Limba chineză: pronunţie

        Limba chineză este tradiţional scrisă în sinograme (hieroglife sau ideograme sau caractere chinezeşti). Sinogramele nu dau nici o idee asupra pronunţiei, de aceea lingviştii chinezi, dar şi străini au creat de-a lungul timpului transcrieri fonetice pentru a reda pronunţia sinogramelor. În 1958 în China a fost pusă în circulaţie Ladingzimu pinyin/Pronunţie bazată pe alfabetul latin sau mai scurt şi mai clar: transcriere fonetică latină, care este şi azi în vigoare.

Se foloseşte în texte scrise în alfabetul latin atât pentru

învăţarea limbii chineze scrise de către chinezi dar mai ales de către străini,

la organizarea dicţionarelor după criteriul fonetic,

la redarea numelor proprii chineze în scrieri din străinătate ori având drept public ţintă străini

pentru listare de text în limba chineză pe calculator.

        De menţionat că în afara acestei transcrieri fonetice chineze există în lume şi alte transcrieri fonetice ale limbii chineze, adaptate la diverse limbi, adică există transcrieri fonetice create de sinologi (persoane care studiază China şi limba chineză) din diverse ţări: Anglia, Germania, SUA, Franţa, Rusia, România etc.

        M-am hotărât să scriu rândurile de faţă fiind solicitată de mai mulţi prieteni puşi în situaţia de a trebui să citească tot mai des nume proprii chineze şi care,desigur, vor să le citească în mod corect.

        În România există un standard de stat privind pronunţia chineză de către vorbitorul nativ de limbă română.Din foarte diverse motive (unul dintre ele fiind acela că nu este cunoscut), standardul acesta nu este utilizat însă.

        Voi reda mai jos corespondenţele fonetice chineză-română aşa cum apar ele cel mai adesea scrise în română. Sunt sigură că dacă aveţi suficientă răbdare să citiţi cele de mai jos veţi constata că practic nu există sunet în chineză pe care să nu-l regăsim şi în română. Nu am încotro şi trebuie să spun că limba noastră este una dintre acele limbi în care se regăsesc toate sunetele de bază existente în lume. Este unul dintre motivele pentru care ar trebui să fim mai fericiţi în viaţa cotidiană şi mai mândri că Dumnezeu a lăsat să fie aşa,dar,cine se apleacă oare spre studiul foneticii? …

        Cele de mai jos vă dau niște repere pentru a vă putea descurca ocazional, deci nu au pretenția să poată să vă învețe pronunția în limba chineză. Pentru așa ceva trebuie să începeți să învățați chineză.

        Echivalenţe fonetice chineză-română:

        Unitatea fonetică minimă este silaba. O silabă este alcătuită din: iniţială + finală(-e) . Când silaba nu are iniţială spunem că are iniţială zero. Finalele sunt simple (o singură vocală) şi compuse ( două sau mai multe vocale, ori vocală/vocale şi consoanele: n sau ng).La sfârşit de silabă nu pot exista în chineza standard alte consoane în afară de -n şi -ng.

Iniţiale (consoane)

Fiecare consoană este însoţită, în pronunţia „independentă”, de o vocală specifică ei:

B( o) - este un sunet pronunţat ca un sunet între „b” şi „p” din limba română. Pronunţie:

aşezăm buzele ca pentru a pronunţa „b”, dar pronunţăm „p”.

P( o) - este „p” aspirat ( pronunţat cu o puternică emisie de aer după el, perceput în română

drept „ ph”). Această consoană există în limba română, unde însă faptul că este aspirat

nu are o atât de mare importanţă în cadrul cuvântului precum are în limba chineză.

În chineză, dacă rostim „ p” neaspirat în loc de „p” aspirat, sensul cuvântului se

schimbă total. Această regulă este valabilă pentru toate consoanele aspirate.

M( o) – este sunetul „m” din limba română.

F( o) – este sunetul „ f” din limba română.

D( e) – este un sunet între „d” şi „t” din română. Pronunţie: aşezăm buzele ca pentru a

pronunţa „d”, dar pronunţăm „t”.

T( e) – este „t” aspirat.

N( e) – este sunetul „n” din română.

L( e) – este sunetul „l” din română.

Z( i) – este un sunet specific chinezesc, ce se poate reda în română în scris prin dz(î). Unii foneticieni îl consideră o variantă a lui „ ţ” românesc.

C( i) – se pronunţă ca un „ţ” românesc aspirat.

S( i) – este sunetul „ s” românesc.

Zh( i) – deşi existent în limba română, nu are o grafie proprie, neavând aceeaşi importanţă încadrul cuvântului precum în chineză. Se pronunţă precum „dj”, „ j”, „ge” ca în cuvintele: 

Djakarta, John, geam.

