Spre Eurasia ...

China invadează Europa … sau doar ni se pare?
30 iulie 2011, 22:07 | Postat în Actualitate, Business & Economie, Călătorii, Economie, Internaţional, Mass-Media, Politică, Social, Tehnologie, Ştiinţă | Fii primul care comenteaza acest articol!

China aduce europenilor bani pentru susţinerea datoriei publice a statelor cu probleme, lichidităţi pentru investiţii şi pentru crearea de noi locuri de muncă, şi finanţare pentru realizarea de proiecte publice. Chinezii sunt în mod oficial bineveniţi în Europa (tot mai multe summit-uri organizate pe relaţia UE-China, şi tot mai “prietenoase” ). În realitate însă, prezenţa şi influenţa lor (în creştere!) nu este deloc uşor de acceptat de unele ţări din Uniune.

Pe uşa din spate, chinezii se insinuează în Europa printr-un model antreprenorial greu de contracarat de companiile şi autorităţile europene – cel al pieţelor/bazarurilor în care-şi vând mărfurile. China vrea mai multă piaţă, şi pentru asta are nevoie de mai multă influenţă în Europa. Iar membrii UE nu vor – şi nici nu au motive – să cedeze foarte uşor. Serviciile şi ajutorul pe care China este dispusă să-l dea Europei – nu vine doar din generozitate, ci şi dintr-un calcul matematic şi politic pragmatic şi simplu: are nevoie să-şi diminueze dependenţa prea mare pe care o are faţă de SUA. Iar Europa este cea mai bună alternativă.

Acuzată direct de europeni de protecţionism, de subvenţionarea ascunsă a industriei, de nerespectarea drepturilor de proprietate intelectuală, sau de nerespectarea drepturilor omului şi de lipsa de transparenţă în cheltuielile militare … China a lăsat în ultimi ani, relaţia economică şi politică cu Uninea Europeană în plan secund.

Aceasta era contextul în care, la începutul deceniului trecut, după câţiva ani de încercări de strângere a relaţiilor, pusă faţă în faţă cu reticenţa şi conservatorismul european, China a ales să se concentreze pe relaţia cu SUA, principalul ei partener economic.

La acel moment, chinezii aveau nevoie de piaţa europeană pentru produsele lor. În schimb, Europa nu prea avea nevoie de chinezi, pe care-i vedeau chiar ca pe o ameninţare pentru companiile şi afacerile europene. Chinezii ar fi venit cu preţuri foarte mici, ceea ce ar fi distrus industria europeană (chinezii spre exemplu nu au cheltuieli cu protecţia socială, care la europeni ajung la 40% din venitul salarial brut al unui angajat …. deci doar din această componentă produsele companiilor chinezeşti ar fi fost cu 40% mai ieftin. Iar la asta se adaugă subvenţiile mascate primite prin accesul extrem de ieftin la resurse naturale, sau la garanţii de stat pentru creditele acordate de băncile chineze companiilor chineze). Spre deosebire de Europa, America, o piaţă cu mult mai mare pentru produsele chinezeşti, era dependentă de împrumuturile acestora, iar China avea nevoie de piaţa SUA pentru desfacerea produselor sale.

Doar câţiva ani mai târziu însă, la finele aceluiaşi deceniu, situaţia era deja alta – şi mult mai complicată! Dependenţa Chinei de piaţa americană, ca şi cea a Trezoreriei SUA de rezervele valutare ale Chinei … erau deja mult prea mari. Iar dependenţa prea mare, creează riscuri pe măsură: pe de o parte, plafonarea consumului în America (şi aşa puternic lovit de pierderea locurilor de muncă) printr-o eventuală reducere a nivelului cheltuielilor publice (dat fiind nesustenabilitatea deficitului bugetar) s-ar transmite instant în economia chineză care, rămasă fără piaţă de desfacere, ar trebui să-şi redimensioneze capacităţile de producţie (ceea ce ar însemna reduceri de personal, de salarii, scăderea investiţiilor, etc!).

