Traduceri din limba chineză: Cronica unui negustor de sânge de Yu Hua

„Cronica unui negustor de sânge” de Yu Hua

Traducere din chineză de Luminița Bălan

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

- fragmente -

Xu Sanguan lucra la Fabrica de Mătase din oraş, unde se îndeletnicea cu distribuţia viermilor de mătase către Ţesătorie. Cum avea zi liberă, s-a dus să-şi vadă bunicul. Odată cu trecerea timpului, acestuia îi slăbise mult vederea, aşa că nu reuşea să distingă prea bine chipul nepotului care stătea acum în uşă. De aceea, i-a cerut să se tragă mai aproape şi, după ce l-a cercetat un pic, a întrebat:

— Fiule, dar unde ţi-e faţa?

— Bunicule, a spus Xu Sanguan, eu nu-s fiul tău. Sunt nepotul, iar faţa mea este chiar aici, unde altundeva?

Xu Sanguan i-a luat mâna şi i-a purtat-o pe propriul chip, pentru ca bunicul să-i desluşească trăsăturile, şi după câteva clipe i-a lăsat-o la loc, în poală. Palma bunicului era aidoma ţesă­tu­rii crude de mătase care se producea la fabrica lor.

— De ce nu vine taică-tu să mă vadă? l-a iscodit bunicul.

— Tata s-a prăpădit demult.

Bunicul a încuviinţat din cap, în timp ce un firicel subţire de salivă i se prelingea pe la colţul gurii. Şi-a înclinat capul într-o parte şi a tras un pic din salivă înapoi în gură, după care a spus:

— Fiule, o duci bine cu sănătatea?

— O duc bine, i-a răspuns Xu Sanguan. Bunicule, eu nu sunt fiul tău…

— Fiule, şi ţie ţi se întâmplă adesea să vinzi sânge? a continuat bunicul şirul întrebărilor.

— Nu, eu niciodată nu-mi vând sângele, a spus Xu Sanguan, scuturând din cap cu tărie.

— Fiule… a zis bunicul mai departe, tu nu ţi-ai vândut sângele şi spui totuşi că o duci bine cu sănătatea? Fiule, tu mă păcăleşti.

— Ce spui, bunicule? Zău dacă-nţeleg o iotă! Îmi pare că te-ai cam ramolit!

Bătrânul a scuturat din cap, iar Xu Sanguan a adăugat:

— Bunicule, eu nu-s fiul dumitale. Sunt nepotul.

— Fiule, a insistat bunicul, tatăl tău nici că vrea să-mi dea ascultare. A pus ochii pe nu ştiu ce Floare de pe la oraș…

— Floare de Aur. E mama mea.

— Taică-tu mi-a spus că-i destul de mare şi se duce la oraş să se însoare cu nu ştiu ce Floare. Eu i-am zis: „Păi, fraţii tăi mai mari încă nu s-au însurat“. Ia zi şi tu, de vreme ce ăi mai mari nu şi-au luat neveste, cum să-l las eu pe mezin să vină acasă cu nevastă? Pe-aici, pe la noi, nu aşa merg lucrurile…

**

Treaba lui Xu Sanguan era să împingă în fiecare zi căruciorul plin ochi cu gogoşile acelea pufoase de viermi de mătase, dus-în­tors, într-un atelier foarte mare, prin mijlocul unor tinere care glumeau şi se hlizeau cu el. Pretutindeni se auzea zbârnâitul utilajelor. Fetele întindeau adeseori mâinile şi îl băteau uşor pe cap sau îl împingeau în joacă. Dacă ar fi fost să-şi aleagă o nevastă dintre ele, o fată cu care să se cuibărească sub aceeaşi plapumă iarna, când cădea zăpada, atunci ar fi pus ochii pe Lin Fenfang, fetişcana aceea cu cozile până la brâu, care, atunci când râdea, dezvăluia nişte dinţi albi şi frumos rânduiţi, cea cu gropiţe în obraji. Ochii ei mari l-ar fi făcut să o îndrăgească toată viaţa şi, se gândea el, aşa liniştit ar fi trăit alături de ea până la adânci bătrâneţi! Şi Lin Fenfang îl bătea adeseori uşor cu palma pe cap, îl împungea în piept, ba chiar odată, pe furiş, l-a ciupit de podul palmei şi atunci el i-a dus cei mai buni viermi de mătase. După aceea, n-a mai putut niciodată să-i mai ducă altceva decât viermii cei mai buni.

