VEŞTI DIN CHINA
Veştile în presă provenind din China au urmat în ultimii treizeci şi ceva de ani o cale aparte. Erau mai întâi veşti venite de câteva ori pe an, care anunţau sărbătorirea zilei naţionale ori un mare congres la nivel de ţară, ori semnarea acordului bilateral anual de cooperare, unele schimburi de delegaţii la nivel foarte înalt. Veşti succinte, informând strictul necesar, mergând pe acelaşi tipar. Ani de zile lucrurile au mers pe acest şablon. Nimic despre omul de rând, chinezul de toate zilele şi viaţa lui de toate zilele. A fost apoi o perioadă în care parcă in China nu se întâmpla nimic. Într- o ţară cât un continent… Mai apoi, ajungeau la noi ştiri de fapt divers. Tot puţine, dar picante. Iarăşi, parcă în China nu se întâmpla nimic. Într- o ţară cât un continent…
Pentru cei interesaţi şi având tangenţă cu universul din această ţară ştirile abundau şi de vreo treizeci de ani lucrurile acolo se tot schimbă într- una. În bine, au început să afle acum din ştiri ceva mai dese, toţi românii. Odată cu mai larga răspândire a internetului, dar mai ales după olimpiadă, veştile s- au înmulţit, parcă totul devine mai limpede pentru toată lumea, aici la noi, în privinţa Chinei. Cum mă interesează China de peste treizeci de ani, am trăit foarte pe viu impresiile celor din jur despre China şi bazate în general pe ştirile din presa noastră: eram privită ca o ciudăţenie prin alegerea mea de a- mi face meserie din limba chineză; apoi, mila celor din jur mă copleşea când le spuneam că în China oamenii o duc deja bine, ba adesea eram compătimită şi apostrofată că mă interesează China, iar mai nou sunt întrebată cu reproş de ce nu sunt în China ori cu bunăvoinţă dacă şi când plec acolo.
Aşa m- am gândit, în urmă cu ani de zile, să fac călătorii virtuale în China, cele reale, adevărate, fiindu- mi practic interzise din cauza situaţiei din familie.
O primă incursiune surprinzătoare pentru mine a fost, cred, prin 1999, când am descoperit cât de cunoscută este China în Franţa acum, cât de prezentă este cultura chineză în această ţară, dar şi Franţa în China. Cum presa de limbă chineză la noi după 89 a circulat mai greu decât înainte ( când găseam la două chioşcuri în Bucureşti cel puţin un cotidian de limbă chineză, iar acum nimic din presa scrisă de limbă chineză nu ajunge la noi) , presa franceză mi- a fost mult mai la îndemână să am veşti din China. Mai întâi presa scrisă, apoi cea virtuală, televiziunea franceză în România, cel puţin în Braşov, având o condiţie vitregită din nu se ştie exact ce cauze. Sigur, varianta prin internet a televiziunii din orice colţ al lumii nu mai este acum o problemă, deşi vizionarea live este totuşi în continuare o problemă. Odată cu apariţia şi răspândirea internetului deja s- a pus problema selecţiei, datorită bogăţiei şi diversităţii informaţiei.
Am scris acest, sper că nu prea lung, preambul, pentru a vă prezenta în cele ce urmează veşti din China. Cum mă interesează dintodeauna cum e viaţa în China în treburile de zi cu zi, voi prezenta reportaje şi fotografii de la prieteni aflaţi în China, în principal francezi. De ce francezi? Pentru că români nu am găsit, iar universul francez îmi este, după cel românesc, cel mai aproape. Poate există şi români pe internet care scriu despre China, dar eu în acest moment nu îi cunosc. Când lucrurile se vor schimba, vă voi da veşti şi de la români.
Cei peste treizeci de ani de schimbare în bine a Chinei sigur că nu înseamnă exclusiv fericire continuă. Pe scurt înseamnă o cale de urmat, trasată de conducerea ţării, cale care înseamnă economie socială de piaţă cu specific chinezesc, cu o piaţă liberă, formulă de care chinezul cu care te întâlneşti pe stradă şi intri în vorbă, este cel mai adesea foarte conştient şi tare mândru.
Materialul care urmeaza este alcătuit de dl Gilles Sabrié, care a avut amabilitatea de a fi de acord ca lucrurile pe care dânsul le- a trăit în China să fie cunoscute şi de cititorul român. Sunt sigură că realitatea prezentată aici nu va părea cititorului român chiar nefamiliară.