Pe de altă parte, simbioza dintre China şi SUA este un motiv suplimentar de îngrijorare pentru chinezi din perspectiva potenţialelor pierderi financiare pe care le pot înregistra. Mai precis, pe măsură ce SUA tipăreşte bani, valoarea reală (puterea de cumpărare) a rezervelor valutare ale Chinei – deţinute în cea mai mare parte în dolari – este ameninţată de inflaţie.

Interdependeţa dintre China şi Statele Unite este atât de puternică încât este un factor serios de risc pentru chinezi. Prin urmare, China este direct interesată să-şi reducă depenţa de piaţa de desfacere, şi de moneda americană.

În acelaşi timp, şi perspectiva europeană asupra economiei chineze s-a schimbat uşor! Criticile la adresa “competiei neloiale” făcute de modelul economic chinez rămân valabile. China este în continuare acuzată că-şi subvenţionează mascat companiile (oferindu-le taxe reduse pentru utilizarea pământului, apei sau a altor resurse naturale, oferindu-le preţuri mici la energie, etc ) sau că le furnizează capitaluri în condiţii preferenţiale. Evident că şi criticile privind nerespectarea drepturilor omului sau cele privind încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, sunt în continuare la fel de puternice.

Însă, dacă la începutul deceniului, Europa nu prea avea nevoie de nimic – deci China nu avea ce oferi pentru a primi acces pe piaţă, acum, Europa are nevoie de lichidităţi – pe care doar China le are.

Acestea sunt motivele pentru care Summit-urile UE – China au fost tot mai prietenoase, şi totodată, motivul pentru care – ca un compromis făcut de China la problema ridicată de europeni care se plângeau că industria chineză este subvenţionată prin energie ieftină … în cel de-al 12 plan cincinal (aprobat la jumătatea lunii iulie) China şi-a propus accelerarea procesului de reducere a emisiilor de CO2. (Pe scurt, asta ar putea însemna că energia s-ar putea scumpi, ceea ce ar reduce din avantajul competitiv pe care companiile chineze îl au acum în raport cu cele europene.)

Un compromis minor însă, care nu are putere decât de exemplu, deoarece plângerile Uniunii Europene vis-a-vis de modelul Chinezesc, şi de competiţia neloială pe care i-o poate face, rămân aproape la fel de multe şi de serioase. Iar cel mai puternic dintre ele, avantajul competitiv dat de o monedă ţinută jos, care face costurile de producţie în China, să fie artificial mai mici, rămâne.

Oricum însă, faţă de acum 10 ani, situaţia este cu totul alta. China are motive să se simtă tot mai nesigură în relaţia de interdependenţă pe care o are cu SUA, deci are o nevoie tot mai mare de piaţa europeană. Asta în timp ce Europa are tot mai multă nevoie de banii Chinei, pentru detensionarea pieţelor ţinute în suspans de datoriile suverane ale statelor PIGS, care pun în pericol moneda unică şi construcţia Europeană.

Dar chiar dacă întreaga Europă este ameninţată de datoriile suverane ale PIIGS, iar chinezii sunt invitaţi cu zâmbetul pe buze să investească în Europa, nu toţi europenii sunt dispuşi să accepte companile chinezeşti să umble şi să-i concureze liber, prin Europa.

Acesta este contextul în care, pe de o parte, şeful diplomaţiei chineze Dai Bingguo are întâlniri regulate cu corespondentul său european Catherine Ashton, iar pe de altă parte, Summit-ul EU-China din octombrie 2010, era aproape să se încheie prematur, pentru că premierul chinez Wen Jiabao a luat drept ofensă aducerea în discuţie a valorii renminbi-ului chinezesc.