Mai era o fată frumoasă, chelneriţă la un restaurant micuţ. Dimineaţa, stătea lângă o cratiţă mare cu ulei, unde prăjea gogoşi şi mai mereu striga „Aoleu!“ – când îi săreau stropi de ulei încins pe mână, când descoperea că şi-a murdărit hainele, când aluneca pe stradă, din neatenţie, sau când vedea că plouă, când auzea că tună.

Fata aceasta, pe nume Xu Yulan, îşi termina treaba dimineaţa, după micul dejun, aşa că după aceea era liberă toată ziua şi putea să umble în voie pe străzi. Se vânzolea spărgând seminţe de pepeni în dinţi şi uneori se mai oprea ca să stea de vorbă în gura mare cu cineva care se afla pe partea cealaltă a drumului. Ba mai şi râdea de mama focului şi tot zicea „Aoleu!“, uneori cu cojile de seminţe lipite pe buze şi când vorbea ea aşa cu gura căscată, dacă se întâmpla să treacă cineva pe lângă ea, simţea de îndată aroma aceea de plante pe care o răspândea gura ei.

După ce umbla pe câteva străzi, uneori se întorcea la poarta casei, se ducea înăuntru şi după vreo zece minute se întorcea cu alte haine pe ea şi îşi continua plimbarea încolo şi încoace. Se schimba şi de trei ori pe zi. În fapt, ea avea doar trei rânduri de haine. Şi tot în fiecare zi se schimba de patru ori de pantofi, pentru că avea doar patru perechi de pantofi, iar când nu mai avea nimic nou de purtat, îşi lega o eşarfă de mătase la gât.

Nici gând să fi avut ea mai multe haine decât ceilalţi, doar că, văzând-o cât era de cochetă, toată lumea o socotea o fată modernă, poate chiar cea mai bine îmbrăcată din tot oraşul. Plimbările pe străzi făceau ca frumuseţea ei să le fie oamenilor la fel de cunoscută precum râul care străbătea oraşul. Şi aproape toată lumea o numea Xi Shi (Xi Shi – o tănără extrem de frumoasă din China clasică, un etalon al frumusețiiși rafinamentului nota trad) Gogoşica…

— Ia priviţi, trece Xi Shi Gogoşica! zicea câte unul.

— Xi Shi Gogoşica se duce la magazinul de pânzeturi în fiecare zi, ca să-şi cumpere materiale înflorate şi atrăgătoare.

— Nu, nu, Xi Shi Gogoşica se duce acolo doar să caşte gura, nu să cumpere!

— Ce bine miroase faţa lui Xi Shi Gogoşica!

— Mâinile lui Xi Shi Gogoşica nu sunt frumoase. Are mâinile prea scurte şi degetele prea groase.

— Ea este Xi Shi Gogoşica?

Odată, Xi Shi Gogoşica, adică pe numele ei Xu Yulan, s-a plimbat cale de vreo două străzi cu un tânăr pe nume He Xiaoyong. Au vorbit, au râs şi apoi au ajuns la capătul unui pod de lemn, unde au stat multă vreme, de când a început soarele să apună până s-a lăsat noaptea adâncă. He Xiaoyong era îmbrăcat cu o cămaşă de un alb imaculat, cu mânecile suflecate. Atunci când vorbea, îşi însoţea spusele cu un surâs şi îşi încrucişa braţele la piept, prinzându-şi coatele cu palmele. Xu Yulan găsea acest gest de-a dreptul fascinant, iar când fata aceasta frumoasă şi-a ridicat privirea spre el, a băgat de seamă că ochii îi străluceau puternic.

Mai târziu, cineva l-a văzut pe He Xiaoyong trecând prin faţa locuinţei lui Xu Yulan, care tocmai atunci ieşea din casă. Când a dat cu ochii de el, a exclamat „Aoleu!“.

— Hai înăuntru un pic! a spus ea, toată numai un zâmbet.

