Moartea înscenată a literaturii
Autor: Cezar GHEORGHE
Într-un capitol din Le livre à venir, Maurice Blanchot deschide seria vizionarismului apocaliptic al ideilor despre literatură: „Cîteodată se pun întrebări ciudate: «Care sunt tendinţele literaturii de astăzi?» sau «Încotro merge literatura?». Întrebări surprinzătoare, însă cel mai surprinzător lucru este că, dacă există un răspuns, acesta este unul simplu: literatura se îndreaptă către ea însăşi, către esenţa sa, care este dispariţia.“ Blanchot continuă exerciţiul de a răspunde la întrebările ce privesc viitorul literaturii. Pentru autorul Spaţiului literar, în cazul marilor scriitori – Proust, Artaud, Musil, Rilke – importantă este acea căutare a vocaţiei, descoperirea acelor impulsuri care fac opera posibilă, acele impulsuri care îşi găsesc expresia în operă fiind de fapt un precedent al operei. În plus, remarcă Blanchot, sîntem invadaţi de un corpus de texte (documente, scrisori, jurnale) ce par să ignore o intenţie literară. Texte ce par a spune „nu avem nimic de a face cu plăsmuirea operelor de artă“. Acest limbaj anonim, lipsit de autor, care nu ia forma cărţilor, ce pare să dispară imediat şi care îşi doreşte dispariţia, un limbaj ce atrage atenţia asupra unui conţinut despre care literatura, la rîndul ei, va dori să vorbească. Este vorba de sensul dat cuvîntului „literatură“, un cuvînt „fără onoare“, care desemnează în primul rînd excesele literaturii şi îşi dezvăluie autenticitatea atunci cînd genurile şi speciile sînt spulberate, atunci cînd, pe de o parte, lumea nu mai are nevoie de literatură şi, pe de altă parte, fiecare carte pare a fi indiferentă faţă de toate celelalte cărţi. În ultimă instanţă, numai opera contează, însă aceasta există numai pentru a conduce către experienţa operei, către căutarea ei. Opera este acel impuls care ne poartă spre acel domeniu al inspiraţiei pure – subliniază Blanchot – , de unde îşi trage existenţa şi la care poate ajunge numai prin dispariţia sa.
Expansiune, autonomizare, devalorizare
Vizionarismul lui Blanchot a prezis o diminuare a prestigiului literaturii prin ceea ce s-ar putea numi o conştiinţă critică negativă. Despre dispariţia literaturii şi scăderea prestigiului ei scrie şi William Marx în Rămas-bun literaturii. Profesorul de literatură franceză şi literatură comparată de la Universitatea din Orléans îşi propune o analiză a cauzelor profunde ale acestei subminări a influenţei literaturii. Acest fenomen se datorează transformării profunde a literaturii, drept consecinţă a unei evoluţii de lungă durată – între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea – desfăşurate în Europa. În acest interval, tot ceea ce ţinea de identitatea literaturii – forma, ideea, funcţia, misiunea ei – a fost modificat. Cartea lui William Marx îşi propune să vorbească despre această metamorfoză prin evidenţierea a trei faze succesive ale istoriei literare din ultimele trei secole. Este vorba despre o expansiune, urmată de o autonomizare şi apoi de o devalorizare. Deprecierea la care asistăm în prezent – ale cărei simptome sînt diminuarea numărului de cititori şi de talente creatoare, pierderea valorii sociale – corespunde acestei ultime faze.
Acest „Rămas-bun literaturii“ adresat de William Marx studiilor literare presupune, înainte de toate, concretizarea unei intuiţii blanchotiene. Obiectul analizei lui Marx nu va fi extincţia literaturii. Studiul său relansează – în descendenţa deschisă de Le livre à venir – seria studiilor literare hiperconştiente de istoricitatea ideilor de literatură. Cu alte cuvinte, cei care se grăbesc să răspundă la întrebarea „Ce este literatura?“ vor fi în pericol de a esenţializa istoria: „Într-o manieră mai trivială, cînd cineva declară: «poezia este…», «romanul este…», «literatura este…», îmi vine să scot un revolver (pe care nu-l am, trebuie să precizez), numai pentru a-mi forţa interlocutorul să adauge un complement de timp şi unul de loc. O teorie este admisibilă atunci cînd ea se mărgineşte să dea seama de aşteptările şi concepţiile unei epoci şi ale unei culturi date; devine contestabilă atunci cînd pretinde că are ultimul cuvînt al literaturii sub specie aeternitatis. Astfel, cînd vine vorba în această carte despre un rămas-bun luat de la literatură, trebuie să punem sintagma pe seama comodităţii expresiei: e de fapt vorba despre un rămas-bun spus unei condiţii a literaturii pe care scriitorii vizaţi o consideră, pe nedrept, literatura prin excelenţă. La fel, atunci cînd eu vorbesc despre devalorizare, comit tot un abuz de limbaj: vreau să constat numai faptul că obiectului numit literatură în timpul t+n (în secolul XX) îi este ataşată o valoare mai scăzută decît celei din timpul t (la sfîrşitul secolului al XVIII-lea)“.
Sinuciderea regeneratoare. Naşterea post-literaturii
Vorbind despre devalorizare, vom comite un nou abuz de limbaj atunci cînd vom analiza situaţia literaturii din ţările democraţiilor emergente. Va trebui să luăm în considerare literatura spaţiilor care traversează perioade de tranziţie, ulterioare totalitarismelor sociale. În spaţiile de acest tip, cenzura a avut un rol covîrşitor pentru metamorfozele ideilor despre literatură. În literaturile ţărilor din fostul bloc comunist se înregistrează renaşterea unei faze aşa-zis aurorale. Evoluţia literaturii din aceste ţări – cazul literaturii române este simptomatic – a fost întreruptă de instalarea unor elemente coercitive în interiorul cîmpului literar. După traversarea firească a unei perioade aurorale – epoca interbelică, care se îndrepta spre etapa autonomizării –, evoluţia literaturii va fi influenţată de cenzură, mai întîi sub forma impunerii realismului socialist şi apoi sub forma naţionalismului ceauşist, pentru a menţiona numai cazul României. Devalorizarea, în aceste condiţii, nu este datorată unor excese ale literaturii, ci unei hegemonii a socialului faţă de estetic. După momentul 1989, multe literaturi din fostele ţări comuniste traversează – din nou – o scurtă perioadă aurorală, fie din impulsul de a recu-pera decalajul cultural, fie ca manifestare a unor sensibilităţi ce nu se puteau exprima în lipsa unei autonomizări fireşti a cîmpului literar. Şi în acest caz, în ciuda esenţializărilor ideilor despre literatură, sînt necesare, înainte de toate, complementele de timp şi de loc atunci cînd se rostesc verdicte de tipul „literatura a fost…“ sau „literatura este…“.
Sinuciderile anunţate sus şi tare „nu sînt întotdeauna cele care se realizează cel mai sigur“. Istoricul francez avertizează asupra „morţii înscenate“ a literaturii. Dispariţia literaturii sau evocarea acestei dispariţii are un rol regenerator: „să-şi reprezinte dispariţia atît de temută, să o ilustreze sau să o anunţe cu toate puterile de care dispune limbajul înseamnă mai puţin să o producă, cît să o îndepărteze pentru a o împinge înspre îndepărtări necunoscute. De aici şi paradoxul: moartea literaturii nu împiedică literatura să se producă. Şi acest paradox are două soluţii, nu neapărat incompatibile între ele: fie această moarte este fictivă, jucată – şi atunci e bine să ştim cum este ea jucată, prin ce mijloace, cu ce actori, în ce machiaj, în ce lumină fantasmatică –; fie literatura ce rămîne după propria ei moarte nu mai este literatura însăşi, ci altceva care i-a luat locul fără ca nimeni să ştie, iluzia sau fantoma ei ignorată“.
