei chiar au intrat împreună la toaletă, nu e niciunul care
să aştepte afară. Aici accentuez acest „ împreună”.
În
acest moment, pe locul gol de pe rândul cel mai din spate, o stewardesă,
ascunsă privirii, stă aplecată într- o parte şi sparge seminţe de floarea-
soarelui. E clar că e familiarizată cu aşa ceva. După vreun sfert de oră văd cu
ochii mei cum ies din toaletă cei doi bărbaţi unul după altul şi cum unul
dintre ei îi aşează celuilalt cravata strâmbă. Sunt surescitată că văd aşa
ceva, dar mă şi înfurie cum, într- un mod incredibil, sub ochii oamenilor, profită
de toaleta scumpă dar şi strîmtă a avionului să se înghesuie acolo amândoi
deodată, ăsta chiar că e avionul pasiunilor sexuale de nestăpânit,
întrebuinţarea pe care au dat- o toaletei cei doi bărbaţi splendizi arată clar
ca lumina zilei că îşi transformă această pasiune sexuală în exhibiţie,
spectacol. Asta şi pentru că după o jumătate de oră, cei doi iar s- au ridicat
de pe scaunele lor din faţă şi ostentativ sub ochii noştri, iar s- au vârât în
toaletă.
Dacă am folosit cuvântul „ noi” e pentru că atunci când au trecut cei doi
bărbaţi splendizi, Irina şi Uscăţivul au fost şi ei atenţi la cei doi. Iar mâna
dreaptă a Uscăţivului deja ajunsese pe umărul drept al Irinei.
După fix o jumătate de oră, mâna aceea alunecă pe şalele Irinei.
După fix o jumătate de oră, mâna aceea se extrage de pe şalele Irinei şi e
ispitită să se aşeze pe coapsa ei.
E deja noapte adâncă, mi- e tare somn, dar nici nu mă îndur să renunţ la pânda
mea tăcută, aşa că scot câteva bucăţele de ciocolată ca să mă trezesc.
Ciocolata o am din ţară, e marca Dove. În ţară nu mi se părea aşa bună, însă
ajunsă în Rusia mi- am dat seama că tot ce luasem la mine de mâncat era gustos.
În acest moment Saşa, care n- a dormit niciun pic, clar somnoros, se ridică din
rândul din faţă să vină la Irina, iar ajuns lângă ea sigur că o va trezi ca să-
l vegheze când doarme. Dar când îi vede pe Irina şi Uscăţiv gângurind fără sens
cap la cap, se răsuceşte brusc cu faţa către mine. Privirea lui şi privirea mea
se întâlnesc întîmplător şi văd în acea privire o urmă de furie. În acele
câteva scurte secunde, el şi- a dat seama că eu mi- am dat seama de ce s- a
răsucit brusc către mine, iar eu mi- am dat seama că el şi- a dat seama că am
văzut ce făcea mama lui. În acele câteva scurte secunde am simţit că Saşa e un
pic cam ca un orfan abandonat. De regulă nu mă caracterizează compasiunea, însă
de data asta nu m- am putut abţine să- i întind o bucăţică de ciocolată. Dar
Saşa, cel foarte interesat de mâncare, nu ia ciocolata mea, ca şi cum gestul
meu ca de milă, îl supărase. Aşa că se reîntoarce, cu paşi mărunţi şi repezi,
la locul pe care îl schimbase, se aşează şi închide ochii, întocmai ca un
bătrânel amărât şi obidit.
Am mai aruncat o privire spre Irina, care tot cu capul întors spre Uscăţiv era
aşa că nu observase venirea şi plecarea lui Saşa.