He Xiaoyong a intrat în casa lui Xu Yulan. Tatăl ei, care stătea îndărătul unei mese şi bea rachiu galben de orez, văzând un tânăr necunoscut care venea în spatele fiicei lui, s-a ridicat de pe scaun şi i-a adresat o invitaţie:

— Hai să bei un păhăruţ!

După asta, He Xiaoyong şi-a făcut obiceiul să vină adeseori acasă la Xu Yulan şi să stea cu tatăl ei la băutură. Vorbeau încet şi uneori mai şi râdeau din pricini numai de ei ştiute. Atunci, Xu Yulan venea din camera de-alături şi întreba cu voce tare:

            - Ce vorbiţi voi acolo? Şi de ce râdeţi?

            Chiar în acea zi, Xu Sanguan se întorsese de la ţară şi când a ajuns în oraş, deja se întunecase. La vremea aceea, pe străzi încă nu existau lămpi de iluminat public, ci doar nişte lampioane care atârnau la streşinile prăvăliilor. Lumina lor se aşternea în fâşii pe caldarâm. Xu Sanguan mergea spre casă, străbătând când o zonă mai luminată, când una mai întunecoasă. Trecând pe lângă teatru, a zărit-o pe Xu Yulan, zisă şi Xi Shi Gogoşica. Stătea la poarta teatrului, între două lampioane, aplecată într-o parte şi spărgând seminţe în dinţi. Faţa îi era scăldată în lumina roşie a lampioanelor.

Xu Sanguan s-a apropiat de ea, dar apoi s-a întors brusc şi s-a îndepărtat. A rămas pe partea cealaltă a străzii, zâmbind la vederea ei. O privea pe fata aceasta frumoasă cum îşi ţuguia buzele pentru a scuipa cojile de seminţe. Şi Xu Yulan l-a văzut pe admiratorul ei. Mai întâi s-a uitat în direcţia lui, apoi şi-a îndreptat privirea către doi trecători care se apropiau. După ce aceştia s-au îndepărtat, ea s-a uitat din nou în direcţia lui, iar apoi şi-a aruncat ochii spre teatru, unde doi oameni – un bărbat şi o femeie – vorbeau despre spectacol. Şi-a întors din nou privirea către Xu Sanguan şi l-a văzut în acelaşi loc, nemişcat.

— Aoleu! a spus Xu Yulan într-un târziu. Cum se poate să mă priveşti cu atâta insistenţă? a întrebat ea, arătând cu degetul spre Xu Sanguan. Şi mai şi râzi!

Xu Sanguan a traversat strada şi s-a oprit în faţa fetei cu chipul scăldat în lumina roşiatică răspândită de lampioane.

— Vreau să te invit să mâncăm colţunaşi fierţi în abur, a spus el.

— Nu te cunosc, i-a răspuns Xu Yulan.

— Sunt Xu Sanguan, muncitor la Fabrica de Mătase.

— Tot nu te cunosc.

— Eu te cunosc pe tine, a răspuns Xu Sanguan râzând. Eşti chiar Xi Shi Gogoşica.

Când a auzit aceste vorbe, Xu Yulan a izbucnit în râs şi a zis:

— Ştii şi tu!

— Nu cred că e careva să nu ştie de tine… Hai, te invit să mâncăm colţunaşi fierţi în abur.

— Eu am mâncat pe săturate azi, a spus ea tot râzând. Mai bine invită-mă mâine!

A doua zi, Xu Sanguan a dus-o pe Xu Yulan la restaurantul Victoria, unde au stat la o masă de lângă fereastră, aceeaşi masă unde mâncase ficat de porc prăjit şi băuse rachiu galben de orez împreună cu A Fang şi Genlong. La fel ca aceştia, a bătut şi el cu palma în masă, însufleţit, şi a strigat către chelner:

— Adu-mi o porţie de colţunaşi!

I-a oferit colţunaşii lui Xu Yulan, însă aceasta, după ce a terminat de mâncat, a spus că ar mai mânca un bol de găluşti. Xu Sanguan iar a bătut cu palma în masă şi a spus:

— Adu-mi o porţie de găluşti!