Predicţiile despre „moartea“ şi „dispariţia“ literaturii sînt urmate de evocarea unor momente intens mitologizate şi dezbătute în istoria literară. În „Corabia trăieşte“ dispariţia literaturii este analizată din perspectiva tăcerii lui Rimbaud. Poetul devenit negustor de arme reprezintă pentru istoricul francez unul dintre adevăraţii muribunzi. Renunţarea la poezie nu este anunţată explicit în opera lui Rimbaud. Decizia vine pe neaşteptate. „Dispariţia“ literaturii sale este rezervată spiritelor cu adevărat înnoitoare. „Pentru a umili în aşa hal poezia, trebuie obligatoriu să-i fi experimentat toată puterea halucinatorie, să-i fi epuizat toate prestigiile. Tăcerea lui Rimbaud a devenit o dovadă paradoxală a geniului scriitorului: numai cel care încercase limitele ultime ale literaturii putea să prefere comerţul de arme în Abisinia în loc să frecventeze grupurile artistice pariziene.“ Tăcerea lui Rimbaud determină – cauzal, sugerează W. Marx – liniştea lui Valéry. Avînd conştiinţa naşterii prea tîrzii într-o lume în care totul fusese scris, şi încă foarte bine,Valéry, descurajat de perfecţiunile poeziilor unice ale lui Mallarmé şi Rimbaud, se gîndea să renunţe la poezie. Astfel, poezia sa, începînd din 1917, continuă să se nască „dintr-un sentiment conştient de «post-literatur㻓. Ceea ce nu înseamnă că poezia nu mai avea nimic nou de spus, ci doar că întoarcerea la poezie nu putea decît să revină pe drumuri deja cunoscute, pentru a parcurge toată istoria literaturii într-un elogiu adus acesteia de către poet. Consecinţa acestei revelaţii se regăseşte tocmai în Caietele lui Valéry, pe care, „în fiecare dimineaţă de la acel moment şi pînă la propria sa moarte, le va scrie cu atenţie încercînd, în primii ani măcar, să trateze tot felul de subiecte posibile – geometrie, fiziologie, psihologie, etc. – cu excepţia literaturii“.
Cartea lui William Marx propune o analiză de mare profunzime a unor perioade importante pentru evoluţia literaturii. Prima, ilustrată în „Cucerirea autonomiei“, analizează consacrarea literaturii într-un cîmp autonom, iar cea de-a doua – „Închiderea în formă“– marchează intenţia scriitorilor şi a criticilor literari de a menţine literatura în integritatea sa şi de a o sustrage influenţelor lumii exterioare – tendinţă lăudabilă care, pentru a se putea realiza, presupunea reducerea artei limbajului la o pură problemă formală. Preţul plătit de literatură s-a dovedit a fi prea mare. Triumful formei nu l-a pregătit decît în aparenţă pe cel al literaturii. Victoria parţială nu a făcut decît să îi confirme literaturii „inexorabila devalorizare“.
De la poezia dezastrului la dezastrul poeziei
Un loc important în succesiunea fenomenelor de devalorizare a literaturii îl ocupă critica poeziei şi a culturii realizată de Adorno, a cărui declaraţie –„să scrii un poem după Auschwitz este barbar“– a fost comentată abundent şi transformată într-un clişeu teoretic. Cazul poeziei lui Celan este fundamental pentru critica interpretărilor lui Adorno. Limbajul poeziei sale este marcat în asemenea măsură de dezastrul Holocaustului, încît poezia dezastrului grăbeşte dezastrul poeziei prin reflexivitatea sa extremă. Vorbind limba celor care i-au exterminat părinţii, Celan a creat o poezie care nega poezia tradiţională în favoarea unei închideri totale a operei în sine şi a incomunicabilităţii. „Poezia aflată la limita extincţiei, poezia unui limbaj torturat, sintactic dezarticulat, chircit de durere: iată opera lui Celan. […] În faţa umilinţei unei scriituri care-şi mărturisea astfel eşecul definitiv, Adorno a ştiut să revină asupra condamnării apriorice a întregii poezii de după Auschwitz, recunoscînd la Celan expresia unei «ruşini a artei» (Scham der Kunst) în faţa suferinţei. Cu acest preţ, doar poezia putea fi salvată, dar numai dacă accepta să treacă prin furcile caudine ale istoriei, căindu-se şi afişînd o ură de sine dusă pînă în pînzele albe.“
În chip firesc, închiderea a dus la ura faţă de formă. Tăcerea lui Rimbaud anunţa şi prăpastia dintre cuvinte şi lume. Ura faţă de scriitura frumoasă, ruina sensului, minimalismul lui Beckett şi al lui Blanchot sînt semnele unei neîncrederi faţă de puterea cuvintelor. Închiderea în formă şi autoreferenţialitatea au determinat ca efect contrar poezia tranzitivităţii şi a directeţei.
Prezentul şi viitorul literaturii sînt cuprinse în Nenumitul lui Beckett – „Trebuie să continui, nu pot să continui, o să continui“. „Alegoria este clară, conchide William Marx, astăzi Rimbaud, domnul Teste şi lordul Chandos n-ar mai spune rămas-bun literaturii; deşi decepţionaţi de aspiraţiile ei nelimitate, mai degrabă decît să nu scrie nimic, ar prefera să scrie despre nimic. Ceea ce înseamnă deja ceva.“
sâmbătă, 27 februarie 2010
marți, 23 februarie 2010
Pictorita din Shanghai - Jennifer Cody Epstein
Pictorita din Shanghai
Publicat in peste cincisprezece tari, romanul Pictorita din Shanghai isi poarta cititorul pe apele tulburi ale fluviului Yangzi, in camerele Salonului Eternei Splendori, in cosmopolitul Shanghai antebelic, in Parisul boem al „anilor nebuni“ si in China ravasita de razboi civil si aflata in prag de revolutie, reconstituind spectaculoasa poveste adevarata a lui Pan Yuliang, una dintre cele mai fascinante si nonconformiste personalitati artistice chineze ale secolului XX.