A mai trecut încă o jumătate de oră, iar mâna Uscăţivului tot pe coapsa Irinei
era – sau poate înaintase spre în sus cu câţiva centimetri ? Mâna părea o formă
suspendată de fusta ei ecosez şi mă încuraja să- mi ridic neîncetat pleoapele
grele, de teamă să nu pierd ceva din ce se întâmplă. În cele din urmă, o văd pe
Irina că îndepărtează prudent mâna, după care se ridică şi merge la rândul din
faţă să vadă de Saşa. Saşa adormise. Probabil tocmai aţipise, aşa că Irina,
uşurată, se întoarce la loc, iar mâna Uscăţivului i se urcă iar şi imediat pe
coapsă. Ea a privit un moment cum mâna se urcase din nou la loc, dar nu i- a
zis nimic Uscăţivului. După care, ea a- nchis ochii, ca şi cum ar fi vrut să
doarmă un pic, dar şi ca şi cum dădea un semn mut: nu o deranjează mâna asta de
pe coapsa ei. Şi într- adevăr, mâna aceea, ca stimulată de încurajarea acestui
semnal, dă iute de- o parte fusta ecosez şi ajunge între picioarele ei. Văd
doar cum trupul Irinei tresare o dată, cuprins parcă de un spasm şi că ea
deschide ochii. După ce- a deschis ochii, îşi pune o mână pe mâna aceea a
Uscăţivului, semn că vrea să- şi retragă mâna dintre coapsele ei. Dar mâna
Uscăţivului e foarte încăpăţânată, nu cedează niciun milimetru, dojenind parcă
„ acceptul tacit” de adineaori şi răzgândeala de acum. Cele două mâini încep să
se încleşteze şi abia după mai multe contre ale Irinei, Uscăţivul găseşte de
cuviinţă să cedeze. Dar chiar în clipa în care renunţă, îşi pune mâna pe mâna
Irinei, îi strânge mâna rămasă fără vlagă şi încearcă să o pună pe coapsa lui.
Văd că mâna Irinei se împotriveşte cu înverşunare şi mai văd cum Uscăţivul,
nevrând să cedeze, îşi ţine rigid şi din toate puterile mâna pe mâna Irinei, ca
şi cum ar avea o nevoie urgentă de mâna Irinei pentru a- i alunga toate
necazurile. Cele două mâini, nemulţumite una de alta, iar încep să se
încontreze pe tăcute, şi, în dezavantaj de forţă fiind, trupul Irinei se
dezechilibrează şi ea încearcă din răsputeri să- l redreseze, iar mâna
congestionată de strânsoarea Uscăţivului încearcă să scape. Lupta strânsă a
mâinilor celor doi, le aduce acestora dintr- odată şi pe feţe o crispare, iar
capetele lor nu se mai completează, trupurile şi ele le înţepenesc la amândoi
deodată iar ei, fără a- şi da seama, îşi înalţă capetele şi se uită drept
înainte, ca şi cum acolo ar rula un film intens, plin de răsturnări de situaţie
şi transformări.
Am
obosit. Simt că şi avionul acesta e obosit.
Când
tocmai constatam că mă simt obosită, Irina îşi scoate în sfârşit mâna din mâna
Uscăţivului şi întoarce capul spre mine. Îmi aruncă o privire grăbită, pe care
eu i- o întorc cu una calmă şi stăruitoare, vrând a- i spune „ Nu mă
interesează ce faceţi voi” . O aud pe Irina cum scoate un oftat uşor, după care
îşi întoarce iar capul spre Uscăţiv. Pe urmă, parcă pentru a- l scuza pe el, îşi
scutură mâna strânsă şi o pune uşurel la loc în mâna Uscăţivului. De data asta,
mâna Uscăţivului nu mai e rigidizată, iar mâinile celor doi par că, în cele din
urmă, după atâtea ispite, împotriviri, lupte, tocmeli au lăsat departe
zbuciumul şi tumultul şi şi- au găsit locul cuvenit: cele două mâini stau
strânse, împletindu- şi degetele. În cele din urmă, în sfârşitul de
noapte, cei doi adorm cu degetele mâinilor aşa împletite. Iar de data asta
chiar pare somn adevărat, poate şi pentru că Irina l- a învăţat pe Uscăţiv că
în orice imposibil există un nou posibil.
