mariabalasa: iulie 2014

sâmbătă, 12 iulie 2014

Eveniment: Interviu Maria Bălașa- Constantin Lupeanu în Convorbiri literare 30 iunie 2014

„Menirea omului este să revină la calea naturii” – dialog cu scriitorul, traducătorul și sinologul Constantin LUPEANU
Interviu realizat de Maria BALAŞA

Cu cei 37 de ani de diplomaţie în Asia, dintre care 14 ani în China, 35 de ani de traducere literară şi filosofică din limba chineză, domnul ambasador Constantin Lupeanu, Lu Boan în lumea culturală din China, este cu certitudine unul dintre cei mai buni cunoscători ai Chinei şi traducătorul cu cele mai numeroase traduceri din literatura chineză din lume, unul dintre intelectualii veşnic tineri din România.

Mai nimeni în lumea culturală românească nu mai ştia de o vreme ce mai face domnul Constantin Lupeanu. Am încercat să răspundem la această întrebare, lucru greu, pentru că modestia-i cu totul aparte îl face greu de pornit în a povesti despre sine. Ne-a făcut onoarea nesperată de a răspunde la cîteva întrebări. Trebuie să recunoaştem şi că am avut un context favorabil: lansarea unei noi cărţi: „Părinţii Sistemului Filosofic Taoist” la Casa de Editură şi Tipografie Rawex din Bucureşti.

Maria BALAŞA: Bună ziua. Aţi făcut, român fiind, o carieră clasic chinezească: cărturar demnitar. Există puţini români, în special intelectuali, care nu au în bibliotecă măcar una dintre cărţile dvs. (traduceri din chineză, eseuri-cărţi despre China) pentru că şi-au dorit să aibă aceste cărţi, totuşi vreţi să vă prezentaţi cititorilor noştri?

Constantin LUPEANU: Greu. Începem cu o întrebare atît de complicată! Eu sînt trăitor în zodia definită de carte şi de cultul muncii. Îmi place să citesc, să scriu, sa lucrez. De mic copil. Aşa m-a clădit Dumnezeu. Vedeţi dumneavoastră, sînt cîteva modele de a trăi. Iar viaţa este un poem creat de fiecare om cu sîngele propriu, este proză scrisă cu faptele sale. Vrem sau nu vrem, ne place sau nu, sîntem ceea ce oferim omenirii. Cel mai des îmbrăţişat este modelul încrîncenării, cînd reuşita este confundată cu rîvna acumulării, cu îmbogăţirea pe toate căile. Îmi displace şi modelul risipirii într-un trai uşor, gînd turmentat, a cărui substanţă este dată de distracţii strînse într-un laţ care te cuprinde şi pînă la urmă te sugrumă. Există atîtea modele, care de care mai ispititoare. Care să fie modelul perfect? Eu am fost scindat între slujba la împărăţie şi carte, e adevărat, exista exemple ilustre.

Modelul cărturar-demnitar a existat în China feudală, de cînd Împărăteasa Wu Zetian din Dinastia Tang a introdus legea după care demnitarii erau promovaţi numai dintre cărturari, prin concurs, indiferent de originea socială, punîndu-se capăt tradiţiei de a fi aleşi din rîndul nobilimii. În era modernă, modelul s-a stins şi în China, iar în Europa există accidental, fiindcă politica o fac partidele şi ştim cu toţii ce fel de oameni se află în fruntea oricărui partid, oriunde în lume.

MB: Aţi „dispărut” o vreme, nu ne-aţi mai dat traduceri şi eseuri despre China. Interval în care însă aţi scris cîteva romane, unele deja publicate. Totuşi dragostea dintîi nu se uită nici în traduceri. Veţi lansa un nou volum „Părinţii Sistemului Filosofic Taoist”. Este taoismul atît de diferit de gîndirea românească din cotidianul nostru?

CL: Eu nu am dispărut, cartea este pe cale de dispariţie. Dacă nu mai cumpărăm cărţi, de ce să mai publicăm? Va trebui să ne adaptăm vremurilor noastre. În curînd, poate că nici nu se vor mai scrie cărţi. Comunicarea prin cuvîntul scris va fi limitată la maximum. Poate va rezista cumva Poemul într-un vers. Transmis şi acela pe internet.

