Preluare din presa franceză de la Pekin ( ziarişti francezi în China) . Trebuie să fac menţiunea că postez aceste articole/ traduceri nu neapărat pentru că aş fi de acord cu conţinutul lor, ci în primul rând pentru că oferă un unghi de vedere inedit.
Sâcâiala libiană
Dosarul libian impune Chinei o bătaie de cap şi o paralizie foarte vizibilă. Votul său la Rezoluţia 1970 a Consiliului de Securitate, abţinerea sa la votarea Rezoluţiei 1973, au fost acte curajoase care au făcut- o să- l părăsească pe Colonelul Moummar Kadhafi, protejatul său de ieri.
Dar vânătorii occidentali odată decolaţi, ea revine asupra hotărârii, în consens cu ţările BRIC ( Brazilia, Rusia, India, China) , acuzând coaliţia că îşi depăşeşte mandatul- făcându- se a crede că în acesta nu se vorbea decât de „ zonă de excluziune aeriană” .
O problemă a străzii reflectă confuzia liderilor: „ Ce a apucat- o pe Franţa? ” . Problemă falsă- ONU şi nu Parisul autorizează loviturile aeriene. Însă pentru Pekin, acest război ar fi fost mult mai uşor de condamnat dacă instigatorul ar fi fost Washington- ul. Pekinul este luat prin surprindere, căci n- a prevăzut iritarea maximă a capitalelor europene după masacrul dizidenţilor lui Kadhafi şi nici dorinţa acestora de ispăşire a păcatelor după decenii de complicitate pasivă la violenţa surdă a dictaturilor arabe asupra societăţilor lor.
Privită din unghi diplomatic, această criză indică două contradicţii în raporturile dintre China şi lume, una teoretică şi alta financiară.
Moştenire a trecutului, neingerinţa sa îi serveşte la a justifica preferinţa sa pentru „ dreptul la a- ţi alege regimul” faţă de cel al „ popoarelor” şi la a- şi comercializa protecţia dictaturilor corupte contra sancţiunilor internaţionale, în schimbul unui acces „ special” la petrolul lor: „ a friend in need, is a friend with oil” ne spune de altfel o butadă.
Această concepţie este apărată prin necesitatea geostrategică: istoric vorbind, ţările bogate au acaparat resursele imediate de petrol. Pentru a- şi potoli setea de nestins pentru acest produs, China trebuie să meargă să ia ceea ce a mai rămas, de acolo de unde mai este.
Un alt argument al Pekinului este sensibilitatea sa de ţară ex- colonizată: se zbârleşte la orice acţiune militară în afara frontierei, mai ales din partea jandarmului american al lumii, care a purtat 5 războaie în forţă în 25 de ani, 2 în Irak, 1 în Afganistan, 2 în Libia ( punându- l la socoteală şi pe cel de acum) , având ca pretext democraţia, dar lipsite de rezultate în ce priveşte pacea în regiune. Pentru a regla conflicte vechi şi complexe, Pekinul se simte mai la largul său într- o strategie de persuasiune pe termen lung.
În secolul XXI însă, rigidităţile ideologice slăbesc, iar China evoluează. Întrepătrunderea şi implicarea ei în economia mondială, conştientizarea responsabilităţilor ei de putere şi a unei imagini proaste, datorate susţinerii de către ea a unor regimuri dubioase- iată tot atâtea argumente care o incită să coopereze mai mult cu Vestul.
Privit din unghi financiar, războiul libian a dus cursul petrolului la 115$/baril, iar din acesta China trebuie să importe 50% din necesar. Pe de altă parte, corporaţiile sale sunt angajate în şantiere de 20MM$, în prezent abandonate. Ca să- şi salveze ce a rămas din ele, precum şi părţile ei din piaţa viitoarei reconstrucţii, China nu- şi poate permite să „ mizeze pe calul slab” – ea este condamnată la neutralitate.
Dar uite că, abia purtate primele atacuri, o parte a populaţiei de la Tripoli manifestă o susţinere înflăcărată faţă de dictator, contrar a ceea ce se întâmplă la Benghazi, unde aliaţii sunt aplaudaţi. Pekinul vede prea bine că în acest război civil, a alege este la fel de periculos ca a te abţine- de unde şi tergiversarea sa.
În sfârşit, în 23/03, la reuniunea la cel mai înalt nivel a aparatului de stat, pendula porneşte în celălalt sens. „ Pentru Vest, a- şi păstra dominaţia ( …) rămâne strategia majoră … Aceste puteri ale Vestului continuă să fie judecătorul şi jandarmul lumii … ” etc. se pronunţă răspicat şi accentuat presa chineză.
„ La urma urmelor” comentează Li Datong, redactor disponibilizat anul trecut pentru modul deschis de a vorbi, „ Partidul comunist chinez este bulversat de ameninţarea unei idei care se răspândeştecu mare repeziciune şi conform căreia presiunea democratică poate avea câştig de cauză asupra suveranităţii statelor. ”
Pentru Pekin ultima dintre priorităţi pare a fi contrazicerea acestei idei iconoclaste. Chiar dacă această recădere ideologică pare că va trebui să aducă după sine dispariţia oricărui consens la ONU în acest dosar în lunile care urmează. Dar să fie bine înţeles: nu salvarea lui Kadhafi este vizată de Pekin, ci suveranitatea absolută a statelor!