Am ajuns la Habarovsk. N- am putut
vedea cum s- au trezit şi cum şi- au luat rămas bun Irina şi Uscăţivul, iar
când deschideam ochii, cei doi păreau a fi doi necunoscuţi, ce merg fiecare la
ale lui. Irina ţinea deja în mână toate sacoşele ei şi, cu Saşa după ea, o
luase prevăzătoare înainte spre uşa avionului, parcă vrând să scape de Uscăţiv. Pasagerii moleşiţi
de somn mergeau în urma lor, cel mai aproape
de mamă şi copil fiind parvenitul moscovit,
care demult deja îşi deschisese telefonul Nokia şi vorbea tare ceva cu cineva la
telefon. După care erau cei doi bărbaţi splendizi.
( va
urma)
NOTA:
Nuvela este una dintre cele 37 de traduceri laureate ale Concursului
Internaţional de Traduceri 2013, desfăşurat în China în perioada 02 septembrie
2013- 21 august 2014.
铁
凝 - 伊琳娜的礼帽
我站在莫斯科的道姆杰德瓦机场等待去往哈巴罗夫斯克的航班。懂俄语的人告诉我，“道姆杰德瓦”是小屋的意思。那么，这个机场也可以叫做小屋机场了。
这是二○○一年的夏天。
我本来是和我表姐结伴同游俄罗斯——俄罗斯十日游，我们都曾经以为彼此是对方最好的旅伴。不是有中学老师给即将放假的学生出过那么一道题吗：从北京到伦敦，最近的抵达方法是什么?答案不是飞机、网络什么的，而是：和朋友一起去。听起来真是不错。其实呢，旅途上最初的朋友往往会变成最终的敌人。我和我表姐从北京到莫斯科时还是朋友，从莫斯科到圣彼得堡时差不多已经成了敌人。原因是——我觉得，我那位表姐和我，我们都是刚离婚不久，我们在路上肯定会有一些共同语言，我们不再有丈夫的依傍或者说拖累，我们还可以肆无忌惮地诅咒前夫。但是——居然，我表姐她几乎在飞往莫斯科的飞机上就开始了她新的恋爱。我们邻座那位男士，和我们同属一个旅行团的，一落座就和她起劲地搭讪。我想用瞎搭葛来形容他们，但很快得知那男士也正处在无婚姻状态，真是赶了一个寸劲儿。我这才发现我表姐是一个盲目乐观主义者，并且善于讨好别人。我就没那么乐观了，与人相处，我总是先看见别人的缺点，我想不高兴就不高兴，也不顾忌时间和场合。我把脸一耷拉，面皮就像刷了一层糨糊，干硬且皱巴。这常常把我的心情弄得很沮丧。而当我对自己评价也不高的时候，反过来会更加恼火别人。在飞机上我冷眼观察我们的男邻座，立刻发现他双手的小拇指留着过长的指甲。他不时习惯性地抬起右手，跷起一根小拇指把垂在额前的头发往脑袋上方那么一划拉，那淡青色的半透明的大指甲，叫人不由得想起慈禧太后被洋人画像时戴了满手的金指甲套：怪异，不洁，轻浮。加上他那有一声没一声的短笑，更是有声有色地侵犯了我的听觉。到达莫斯科入住宇宙大饭店之后，我迫不及待地把我的感受告诉给我表姐。她嘿嘿一笑说：“客观地说，你是不够厚道吧。客观地说，他的有些见解还真不错。”我于是对我的表姐也有了一个新发现，我发现她有一个口头语那就是“客观地说”。什么叫“客观地说”?谁能证明当她说“客观地说”的时候她的说法是客观的呢?反倒是，一旦她把“客观地说”摆在口头，多半正是她要强调她那倾向性过强的观点的时候。我因此很讨厌我表姐的这个口头语。
当我站在“小屋”机场等待去往哈巴罗夫斯克的航班的时候，我归纳了一下我和我表姐中途分手的原因，仿佛就是那位男邻座过长的指甲和我表姐的口头语“客观地说”。这原因未免太小，却小到了被我不能容忍。我们从莫斯科到达圣彼得堡后，我耷拉着脸随旅行团勉强参观完铁匠大街上的陀斯妥耶夫斯基故居，听一位精瘦的一脸威严的老妇人讲解员讲了一些陀氏故事。没记住什么，只记得老妇人嘴边碎褶子很多，好似被反复加热过的打了蔫儿的烧卖。还记得她说陀氏的重孙子现在就在陀氏故居所在街区开有轨电车。对这个事实我有点幸灾乐祸的快意：陀斯妥耶夫斯基是俄罗斯的大人物，他的后代不是也有开有轨电车的么。我想起我母亲也是个作家，而我也没能按照她的希望出人头地。我的职业和婚姻可能都让她悲哀，但不管怎么说，我好歹还是个身在首都的国家公务员。我对我母亲的书房和文学从来就不感兴趣，所以，当我看见我表姐和她的新男友脑袋顶着脑袋凑在陀氏故居门厅的小柜台上购买印有这个大人物头像的书签时，当机立断作出决定：我要离开他们，一个人先回国。我没能等到返回我们所住的斯莫尔尼饭店，就皮笑肉不笑地把我的想法告诉了我的表姐。她怔了怔说：“客观地说，你这是有点儿耍小孩子脾气。还有四天我们就能一起回去了。”我则在心里念叨着：别了，您那“客观地说”!