„Astazi, cand fictiunea autobiografica si memoriile au ajuns in avanscena literaturii, scriitorii care plonjeaza in apele adanci ale imaginatiei sunt tot mai putini si cu atat mai valorosi. Ce bucurie sa descoperi ca Jennifer Cody Epstein, al carei stralucit prim roman urmareste viata reala a lui Pan Yuliang, adolescenta prostituata devenita pictorita celebra, este o astfel de scriitoare.“
New York Times Book Review
„Fanii romanului Memoriile unei gheise de Arthur Golden vor savura aceasta poveste extraordinara a unei femei sfasiate intre chemarea inimii si chemarea talentului.“
Library Journal
„O carte fascinanta. Jennifer Cody Epstein reuseste sa patrunda in acelasi timp in intimitatea unei epoci istorice si in cea a unui spirit artistic.“
The Chicago Tribune
In spatele tablourilor postimpresioniste ale lui Pan Yuliang (1899-1977) se afla un destin ale carui meandre par sa sfideze verosimilul. Vanduta de unchiul opioman unui bordel, adolescenta orfana Xiuquing isi schimba numele in Yuliang si incepe o ucenicie dezumanizanta. Ajunge cea mai cautata fata a Salonului Eternei Splendori, ceea ce nu inseamna decat ca umilintele la care este supusa imbraca forme mai subtile, dar cu atat mai dureroase. Dupa ani de calvar si degradare, salvarea ei va fi Pan Zanhua, un oficial cu vederi liberale, care se indragosteste de ea si o rascumpara. Alaturi de acesta, Yuliang isi gaseste fericirea si isi descopera vocatia pentru pictura. Nimic nu pare sa ii stea in cale tinerei ce se crede libera acum: studiaza, cu sacrificii, la Academia de Arta din Shanghai, la scoala de Arte Frumoase din Paris si la Academia de Arta din Roma. Numai ca, pentru a-si implini destinul artistic, va continua sa infrunte prejudecatile unei lumi in care nu doar trecutul ei scandalos, ci si simplul fapt ca este femeie reprezinta un stigmat.
Pana la Pictorita din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008), romanul ei de debut, intampinat cu cronici elogioase dublate de succes de public, scriitoarea americana Jennifer Cody Epstein a scris pentru Self, Wall Street Journal si Chicago Tribune. A publicat nuvele si a fost finalista a concursului de proza Glimmer Train. A urmat cursurile de studii asiatice de la Amherst College, a obtinut un masterat in relatii internationale la Johns Hopkins University si un masterat in literatura la Columbia University. Traieste in prezent la New York, dar in trecut a calatorit si a locuit in Japonia, China, Hong Kong, Thailanda si Italia. Jennifer Cody Epstein si-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman. Pictorita din Shanghai a fost ales de reteaua americana de librarii Barnes&Noble in „Top Ten Fiction Debuts 2008“.
Publicat in peste cincisprezece tari, romanul Pictorita din Shanghai isi poarta cititorul pe apele tulburi ale fluviului Yangzi, in camerele Salonului Eternei Splendori, in cosmopolitul Shanghai antebelic, in Parisul boem al „anilor nebuni“ si in China ravasita de razboi civil si aflata in prag de revolutie, reconstituind spectaculoasa poveste adevarata a lui Pan Yuliang, una dintre cele mai fascinante si nonconformiste personalitati artistice chineze ale secolului XX.
„Astazi, cand fictiunea autobiografica si memoriile au ajuns in avanscena literaturii, scriitorii care plonjeaza in apele adanci ale imaginatiei sunt tot mai putini si cu atat mai valorosi. Ce bucurie sa descoperi ca Jennifer Cody Epstein, al carei stralucit prim roman urmareste viata reala a lui Pan Yuliang, adolescenta prostituata devenita pictorita celebra, este o astfel de scriitoare.“
New York Times Book Review
„Fanii romanului Memoriile unei gheise de Arthur Golden vor savura aceasta poveste extraordinara a unei femei sfasiate intre chemarea inimii si chemarea talentului.“
Library Journal
„O carte fascinanta. Jennifer Cody Epstein reuseste sa patrunda in acelasi timp in intimitatea unei epoci istorice si in cea a unui spirit artistic.“
The Chicago Tribune
In spatele tablourilor postimpresioniste ale lui Pan Yuliang (1899-1977) se afla un destin ale carui meandre par sa sfideze verosimilul. Vanduta de unchiul opioman unui bordel, adolescenta orfana Xiuquing isi schimba numele in Yuliang si incepe o ucenicie dezumanizanta. Ajunge cea mai cautata fata a Salonului Eternei Splendori, ceea ce nu inseamna decat ca umilintele la care este supusa imbraca forme mai subtile, dar cu atat mai dureroase. Dupa ani de calvar si degradare, salvarea ei va fi Pan Zanhua, un oficial cu vederi liberale, care se indragosteste de ea si o rascumpara. Alaturi de acesta, Yuliang isi gaseste fericirea si isi descopera vocatia pentru pictura. Nimic nu pare sa ii stea in cale tinerei ce se crede libera acum: studiaza, cu sacrificii, la Academia de Arta din Shanghai, la scoala de Arte Frumoase din Paris si la Academia de Arta din Roma. Numai ca, pentru a-si implini destinul artistic, va continua sa infrunte prejudecatile unei lumi in care nu doar trecutul ei scandalos, ci si simplul fapt ca este femeie reprezinta un stigmat.
Pana la Pictorita din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008), romanul ei de debut, intampinat cu cronici elogioase dublate de succes de public, scriitoarea americana Jennifer Cody Epstein a scris pentru Self, Wall Street Journal si Chicago Tribune. A publicat nuvele si a fost finalista a concursului de proza Glimmer Train. A urmat cursurile de studii asiatice de la Amherst College, a obtinut un masterat in relatii internationale la Johns Hopkins University si un masterat in literatura la Columbia University. Traieste in prezent la New York, dar in trecut a calatorit si a locuit in Japonia, China, Hong Kong, Thailanda si Italia. Jennifer Cody Epstein si-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman. Pictorita din Shanghai a fost ales de reteaua americana de librarii Barnes&Noble in „Top Ten Fiction Debuts 2008“.
Traduceri si limba romana
Dilema Veche, Nr. 314 / 18-24 februarie 2010
Starea limbii române
Florin Bican, Florin Dumitrescu, Cristian Moroianu
argument
Ca şi vorbitor
Cînd a apărut noua ediţie a Gramaticii Academiei, problemele limbii române au avut parte, probabil, de cea mai intensă mediatizare din ultimii 20 de ani şi mai bine. Din păcate, şi de cea mai proastă mediatizare. Impresia generală creată de presă a fost că a apărut un fel de „tablă de legi“ a limbii române, care fixează nişte reguli inexorabile, şi că vom fi nevoiţi cu toţii să vorbim într-un anumit fel, căci dacă nu...
Dacă nu, ce? Nimic. Limba română vorbită este (ca orice limbă) un organism viu, în veşnică schimbare, iar Gramatica Academiei este un tratat ştiinţific necesar specialiştilor, util (eventual) profesorilor, care reflectă un anumit stadiu al cercetărilor despre limbă şi care nu „se cere“ aplicat începînd de a doua zi. În acest „caz mediatic“ s-au concentrat cîteva aspecte caracteristice ale lumii noastre de azi: o presă zgomotoasă şi superficială care „dă tonul“ şi creează uneori o falsă actualitate, un public care se lasă „dus“ de valurile create de mass media, şi o categorie de specialişti care, în general, nu sînt luaţi în seamă, dar la anumite ocazii sînt „luaţi la întrebări“ de jurnalişti sau de cetăţeni care cred că oamenilor de ştiinţă trebuie să le ceri socoteală asemenea politicienilor. (Cîteva exemple de acest gen – într-o casetă din pagina 12; mai multă atenţie nu merită.)