Aşa se face că, în ciuda unor declaraţii diplomatice de ambele părţi, între China şi Europa nu există nici o formă de “parteneriat strategic”. Dar asta nu-i opreşte pe chinezi să-şi urmărească obiectivul de a intra pe piaţa europeană. China intră în mod oficial în Europa pe trei căi: achiziţia de obligaţiuni de stat, investiţii în companii europene, realizarea şi finanţarea unor proiecte de construcţii publice. Aduce însă pe uşa din dos un model de antreprenoriat sălbatic şi aflat la limita legalităţii, greu de contracarat de către concurenţa şi autorităţile europene. La asta se adaugă a cincea dimensiune, de soft power, prin crearea şi susţinerea a tot mai multor publicaţii şi mişcări civice de promovare a culturii chineze şi a relaţiilor chino-europene.

BANI CONTRA INFLUENŢĂ. În iunie 2010, China a cumpărat primele obligaţiuni de stat greceşti, pentru a la susţine preţul de piaţă şi pentru a oferi sprijin financiar Greciei în demersul ei de căutare a banilor de împrumutat. La schimb, Grecia a parafat acordul prin care portul Piraeus era închiriat Chinei pe 35 de ani … un acord pe marginea căruia negocierile se derulau, fără succes, încă din 2007.

O lună mai târziu, China anunţa că va cumpăra obligaţiuni emise de Spania, readucând astfel încrederea în pieţe (la acel moment!), contribuind astfel la suprasubscrierea emisiunii (chiar dacă până la urmă China nu ar fi subscris decât de vreo 400 de milioane de euro, şi nu un miliard – aşa cum anunţase). Ulterior, China a promis ajutorul Portugaliei şi Irlandei, şi a anunţat că va cumpăra şi obligaţiuni ce urmau a fi emise de Ungaria.

BANI CONTRA TEHNOLOGIE. Cea de-a doua modalitate în care China îşi sporeşte prezenţa în Europa este calea investiţiilor directe în companii europene. Acum cinci ani, drumurile multinaţionalelor europene mai duceau încă spre China, unde-şi construiau capacităţi de producţie. În acele vremuri, investiţiile chineze în Europa totalizau circa 1,3 miliarde de dolari. Acum, numai în prima parte a anului 2011 au avut loc trei tranzacţii (o societate petrolieră spaniolă, un companie chimică ungară şi o divizie a unui producător de componente de înaltă tehnologie în Norvegia), care fiecare în parte au depăşit suma respectivă.

Prezenţa reală a Chinei în Europa este însă greu – dacă nu chiar imposibil de cuantificat, deoarece patru cincimi din investiţiile Chinei în străinătate sunt realizate prin off-shore-uri precum Hong Kong, Insulele Cayman sau Virgin Islands. Vehiculele de investiţii folosite de occidentali pentru a investi în China, sunt acum folosite de chinezi pentru a cumpăra active în Europa.

BANI CONTRA CONTRACTE PUBLICE. Susţinute de stat, companiile chineze au ieşit în lume în căutare de contracte. Au construit infrastructură şi au participat la proiecte publice peste tot în lume, din Arabia Saudită, până în Africa. Acum China urmăreşte ţările care au nevoie de lichidităţi din Estul Europei, care sunt în căutare de bani pentru realizarea de proiecte publice.

CHINA UN PERICOL PENTRU UE. China este aşadar dorită în Europa. Dar reţinerea nucleului dur al UE în a deschide larg braţele, are mai multe explicaţii.Un bun exemplu în acest sens este înţelegerea la care Serbia şi China ajunseseră pentru construcţia unui pod peste Dunăre, finaţat de către China Development Bank. O înţelegere care, potrivit analiştilor, nu întâmplător ar fi avut loc chiar în perioada în care China făcea presiuni neoficiale peste tot în lume pentru boicotarea ceremoniei în care urma să-i fie acordat Premiul Nobel dizidentului chinez Liu Xiaobo – fapt considerat neacceptat, şi nerecunoscut de China.