În acea după-amiază, Xu Yulan a mai mâncat bucuroasă şi o farfurie cu prune, după care, simţind un gust sărat în gură, a mai mâncat şi nişte fructe confiate, iar când a terminat cu fructele, a spus că îi este sete. Xu Sanguan i-a cumpărat jumătate de pepene. Apoi au stat amândoi pe podul de lemn, unde ea a mâncat surâzătoare toată jumătatea de pepene, după care s-a pus pe sughiţat tot surâzătoare. În timp ce ea se legăna, sughiţând aşa, el a început să numere pe degete câţi bani cheltuise în după-amiaza aceea.

— Colţunaşii fierţi în aburi douăzeci şi patru de fen, găluştele nouă fen, prunele zece fen, fructe confiate am luat de două ori, adică douăzeci şi trei de fen, jumătate de pepene a avut un kilogram şi şapte sute de grame şi am dat încă şaptesprezece fen. În total, am cheltuit optzeci şi trei de fen… Când te măriţi cu mine?

— Aoleu! a strigat speriată Xu Yulan. Ce te face să crezi că am să mă mărit cu tine?

— Am cheltuit cu tine optzeci şi trei de fen, a spus Xu Sanguan.

— Tu ai vrut să mă inviţi, a răspuns ea sughiţând în continuare. Eu am crezut că mănânc pe gratis şi nu că dacă îţi mănânc mâncarea, trebuie să mă mărit cu tine…

— Ce-i rău în faptul că te-ai putea mărita cu mine? a întrebat Xu Sanguan. Când ai să fii măritată cu mine, am să te iubesc şi am să te ocrotesc. De multe ori o să-ţi dau să mănânci cât ai mâncat în după-amiaza aceasta.

— Aha! a zis Xu Yulan. Dacă mă mărit cu tine, n-am să mai mănânc atât. După ce m-aş mărita cu tine, mi-aş plăti singură mâncarea. Şi dacă aş fi ştiut mai devreme de planul tău, n-aş mai fi mâncat!

— Nu-i cazul să regreţi, a consolat-o Xu Sanguan, fiindcă totul o să se aranjeze de minune după ce te măriţi cu mine.

— Nu pot să mă mărit cu tine, din pricină că am deja un prieten. Tata o să se împotrivească, pentru că el îl place pe He Xiaoyong…

Aşa se face că Xu Sanguan a ajuns acasă la Xu Yulan, cu o sticlă de rachiu galben de orez şi un cartuş de ţigări marca Poarta mare. S-a aşezat în faţa tatălui fetei, a împins către el rachiul şi ţigările şi a început să turuie fără oprire:

— Îl ştii pe tata, nu-i aşa? A fost un tâmplar renumit, care a făcut mobila pentru familiile importante din oraş. Mesele lucrate de el sunt fără egal – când le pipăi suprafaţa este ca şi cum ai atinge catifeaua, aşa e de netedă şi lucioasă. Pe mama o ştii cumva? O chema Floare de Aur. Ştiţi cine era Floare de Aur? Cea mai frumoasă femeie din partea de apus a oraşului. De aceea, toată lumea îi spunea Frumoasa din Apusul Oraşului. După ce s-a prăpădit tata, ea s-a măritat cu un comandant de companie din Armata Naţionalistă şi a fugit cu el. Eu sunt unicul fiu al tatălui meu şi habar n-am dacă mama şi comandantul acela de companie au mai avut vreun copil. Pe mine mă cheamă Xu Sanguan, iar fiii celor doi unchi ai mei sunt mai mari decât mine, aşa încât eu sunt al treilea din generaţia mea, în familie. De aceea, mi se spune Xu Sanguan  (Sanguan înseamnă <<Guan al treilea>>). Eu sunt muncitor la Fabrica de Mătase şi, cum sunt cu doi ani mai mare decât He Xiaoyong, am intrat în câmpul muncii cu trei ani mai devreme decât el, aşa că eu sigur am mai mulţi bani decât el. Dacă vrea s-o ia de nevastă pe Xu Yulan, trebuie să mai strângă bani câţiva ani. Banii mei de însurătoare sunt pregătiţi, tot ce îmi mai lipseşte acum este acordul dumitale.