Limba română s-a schimbat însă nu pentru că „a decis“ cineva (de exemplu, lingviştii, aşa cum cred unii...), ci pentru că este în strînsă legătură cu schimbările din societate. Cel mai sensibil la modificări este – aşa cum învaţă studenţii la Litere încă din anul I – vocabularul: obiecte şi domenii noi (de la fax la computer, de la tehnologia informaţiei la sistemul financiar-bancar) aduc cu ele cuvinte noi, aşa că ne-am trezit cu o grămadă de termeni englezeşti, în lipsa unor cuvinte neaoşe. Unii se simt deranjaţi din această cauză (dar ce schimbare nu deranjează?...), alţii adoptă frenetic anglicismele pentru că au impresia că numai astfel pot arăta că sînt „oameni ai timpului prezent“, în ton cu evoluţia societăţii. Nimic de făcut: pînă la urmă, limba se autoreglează prin mecanisme proprii, chiar dacă pentru asta este sacrificată uneori „estetica“ vorbirii.
S-au schimbat însă şi tot felul de structuri preluate „din mers“ şi ajunse aproape de generalizare. Două exemple pe care cred că în cîţiva ani lingviştii vor fi nevoiţi să le considere „normale“, pentru că vor fi prea răspîndite: „care“ în loc de „pe care“ („cartea care am citit-o“) şi, mai ales, „ca şi“ în loc de „ca“ („ca şi parlamentar, cred că...“ ori „ca şi student, am studiat...“). Observ la tineri (inclusiv la cei trecuţi prin mulţi ani de şcoală şi de facultate) un uz total decomplexat al formulei aproape magice „ca şi...“.
Probabil că şcoala – făcută tot mai prost – îşi are partea ei de vină. Dar cu impactul televiziunii nu te pui: „modelele“ sînt preluate mai ales din massmedia.
Ce-i de făcut?
Măcar, din cînd în cînd, „ca şi vorbitori ai limbii române“, cîte o radiografie a situaţiunii... (M. V.)
O limbă mai vie
– interviu cu Florin BICAN –
Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?
Evoluţia statutului limbii române este o consecinţă firească a aderării la UE. Dar interesul faţă de această limbă exista şi înainte în spaţiul european, cuplat cu frustrarea provocată de faptul că existau prea puţine date despre ea – insuficiente traduceri din autori români şi aproape inexistente manuale de română pentru studenţi străini. Am locuit multă vreme în Germania şi am predat într-o şcoală din München. Elevii mei erau foarte interesaţi să ştie mai mult despre ţara mea şi limba care se vorbeşte acolo, şi spuneau că în bibliotecile lor au cărţi despre mai toate ţările, mai puţin România... Aşadar interesul exista. Cel puţin în Germania şi Marea Britanie, ţări pe care le-am cunoscut mai îndeaproape.
Programul TPS (Translation and Publication Support) al Institutului Cultural Român funcţionează tot mai bine. Cum apreciaţi interesul tot mai mare pentru traducerea de cărţi româneşti, mai ales ale unor autori contemporani?
Mi se pare îmbucurător şi în acelaşi timp justificat. Şi din nou aş spune că este o consecinţă firească: odată făcut un prim pas – o primă traducere – este normal să i se adauge următorii paşi, următoarele traduceri, în virtutea unei dinamici inevitabile. Iar traducerea autorilor contemporani este o confirmare a teoriei lovinesciene a sincronismului, dusă un pas mai departe...
Tot Institutul Cultural Român acordă şi burse pentru traducători din literatura română. Cum se completează cele două programe?
Bursierii ICR, înarmaţi cu date despre programele de finanţare ale Institutului, au devenit adevăraţi agenţi literari care pledează, împreună cu editurile din ţările lor, pentru publicarea autorilor români din care au tradus eşantioane, prezentîndu-le în acelaşi timp şi programele respective. Aşa se face că din cele peste 150 de traduceri publicate prin programele ICR (TPS, 20 de autori, Publishing Romania) aproximativ 30 sînt făcute de foştii bursieri – şi cam tot atîtea sînt în curs de traducere sau de publicare.
Din experienţa dvs. la cursurile pentru traducători, care sînt problemele cele mai dificile pe care le pune limba română unui străin? Şi ce le place mai mult cursanţilor dvs.?
Principala problemă pare reprezentată de variaţiile de registru şi evaluarea tonului, în vederea găsirii celui mai apropiat echivalent natural în limbile lor. O altă problemă o constituie jargonul şi variaţiile dialectale, care au o pondere considerabilă în literatura practicată azi la noi. De aceea cursanţii se bucură enorm că au ocazia să cunoască vorbitori autentici în situaţii autentice şi mai ales autori... autentici.
Care vi se par cele mai importante schimbări în limba română vorbită în ultimii 20 de ani?
Cea mai importantă schimbare mi se pare destinderea. Limba română a devenit mai relaxată şi simultan mai dinamică, ceea ce o face mai vie. Nu neg existenţa unor vorbitori lipsiţi de har, dar pînă şi ei au farmecul lor în contextul dinamicii generale a limbii. Pronunţia nu cred că s-a schimbat considerabil, dar observ o tendinţă de asumare a accentelor locale, ceea ce mă bucură. Această varietate îmbucurătoare este sporită de amestecul registrelor – încă un semn al destinderii despre care vorbeam. Anglicismele, pe de altă parte, nu semnalează neapărat o schimbare, ci o continuare a tendinţei limbii române de a se adăpa din surse adiacente. Cred că în toate secolele limba română a ciugulit cîte ceva din ograda vecinului, iar în secolul nostru global vecinul este limba engleză...
De multă vreme se spune că avem handicapul unei limbi „mici“, ceea ce înseamnă că şi literatura e, inevitabil, mai puţin cunoscută în lume. Mai e valabil astăzi acest punct de vedere?
Pentru un traducător nu există limbi mari şi limbi mici. Există doar limba-sursă şi limba-ţintă. Iar dacă ne gîndim la mecanismele care fac fiecare limbă în parte să ticăie, fiecare limbă este un fenomen cosmic. Aş zice că limbi mici nici nu există. Numărul vorbitorilor nu este în nici un caz un criteriu. Nici întinderea spaţiului în care se vorbeşte o limbă. Forţa de penetrare este altceva, dar nu ţine neapărat de cît de „mare“ este limba, ci de considerente de ordin extralingvistic. În concluzie, toate limbile sînt mari.
a consemnat Mircea VASILESCU
Cristian MOROIANU
„Merge şi aşa”. Dar...
Începînd cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la diversitatea comunicării în ansamblul ei, de la expresivitatea subterană şi subversivă la cea devenită, în scurtă vreme, titlu de individualizare a diverselor categorii de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor limbaje cu acelaşi drept de existenţă ca şi cea literară. Româna nu are, din acest punct de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întîmplat cu multe alte limbi şi societăţi, în momente de transformare substanţială.
La sfîrşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţă, nivelul de cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: avea un vocabular consistent şi expresiv, cu o notabilă capacitate derivativă, o bogată frazeologie şi o structură gramaticală bine conformată. În mod firesc, după 1990, vocabularul românesc s-a deschis împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rînd, din engleză. Au pătruns mai ales cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente, cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente pînă atunci sau greu accesibile. Direct sau mediat, au intrat numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale îndepărtate şi insolite. Împrumuturile masive din ultimele două decenii sînt o normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special. „Romgleza“ este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu explicaţii ce ţin de specificul unor domenii de activitate, de o presiune culturală obiectivă sau emfatică, de criterii de vîrstă, de educaţie, de aspiraţii etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă sau despre tehnologia informaţiei decît cu ajutorul cuvintelor englezeşti, tot aşa cum, în anii ’50-’60, nu se putea vorbi despre colectivizare decît cu ajutorul cuvintelor din limba rusă. Ceea ce deranjează nu este folosirea în cunoştinţă de cauză a limbii engleze pentru reflectarea vieţii mondene, spre exemplu, ci folosirea ei „după ureche“, cu trunchieri formale şi improprietăţi semantice, hipercorectitudinea şi, în general, tot ce reprezintă prostie, superficialitate şi aroganţă. Normele românei literare fac faţă cu greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut şi apar variante duble sau chiar triple de adaptare a aceluiaşi cuvînt. Variaţia fără criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas spre schimbare. În cazul de faţă, lipsa unor criterii presupune schimbare în rău.