Pentru o mai uşoară orientare în text este util să ştiţi că acest text constituie traducerea din limbile chineză, franceză şi engleză ale unor reportaje pentru televiziune. Povestea principală, a lui Zhang, este din când în când întreruptă de poveşti colaterale vieţii lui, redate aici în aldine.
Gilles Sabrié
Gilles Sabrié este un fotograf şi autor multimedia, care se află la Pekin. A lucrat o vreme pentru televiziune pentru ca în prezent să se consacre pasiunilor sale : fotografia şi China, unde este stabilit din 2006. Colaborator curent al cotidianului Libération, a publicat mult şi în presa internaţională : New York Times, International Herald Tribune, Time, Newsweek, National Geographic, Le Monde, L'Express, L'Espresso, Focus...
Gilles Sabrié este de asemenea autorul blogului Un Oeil sur la Chine pentru lemonde.fr (http://chine.blog.lemonde.fr/).
Este realizatorul a trei subiecte multimedia : 175 metri ( cronică din Valea celor Trei Defilee , înainte de punerea în funcţiune a barajelor) , Opera Ambulantă ( la drum cu o trupă de operă locală în provincia Shanxi) şi Mingong ( Un film despre parcursul chinezilor care migrează de la sat la oraş).
Aceste filme au fost proiectate la galeriile DashanZhe din Pekin şi Asia Society la New York.
ZHANG, UN TÂNĂR CHINEZ
MINGONG
Muncitorii care migrează în China de la sat spre oraş
Mingong : Min care înseamnă ţăran, gong care înseamnă muncitor ( nota trad.: aşadar = muncitorul ţăran) . În China aşa se numesc muncitorii care migrează. Începând cu anii 90, inegalitatea crescândă a veniturilor oraş- sat a împins milioane de ţărani la un adevărat exod rural pentru a- şi găsi de lucru şi a- şi cîştiga cele necesare traiului.
Exodul rural atinge fiecare sat chinez
Cu mână de lucru la un preţ scăzut şi slabă calificare, aceşti mingong au devenit sufletul muncitor al formidabilei creşteri economice pe care a cunoscut- o China în aceste ultime decenii. Numărul lor este estimat la circa 200 de milioane, însă cifra exactă nu o cunoaşte nimeni. Anual, se pare că între cinci şi şase milioane de mingong migrează către provinciile mai dezvoltate.
Munca grea a ţăranilor care migrează spre oraş
Ca şi Zhang din acest documentar multimedia, majoritatea populaţiei rurale ce se instalează la oraş încearcă să supravieţuiască având mai multe locuri de muncă, în construcţii ca muncitori, dar şi ca portari, vânzători ambulanţi, chelneri, gunoieri, femei în casă, prostituate …
Identificaţi drept ţărani în carnetul de familie ( hukou, un document oficial care, teoretic, nu permite chinezilor să trăiască în altă parte decât în circumscripţia natală) , nu au o existenţă legală la oraş. Cetăţeni de rangul doi, sunt o pradă uşoară pentru patronii fără scrupule, poliţiştii zeloşi ori funcţionarii corupţi. Lucrează cea mai mare parte a timpului fără contract de muncă, nu totdeauna sunt plătiţi, nu beneficiază de nici o înlesnire socială. Mulţi dintre ei trăiesc în condiţii grele, fără vreunul ori foarte puţine din ceea ce se consideră a fi drepturi elementare: securitate, hrană, igienă …
Supravieţuiesc motivaţi poate de speranţa de a reuşi, dar mai probabil amintindu- şi de condiţiile de viaţă încă şi mai dure din sat …
Sufletul muncitor al miracolului economic chinezesc
Mingong sunt cei care alcătuiesc o bună parte a mâinii de lucru din uzinele chinezeşti.
Tot ei sunt, de pildă, cei care au permis transformarea Pekinului în oraş olimpic într- un timp record. Dar, odată venită vremea jocurilor olimpice, li s- cerut să plece : aceşti muncitori migratori nu dau frumos la peisaj şi dăunează imaginii fără cusur pe care chinezii vor să o aibă capitala lor. Tot ei sunt cei care au fost primele victime ale crizei economice în China.
În februarie 2009, guvernul estima că 15% dintre ei şi- au pierdut locul de muncă urmare a închiderii unor uzine. În fapt, mai multe milioane dintre aceştia au fost întorşi la ei la ţară din lipsa unei perspective la oraş.
Povestea lucrătorilor mingong este aceea a urbanizării Chinei, aceea a celei mai mari mişcări de migraţie pe care a cunoscut- o planeta.