我想直接飞回北京但是不行，旅行社告诉我必须按他们合同上的计划出境。我应该从莫斯科飞哈巴罗夫斯克，再乘火车经由西伯利亚进入中国牡丹江。这是一条费事但听说省钱的路线，为此我愿意服从旅行社。二oo一年夏天的这个晚上，我在陈旧、拥挤的小屋机场喝了两瓶口味奇异的格瓦斯之后，终于等来了飞往哈巴的航班，是架陈旧的图一154。我随着客流走进机舱，发现乘客多是来自远东，哈巴罗夫斯克人居多吧，只有少数莫斯科人和我这样的外国人。我既不懂俄语也分辨不清他们之间口音的差异，但说来奇怪，直觉使我区分出了莫斯科人和哈巴罗夫斯克人。我的座位在后部靠走道，能够方便地大面积地看清铺在舱内那红蓝相间的地毯。地毯已经很脏，花纹几近模糊，渗在上面的酒渍、汤渍和肉汁却顽强地清晰起来。偏胖的中年空姐动作迟缓地偶尔伸手助乘客一臂之力——帮助合上头顶的行李舱什么的，那溢出唇边的口红暴露了她们对自己的心不在焉，也好像给了乘客一个信号：这是一架随随便便的飞机，你在上面随便干什么都没有关系。我的前排是一男两女三个年轻人，打从我一进机舱，听见的就是他们的大笑和尖叫。那男的显然是个莫斯科新贵，他面色红润，头发清洁，指甲出人意料地整齐，如一枚枚精选出来的光泽一致的贝壳，镶嵌在手指上。他手握一款诺基亚超大彩屏手机正向一左一右两位卷发浓妆少女显摆。二○○一年的俄罗斯，手机还尚未普及，可以想象新贵掌中的这一超新款会在女孩子心里引起怎样的羡慕。似乎就为了它，她们甘愿让他对她们又是掐，又是咬，又是捏着鼻子灌酒，又是揪着头发点烟。我闷坐在他们后排，前座上方这三颗乱颤不已的脑袋，宛若三只上满了发条的电动小狮子狗。这新贵一定在哈巴有生意，那儿是俄罗斯远东地区重要的铁路枢纽，是河港、航空要站，有库叶岛来的输油管道，石油加工、造船、机械制造什么的都很发达。也许这新贵是弄石油的，但我不关心他的生意，只惦记飞机的安全。我发现他丝毫没有要关机的意思，便忍不住用蹩脚的英语大声请他关机。我的脸色一定是难看的，竟然镇住了手机的主人。他关了机，一边回头不解地看着我，好像在说：您干吗生那么大气啊?