Este adevărat că societatea modernă în care trăim oferă modele culturale şi, implicit, lingvistice inedite. Educaţia familială, cea şcolară şi (auto)educaţia datorată mediului au fost înlocuite, treptat, cu modele promovate, uneori agresiv, de massmedia, în variatele ei forme de manifestare. S-a spus, de multe ori, că limba „se strică“. La radio sau la televizor se folosesc, nu de puţine ori, cuvinte cu grafii, accentuări, forme fonetice şi sensuri greşite, pleonasme, contaminaţii, etimologii populare, hipercorectitudini şi analogii de toate tipurile, confuzii paronimice, anacoluturi etc., unele devenite locuri comune, repetarea lor dezinvoltă arătînd un fapt grav: lipsa de responsabilitate pentru cuvînt şi impresia că „merge şi aşa“. Sigur că merge şi aşa… Însă folosirea corectă, adecvată şi elegantă a limbii reprezintă cartea de vizită a oricărui vorbitor. Iar cînd acel vorbitor se manifestă în spaţiul public, el poate reprezenta un model pentru mulţi dintre cei care îl văd sau îl ascultă. Această simplă posibilitate trebuie să presupună responsabilitatea unui act implicit de educaţie, reflectare a respectului de sine şi mesaj pentru receptori. Modelele lingvistice oferite de massmedia, de la desene animate la talk-show-uri, au o importanţă majoră mai ales în evoluţia tinerilor, în condiţiile în care educaţia familială suferă de lipsă „de timp“, iar educaţia şcolară şi mulţi dintre promotorii ei nu mai au nici continuitate, nici coerenţă şi nici credibilitate. După mine, rolul major al profesorului trebuie repus pe o poziţie prioritară: înţelegerea firească a evoluţiei limbii şi a mecanismelor ei de funcţionare, cunoaşterea libertăţilor pe care le avem în folosirea ei, adecvarea specificului comunicării la un context sau altul sînt realizabile, în primul rînd, prin educaţie şcolară. Cultura lingvistică înseamnă cunoaşterea şi interpretarea regulilor, înseamnă respect pentru cuvîntul propriu, înţelegere şi toleranţă pentru cuvintele altora. Iar lucrurile astea trebuie, în mod fatal, cultivate şi învăţate…
Sînt cel puţin două probleme în folosirea deficitară a limbii noastre: a) prezenţa barbarismelor, disfuncţionalităţile logice şi amestecul nejustificat de registre stilistice, care arată superficialitate şi carenţe culturale; b) prezenţa unor variante analogice (lexicale şi gramaticale) diferite de ceea ce recomandă, la un moment dat, norma literară, şi care arată, dincolo de argumentul grabei sau al comodităţii, o încercare din partea vorbitorilor de a aşeza limba în tipare mai bine şi mai simplu structurate. În acest sens, ar fi bine ca norma literară să fie raportată, explicit şi de cîte ori este nevoie, la normele celorlalte registre stilistice şi să fie promovată, în consecinţă, o limbă cu posibilităţi variate şi expresive de realizare, între limite care să ţină seama de faptul că ea depinde, în ultimă instanţă, de cei care o moştenesc, o recreează şi o îmbogăţesc.
Limba: expresia societăţii?
1. Care credeţi că sînt principalele transformări în limba română după 1989?
2. Se spune adesea că „se strică limba“ (din cauza neologismelor, a greşelilor făcute de prezentatorii şi moderatorii TV şi preluate de public etc.). E adevărat?
3. Şcoala ne învaţă limba româna corectă, pe stradă sau la televizor auzim alte variante ale limbii române. Care este „raportul de forţe“?
Oana MURĂRUŞ
Sub limita acceptabilităţii
1. La o anchetă similară din 2006 a Dilemei vechi, răspundeam, mai în glumă, mai în serios, printr-un „fals decalog“, încercînd să adopt o atitudine relativ relaxată faţă de ideea de schimbare în limbă. Vorbeam atunci de înnoirea necesară a vocabularului din sfera politică, economică, financiar-bancară, culturală, cotidiană ş.a., odată cu schimbarea la faţă a societăţii româneşti şi în paralel cu eliminarea reziduurilor „limbii de lemn“ comuniste, menţionam mult disputata reformă academică „etimologistă“ a ortografiei, fanteziile puriste ale unui George Pruteanu (iniţiatorul unui proiect de lege hazliu care dorea să pedepsească abuzul de anglicisme), salutam relaxarea normativă a DOOM-2005, treceam în revistă colocvialitatea apăsată a limbajului jurnalistic actual, módele lexicale, argoul tinerilor, stîlcirea gramaticii, violenţa limbajului din presa naţionalistă şi de scandal (cuvîntul vulgar, invectiva, injuria) ori din experimentele generaţiei de prozatori Polirom (limbajul licenţios, folosirea cuvintelor-tabu). Evident, nu vreau acum să-mi reciclez idei mai vechi, deşi multe componente ale tabloului general rămîn aceleaşi. Aş observa însă astăzi – cu mai puţină seninătate, dar şi simplificînd mult – că numai primul deceniu al perioadei în discuţie se caracterizează prin dinamismul accentuat al vocabularului, ca şi prin nevoia de inovare stilistică/experimentare ludică (limbajul presei fiind, de departe, cel mai viu fenomen). După anul 2000, pe măsură ce zonele noilor terminologii se articulează şi se stabilizează, iar spiritul experimentalist al presei se lasă temperat de o oarecare rutină (ca să nu zic lehamite, într-un mod neacademic) sau este nivelat de manierism, par a ieşi la suprafaţă mai ales aspectele deficiente ale exprimării noastre în sfera publică: un limbaj politic stereotipizat şi găunos (cînd nu e agramat pur şi simplu), o presă care şi-a pierdut parcă, odată cu entuziasmul, şi verva stilistică de la începuturi, un vorbitor mediu din ce în ce mai puţin capabil să utilizeze registrele înalte ale limbajului cultivat sau măcar formele normale ale politeţii lingvistice.
2. Şi da, şi nu. Eu nu cred că limba în sine „se strică“, fiindcă ea este un organism viu, cu mecanisme de autoreglare. Constat însă (şi nu sînt singura) că asistăm la o deteriorare înspăimîntătoare a climatului cultural mediu, la o proliferare a vulgarităţii şi a prostului gust în massmedia orală, în revistele de consum, în nenumărate alte forme de comunicare publică: talk-show-uri în care se vorbeşte violent şi trivial, în care discuţia se dizolvă în vacarm, emisiuni de aşa-zis divertisment care exploatează monocord şi vulgar denotaţia şi conotaţia sexuală, care invadează viaţa privată a altora prin indiscreţie sau farsă, filme cu titrări din ce în ce mai aberante, presărate cu greşeli de limbă sau de registru stilistic, vedete de ultimă oră care debitează platitudini într-un „limbaj de cartier“ etc. Exemplele ar putea continua. Lista nu se poate totuşi încheia fără a spune două vorbe despre „limba Internetului“ care începe să-şi pună tot mai mult amprenta asupra noastră – un limbaj telegrafic, trunchiat, „abreviaţionist“, pe de o parte, vulgar şi agresiv, sub masca anonimatului, pe de alta. În concluzie: cînd standardele socio-culturale coboară sub o limită a acceptabilităţii, e normal ca limba să fie şi ea în suferinţă. Nu cred că de campanii „iluministe“ de cultivare a limbii avem nevoie, ci de o schimbare mai profundă de ordin moral şi axiologic a societăţii, care ar atrage după sine şi ameliorarea performanţei sale lingvistice.