Povestea lui Zhang ( Djang)
Cine sunt
Mă numesc Zhang Jiahui, am 24 de ani. Trăiesc la Pekin şi ceea ce urmează este o parte din povestea mea de când am plecat din localitatea natală, pentru o viaţă mai bună. Părinţii mei trăiesc într- un sat din Mongolia Interioară, la opt ore de Pekin de drum cu autobuzul. Sunt ţărani şi cultivă porumb şi soia, câştigând exact cât să poată trăi. Poate 100 de euro în anii buni, dar nu au voie să se îmbolnăvească, n- ar avea cu ce să- şi plătească medicamentele. Ar vrea să mă însor şi să locuiesc în sat împreună cu ei, dar eu nu vreau acel sat. Munca la câmp e grea şi- ţi aduce puţini bani. E o meserie depăşită.
Povestea lui Zhang
Munca silnică
Am întrerupt şcoala la şaisprezece ani. În 2001, la şaptesprezece ani, am plecat la Pekin să caut de lucru. Sora mea lucra deja acolo. Primul meu loc de muncă a fost să vând colţunaşi la gară. Nu câştigam mare lucru : 30 de euro pe lună. Dar, cum puteam să mănânc colţunaşii pe care nu- i vindeam şi dormeam la patron, era suficient ca să trăiesc. Într- o zi a venit la mine un om şi mi- a spus că- mi dă de lucru si mă plăteşte dublu. L- am crezut. Am mers două ore cu trenul şi am ajuns la o cărămidărie. A fost o ţeapă, practic m- am trezit închis acolo. Fabrica folosea vreo cincizeci de muncitori. Erau păziţi de câini şi obligaţi să lucreze zilnic, fără salariu : 12- 13 ore, câteodată mai mult. A durat vreo lună. Într- o zi, m- am îmbolnăvit şi am rămas în dormitor. Nu mă supraveghea nimeni şi am profitat ca să sar peste un zid. Am alergat cale de kilometri până am ajuns la o gară. M- am urcat în tren fără bilet, pentru că îmi era prea teamă să nu mă prindă. M- am reîntors la părinţii mei şi am plecat din nou peste câteva luni.
D
espre munca forţată
O descindere a poliţiei. Încă una. Sunt tot mai multe în ultimele zile în făbricuţele de cărămidă din sudul Chinei. Pentru a elibera, efectiv, peste două sute de persoane, printre care vreo treizeci de copii. Muncitori condamnaţi să lucreze 12- 14 ore pe zi, murdari şi bolnavi, adesea fără nici un fel de salariu. Deja nu mai e muncă, e sclavie. Aceste operaţiuni n- ar fi avut loc, dacă mai multe sute de familii nu s- ar fi mobilizat. Nu mai aveau veşti de la copiii lor de luni de zile. Iar Fu Zhengzhong, un jurnalist de la televiziunea locală, îi susţine. A făcut o anchetă cu camera ascunsă în fabricile de cărămizi. S- a văzut cufundat într- o lume pe care China de azi ar dori s- o vadă dispărută. Zeci de mici patroni exploatează pe faţă copiii, adesea cu complicitatea autorităţilor. Una dintre familii îşi recunoaşte fiul, dispărut fără urmă. Jurnalistul hotărăşte să- i ducă la fabrica de cărămidă. Regăsirea. În sfârşit. Credeam că n- o să- l mai văd viu vreodată. Nu mi- aş fi imaginat aşa ceva. Scena are loc la faţa locului. Cine v- a adus aceşti adolescenţi? Nu ştiu. Eu nu pun întrebări intermediarului. Îi dau şi lui nişte bani, pentru cheltuielile pe care le are. Cât? Trei- patru sute de yuani de persoană. Patruzeci de euro… Preţul vieţii unui copil… Autorităţile care îl ascultă pasive vor să arate că va fi reţinut, conform legii, poate pentru că subiectul acesta e pe prima pagină a presei naţionale. Dar, nu se ştie, faţă de cincizeci de copii eliberaţi, câţi alţii sunt închişi în alte fabrici de cărămidă, aflate departe de camerele de luat vederi…
Povestea lui Zhang
Vreau să fac film