După cum prea bine ştiţi, originile taoismului se află într-un poem lung intitulat Cartea despre Tao şi Virtute, cu siguranţă cea mai elegantă, mai profundă şi mai fascinantă scriere a lumii străvechi. La aceasta aş adăuga doar Cartea Schimbărilor, Biblia şi Învăţăturile lui Zamolxe, acestea din urmă încă neieşite la vedere, dar eu am răbdare, le vom afla.

Taoismul a integrat viaţa omului schimbărilor permanente de pe pămînt şi de pe cer. La zece mii de kilometri depărtare, un contemporan al lui Lao Zi, Heraclit din Efes, a gîndit în aceiaşi termeni, grăitor prin celebra formulare: Panta rei, totul curge.

Să fie necesare cîteva cuvinte despre taoism?

În lume domneşte schimbarea, iar aceasta este un fenomen ciclic. Taoistul ne învaţă că nimic nu rămîne înţepenit, că pînă şi binele se preschimbă în rău şi invers, că purtarea înţeleaptă presupune echilibru, spontaneitate şi acţiune armonioasă. Non-acţiunea proclamată cu multă insistenţă înseamnă a nu acţiona împotriva ciclului natural, fiindcă nu vei avea nici o şansă, vei pierde. Dacă mi se permite, uite cîteva gînduri din cartea pe care o lansăm în aceste zile.

Lumea s-a desprins din haos, cred taoiştii, prin marele tao, care a provocat interacţiunea vectorilor yin-yang. Odată venit pe lume, omul se cuvine să se subordoneze naturii. Taoismul elogiază viaţa simplă, curată, în armonie cu mediul. Scînteia de viaţă din noi porneşte din aceeaşi sursă misterioasă care a format cerul, pămîntul şi universul întreg, ea, viaţa noastră, nu poate fi separată, nu poate exista decît în conexiune directă cu natura, cu cosmosul. Orice act de voinţă rupe armonia.

Tao ne oferă trei tezaure: iubirea-compasiunea, echilibrul, umilinţa.

Să iubim şi să facem bine, să ducem o viaţă echilibrată, eliberată de excese, să ne străduim să eliminăm din noi mîndria, îngîmfarea.

În privinţa comportamentului uman, Cerul primeşte faptele noastre, bune şi rele, ele sînt înregistrate ca pe un răboj, şi sîntem răsplătiţi pe măsură. Răsplata nu este amînată pentru o viaţă de dincolo şi nici nu este transferată în neam. În univers există patru entităţi: tao sau energia creatoare, cerul, pămîntul, omul. Fiecare om este răspunzător pentru sine.

Menirea omului este să revină la calea naturii, să se lepede de invenţiile diabolice ale minţii, să renunţe la organizarea socială din ce în ce mai sofisticată, să ducă o viaţă simplă, în armonie cu natura, o viaţă virtuoasă, să limiteze rîvna pentru stocarea de bunuri materiale, zbaterea pentru statut social înalt şi prestigiu. Diagrama taiji, cu simbolurile yin-yang exprimă perfect ambivalenţa naturii, pe cînd omul se cuvine să menţină echilibrul între cele două forţe. După faptă şi răsplată; cei buni, plini de iubire, cu un comportament moral ireproşabil, se vor bucura de o viaţă lină, luminoasă.

Poezia voit încifrată a lui Lao Zi, viaţa mitică şi istorioarele lui Lie Zi, parabolele lui Zhuang Zi au conturat curentul filosofic taoist, Şcoala lui tao, cum e cel mai adesea numit în China, care a exersat o puternică influenţă în cultură şi indubitabil în toate artele, în medicină, în definirea comportamentului uman.

Artiştii Chinei şi-au extras din taoism fantasmele, ieri, ca şi astăzi.

Să zicem că nu atît taoismul, ci chinezul de totdeauna a avut drept ideal omul înţelept, iluminatul aflat într-o uniune de tip ezoteric cu întregul cosmos, fără a neglija viaţa pe pămînt, lumea în care trăim. Înţelepciune practică.

Se observă diferenţa la care vă refereaţi?

MB: Drept să vă spun, eu iau asta ca o asemănare. În tradiţia românească precreştină, continuată cu cea creştină, lucrurile nici nu stau altfel. Ţăranul român tot aşa gîndea şi gîndeşte, cu ceva detalii diferite. Lucrurile stau un pic altfel cu orăşenii, dar ei nu există decît de vreun secol. E drept că lucrurile nu s-au cristalizat într-o teorie, sistem filozofic.