3. Că tinerii sînt expuşi astăzi influenţei unui mediu socio-cultural degradat, cu efecte nocive asupra calităţii limbajului lor, e un dat de la care trebuie să pornim. Că şcoala a încetat, în bună măsură, să-şi exercite rolul formator, că „livrează“ societăţii, în proporţie covîrşitoare, absolvenţi agramaţi sau, în cel mai bun caz, semidocţi, cu un limbaj sărac, elevi incapabili să folosească cu naturaleţe diversele registre stilistice ale limbii – este inacceptabil şi impardonabil. Dovadă stă farsa bacalaureatului din ultimii 10-15 ani: o bună parte dintre studenţii noştri de la Facultatea de Litere au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale. Prin urmare, şcoala îi învaţă pe tineri din ce în ce mai puţin o limbă română corectă, logică şi nuanţată. Cauzele ar fi multiple: frecventele şi năucitoarele „reforme“ ale sistemului, lipsa de motivare financiară, nepăsarea şi, nu în ultimul rînd, un proces îngrijorător de deprofesionalizare a dascălilor.
Rodica ZAFIU
Neglijenţa generalizată
1. În limba română de după 1989 s-au petrecut, se ştie, cîteva schimbări spectaculoase faţă de perioada imediat precedentă: registrul colocvial (cu spontaneitatea şi pitorescul său) a pătruns în scris, înlocuind clişeele limbii de lemn, engleza a devenit sursa predilectă a împrumutului masiv de cuvinte din informatică, afaceri, dar şi din modă şi divertisment. După douăzeci de ani, constatăm că argotismele şi colocvialismele sînt omniprezente, dar se vorbeşte şi o „limbă de lemn“ (pe care unii o numesc corporatistă), alcătuită dintr-o colecţie de clişee obligatoriu optimiste (provocare, oportunităţi, spirit de echipă, gîndire pozitivă, team-building, focusare, prioritizare, expertiză, dedicaţie totală). Cu multe anglicisme ne-am obişnuit deja, dar apar tot mai multe calcuri semantice şi sintactice, încă stranii (spaţii dedicate, îmbunătăţiri dramatice, eşti patetic, iubeşte să cumpere, a fost ofertat, vă rog găsiţi ataşat). În momentul de faţă cred că problemele noastre sînt cele globale: Internetul şi în genere comunicarea electronică răspîndesc (nu numai la noi) un mod de scriere rapidă, abreviată şi mai ales fragmentată, precum şi o lectură „în diagonală“, oamenii pierzîndu-şi deprinderea de a reciti şi de a rescrie. Şi mai caracteristică vremii noastre e democratizarea scrisului: oricine poate scrie şi oricine poate fi citit în spaţiul public.
2. Nu m-am împăcat niciodată cu lamentaţiile privind „stricarea limbii“, pentru că au nişte presupoziţii pe care le bănuiesc insuficient lămurite. Care limbă – şi stricare faţă de ce? Limba populară nu e niciodată „stricată“; vorbim deci despre limbajul cultivat, supus normelor explicite. Cînd a fost acesta perfect? Cîţi îl vorbeau şi îl scriau (bine), acum o sută de ani? Nu mi se pare corect să ne raportăm la limba şi la stilul cîtorva scriitori foarte buni, nici măcar la cele ale cîtorva sute de intelectuali cultivaţi şi rafinaţi – şi să le comparăm cu ceea ce produc în continuu milioanele de vorbitori, „utilizatori“ şi „comunicatori“ de azi. În fond, parafrazînd o mai veche butadă, cantitatea de folosire inteligentă a limbii e constantă, dar populaţia e în continuă creştere. A sporit, desigur, zgomotul, produs de amestecul de voci, dar selecţia rămîne posibilă. Un interviu excelent la TVR Cultural coexistă cu zece reality-show-uri în care domină înjurătura şi vocabularul minimal; un blog scris cu talent şi rigoare stilistică coexistă cu sute de pagini de comentarii isterizate şi agramate. Problema este socială şi culturală, nu lingvistică. Trăim o epocă în care au dreptul la cuvînt şi cei care nu stăpînesc prea bine normele limbii de cultură. Înseamnă că se strică limba? Eu cred că nu – cu condiţia de a nu renunţa la zonele exemplare şi de a nu nivela totul.
aduse cu poşta
Ce să mai facă ea, limba română, cu românii ei?
Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.
Internetul. Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui copy-paste, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.
În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba e-mail-ului, a chat-ului şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în chat majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată. Situaţia se complică în mesajele de tip messenger în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe chat bar e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un nick-name căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa); sorry a devenit scz, adică „scuze“, np – no problem, iar aprobarea ok s-a redus la k. În mediile evoluate au apărut ideogramele (smiles) unde printr-un singur semn se exprimă un cuvînt sau o stare. Aici semnele de punctuaţie nu mai contează, nu poţi să ştii dacă propoziţia e afirmativă sau interogativă. Şi tot aşa, de nu mai ştie biata limbă dacă mai e română sau electronică.
Televiziunea. Lăsînd la o parte multele emisiuni inepte şi agramatismul specialiştilor şi invitaţilor din cele de divertisment care folosesc „replici rupătoare“ (pentru aplauze pe rupte), există şi metode mult mai triste şi mai distractive. Să ne gîndim la benzile din partea de jos, uneori din mijloc sau de sus a ecranului (de te miri ce mai rămîne din imagine!). Benzi numite „burtiere“ pe care, contra unei sume modice (un euro şi ceva), orice fan burtos al sportului-rege din liga naţională îşi poate afişa instantaneu prostia. O denumire şi ea cam mioritică pentru că, în DEX, burtiera e un corset care strînge abdomenul şi şoldurile, iar aici devine o centură care încinge televizorul ca să nu se reverse prostia peste privitori. Adică croll-ul, textul care se prelinge pe burtieră şi care inundă lent, continuu şi constant gramatica limbii române. Cînd un fan al lui Dinamo scrie „A-m fost sînt şi v-oi fi cîine pînă oi muri. După a-ia om vorbi“ e o distracţie pentru cei care au apucat să înveţe gramatica la şcoală, dar e o catastrofă pentru cei care în sincretismul lor şi-o însuşesc de la televizor. Şcoala. Unii dintre profesorii valoroşi îşi varsă nemulţumirea lor, faţă de tot şi de toate, pe elevi (că altă cale n-au). Şi o fac folosind fie un limbaj arogant, agresiv şi violent, fie unul vulgar, bolovănos şi buruienos, uneori ostentativ sau ermetic, alteori unul prea elevat sau sofisticat ca replică la marginalizarea lor. În oricare dintre variante, nu apără, ci dimpotrivă, urîţesc limba română şi o îndepărtează de auditoriu. „Am citit, n-aş mai citi“ – cum spune Mircea Cărtărescu – „perle“ de la examenul de titularizare a profesorilor de limba română prin care încearcă să-şi cîştige dreptul de a distruge generaţii de elevi, în care unii cred că Bubico şi D-l Goe sînt piese de teatru şi unde Conu Leonida şi-a pierdut pălăria cu scrisorica şi-a găsit-o Agamiţă Dandanache.