Ani de zile am fost chelner, bucătar în mici restaurante. Era monoton ca muncă şi nu câştigam cine ştie ce. Eram hrănit, aveam unde sta şi puteam trimite ceva bani părinţilor. Nimic mai mult. Acum câteva luni, am lăsat totul. Mă înţelegeţi? Visez la altceva. Văd adesea filme la internet- cafe. Am auzit de studiourile de film din Pekin. Am auzit că producătorii şi realizatorii de film vin la porţile studiourilor să recruteze actori. Unii dintre cei recrutaţi au ajuns chiar vedete. Le- am spus despre asta vărului şi surorii mele care sunt la Pekin. Au fost împotrivă. Au zis că nu e nici o şansă să te afirmi. În cele din urmă nu i- am luat în seamă şi mi- am părăsit postul de chelner. Am început să mă scol dis- de- dimineaţă. Trebuie să fii la cinci dimneaţa la poarta studiourilor ca să poţi spera. Suntem peste una- două sute de obicei. E concurenţă mare. Când apare un producător, e o minune să fii ales. Am încetat să mă mai lupt aşa. În fond, dacă un producător te vrea, te găseşte. Există nişte persoane care trec şi iau numere de telefon. Însă niciodată nu m- a chemat nimeni. Când o producţie are nevoie de mulţi figuranţi, suntem puşi să ne aliniem: fetele pe o parte şi băieţii pe cealaltă. Cei care sunt desemnaţi ies din rând. E cam umilitor să nu fii ales, dar acum nu mă mai afectează. Cu un pic de noroc poţi să lucrezi aşa 2- 3 zile pe săptămână. Prima dată mi- a plăcut la nebunie. Ai un costum, eşti o altă persoană… Problema e că eşti foarte prost plătit. În medie 2- 3 euro pentru o zi d lucru. Îţi ajunge să mănânci, dar atât.
Anunţul publicitar al lui Jia Zhangke, realizatorul de film preferat al lui Zhang
AD VITAM Competiţie pentru selecţia oficială Festivalul Cannes ( voce masculină: ) Astăzi, 29 dcembrie 2007, se va scrie o nouă pagină glorioasă: grupul Chengfa îşi regăseşte o nouă vitalitate şi spune adio cartierului vechii uzine.
După „ Still life” noul film al lui Jia Zhangke ( cor cântând) : Să cântăm patria iubită ( titlu:) 24 City Eram în armată. Ştiam că orice facem implică securitatea statului. Atelierele vor fi mutate pe rând. Vom avea birourile într- un hotel de 5 stele. De unde provine denumirea 24 City? De la un vechi poem „ În Oraşul 24” „ Florile de hibiscus înfloreau/ Oraşul Chengdu strălucea” Număr de înregistrare la examen: 10100010532 E prea mult personal, iar eu am fost aici de la început. În uzina 420 erau mai mulţi bărbaţi decât femei. Iar fete din Shanghai erau şi mai rare. Acum, cea mai mare dorinţă a mea este să câştig bani. Bani mulţi. Suficient pentru a le oferi părinţilor un apartament în 24 City.
Ascultaţi- o pe Yang Yang, o tânără artistă
Yang Yang, 18 ani, artistă ucenică
Sunt chinezoaică, dintr- un orăşel din provincia Henan. Mă numesc Gao Yangyang. Acum sunt la Pekin şi muncesc ca figurantă. Până acum n- mers prea grozav, dar sper să găsesc un loc de muncă stabil. Unde să pot lucra mai mulţi ani. Vă mulţumesc. Anul acesta împlinesc 18 ani. Sunt la Pekin de vreo 3- 4 ani. Mai întâi am fost chelneriţă. Trei luni. Am demisionat fiindcă aveam un câştig mic. Sunt figurantă de o jumătate de an. E mult e lucru aici? Nu prea. Cât câştigi pe zi? Câştig destul cât să mă hrănesc, dar cu locuinţa e greu. Nu câştig destul ca să închiriez un apartament. Nu dorm ca lumea, asta e zi de zi. Câte zile pe săptămână lucrezi? Aici? Vreo patru zile. Care a fost cea mai bună dintre experienţele de aici? A fost când am jucat în Kung Fu Kid. E ceva extraordinar să joci cu Jackie Chan. Sunt foarte mândră şi fericită de asta. Dar cea mai neplăcută experienţă? Cea mai neplăcută? Când s- a filmat „ Fondarea unei republici” . A trebuit să joc îmbrăcată în nişte haine groase, într- o zi în care era foarte cald. Am transpirat ceva de nedescris.