这时舱门口走来了这飞机的最后两位乘客：一个年轻女人和一个五岁左右的小男孩。女人的手提行李不少，最惹眼的是她手里的一个圆形大帽盒。大帽盒在她手中那些袋子的最前方，就像是帽盒正引领着她向前。她和孩子径直朝我这里走来，原来和我同排，在我右侧，隔着一条走道。我这才看清她是用一只手的小拇指钩住捆绑那米色帽盒上的咖啡色丝带的，我还看见帽盒侧面画着一顶橘子大的男式礼帽。同样是人手的小拇指在动作，我对这个女人的小拇指就不那么反感。这个用小拇指钩住帽盒丝带的动作，让她显得脆弱并且顾家。这是一对属于哈巴罗夫斯克中等人家的母子，他们是到莫斯科走亲戚的。回来时带了不少东西，有亲戚送的，也有谨慎地从莫斯科买的。丈夫因事没和他们同行，她特别为他买了礼物：一顶礼帽。我在心里合理着我对这母子的判断，一边看她有点忙乱地将手中几个鼓鼓囊囊的袋子归位。她先把大帽盒安置在自己的座位上，让由于负重而显出红肿的那根小拇指小心翼翼地从帽盒的丝带圈里脱身出来，好像那帽盒本身是个正在熟睡的旅客。然后她再把手中其他袋子放进座位上方的行李舱。最后她双手捧起了帽盒，想要为它找个稳妥的去处。但是，原本就狭小的行李舱已被她塞满，其实已经容不下这庞大的帽盒。女人捧着帽盒在通道上原地转了个圈，指望远处的空姐能帮她一把。空姐没有过来，离这女人最近的我也没打算帮她——我又能帮上什么呢?换了我表姐，说不定会站起来象征性地帮着找找地方，我表姐会来这一套。这时女人前排一个瘦高的男人从座位上站起来，打开他头顶上方的行李舱，拽出一件面目不清的什么包，扔在通道上，然后不由分说地从女人怀里拿过帽盒，送进属于他的那一格行李舱。随着那舱盖轻松地啪的一声扣上，瘦高男人冲女人愉快地摊了摊手，意思是：这不解决了吗?接着他们俩有几句对话，我想内容应该是：女人指着地上的包说，您的包怎么办呢?男人捡起包胡乱塞进他的座位底下，说，它本来就不值得进入行李舱，就让它在座位下边呆着好了。女人感激地一笑，喊回她的儿子——萨沙!这个词我听得懂。其时萨沙正站在我前排那莫斯科新贵跟前，凝神注视新贵手中的新款诺基亚。他不情愿地回到母亲身边，小声叨咕着什么。我猜是，女人要他坐在靠窗的里侧，就像有意把他和新贵隔离。而他偏要坐靠通道的座位。当然，最终他没能拗过他的母亲。这是一个麦色头发、表情懦弱的孩子。海蓝色的大眼睛下方有两纹浅浅的眼赘儿——我经常在一些欧洲孩子娇嫩的脸上看见本该在老人脸上看见的下眼赘儿，这让孩子显得忧郁，又仿佛这样的孩子个个都是老谋深算的哲学家。
飞机起飞了，我侧脸看着右边的女人，发现她竟是有些面熟。我想起来了，我在我那作家母亲的书架上见过一本名叫《卓娅和舒拉的故事》的旧书，书中卓娅的照片和我右边这位女邻座有几分相像。栗色头发，椭圆下巴，两只神情坚定的眼睛距离有点偏近。卓娅是我母亲那一代人心中的英雄，对我这种出生在二十世纪六十年代的人，她则太过遥远。当年我凝望她的照片，更多注意的是她的头发。尽管她是卫国战争时期的英雄，可从时尚的角度看，她一头极短的卷发倒像是能够引领先锋潮流。那时我喜欢她的发型，才顺便记住了她。现在我不想把飞机上我这位女邻座叫成卓娅，我给她编了个名字叫做伊琳娜。俄罗斯人有叫这个名字的吗?我不在乎。我只是觉得我的邻座很适合这几个字的发音：伊琳娜。她的绾在脑后的发髻，她那有点收缩的肩膀，她的长度过于保守的格子裙，她的两只对于女人来说偏大了点的骨关节泛红的白净的手，她那微微眯住的深棕色的眼睛和颤动的眼皮，那平静地等待回家的神情，都更像伊琳娜而不是卓娅。有广播响起来，告知乘客这架飞机飞行时间是九小时左右，将于明晨到达哈巴罗夫斯克。飞机十分钟之后为大家提供一份晚餐，而酒和其他食品则是收费供应。
我草草吃过半凉不热的晚饭，三片酸黄瓜、几个羊肉丸子和油腻的罗宋汤。我得闭眼睡一会儿。哈巴罗夫斯克不是我最后的目的地，我还得从那儿再坐一夜火车。一想起这些就觉得真累。人们为什么一定要旅行呢?