Apoi a continuat:

— Dumneata o ai numai pe Xu Yulan şi dacă ea se mărită cu He Xiaoyong, numele familiei dumitale se va stinge, fiindcă oricum ar fi, chiar dacă o să nască un băiat sau o fată, numele lor de familie va fi He. Dacă se mărită cu mine, cum eu mă numesc Xu, copiii vor purta acest nume, aşa că întotdeauna vor arde beţişoare la altarul familiei pentru neamul nostru, dar şi pentru tot neamul dumitale. Uite, dacă eşti de acord să mi-o dai de nevastă pe Xu Yulan, e ca şi cum eu aş lua numele dumitale de familie, nu ea pe al meu.

La auzul acestor vorbe, tatăl lui Xu Yulan a rânjit şi, cu privirea aţintită asupra lui Xu Sanguan, a spus, în acelaşi timp bătând uşor cu degetele în masă:

— Am să primesc sticla de rachiu şi ţigările. Ai dreptate în ceea ce spui. Dacă fata mea se mărită cu He Xiaoyong, se pierde numele familiei mele, pe când dacă se mărită cu tine, o să ardă beţişoarele la altar pentru amândouă familiile Xu.

După ce a prins de veste care era alegerea tatălui ei, Xu Yulan s-a aşezat pe pat şi a început să plângă. Tatăl ei şi Xu Sanguan stăteau lângă ea. Văzând-o cum îşi şterge lacrimile cu dosul palmei, tatăl fetei i-a spus lui Xu Sanguan:

— Ai văzut? Aşa-i fata mea – când e bucuroasă, nu râde, ci plânge.

— Mie îmi pare că e cam supărată, a spus Xu Sanguan.

Atunci a intervenit şi Xu Yulan:

— Cum să mă duc eu la He Xiaoyong şi să-i spun aşa ceva?

— Te duci la el şi îl anunţi că o să te măriţi, iar mirele se numeşte Xu Sanguan, nu He Xiaoyong, i-a răspuns tatăl ei.

— Cum să-i explic eu aşa ceva? Dacă nu o să accepte şi o să se dea cu capul de pereţi? Ce am să fac eu atunci?

— Dacă o să-şi facă ţeasta praf şi o să moară, atunci nu mai e cazul să-i spui nimic, a găsit tatăl ei rezolvarea.

În sufletul ei, Xu Yulan nu voia să renunţe la He Xiaoyong, acel bărbat care, atunci când vorbea, avea obiceiul să o prindă de încheietura mâinii. El venea zâmbitor aproape în fiecare zi la ea acasă. O dată la câteva zile aducea o sticlă de rachiu galben de orez şi stătea de vorbă cu tatăl ei şi beau, ba uneori mai şi chicoteau. De vreo două ori, profitând de faptul că tatăl ei se dusese la latrina de pe strada cealaltă, a împins-o pe neaşteptate după uşă şi a înghesuit-o în zid. Din pricina sperieturii trase, ei îi bătea inima îngrozitor. Prima dată, în afară de propria inimă care bubuia ca nebuna, mai să-i spargă pieptul, altceva nu a simţit. A doua oară, i-a descoperit barba care îi freca faţa asemenea unei perii.

A treia oară? În liniştea din toiul nopţii, Xu Yulan stătea întinsă în pat şi se gândea. Inima îi zvâcnea imaginându-şi cum tatăl ei se ridică în picioare, se îndreaptă către uşă şi pleacă la latrina de pe strada cealaltă, după care He Xiaoyong ţâşneşte în picioare, răstoarnă scăunelul pe care stătuse până atunci şi o înghesuie în zid pentru a treia oară.

Xu Yulan i-a dat întâlnire lui He Xiaoyong la podul de lemn, pe înserat. De cum l-a văzut, fata a izbucnit în plâns şi i-a spus că unul, pe nume Xu Sanguan, a invitat-o să mănânce colţunaşi fierţi în abur. A mai mâncat prune uscate, fructe confiate şi jumătate de pepene, iar după ce a isprăvit cu mâncarea, el a cerut-o de nevastă. He Xiaoyong, văzând pe cineva apropiindu-se, i-a spus:

— Hei, hei, nu mai plânge! Ce mă fac eu dacă te vede cineva plângând?