CL: Putem chibzui asupra acestui gînd frumos.

Cartea Părinţii Sistemului Filosofic Taoist dezbate pe larg, cu textele fundamentale ale întemeietorilor, evidenţiază precepte, un mod iluminat de a trăi. Noi nu vom deveni taoişti. În schimb, depinde de noi să ne poleim viaţa, să căutăm echilibrul în tot ce facem, să acţionăm cu şi din iubire, să trăim în armonie. Cartea este publicată de Casa de Editură şi Tipografie Rawex din Bucureşti, de unde poate fi achiziţionată, prin persoana unei femei de nobleţe princiară, Raluca Tudor, 072 077 3209. Cum strînge laolaltă trei cărţi taoiste, publicate de noi anterior, autorii sînt: Mira Lupeanu, între timp plecată să se odihnească puţin, cum scria un poet, fiul meu Adrian Daniel, cu studii în Shanghai, cu un înalt simţ al limbii române, el însuşi este poet şi care, cum am spus cîndva, are simţul limbii in buricele degetelor, iar cel de-al treilea autor sînt eu.

MB: Aţi fost diplomat timp de 14 ani în China, ataşat cultural şi de presă, Ambasador, dar şi un alt număr de ani în alte ţări din Asia, unde aţi lăsat amprenta dvs. prin editarea unor scriitori din panteonul românesc şi aţi făcut cunoscute multe valori culturale dragi nouă.

CL: Trebuie să recunoaştem că în anii aceia eram încorsetaţi. Bugetele pentru propaganda externă erau epuizate prin tipărirea cuvîntărilor preşedintelui, iar cărţile sale zăceau apoi prin subsolurile ambasadelor. Astăzi, la banii statului se pot adăuga subvenţii ale unor firme româneşti şi străine şi mai ales se poate discuta la editurile de ţinută pentru includerea în planurile lor editoriale a unor cărţi de reală valoare estetică şi umană, cărţi care se susţin prin ele însele, nu cu finanţe, pentru că avem autori de Nobel, care rămîn în spaţiul literelor româneşti prin dezinteresul factorilor de resort.

Eu cred că sîntem datori să cunoaştem creaţiile româneşti de valoare, într-o formulă care să includă nu numai literatura şi arta, să ne bucurăm de ele, să ne schimbăm în bine prin ele, că doar acesta este scopul cel mai înalt al creaţiei, nu? Şi să le facem cunoscute. Iată o îndatorire de prim ordin a diplomaţilor. Există mii şi milioane de români cu domiciliul tranzitoriu sau permanent în străinătate. Ei trebuie încurajaţi să mişte măcar un deget pentru ţara lor şi a părinţilor lor. Pe internet circulă o sumedenie de informaţii. Cîte privesc România şi Dacia? Aruncaţi-vă o privire, oameni buni, şi veţi vedea că nu existăm! Şi nu existăm pentru că noi stăm cu braţele încrucişate! Se cuvine un efort al celor peste 30 de milioane de români de pe tot globul. Să nu lăsăm pe mîna oficialilor înălţarea ţării, ei sînt ocupaţi, prea ocupaţi cu politica, această latură diabolică a vieţii. Responsabilitatea ne revine nouă, tuturor. Să ne întrebăm: Cîte cărţi scrise de români sînt publicate anual în lume? Cîţi istorici tineri se apleacă asupra istoriei adevărate a românilor, pe calea urmată de Nicolae Densuşianu? Ne este cumva ruşine? Respirăm altfel dacă ne socotim nu verii latinilor, ci urmaşii lor?

MB: NB: Ştiţi oare că opera lui Densuşianu e pusă la categoria protocronism?

CL: Este poate prima istorie reală a Europei străvechi. M-aş bucura să îndrăznească măcar unii tineri istorici să-i continue investigaţiile, opera, şi să spună adevărul despre noi. Noi nu sîntem nici un amestec de daci şi romani. Cum eu nu am acceptat niciodată că mă trag din maimuţă, nu accept nici ca sînt o corcitură. Strămoşii mei erau arimi!

Propun sa edităm o revistă, să zicem: Dacia Eternă. Cine începe?