当我睁开眼时，我发现这机舱起了些变化。多数旅客仍在睡着，变化来自伊琳娜前排座位。她前排座上的那个瘦高男人正脸朝后地把胳膊肘架在椅背上，跪在自己座位上和后一排的伊琳娜聊天。我暂且就叫他做瘦子吧，他的一张瘦脸上，不合比例地长了满口白且大的马牙。他这脸朝后的跪相儿使他看上去有点卑微，有点上赶着。不过他那一身过于短小的、仿佛穿错了尺码的牛仔夹克牛仔裤，本身就含有几许卑微。他的表情是兴奋的，手中若再有一枝玫瑰，就基本可以充当街心公园里一尊求婚者的雕像。伊琳娜虽然没有直视他的眼，却对他并不反感。他们好像在议论对莫斯科的印象吧，或者不是。总之他们说得挺起劲。没有空姐过来制止瘦子的跪相儿，只有伊琳娜身边的萨沙仰脸警觉地盯着瘦子——尽管他困得上下眼皮直打架。后来，久跪不起的瘦子终于注意到了萨沙的情绪，他揿铃叫来空姐买了一罐可乐和一根俄罗斯红肠给萨沙。果然，萨沙的神情有所缓和，他在母亲的默许下，有点扭捏地接受了瘦子的馈赠。他一手攥着红肠，一手举着可乐，对这不期而至的美食，一时不知先吃哪样为好。瘦子趁热打铁——我认为，他把两条长胳膊伸向萨沙，他干脆要求和萨沙调换座位。他有点巴结地说他那个座位是多么多么好一靠走道啊，正是萨沙开始想要的啊。萨沙犹豫着，而伊琳娜突然红了脸，就像这是她和瘦子的一个合谋。她却没有拒绝瘦子的提议，她默不做声，双手交叠在一起反复摩挲着。瘦子则像得到鼓励一样，站起来走到后排，把手伸到萨沙胳肢窝底下轻轻一卡，就将孩子从座位上“掏”了出来，再一把放进前排他的老座位。也许那真该被称作是老座位了，只因为座位的改变预示着瘦子和伊琳娜关系的新起点。难道他们之间已经有了什么关系吗?
我看见瘦子如愿以偿地坐在了伊琳娜身边，他跷起一条长腿搭在另一条腿上，身子向伊琳娜这边半斜着，脚上是后跟已经歪斜的尖头皮便鞋，鞋里是中国产而大多数中国人已不再穿的灰色丝袜，袜筒上有绿豆大的烟洞。我看出瘦子可不是富人，飞机上的东西又贵得吓人。但是请看，瘦子又要花钱了：他再次揿铃叫空姐，他竟然给伊琳娜和自己买了一小瓶红酒。空姐连同酒杯也送了来，并为他们开启了瓶塞。他们同时举起酒杯，要碰没碰的样子，欲言又止的样子，像是某种事情到来之前的一个铺垫。我看见伊琳娜有些紧张地拿嘴够着杯口啜了一小口，好比那酒原本是一碗滚烫的粥。瘦子也喝了一口，紧接着他猛地用自己的杯子往伊琳娜的杯子上一碰。就像一个人挑衅似的拿自己的肩膀去撞另一个人的肩膀。伊琳娜杯中的酒荡漾了一下，她有点埋怨地冲他笑了。我很不喜欢她这种埋怨的笑，可以看作那是调情的开始，或者说是开始接受对方的调情。
我在我的座位上调整了一下姿势，让自己坐得更舒服，也可能是为了更便于观察我右侧的这对男女。我承认此时我的心态有几分阴暗，就像喜欢看名人倒霉是大众的普遍心理一样。虽然伊琳娜不是名人，但我觉得她至少是个正派女子。看正派女子出丑也会让我莫名其妙地满足。我觑眉皱眼地左顾右盼，并希望萨沙过来看看他母亲现在这副样子。萨沙正专心地品味红肠，从我这个角度可以看见他小小的半侧面。我前排那三位“电动狮子狗”在睡过了一阵之后同时醒来。他们一经睡醒就又开始忙着吃喝，几乎买遍飞机上所有能买的东西。