Un alt semn de întrebare cu privire la deschiderea Europei în a face faţă compeţiţiei chineze, este ridicat de recentul contract prin care compania chineză COVEC a câştigat construcţia unei autostrăzi în Polonia. Un contract în valoare de 1 miliard de dolari, pe care chinezii l-au câştigat asumându-şi un preţ de execuţie la doar jumătatedin cel bugetat de oficialii polonezi. Atu-ul chinei consta în aducerea de muncitori chinezi pentru realizarea construcţiei. După realizarea a doar jumătate din construcţie, chinezii s-au retras. Motivaţia oficială a fost creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Motivul real? Legislaţia europeană, extrem de strictă în ceea ce priveşte piaţa muncii şi standardele de imigrare.

Experienţa Poloniei dă însă un indiciu cu privire la cum ar putea arăta viitorul relaţiilor economice chino-europene. Companiile chinezeşti vor oferi preţuri foarte scăzute, bazându-se pe angajaţi ce lucrează în condiţii de muncă şi de mediu sub standardele europene – un element de atractivitate căruia companiile europene nu-i prea pot face faţă.

În acelaşi timp însă, accesul companiilor europene pe piaţa contractelor pentru proiecte publice în China, este extrem de limitat, iar ofertele acestora sunt respinse pe criterii absolut netransparente. În 2010, China a scos pe piaţa internaţională licitaţii reprezentând doar o zecime din nevoia de achiziţii publice pe care o avea, fără a include contracte de construcţii în infrastructură. Alfel spus doar „creioase şi rigle” după cum sumariza un oficial european … şi nimic mai mult. Prin urmare, accesul companiilor europene la contractele serioase este încă restricţionat.

DE CE NU E CHINA DORITĂ ÎN EUROPA. Prima mare problemă a europenilor cu intrarea companiilor chinezeşti pe piaţa de pe vechiul continent este dată de faptul că toate societăţile de stat chinezeşti primesc subvenţii mascate. Iar asta le creează un avantaj competitiv imposibil de depăşit de către companiile europene. Acesta este motivul pentru care, la jumătatea lunii mai, Uniunea Europeană a pus o taxă de import de 4% până la 12% hârtiei de calitate ridicată, folosită pentru tipărirea de reviste, importate din China. Este prima astfel de decizie luată de UE împotriva unor produse subvenţionate mascat. Înafară de taxa de subvenţionare, UE percepe pentru acelaşi produs şi o taxă anti-dumping, cuprinsă între 8% şi 35,1% … marcându-se astfel momentul în care pentru prima oară, cel mai mare bloc comercial (Uniunea Europeană) aplică consecutiv două taxe ca măsură de protecţie împotriva produselor chinezeşti.

MOTIVE DE NEÎNCREDERE. Europenii sunt reticenţi la primirea companiilor chineze pe vechiul continent între altele, în mod special, din cauza lipsei de transparenţă a societăţilor chinezeşti. Multe dintre aşa-numitele” companii privare” chinezeşti care vor să cumpere societăţi europene, sunt de fapt controlate de stat. Spre exemplu Huawei – care oficial este deţinută de 150 dintre angajaţi – acţionari care însă, potrivit unor ziare britanice, nu sunt însă decât interpuşi ai guvernului chinez.

Alte semne de întrebare apar cu privire la sursele de finanţare. Iar cazul ofertei făcute de o companie chinezească pentru Draka – societate olandeză producătoare de fibră optică – care a fost cu 20% peste urmatoarea ofertă făcută de competitorii săi europeni … a ridicat alte semne de întrebare cu privire la provenienţa capitalurilor. China este acuzată de acordarea de garanţii de stat creditelor pe care băncile le dau companiilor autohtone în căutare de astfel de achiziţii peste hotare.

Reţinerea europenilor în a-i primii cu braţele deschise pe chinezi, este şi mai bine fundamentată dacă ne gândim că reciproca nu este deloc valabilă.