Iertaţi-mă, în China a fost o epocă benefică, atunci, în anii 70 şi 80 ai secolului trecut. Au fost publicaţi aproape toţi clasicii români, multe creaţii reprezentative, iar meritul revine mai ales politicii de atunci a gazdelor. Noi doar am venit în întîmpinarea nevoii lor de carte. Eu am fost acolo în cea mai mare parte a acelor ani şi recunosc că m-am străduit să-mi fac prieteni, să găsesc căi de a-i determina să ne dea prioritate, le-am propus o carte după alta. Cînd aveţi timp, refacem istoria cărţilor traduse în chineză şi publicate atunci. Lista e lungă.

Eu am crezut că e bine să începem cu Eminescu şi am pus umărul la publicarea poeziilor pentru prima oară în limbile chineză, vietnameză, thai, în ţara ca un pahar de cristal numită Singapore.

Dar nu numai traducerea, cultura, arta, valorile noastre din aceste domenii trebuie făcute cunoscute. Cînd am organizat turneul la Singapore al Teatrului Naţional Craiova şi al Orchestrei Filarmonicii bucureştene, am fost întrebat ce legătură există între acestea şi schimburile comerciale bilaterale, ştiut fiind rolul de porto franco al insulei. Le-am spus să aibă răbdare; într-adevăr, în anul următor a avut loc o explozie a exporturilor româneşti. Pur şi simplu au crescut de cîteva ori. Prin artă, România devenise deja o ţară de referinţă!

MB: Sînteţi fără îndoială expert în sinologie (de ce ne-am teme de cuvinte, chiar dacă în China este numit „expert” orice lucrător străin indiferent de domeniu?). Dar şi un îndrăgostit de China?

CL: Sînt sinolog înainte de a fi scriitor cu acte, adică un european care studiază istoria limbii şi civilizaţiei chineze. Prietenii chinezi mă numeau expert, cu toate că a trăi în China nu te transformă neapărat în specialist de clasă. Lucram într-o vreme cu un ambasador care se înnegrea la chip cînd, el, tuciuriu din născare, în preajmă fiind, îi auzea pe interlocutori zicîndu-mi expert. Nu. Nu sînt nici de departe. Ştiu cîte ceva, atît cît ştie despre ocean un peşte dintr-un iaz.

În înţelegerea mea, o ţară poate fi iubită numai de nativi. Eu îmi iubesc ţara mea. Pot fi însă îndrăgostit de felii de China, să zicem: literatura veche, taoismul, femeia jumătate de cer, cum cu preţuire este socotită…

MB: Aţi avut vreodată în cariera de diplomat-cărturar momente de inadaptare, de dificultate datorate necunoaşterii suficiente a universului asiatic?

CL: O sumedenie. Noi, vesticii, greşim la tot pasul. M-am simţit nu o dată ca Alice în Ţara Minunilor, ca un copil într-un univers închipuit, unde fiecare gest sau fiecare pas introduce neprevăzutul.

MB: În ce ar consta principalele beneficii de a fi rămas atît de lung timp în China, în Asia?

CL: Beneficii? Cred că am atins un mai înalt nivel de înţelegere a oamenilor de acolo, a felului lor de a gîndi, de a reacţiona. Mai mare în comparaţie cu cineva care nu a păşit la est de Marea Neagră. Vă mărturisesc cu regret că eu n-am ajuns la beneficii. Eu n-am avut şansa să mă integrez acelor societăţi, pentru că n-am trăit împreună, ci izolat, în comunităţi ale străinilor, rupt de localnici cea mai mare parte a timpului.

Un reprezentant străin merge într-o ţară cu o anumită percepţie şi de cele mai multe ori abia dacă-şi rotunjeşte acea pre-cunoaştere şi nu se sinchiseşte dacă deţine adevărul sau i se pare că înţelege realitatea. Ba mai mult, multora adevărul realităţii li se pare supărător, îi deranjează ca ţipetele unui nedreptăţit pe care nu-l iau în seamă. Cîţi dintre străinii de la noi ne înţeleg şi informează corect?

MB: Totuşi, faptul că aţi fost în China, că aţi vorbit zilnic chinezeşte, v-a ajutat cu siguranţă în a traduce şi a scrie eseuri-cărţi despre cultura chineză.

CL: Da, pentru că trăiam sub un regim politic unde omul era controlat mai abitir decît astăzi, nu ne puteam deplasa liber în lume, numai că eu am fost oficial trimis să lucrez tocmai acolo unde îmi convenea. La un moment dat, era o propunere să merg la Paris vreo trei-patru ani. Am refuzat. Ce să caut eu acolo?