Presa. Dacă pe vremea Conului Leonida fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor, acum ea se naşte din navigarea pe Internet, privitul la televizor, dar şi din tabloidizarea ziarelor. Rar mai găseşti un titlu atrăgător, însoţit de un text clar şi explicit, de tipul: „De Bobotează, fetele de pe messenger şi-au pus busuioc sub pernă“. Ca să-şi viseze iubitul noaptea şi nu să-şi caute perechea pe site-urile matrimoniale din spaţiul virtual. Acum găsim aventuri ale limbii române de genul „Oprescu vrea să microcipeze cîinii Capitalei“ sau „Cum a găsit porcul Brăila“. Aşa cum zicea Octavian Paler, cantitatea de ştiri şi de informaţii se revarsă peste noi ca o ploaie torenţială, lucru care ne face ca, neputînd să citim tot ce se tipăreşte, să renunţăm la citit. Şi în felul ăsta fără voia, dar din vina ei, presa ne îndepărtează şi ne izolează de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi asta pentru că e un soi de presă în care jurnaliştii din categoria „ştie-tot“, indiferent ce văd sau aud, cataloghează ca bun sau rău, corect sau greşit, în nuanţe de alb sau negru, fără zone de interferenţă. Ei sînt cei care împart dreptatea, stabilesc sarcini, dau verdicte, iar noi, bieţii cititori, devenim neutri, pasivi, neimplicaţi şi nemotivaţi. Fără nici o părere sau speranţă. („Dacă aşa a zis Cristoiu, aşa e, că ştie el mai bine decît noi“.) Oamenilor din categoria „ştie-tot“, Eugen Ionesco li se adresa aşa: „Muriţi voi, toţi care vă pricepeţi la tot şi la toate. Numai atunci rictusul şi încruntarea noastră mai pot deveni un zîmbet“. Zîmbet care dispare imediat cînd avem de-a face cu o sfidare la adresa poporului român şi a limbii române. Chiar dacă la mijloc este un interes ordinar sau un umor involuntar. Ca în discursul-reclamă al Monicăi Columbeanu la lansarea candidaturii lui Nati Meir la funcţia de preşedinte al ţării: „Republica este un spaţiu public şi o vom da uitării în forma sa de funcţionare complet eronată de pînă acum şi o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea condusă de Nati Meir, pe care cu siguranţă ni-l vom aminti continuu şi îl vom vota mereu“.
Fără număr, fără număr… aş adăuga eu.
prof. Gicu BUTOI
3. Mă tem că tocmai şcoala nu ne învaţă româna corectă, pentru că e prea ocupată să stabilească diferenţele dintre articol nehotărît şi numeral cardinal, dintre nuvelă şi schiţă, avînd în continuare obsesia de a identifica instanţa lirică şi de a extrage toate epitetele, metaforele şi simbolurile din text. Nu e oare prea tîrziu dacă încerci să formezi, în primii ani de facultate, obişnuinţele de bază de folosire a virgulei? Nu ar fi fost mai bine ca acestea să se fi automatizat încă din clasa a IV-a? După ani de şcoală (şi un bacalaureat cu note excelente) se scrie de mînă fără semne diacritice, se alcătuiesc referate prin downloadare integrală sau prin metoda copy and paste, se vorbeşte amestecînd registrele. Cred că şcoala românească nu reuşeşte să ia în serios ideea (prezentă în toate programele) de a forma obişnuinţe de redactare şi de comunicare orală.
În rest, cred că problema limbii înseamnă în primul rînd o sănătoasă ierarhie culturală – în care să existe şi preţiozitate academică, şi revoltă underground. A ne propune ca toată lumea să vorbească perfect în orice ocazie e o pură utopie. Problema noastră (lingvistică şi, în genere, culturală) ţine, cred, de neglijenţa generalizată, de lipsa de respect pentru formă. Într-o mare haotică de vorbire inevitabil populară, neglijentă, e suficient să existe cîteva repere, cîteva modele la care cine vrea să se poată raporta. Dar acestea să fie impecabile. Aşadar, ar fi bine să avem traduceri excelente la marile edituri, texte impecabile pe site-urile ministerelor, comunicate oficiale cu semne diacritice, teze de doctorat fără greşeli de literă, rostire cumpănită şi elegantă a prezentatorilor şi a moderatorilor de televiziune. Vi se pare prea puţin?
Florin DUMITRESCU
Vorbeşti publiciteza?
Acum şaisprezece ani mi-am început cariera de copywriter în agenţia unui român evreu întors din SUA, după ce făcuse avere în publicitate. El mi-a trasat cîteva reguli simple, practice, de redactare a textelor de reclame, cărora mai tîrziu aveam să le prind şi noima teoretică.
Prin aceste inefabile tăbliţe cu legi, levitul meu publicitar m-a învăţat, de pildă, să nu spun despre un detergent că face rufele „curate ca lacrima“; pentru că această expresie, conţinînd cuvîntul „lacrimă“, induce pe nesimţite o reacţie negativă faţă de produs. Deşi gospodina prinde sensul superlativ al zicerii, deşi poate că ea însăşi spune „curat ca lacrima“ cînd ceva i se pare foarte curat, riscă totuşi să rămînă cu o repulsie faţă de acel detergent, ca faţă de ceva care provoacă lacrimi, din cine ştie ce cauze chimice, toxice, iritative...
La fel de riscant e să spui despre un aliment – de exemplu carne de pui – că e bun „de-ţi lasă gura apă“. De data aceasta, „apa“ e elementul suspect! Toată lumea ştie că expresiile româneşti despre „lăsat gura apă“ sau „plouat în gură“ evocă salivaţia, efectul celui mai natural apetit; totuşi, în hiperspaţiul semantic al publicităţii, nu poţi spune „apă“ în deplină inocenţă. Consumatorul poate căpăta impresia că puiul acela e injectat, umflat artificial cu apă, poate chiar aditivat cu potenţiatori de gust...
Idem, să spui la modul hiperbolic despre o strălucire (a părului vopsit, de pildă) că e „orbitoare“ e încă o exprimare agresivă. Dacă te orbeşte înseamnă că îţi face rău – e raţionamentul pe care nu-l face nici o persoană lucidă; dar la care poate ajunge subconştientul pe căile sale alunecoase şi obscure, trimiţînd către etajele superioare ale conştiinţei concluzia reziduală că şamponul sau vopseaua cu pricina are un efect nedorit asupra ochilor.
Se poate face un index întreg cu toate aceste tabuuri lingvistice. Unii ar zice că astfel de constrîngeri ne sărăcesc limba şi ne standardizează exprimarea (ceea ce nu e departe de adevăr). Să privim însă jumătatea plină a paharului: activarea subconştientului se poate face şi în sensul persuasiunii, nu doar al descurajării consumatorului. Faptul că româna musteşte în sensuri îi poate ajuta pe cei care ştiu să le stăpînească şi să le îmboldească.