Ch( i) – sunet specific chinezesc,aspirat,existent în română,fără a avea o grafie proprie. Cel mai fidel îl putem reda în pronunţie prin „ ч” ( „ ci” rusesc) aspirat.

Sh( i) – „ş” românesc.

R( i) – sunet specific chinezesc, situat ca pronunţie între sunetele româneşti „ r” şi „ j”.

Pronunţie: limba se aşează ca pentru a pronunţa „ r”, dar pronunţăm „ j”. După câteva exerciţii se poate obţine o pronunţie corectă.

J(i) – sunet specific chinezesc.Pronunţie: un sunet situat între „gi” din cuvintele „gingie”, „Gina” şi „ţ” românesc, ori ca „j” în englezescul „jeep”.

Q( i) – sunet aspirat, pronunţat ca un „ ci” românesc aspirat.

X( i) – sunet între „s” şi „ş”.

G( e) – sunet între „g” şi „k”.

K( e) – sunetul „ c” românesc, aspirat.

H( e) – sunetul „h” din română.

Finale

Simple:

1) a : „a” din română, uşor mai deschis în pronunţie decât acesta.

2) o : „o” din română.

3) e : „ă” din română, ca finală simplă, precedat sau nu de o iniţială, niciodată în combinaţii cu alte vocale. Combinat cu alte vocale, deci în finale compuse, se citeşte ca „e” din română.

4) i : „i” din română. Apare restrictiv cu această pronunţie după consoanele: b, p ,m ,d ,t ,n ,l ,j ,q ,x.

5) u : „u” din română.

6) ű : „ű” din germană sau „u” din franceză.

7) i : „î” din română. Apare cu această pronunţie,restrictiv,după consoanele :z ,c ,s ,zh ,ch ,sh ,r.

Compuse:

8) ai : „ai” din română, cu un „a” uşor mai deschis decât în română.

9) ei : „ei” din română.

10) ao : „au” din română.

11) ou : „ou” din română.

12) ia : „ia” din română.

13) ie : „ie” din română.

14) iao : „iau” din română.

15) iou (- iu) : „iou” ( „iu”) din română.

16) ua : „ua” din română.

17) uo : „uo” din română.

18) uai : „uai” din română.

19) uei (- ui) : „uei” („ui”) din română.

20) űe : űe.

Finale în – n şi – ng. Singurele consoane care apar în poziţie finală în chineza standard sunt acestea două. Iată combinaţiile în care pot apărea:

21) an : se citeşte ca „ an” din română, cu un „ a” uşor mai deschis.

22) en : „ăn” din română.

23) ang : „ang” ( sunetul „ng” este un sunet velar în toate silabele în care apare în limba chineză).

24) eng : „ăng” din română.

25) ong : „ung” din română.

26) ian : „ien” din română.

27) in : „in” din română.

28) iang : „iang” din română.

29) ing : „ing” din română.

30) iong : „iung” din română.

31) uan : „ uan” din română.

32) uen ( - un) : „uăn” („un”) din română.

33) uang : „uang” din română.

34) ueng : „uăng” din română.

35) űan : „űan” ( „űn)

36) űn : „űn”.

37) er : „ăr” din română; „r” este un sunet retroflex (răsucit), puţin diferit de ceea ce se redă în română în scris prin „r”.

De reţinut: În grupa finalelor în –n / - ng, „e” se citeşte ca „ ă” din română.

SISTEMATIZARE PRONUNŢIE FINALE

1) i : - după zh, ch, sh, z, c, s, r se citeşte „ î ”, iar după restul consoanelor se citeşte

normal „ i ”.

Aflat la începutul silabei, deci ca iniţială, se scrie „ y ”.

În faţa finalelor în – i şi în absenţa unei iniţiale ( iniţiala zero) , - i este dublat de y ( în silabele: yi, yin, ying).

Finala – iu cu iniţiala zero devine you.

2) u : după j, q, x se citeşte „ ü ”, iar în celelalte situaţii se citeşte „ u ”. Aflat în poziţie iniţială,

se scrie „w ”. Atunci când este singur, are grafia „ wu”.

Alte două modificări de grafie, când avem finala în –u cu iniţiala zero:

wei pentru finala –ui şi

wen pentru finala – un.

De reţinut că veţi întâlni în pronunţie finalele –ui şi – un şi pronunţate wei, respectiv wen.

3) e : dacă este singur se citeşte „ă ”. Tot „ ă” se citeşte când formează silabă cu d, t, n, l, z, c, s, zh, ch, sh, r, g, k, h şi când alcătuieşte finalele: er, en, eng. În celelalte poziţii se citeşte „e ”.

4) ü : se citeşte şi se scrie „ ü” după consoanele n, l. După y se scrie -u, dar îl citim – ü.