— Du-te şi plăteşte-i lui Xu Sanguan optzeci şi trei de fen şi atunci nu-i mai datorez nimic! a spus Xu Yulan.

— Nici nu ne-am căsătorit şi tu îmi ceri să-ţi plătesc datoria? i-a răspuns He Xiaoyong.

— He Xiaoyong, ia-ţi numele meu de familie, că altfel tata o să mă dea lui Xu Sanguan! i-a cerut fata.

— Ce prostii mai spui! i-a replicat el. Cum ar putea un bărbat ca mine să renunţe la propriul nume de familie, iar mai târziu toţi fiii mei să se cheme Xu? Nici nu încape vorbă de aşa ceva!

După o lună, Xu Yulan s-a măritat cu Xu Sanguan. Ea a vrut o rochie qipao roşu aprins, pe care să o poarte la nuntă, iar Xu Sanguan i-a cumpărat-o numaidecât. A vrut două jachete matlasate, una roşu aprins, iar alta verde închis, ca să le poarte iarna. Xu Sanguan i-a cumpărat câte un cupon de satin – unul roşu şi altul verde, ca să îşi facă ea hainele după cum pofteşte, când o avea timp. Apoi, ea i-a spus că le-ar trebui un ceas, o oglindă, un pat, masă, scaune, lighean şi o oală de noapte… Xu Sanguan i-a răspuns că le-a pregătit pe toate.

Lui Xu Yulan i se părea că Xu Sanguan nu era cu nimic mai prejos decât He Xiaoyong şi, dacă venea vorba de înfăţişare, chiar era mai arătos. Avea şi mai mulţi bani în buzunar, iar din câte putea ea să-şi dea seama, era şi mai viguros decât He Xiaoyong.

— Eu sunt o femeie harnică. Ştiu să cos haine, să gătesc. Chiar socoteşte-te norocos că ţi-ai ales aşa nevastă, i-a spus ea proaspătului soţ.

Xu Sanguan, care stătea pe scăunel, încuviinţa întruna din cap, zâmbitor. Xu Yulan a continuat:

— Sunt şi frumuşică, şi pricepută. De acum înainte, eu am să-ţi fac toate hainele. Am să mă ocup de toate treburile casei, doar că de treburile mai grele, cum ar fi cumpăratul orezului sau al cărbunilor, o să te îngrijeşti tu. La celelalte n-am să-ţi cer să te amesteci. Am să mă îngrijesc de tine. Chiar eşti norocos, nu-i aşa? De ce nu mă aprobi din cap?

— Am dat din cap, am dat întruna, a spus Xu Sanguan.

— Aşa-i, a aprobat Xu Yulan, după care, amintindu-şi ceva, a continuat: Ia ascultă la mine! La sărbătoare, nu fac nimic. Adică, treburi dintr-astea, cum ar fi clătitul orezului, spălatul legumelor, nu le mai fac eu. Eu am să mă odihnesc şi treburile din zilele acelea o să le faci tu. M-ai auzit? De ce nu mă aprobi din cap?

— Despre ce sărbători e vorba? Şi cât timp durează o sărbătoare? a întrebat Xu Sanguan, dând întruna din cap.

— Aoleu! a exclamat Xu Yulan. Tu nu ştii ce e aia sărbătoare?

— Habar n-am, a răspuns Xu Sanguan, scuturând din cap.

— Păi, când îmi vine ciclul.

— Ciclul?

— Nu ştii că nouă, femeilor, ne vine ciclul?

— Ba parcă am auzit despre asta.

— Eu spuneam că atunci când îmi vine ciclul, nu pot să fac nimic. Nu pot să mă istovesc, nu pot să bag mâna în apă rece, că atunci mă doare burta şi fac febră...

**

În cinci ani, Xu Yulan a născut trei băieţi, iar Xu Sanguan le-a dat tuturor nume: Xu Yile(Prima Bucurie), Xu Erle( A Doua Bucurie), Xu Sanle (A Treia Bucurie) .

Într-o zi, pe când Xu Sanle avea trei luni, Xu Yulan l-a apucat pe Xu Sanguan de ureche şi l-a întrebat:

— Când eu năşteam, nu cumva tu te hlizeai pe-afară?