Min, aspirant la titlul de actor
Hue Min, 22 de ani, actor ucenic
Mă numesc Hu Min. Sunt din provincia Hebei. Sunt la Pekin de mai bine de un an. Ce ai lucrat mai întâi la Pekin? Am fost portar un timp. Lucrez în cinematografie de mai bine de un an. N- ai rămas prea mult timp portar … Nu, n- am rămas. A fost greu la început? Da. Acum e un pic mai bine. Chiar la început, cât ţi- a trebuit să intri în acest domeniu? La început, puteau să treacă şi două săptămâni şi nu găseam de lucru. De ce ai venit la Pekin? Ca să învăţ teatru, dar n- am urmat prea mult timp cursurile. Acolo am aflat de existenţa acestor studiouri. Şi- am venit aici. Visezi să devii actor? Mai degrabă e un mod de a mă distra. Te distrezi? Da. Datorită acestei munci mi- am făcut mulţi prieteni, aşa că am continuat să vin aici. Te gândeşti să încerci şi altceva? Mă mai gândesc. Deocamdată rămân aici. Când nu va mai merge aici, am să mă duc în altă parte. Cât o să rămâi aici. Încă nu ştiu, mă mai gândesc.
Povestea lui Zhang
Nopţile mele fără acoperiş
La început, fiindcă aveam bani puşi deoparte, am putut să împart nişte cămăruţe cu alţi figuranţi. Dar asta a devenit repede imposibil. Nu aveam cu ce plăti. Acum mă duc să dorm la internet- cafe. Suntem mulţi care facem asta. Aşteptăm orele serii, e mai ieftin: cincizeci de centime pe noapte. Înainte de ora 11 mergem în oraş, în vreun parc sau aşteptăm în faţa internet- cafe- ului. Iar când se face ora, îmi iau un scaun în faţa unui monitor. Vreo oră- două, mă joc jocuri sau mă uit la filme. Îmi plac filmele clasice, ca Visul în pavilionul Roşu. După aceea încerc să dorm. Nu e tocmai confortabil. La început, nu reuşeam să adorm, dar acum m- am obişnuit. La ora patru mă scol, mă duc să- mi dau cu un pic de apă pe faţă la toaleta internet- cafe- ului şi plec spre studiouri. Alţii dorm la MacDonald’s. Am făcut- o şi eu dar, sincer, nu- mi prea place. E şi mai puţin confortabil. Nu ai unde să te întinzi, e prea luminat, iar vara, aerul condiţionat e foarte rece. Şi nici nu te lasă: trebuie să consumi un burger sau cartofi prăjiţi. Evident, e prea scump pentru noi. Dar în cea mai mare parte a timpului patronul ne lasă în pace, dacă nu are clienţi. Sunt alţii care dorm afară, în tuneluri, pe reţeaua periferică a metroului sau în faţa porţilor studioului. Eu n- am făcut asta niciodată. Nu eşti deloc în siguranţă, chiar dacă poţi să te întinzi un pic. Şi- apoi, poliţia poate să apară oricând.
Povestea lui Zhang
Sora mea mai mare
Este, însă din ce în ce mai greu, pentru că nu sunt destul de multe filmări. Acum câteva zile nu am avut nici ce mânca. Din fericire, sora mea a putut să- mi dea ceva. Mă ajută mult. Ar dori să am un loc de muncă mai stabil, dar mă înţelege. Ea vinde produse cosmetice pentru femei într- un supermarket Carrefour în partea de sud a Pekinului. E un job bun, e destul de bine plătită. Locuieşte într- o cămăruţă nu departe de supermarket. Nu- mi prea place cartierul, fiindcă nu e prea curat acolo. Soţul ei şi băieţelul de patru ani nu locuiesc în oraş. Nu se mai înţelege prea bine cu soţul, dar cred că fiul o iubeşte mult. Ca şi mine, ea preferă să trăiască la Pekin şi- apoi, trebuie să câştige bani. Ne place mult să ne vedem. Dar asta nu se întâmplă prea des, fiindcă îmi ia o oră ca să ajung la ea. Oricum, ne înţelegem mai bine decât când eram în sat.