Nu, pentru că scrii oriunde, studiezi, creezi în tine şi pui pe hîrtie, pardon, vreau să spun pe laptop, acolo unde te afli. Oriunde ai fi.

MB: Cum este o zi obişnuită pentru un diplomat-traducător în China şi Asia?

CL: Banală şi plicticoasă privită din afară şi plină de farmec şi de inedit în ochii mei. Nici o zi nu seamănă cu alta, cum nici un peisaj nu este acelaşi la diferite ore ale zilei şi nopţii, după starea proprie de spirit. Fiecare ceas debordă de noutate.

O zi pare aceeaşi, oriunde s-ar afla cineva. Ziua începe din momentul în care ne-am trezit, de cum am deschis ochii. Zîmbim cînd ne trezim, să fim proaspeţi, încrezători. Eu lucrez pe muzică. Am cîteva c.d.-uri. Cel mai adesea ascult 104,80 FM, un post bun, căruia i-aş reproşa prea multă vorbărie. De ce nu lasă să vorbească muzica?

Viaţa este pentru fiecare o căutare a sinelui, a candorii şi a simplităţii cu care ne naştem. O zi ar fi prin urmare scormonirea, prin intermediul profesiei fiecăruia dintre noi, pentru a regăsi începutul. Eu o fac prin scris. Altul prin muzică. Altul prin muncă fizică. Reuşesc cei care nu se plictisesc, cei care nu se supără de monotonia repetării aceloraşi gesturi, aceia care descoperă bucuria şi plăcerea de a întîrzia iar şi iar asupra aceloraşi lucruri, cu scopul de a desluşi perenitatea.

Aminteam mai sus de zodia cărţii. Mă consider născut într-o astfel de zodie. Soţia mea, poeta atît de singulară între poeţii României, Mira Lupeanu, a tipărit o carte de poeme cu titlul: Sub zodia cărţii. Ziua mea începe şi se termină între limitele acestui cuvînt de cinci litere, carte.

MB: Ani buni, veştile din China erau aici, în presa din România, cîteva pe an, de regulă nişte comunicate oficiale chineze. Abia în ultimii doi-trei ani au început să apară ziarişti români bine documentaţi, cu articole profesioniste pe acest subiect, deşi – se ştie – China oferă o bogată informaţie despre ea de peste 20 de ani. Cum aşa?

CL: Presa de pretutindeni este tributară anumitor monopoluri, unor jocuri de interese, iar ziariştii nu scriu ce văd, ci ceea ce li se cere să vadă. Mai cu seamă astăzi, la noi.

Un birou al Institutului Cultural Român în China este o necesitate de necontestat. Cum vedeţi un astfel de birou?

CL: Lumea nu se rezumă la Europa.

Mă bucur că am început să înţelegem şi noi acest lucru. Un ICR în Europa îşi are raţiunea sa, cu toate că europenii ştiu că există o naţiune română. În SUA avem un ICR la New York, deşi ar mai trebui cîte un ICR în Detroit, Chicago, Los Angeles, Florida. Eu aş desfiinţa consulatele, avem mai multe pe teritoriul american, şi le-aş înlocui cu ICR.

La fel în China, eu văd un ICR la Beijing ca o urgenţă, apoi la: Shanghai, Canton, Chendu, Xian, în Tibet, în Shandong, patria lui Confucius, să zicem.

Un ICR sau două s-ar cuveni în Vietnam, unde trăiesc peste 3000 de vietnamezi care vorbesc perfect româneşte, după studiile universitare făcute la noi cu ani în urmă, la fel în Japonia, ţara cea mai dezvoltată şi cu nivelul de viaţă cel mai ridicat din Asia, apoi în India, Thailanda, Singapore, Persia/ Iran. Cu chinezii şi cu perşii am avut contacte pe vremea cînd ne numeam daci, raporturile s-ar relua mai uşor în plan cultural, neguvernamental, există un ecou al conştiinţelor!

Cum văd eu in ICR la Beijing? Cum să fie? Cum îl vrea şi îl poate avea această instituţie deja cu tradiţie şi experienţă. Există nişte reguli care se cuvin urmate, este creat un cadru care trebuie respectat şi unde directorul şi colaboratorii săi se pot mişca în funcţie de inventivitatea lor, de înţelegerea specificului locului, de relaţiile pe care reuşesc să şi le formeze. Eu la Beijing aş trimite oameni cu experienţă de viaţă, în vîrstă, mai ales aceştia şi-ar crea lesne relaţiile necesare, acolo, în ţara unde sînt promovaţi în funcţii de conducere oameni după 60-70 de ani. Orice lucru de soi pe pămînt s-a împlinit prin canalul numit relaţii inter-umane.