他们喝酒也不用酒杯，他们一人一瓶，嘴对着瓶口直接灌，间或也互相灌几口。他们的粗放顿时让伊琳娜和瘦子显得文明而矜持，如果你愿意也完全可以说是让他俩显得寒碜。当我想到这个词的时候，杯中酒已经让伊琳娜放松了，她和瘦子从有距离的闲聊开始转为窃窃私语，她脑后的发髻在椅背的白色镂花靠巾上揉搓来揉搓去，一些碎发掉下来，垂在耳侧，泄露着她的欲望。是的，她有欲望，我在心里撇着嘴说。那欲望的气息已经在我周边弥漫。不过我似乎又觉得那不是纯粹主观感觉中的气息，而是——前方真的飘来了有着物质属性的气息。从这机舱的前部，走来了两位衣冠楚楚的男士。当我把眼光从伊琳娜的发髻上挪开，看见前方这两个男人，顿时明白那气息来自他们——至少是其中一人身上的博柏利男用淡香水。我对香水所知甚少，所以对这款香水敏感，完全是我母亲的缘故，她用的就是这一款。记得我曾经讥讽我母亲说，您怎么用男人的香水啊。我母亲说，其实这是一款中性香水，男女都能用。我想起母亲书架上《卓娅和舒拉的故事》，对这位年轻时崇拜卓娅、年老时热衷博柏利男款香水的妇人常常迷惑不解。眼下这两位男士，就这架懒散、陈旧的飞机而言，颇有点从天而降的意味——尽管此时我们就在天上。他们年轻，高大，标致，华丽，他们考究，雕琢。打扮成如他们的，仿佛只有两种人：T型台上的男模和游走于五星级酒店的职业扒手。他们带着一身香气朝后边走来，腕上粗重的金手链连同手背上的浓密汗毛在昏暗的舱内闪着咄咄逼人的光。他们擦过我的身边，一眨眼便同时在机舱后部的洗手间门口消失了。
我的不光明的好奇心鼓动着我忍不住向后方窥测，我断定他们是一同进了洗手间而不是一个等在外边。在这里我强调了“一同”。此时最后一排空着的座位上，一个空姐正视而不见地歪着身子嗑着葵花子。显然，她对飞机上的这类行径习以为常。大约一刻钟后，我终于亲眼看见两个男人一前一后从洗手间出来了，其中一个还为另一个整理了一下歪斜的领带。我一边为我这亲眼看见有那么点兴奋，一边又为他们居然在众目睽睽之下，利用飞机上如此宝贵而又狭小的洗手间将两个身体同时挤了进去感到气愤。啊，这真是一架膨胀着情欲的飞机，两位华丽男士的洗手间之举将这情欲演绎成了赤裸裸的释放——甚至连这赤裸裸的释放也变成了表演。因为半小时之后，这二位又从前方他们的座位上站起来，示威似的相跟着，穿过我们的注视，又一同钻了一次洗手间。
我所以用了“我们”，是因为当华丽男士经过时，伊琳娜和瘦子也注意到了他们。而瘦子的右手，在这时已经搭上了伊琳娜的左肩。
过了半点钟，那只手滑至伊琳娜的腰。
过了半点钟，那只手从伊琳娜腰间抽出，试探地放上了她的大腿。
夜已很深，我已困乏之极，又舍不得放松我这暗暗的监视，就找出几块巧克力提神。巧克力还是我从国内带出来的，德芙牌。在国内时并不觉得它怎么好吃，到了俄罗斯才觉得我带出来的东西全都是好吃的。这时一直没有睡觉的萨沙也显出困乏地从前排站起来找伊琳娜了，他来到伊琳娜身边，一定是提醒她照顾他睡觉的。可当他看见伊琳娜正毫无知觉地和瘦子脑袋顶着脑袋窃窃私语，便突然猛一转身把脸扭向了我。他的眼光和我的眼光不期而遇，我看出那眼光里有一丝愠怒。那短短的几秒钟，他知道我知道为什么他会突然扭转身向我，我也知道他知道我看见了他母亲的什么。在那几秒钟里我觉得萨沙有点像一个被遗弃的孤儿。我本是一个缺乏热情的人，这时还是忍不住递给他一块巧克力。对食物充满兴趣的萨沙却没有接受我的巧克力，好像我这种冷悯同样使他愠怒。他又一个急转身，捌着小步回到他那被置换了的座位上，坐下，闭了眼，宛如一个苦大仇深的小老头。