— Nu m-am hlizit, a răspuns Xu Sanguan, doar m-am amuzat şi eu un pic. N-am râs în hohote.

— Aoleu, a strigat Xu Yulan, de aceea le-ai dat numele astea băieţilor! Carevasăzică, eu mă chinuiam în sala de naşteri, o dată, de două ori, de trei ori, iar tu te distrai pe-afară, prima dată, a doua oară, a treia oară, nu-i aşa?

**

Mulţi oameni din oraş, care îl cunoşteau pe Xu Sanguan, au băgat de seamă că Erle avea nasul lui Xu Sanguan, Sanle avea ochii lui, însă pe chipul lui Yile nu se vedea nici o trăsătură care să amintească de el. Atunci, oamenii au început să comenteze pe la spate că Yile nu-i semăna deloc lui Xu Sanguan, la gură semăna cu Xu Yulan, dar în rest nu avea nimic nici de la maică-sa. Era limpede că mama acestui copil era Xu Yulan, dar oare era Xu Sanguan tatăl? Cine sădise sămânţa în trupul lui Xu Yulan? Nu cumva He Xiaoyong? Pe măsură ce creştea, Yile semăna tot mai mult la ochi, la nas şi chiar şi la urechile acelea mari cu He Xiaoyong.

Când au ajuns bârfele şi la urechile lui Xu Sanguan, acesta l-a chemat pe băiat şi l-a privit cu atenţie. La vremea aceea, Yile avea doar nouă anişori, iar după ce l-a cercetat cu mare băgare de seamă, Xu Sanguan nu s-a putut hotărî, aşa că a adus singura oglindă a familiei.

Era oglinda pe care o cumpărase când se căsătorise cu Xu Yulan, iar femeia o ţinuse tot timpul pe pervazul geamului. În fiecare dimineaţă, după ce se trezea, stătea în faţa ferestrei, privea copacii, se privea pe sine, îşi aranja părul şi îşi întindea pe faţă o cremă albă ca zăpada. Apoi Yile a crescut, a întins mâna şi a înşfăcat oglinda de pe pervaz, după care şi Erle a crescut şi putea ajunge la oglindă. Când a crescut şi Sanle, oglinda aceasta stătea încă pe pervaz, dar cei trei băieţi au spart-o. Bucata cea mai mare era un triunghi mare cât un ou şi pe aceasta a luat-o Xu Yulan de jos şi a continuat s-o ţină pe pervaz.

Acum Xu Sanguan a ridicat în faţa ochilor ciobul de oglindă şi s-a privit, apoi a privit ochii lui Yile. Erau ochi la fel ca ai săi; a pus oglinda şi în faţa nasului şi l-a privit un pic, iar apoi a privit nasul lui Yile. Era ca al lui… Xu Sanguan şi-a zis în sinea sa: „Toţi spun că Yile nu seamănă cu mine, însă mie mi se pare că seamănă un pic“.

Yile l-a văzut pe tatăl lui că îl priveşte tâmp şi a spus:

— Tăticule, te uiţi la tine, după aceea te uiţi la mine. Ce cauţi, de fapt?

Ecranizat de regizorul sud-coreean Ha Jung-woo în 2015, Cronica unui negustor de sânge, roman de o rară intensitate emoțională, surprinde cei mai frământați ani ai Chinei maoiste. Povestea savu­roasă și totodată incisivă dezvăluie treptat, precum într-un spectacol de operă tradiţională, drama „omului nou“ încă atașat de vechile credinţe. Romanele Cronica unui negustor de sânge și În viață de Yu Hua au fost incluse pe lista celor mai influente cărți ale ultime-lor trei dece­nii în China.

Xu Sanguan, muncitor la Fabrica de Mătase, vine dintr-un sat în care cel care nu-și vinde sângele e bănuit că ar fi bolnav și nu-și mai găsește o soție. De aceea se hotărăște să și-l vândă și el, căsătorindu-se apoi cu cea mai frumoasă fată din oraș, Xu Yulan. Sângele e prețios, e un dar al strămoșilor, și nu poate fi vândut fără motive întemeiate. Însă vremu­rile pe care le înfruntă Xu Sanguan și familia lui nu țin cont nici de cin­stirea morților, nici de demnitatea mereu amenințată a omului obișnuit.