MB: Care ar fi principalele diferenţe între români şi chinezi? Pe de altă parte: ce îi apropie?

CL: Ne apropie cu siguranţă vechimea. Chinezii au creat o limbă, o scriere, o filosofie a vieţii răspîndite în Asia. Acelaşi lucru l-au făcut în Europa strămoşii noştri daci. Iată o cheie a succesului. Diferenţe de fond nu există.

Dacă aţi vrea să ştiţi, eu nu văd nici o diferenţă între oameni, între rase şi seminţii, între bărbat şi femeie; între oameni există unele deosebiri, iar ele ţin de gradul de inteligenţă, de educaţie, de cutumele locului…

MB: Cum a evoluat China în cei 14 ani în care aţi fost acolo?

CL: China a evoluat, evident. Comunismul ajunsese la extrem în anii aşa-zisei revoluţii culturale. După principiul taoist, acel fenomen s-a epuizat şi s-a preschimbat în opusul său. În decembrie 1978 a avut loc o faimoasă întrunire a mai marilor Chinei, politic vorbind, iar liderul de atunci, Deng Xiaoping, a anunţat reforma, liberalizarea, împărţirea pămîntului (şi atenţie, nu foştilor proprietari, ci suprafaţa arabilă a fiecărui sat s-a divizat între ţăranii prezenţi în sat în momentul acela), libera concurenţă, circulaţia oamenilor necontrolată de organele de ordine, libertatea individuală. Azi se văd rezultatele. Putere economică mondială în plin avînt. Prosperitate generală.

În anul 1978 am publicat împreună cu cineva o carte care conţinea asemenea idei înnoitoare emise şi puse în practică în China: Deng Xiaoping, Opere alese, Editura politică. Tirajul impresionant s-a epuizat într-o săptămînă.

Mie politica îmi repugnă. Spuneaţi 14 ani. Ce ziceţi de 24? 1989 – 2013. Cît a evoluat România, cîtă prosperitate generală s-a acumulat în aceşti ani şi cît a crescut avuţia unor nimeni? Cine ar putea răspunde? Nu cumva în Europa politicul subminează viaţa?

MB: Ce zone din China cunoaşteţi cel mai bine?

CL: Zona de coastă, litoralul Pacificului, de la Manzhouli, un oraş aflat la frontiera cu Rusia şi coborînd din oraş în oraş pînă în insula Hainan. Cunoaştere mai degrabă turistică, recunosc cu sinceritate. Oare cum este China cealaltă, cum trăiesc oamenii din oraşele medii şi mici, de la sate şi mai ales din interiorul ţării, mergînd spre vest? Şi cum gîndesc?

MB: Există între aceste zone nişte diferenţe atît de puternice încît ar justifica ideea unei Chine cu multiple faţete?

CL: Sigur. Continentul China este un caleidoscop cu străluciri în toate nuanţele. Ce superb şi-au numit chinezii ţara: Imperiul din Mijloc. De fapt, fiecare popor şi fiecare om socoteşte că vieţuieşte în centru, că universul se formează în jurul său. Chinezii nu sînt traşi la indigo, din nord şi pînă-n sudul extrem. Chinezii de naţionalitate hanşş îşi păstrează şi în zilele noastre, pe zone, ceva din individualitatea regatelor străvechi, a principatelor formate înainte de Hristos. Să amintim aici de existenţa celor 7 limbi şi a celor peste 2000 de dialecte ale chinezilor propriu-zişi, de naţionalitate han, eliminate doar prin scrierea comună, impusă cu tăişul sabiei cam cu trei secole înainte de Hristos, de Primul Împărat unificator, Qin Shi HuangDi, ÇŘĘĽ»ĘµŰ. Apoi chinezi sînt şi cele vreo cinci duzini de alte naţionalităţi, cu limba şi stilul de viaţă proprii.

MB: Cum aţi defini China într-o frază?