我偷着扫了一眼伊琳娜，她的头一直扭向瘦子，她没有发现萨沙的到来和离开。
过了半点钟，瘦子的手还在伊琳娜腿上——或者已经向上挪了一寸?它就像摆在她格子裙上的一个有形状的悬念，鼓动我不断抬起沉重的眼皮生怕错过什么。好一阵子之后，我总算看见伊琳娜谨慎地拿开它，然后她起身去前排照看萨沙。萨沙已经睡着了——也许是假寐，这使伊琳娜有几分踏实地回到座位上，瘦子的手立刻又搭上了她的大腿。她看了看复又搭上来的这只手，和瘦子不再有话。她把眼闭上，好像要睡一会儿，又好像给人一个暗示：她不反感自己腿上的这只手。果然，那只手像受了这暗示的刺激一般，迅疾地隔着裙子行至她的腿间。只见伊琳娜的身体痉挛似的抖了一下，睁开了眼。她睁了眼，把自己的手放在瘦子那只手上，示意它从自己腿间挪开。而瘦子的手很是固执，差不多寸步不让，就像在指责伊琳娜刚才的“默许”和现在突然的反悔。两只手开始较劲，伊琳娜几经用力瘦子才算妥协。但就在他放弃的同时，又把自己的手翻到伊琳娜手上，握住她那已经松弛的手，试图将它摆上自己的腿裆。我看见伊琳娜的手激烈地抵抗着，瘦子则欲罢不能地使用着他强硬的腕力，仿佛迫切需要伊琳娜的手去抚慰他所有的焦虑。两只手在暗中彼此不服地又一次较量起来，伊琳娜由于力气处于劣势，身体显出失衡，她竭力控制着身体的稳定，那只被瘦子紧紧捉住的充血的手，拼死向回撤着。两人手上的角力，使他们的表情也突然变得严峻，他们的脑袋不再相抵，身体反而同时挺直，他们下意识地抬头目视正前方，仿佛那儿正有一场情节跌宕的电影。
我累了。我觉得这架飞机也累了。
就在我觉出累了的时候，我看见伊琳娜终于从瘦子手中夺回了自己的手，并把头转向我这边。她匆忙看了我一眼，我用平静的眼光接住了她对我匆忙的扫视，意思是我对你们的事情不感兴趣。我听见伊琳娜轻叹了一声，再次把头转到瘦子那边。接着，她就像对不起他似的，活动了一下被扭疼的手，又将这手轻轻送进瘦子的手中。这次瘦子的手不再强硬了，两个人这两只手仿佛因为经过了试探，对抗，争夺，谈判，最终逃离了它们之间的喧哗和骚动，它们找到了自己应该的位置，它们握了起来，十指相扣。最后，在这个夜的末尾，他们就那样十指相扣地握着手睡了。这回好像是真睡，也许是因为伊琳娜终于让瘦子知道，一切不可能再有新的可能。
哈巴罗夫斯克到了。我没能看见伊琳娜和瘦子何时醒来又怎样告别，当我睁开眼时，他们已经像两个陌生人一样，各走各的。伊琳娜已经把属于她的各种袋子拿在手上，领着萨沙抢先走到前边到达机舱门口，就像要刻意摆脱瘦子一样。睡眼惺忪的旅客们排在他们后边，离他们母子最近的是莫斯科新贵，他早已打开诺基亚，高声与什么人通着什么话。然后是那两位华丽男士。