„Un roman uluitor, care oferă scene memorabile de cruzime și bunătate.“ The Washington Post Book World

„O carte dureros de onestă, straniu vizionară, în care se regăsește și un strop de compasiune cehoviană.“ Time Asia

„O realizare ieșită din comun… Xu Sanguan este un personaj prin care este reflectată nu numai soarta unei generații, ci și sufletul unui popor.“ The Seattle Times

„Faptele de vitejie ale lui Xu Sanguan se referă la lucrurile mărunte. El nu este un erou care va ajunge în templu, ci este eroul zilelor noastre, un personaj pe jumătate comic și pe jumătate tragic.“ Wang Anyi

Sinopsis: Xu Sanguan este muncitorul chinez tipic. Lucrează la Fabrica de Mătase, unde împinge un cărucior cu gogoși de mătase prin ate­lier; e plătit puțin, dar își rotunjește venitul lunar datorită vizitelor frecvente pe care i le face lui Li, Asistentul de la Sânge. Când îi atrage atenția o tânără frumoasă care-și câștigă existența vânzând gogoși pe stradă, se hotărăște să o ceară de soție. Există însă un rival, He Xiaoyong, numai că Xu Sanguan, impresionându-l pe tatăl fetei cu banii obți­nuți din vânzarea propriului sânge, reușește să se căsătorească cu aleasa lui. Xu Yulan aduce pe lume trei băieți, Yile, Erle și Sanle, însă necazurile apar când în oraș începe să circule vorba că fiul cel mare, Yile, nu sea­mănă cu nici unul din părinți, ci mai degrabă cu iubitul de odinioară al mamei sale. Peri­oada pe care o traversează China este deo­se­bit de tulbure, vremurile nesigure, viața precară, iar Xu Sanguan comentează schim­bările cu îngrijorare, dar și cu ironie, și, de fie­­care dată când familia lui are de înfruntat o situație dramatică, salvarea vine tot din vân­zarea sângelui. Deși Yile nu este fiul lui, între ei se creează de-a lungul timpului o legă­tură care devine, paradoxal, tot una de sânge.

Yu Hua s-a născut în 1960 în orașul Hangzhou din provincia Zhejiang, într-o familie de me­dici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului, fiindcă „nu-mi plăcea să mă uit în gura oame­nilor toată ziua“. Copilăria lui a fost puternic marcată de Revoluția Culturală, fapt ce a lăsat urme profunde și asupra scrisului său. A de­butat în 1984 cu o povestire și s-a impus rapid printre cei mai apreciați autori de proză scurtă ai generației sale. La începutul anilor ’90, Yu Hua a renunțat treptat la expe­rimentalismul inițial și s-a consacrat roma­nului, publi­când: Strigăte în ploaie (Zai xiyu zhong huhan, 1991), În viață (Huozhe, 1993; Humanitas Fiction, 2016), Cronica unui negustor de sânge (Xu Sanguan mai xue ji, 1995; Hu­ma­nitas Fiction, 2017), Frații (Xiongdi, 2008), A șaptea zi (Di qi tian, 2013). Pe lângă romane, i-au apărut șase volume de povestiri și cinci volume de eseuri, între care se remarcă volu­mul China în zece cu­vinte (Shi ge cihui li de Zhongguo, 2011). Romanele În viață și Cro­nica unui negus­tor de sânge au fost incluse pe lista celor mai influente cărți ale ulti­me­lor trei decenii în China.Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002). Mai multe premii, ti­tluri și distincții naționale și internaționale i-au fost acor­date de-a lungul timpului: Premio Grinzane Cavour (1998), Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2004), Barnes & Noble Dis­cover Great New Writers Award (2004), Premiul pentru con­tribuții deosebite în do­me­niul cărții (Chi­na, 2005), Prix Courrier International du Meilleur livre étranger (2008). Cărțile lui au fost traduse în peste treizeci de limbi. Actual­mente, Yu Hua tră­iește la Beijing, iar arti­cole semnate de el apar în The New York Times.

http://www.bookblog.ro/noi-aparitii/fragment-in-avanpremiera-cronica-unui-negustor-de-sange-de-yu-hua/