CL: China înseamnă, să zicem: pragmatism, seriozitate, hărnicie, dăruire, naivitate, puritate, înţelepciune, creativitate, cinste, adevăr, bogăţie, energie, şi în plus conştiinţă socială evidentă, frăţie în înţelegerea taoistă ajunsă proverb: toţi oamenii sînt fraţi.

MB: Am parcurs de cîteva ori, cu ocazia acestui interviu, CV-ul dvs din care, spre nedumerirea mea, lipseau nişte lucruri importante. Voi semnala aici unul singur. Prezenţa dvs în Academia Română.

Aveţi aşadar în palmares 35 de cărţi legate de China, 90% dintre ele fiind traduceri de marcă, iar restul eseuri de asemenea de marcă.

V-aţi bucurat de recunoaştere în primul rînd din partea cititorilor: Mira şi Constantin Lupeanu este, în mod real un brand impus în mod natural încă din anii 80.

Criticii, prin cronicile lor (21 de cronici la o carte! Cine mai poate spune că a avut aşa ceva?) v-au recunoscut profesionalismul. Inclusiv lumea culturală chineză, prin ilustrul românolog, profesor şi diplomat dl Ding Chao – ca să citez o singură şi recentă apreciere – v-a recunoscut valoarea operei pe care aţi creat-o în domeniul traducerii, în sinologia română. Citez: „ În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, Mira şi Constantin Lupeanu s-au lăsat absorbiţi de literatura chineză şi de cărţile clasice chineze. Fie că au citit, au studiat cu migală lucrări originale sau au tradus, rapiditatea şi cantitatea sînt impresionante. Din confruntarea prin punerea faţă în faţă a traducerilor cu textele originare, calitatea este, putem să afirmăm, bună şi de înalt nivel. Opera lor, nu numai că a impulsionat promovarea şi cuprinderea, acceptarea literaturii chineze în România, dar în acelaşi timp a hotărît locul şi prestigiul soţilor Lupeanu între sinologii români”.

pagina 127/ O istorie a relaţiilor literare sino-române, Editura Literatura poporului 2008/ Zhong Luo Wenxue Guanxi Shitan, / Renmin wenxue chubanshe, 2008.

Statul român v-a recunoscut profesionalismul prin înalte distincţii: Meritul cultural, Ordinul pentru merit în grad de ofiţer, Premiul pentru Diplomaţie Culturală.

Surprinzător însă – şi nu înţeleg, la o aşa operă, de ce? – nu sînteţi membru al Academiei Române.

CL: Întrebarea aceasta mi se adresează adesea, de la o vreme. Drept să spun, să-mi fie iertată temeritatea, am aşteptat să fiu invitat. Aflu că de fapt nu te invită nimeni. Trebuie să fii insistent. Laurenţiu Ulici a publicat o carte Nobel contra Nobel. Te invit să scrii un eseu despre o sută de oameni cu mari servicii aduse României şi care n-au fost invitaţi să ocupe un fotoliu pe Calea Victoriei nr 125. La fel cum s-ar putea scrie despre academicieni fără operă, care au cunoscut şi cunosc resorturile investiturii, dar ei sînt lipsiţi de suflu, de un adevărat spirit creativ, şi pentru care poate calitatea de academician înseamnă prea mult, îi sufocă. Şi descalifică acest forum.

Aceştia sînt cei care au înţeles că Academia este pînă la urmă o instituţie, cu o anumită organizare, ghidată de nişte norme, pe care, dacă ştii, le urci uşor, ca pe nişte trepte…

În concluzie, cum e mai bine: să se mire lumea că nu eşti academician sau să se întrebe: cum o fi ajuns academician?

Interviu realizat de Maria BALAŞA

file:///C:/Documents%20and%20Settings/MB/Desktop/%E2%80%9EMenirea%20omului%20este%20s%C4%83%20revin%C4%83%20la%20calea%20naturii%E2%80%9D%20%E2%80%93%20dialog%20cu%20scriitorul,%20traduc%C4%83torul%20%C8%99i%20sinologul%20Constantin%20LUPEANU%20%20%20Convorbiri%20Literare.htm

vineri, 11 iulie 2014

Ce chestie!

Am descoperit ca acest blog e intr- un top!

http://trilema.com/2012/topul-blogurilor-romanesti-editia-x/

Loc 165! Cand biziday e pe la 100 si revista22 cam tot pe- acolo...

Cine face top ul si de ce habar n- am.
Bine ca au timp ( bani) pentru asa ceva.