Piaţa de capital chinezească este într-o mare măsură închisă în sectoarele considerate de importanţă strategică. Astfel că, în industrii precum cea a transporturilor sau în sectorul bancar şi în domeniul energiilor alternative, deţinerile investitorilor străini sunt limitate la pachete de maxim 20% din capitalul social. Iar programele de stimulare a inovaţiei autohtone au făcut intrarea capitalului străin şi mai dificilă. Altfel spus, Geely poate cumpăra Volvo … dar reglementările chinezeşti ar fi fost o piedică în cazul în care situaţia ar fi stat invers.

În acest context, în 2009, raportul numit Power Audit of EU-China Relations, realizat de European Council of Foreign Relation ECFR – punea în evidenţă patru categorii de ţări, din perspectiva atitudinii pe care o au faţă de China.

Cei care, în politica faţă de China, urmau tendinţa dată de cele câteva state care formau nucleul dur al Uniunii. Acum, nici o ţară din Europa nu-şi mai face planuri, fără a lua în calcul strângerea relaţiilor cu China, pe cont propriu.

State precum Danemarca, Olanda, Suedia sau Marea Britanie, care erau interesaţi de oportunităţile oferite de piaţa chineză pentru companiile lor din sectorul tehnologic şi cel al serviciilor. Aceştia sunt cei mai frustraţi şi cei mai afectaţi de restricţiile existente pe piaţa chineză.

Pe de altă parte, avem Germania, care până acum a beneficiat din plin de deshiderea pieţei chineze pentru automobilele şi utilajele sale, care se simte însă tot mai puternic concurată, atât în China cât şi în restul lumii de companiile chinezeşti.

Acestea sunt statele care s-au aliniat în timp poziţiei Franţei, care dintotdeauna a fost interesată să-şi protejeze companiile împotriva încercărilor de preluare din partea companiilor chineze, încercări considerate incorecte.”Este un adevărat război, purtat de companiile care primesc subvenţii uriaşe de la stat, şi care vin pe piaţa liberă oferind preţuri extrem de mici, anihilând competiţia. Ăsta nu este capitalism şi nici comerţ. Este o politică de jefuire” spunea un oficial francez în cadrul discuţiilor neoficiale purtate cu François Godement, Jonas Parello-Plesner şi Alice Richard, specialişti ai ECFR şi autorii studiului “The scramble for Europe”.

Poziţia ţărilor Uniunii faţă de China înainte de criză

Politicile duse faţă de China, de Franţa, Germania şi Marea Britanie au astfel un numitor comun – restricţia accesului Chinei în Europa … şi deschiderea similară a pieţei chineze pentru companiile europene.

Cu câţiva ani în urmă, întreaga Europă ar fi mers probabil în linia dată de respectivele state – acum însă, unitatea europeană este ruptă de statele prinse în capcana datoriilor, de la periferia UE. Economii care mult timp au privit şi ele China cu reticenţă, îngrijorate fiind de competiţia pe care produsele chinezeşti ar fi făcut-o celor autohtone …. dar care văd acum China ca o variantă alternativă – sau cel puţin complementară la împrumuturile FMI. “Companiile noastre oricum nu pot concura cu cele chinezeşti pe piaţa lor. Deci, nu prea ne interesează dacă China va deschide piaţa achiziţiilor publice pentru noi, sau nu” spunea un oficial Est-European, în cadrul discuţiilor purtate în acelaşi cadru neoficial, cu autorii studiului.

Poziţia ţărilor Uniunii faţă de China după criză

Iar perspectiva negativă pe care nucleul dur european o are, la nivel politic, cu privire la creşterea prezenţei şi influenţei Chinei în Europa, este însoţită de o tendinţă similară la nivel de populaţie. Asta relevă un studiu realizat de BBC World Service, potrivit căruia, majoritatea germanilor, italienilor şi francezilor, nu văd cu ochi buni ascensiunea Chinei. Un sentiment negativ în creştere semnificativă faţă de 2005.