Xuelian, sora lui Zhang
Xuelian, 27 de ani, sora lui Zhang
Ce lucrezi în acest moment? Lucrez la Carrefour. De când? De vreo opt luni. Şi e bine? Da, nu e prea stresant. Şi câştigi destul faţă de standardul tău? Merge, ca să trăiesc, dar nu pot economisi prea mult: doar câteva sute de yuani. Câştig doar vreo 1500- 1600 de yuani ( circa 150 de euro) . Te gândeşti să încerci şi altceva? Cât ai să rămâi aici? Încă nu m- am gândit la asta … Eşti căsătorită? Da. Şi ai copii? Am. Un băiat de patru ani. Familia e la Pekin? Nu. Sunt la mine la ţară. Îi vezi des? Cam la o jumătate de an. Nu ţi- e dor de ei? Când mi- e dor, vorbim la telefon. Fiul tău îţi spune „ mamă” ? Da. Merge deja la şcoală. Deja merge la şcoală? La telefon nu simţi că e reţinut faţă de tine? Bineînţeles, de fapt nu mă cunoaşte prea bine, totuşi vorbim un pic. Nu eşti tristă, mai plângi câteodată că eşti singură pe- aici? Se întâmplă … Te înţelegi bine cu soţul? Nu tocmai. Problemele au apărut după ce ai venit la Pekin sau erau de mai demult? Erau probleme înainte de venirea mea la Pekin, ne certam des. Ai alte proiecte în continuare? Nu tocmai, nu în acest moment … Ce părere ai despre faptul că fratele tău vrea să se facă actor? La început n- am prea reflectat în mod special la asta. Dar acum mi se pare ciudat … Nu m- aş fi gândit vreodată ca el să se lanseze în aşa o meserie. Dar acum îl înţelegi? Nu tocmai, pentru că el lucra de mai demult în domeniul Horeca. L- ai încurajat să devină actor? Am vorbit cu el de câteva ori. L- am întrebat ce proiecte are pentru viitor … dar părea hotărât să urmeze această carieră şi să vadă cum merge. Dar tu, tu preferi să trăieşti la Pekin sau în satul natal? Mai degrabă la Pekin. De ce? La mine acasă cultivăm cereale, e obositor şi eşti murdar mai tot timpul… Deci nu ai vrea să trăieşti la ţară la tine? Nu, prefer să muncesc la Pekin, nu e aşa de stresant.
Povestea lui Zhang
Noul meu loc de muncă
Am hotărât să nu mai merg să aştept în faţa studiourilor, pentru că nu mai am de lucru de cel puţin zece zile. Sau poate că nu sunt destul de înalt ori destul de frumos. Nu mi- a trebuit prea mult timp să- mi găsesc de lucru în altă parte. Am căutat pe internet şi m- am dus în cartierul din jurul studiourilor. Am văzut un hotel, am intrat, şi m- au angajat imediat la recepţie. Am obţinut acest post datorită experienţei mele în domeniul Horeca. Mi- au dat o uniformă. Un pic prea mare. Când e cald nu e deloc confortabil s- o porţi. … Munca nu e prea bine plătită: 80 de euro pe lună. Dar eşti hrănit şi ai unde sta. Văd lume. Şefa mea e destul de simpatică. Mă înţeleg bine cu colegii. Stăm în cămine. Câte opt în cameră, cu paturi suprapuse. E bine, deşi nu e prea curat, dar merge. În orice caz, e mai bine decât la internet- cafe. Am să continuu să lucrez aici un timp, fiindcă nu- mi displace. Dar, mai încolo, când voi avea ceva economii, am să mă întorc în faţa studiourilor de film.
Punctul de vedere al directoarei hotelului
Ren Na, directoarea hotelului Tian Fang
Eşti din Pekin? A, nu. Sunt din Hebei. Ai venit la Pekin să cauţi de lucru? Cam aşa ceva …. La toate locurile de muncă există dificultăţi, dar sunt şi bucurii. Dacă e greu sau uşor, depinde de fiecare, cum se acomodează. Aici suntem în domeniul serviciilor. Trebuie deci să avem omul potrivit la locul potrivit. Trebuie să ştie fiecare ce are de făcut. Şi mai trebuie să aibă conştiinţa a ceea ce face. Cât priveşte managementul, de fapt acum în Pekin suntem destui oameni. Facem un management individualizat. Încercăm să punem în valoare calităţile fiecărui angajat. Am studii în domeniul hotelăriei, acumulez experienţă în acest sector; am fost ghid turistic, am lucrat la o recepţie de hotel şi la o casă a unui magazin. Datorită acestei experienţe de cinci ani sunt în postul actual. La început m- am confruntat cu problema vârstei: nu eram destul de matură. Realităţile locului de muncă m- au cam surprins. Aşa că acum pot înţelege foarte bine tinerii care încep să lucreze în acest domeniu.
http://www.france5.fr/portraits-d-un-nouveau-monde/#/theme/chine/zhang-une-jeunesse-chinoise/
(http://chine.blog.lemonde.fr/)