Dar în ultimii ani fataliştii nu mai au a se teme. Noile generaţii de publicitari ignoră multe dintre constrîngerile de altădată, printre care şi teama de aceste reziduuri semantice. Publicitatea de azi abundă în „guri de apă“, „lacrimi de curăţenie“ şi „orbiri de strălucire“. Copywriter-ii tineri pot obţine diplome de specialitate de la oricare dintre zecile de şcoli superioare de profil; dar, vai, duc lipsa unui american sau evreu care să le şoptească peste umăr, simplu şi fără-nconjur, legile de bază ale meseriei.
Nu pot să uit! Cînd aveam de anunţat acţiuni de stimulare a vînzărilor, o regulă nescrisă ne interzicea să folosim cuvintele „promoţie“ sau „ofertă“ ca atare. Oamenii din afara breslei nu trebuie obosiţi cu termeni de marketing, aşa cum nici clienţii obişnuiţi ai unui restaurant nu trebuie să ştie, atunci cînd savurează un fel delicios, dacă bucătarul a folosit sos béarnaise sau remoulade. Clienţii simt nevoia să uite o clipă că participă la o acţiune comercială, că li se iau banii (uneori pe ce nu merită); ei vor (poate fără să conştientizeze) să viseze un pic; să li se spună că se-nvîrt într-un carusel al senzaţiilor; că, în orice situaţie de hard selling, oricît de evidentă ar fi, ei pătrund, chipurile, într-o lume minunată a fanteziei. Desigur, noi ştim (că ei ştiu) că totul e o convenţie. Dar, la fel cum te supără bădăranul care nu-ţi răspunde la bună ziua (în fond, tot o convenţie), te poate supăra şi bruscheţea manierelor la acel burtă-verde care vrea să-ţi ia banii spunîndu-ţi-o aşa, pe şleau.
Azi această reţinere de a-l introduce pe consumator în bucătăria-altar a meseriei noastre practic nu mai există. Azi cumpărătorii au fost dezvirginaţi, pervertiţi cu terminologia de marketing. Li se vorbeşte cu nonşalanţă despre ofertă, super-ofertă, promoţii şi chiar unele barbarisme precum sale ori bargain. Au ajuns să ştie despre branding (e chiar la modă!) şi poziţionare; despre target şi puncte de rating. Unii dintre noi zic că din transparenţă şi respect. Meseriaşii însă ştiu că dintr-o anume lene; dintr-un soi de neglijenţă care se înrudeşte – dimpotrivă – cu lipsa de respect faţă de universul privat al interlocutorului. Ţin minte strădaniile noastre, ale celor de şcoală veche, de a găsi denumiri demne şi eventual ademenitoare pentru aşa-zisele „carduri de fidelitate“. Acelor bucăţi de plastic magnetizat, concepute pentru a-l pescui pe muşteriu şi a-l face dependent de marfa ta, pentru a ţi-l păstra captiv, mereu cald şi disponibil – le dădeam nume cît mai poetice, eterice şi înaripate. Păreau paşapoarte către Arcadia, păreau accesorii magice care îndeplineau dorinţe şi asigurau fericire. Azi am portofelul plin de carduri de fidelitate pe care scrie, simplu şi brutal, „card de fidelitate“. Mă simt ca un cîine în lesă. De cîte ori, în aceşti şaisprezece ani, am fost invitat să susţin prelegeri despre „limbajul publicitar“, am ţinut să fac distincţia între două idiomuri fără legătură între ele: pe de o parte, limba publicităţii (care e limba română din reclame, cu formulările ei retorice, uneori pline de forţă argumentativă, alteori pur şi simplu amuzante); pe de altă parte, jargonul publicitar (acel grai sectorial vorbit de cei care lucrează în domeniul comunicării comerciale, un „sociolect“ al românei la fel de specializat precum româna programatorilor, cea a chirurgilor sau cea a pescarilor la copcă). Eram în stare să conferenţiez despre fiecare dintre cele două subiecte lingvistice, fără să le amestec.
În ultima vreme însă, tot mai mult, constat că jargonul profesional de marketing şi publicitate, cel vorbit de specialişti, tinde să invadeze limba publicităţii, cea adresată publicului larg, format din consumatori finali. E bine sau e rău? mă întreabă cursanţii, în buna tradiţie axiologică a învăţămîntului românesc. Dacă le-aş răspunde cu oricare dintre variante, mi-aş trăda poziţia de observator imparţial. Ştiu că în SUA ar fi considerat rău, neprofitabil, chiar dezastruos din punct de vedere comercial. Dar am învăţat în aceste decenii că publicitatea românească ascultă de alte reguli, la fel ca întregul capitalism românesc. S-ar putea ca, după criza pe care tocmai o traversăm, să se rezolve, printre alte ciudăţenii ale pieţei noastre, şi această indiferenţă zdrobitoare a publicitarilor faţă de regulile comunicării comerciale. Oricum ar fi, observaţiile mentorului meu iudeo-yankeu îmi vor rămîne ca lecţii de viaţă.
„E mai greu să termini liceul decît facultatea”
– interviu cu Adriana SĂFTOIU –
Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române. Studiul acestei discipline se bazează pe prea multe noţiuni teoretice de gramatică şi pe unele texte literare neadecvate vîrstei – crede Adriana Săftoiu. Aşa încît încheie documentul cu cîteva propuneri: „Programa pentru limba şi literatura de specialitate (învăţămîntul primar) ar trebui să fie concepută pentru a oferi fiecărui elev o listă de referinţe corespunzătoare vîrstei sale, extrase din patrimoniul şi literatura pentru copii, de ieri şi de azi, fiind primul pas pentru formarea unei culturi literare. Selecţia lecturilor trebuie să ţină cont de timpul şi preocupările copiilor astfel încît să fie dezvoltată bucuria lecturii, iar limba şi literatura să nu fie percepute ca o materie unde se învaţă pe de rost. Se impune ca textele literare să nu mai reprezinte doar autori clasici. Învăţămîntul primar trebuie să dezvolte personalitatea elevului, lectura fiind un instrument eficient pentru a dezvolta aptitudinile de comunicare“.
De ce aţi avut această iniţiativă în Parlament?
Rezolvarea problemelor din educaţie nu ţine doar de Guvern, cu atît mai puţin de un partid. Drept urmare, consider că revine clasei politice în ansamblu responsabilitatea nereformării şi acestui domeniu. Nu exclud societatea civilă, dar prefer să mă uit în ograda mea şi apoi să transfer o parte din vină şi celorlalţi. Se vorbeşte de foarte mult timp de nevoia reformei în educaţie, ne lamentăm continuu constatînd că generaţiile de elevi, dar şi de profesori au rezultate slabe, mediocre, că şcoala nu e o instituţie a formării şi educării elevului, ci mai degrabă un loc de inhibare şi uniformizare. Ultima reformă curriculară a avut loc în 1997, iar ultimele licitaţii de manuale au avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Învăţămîntul, aşa cum se prezintă acum – un învăţămînt mai curînd inhibitor, de sancţionare, un învăţămînt negativ, care nu se află în concordanţă cu evoluţia societăţilor şi a mentalităţilor, în care elevul este pus mai degrabă să reproducă informaţie, şi nu să înveţe să o folosească – nu poate crea o generaţie care să ajute România să depăşească declinul social, politic, moral şi economic în care băltim.
Acordaţi un spaţiu important în document manualelor de limba şi literatura română. Care sînt principalele „reproşuri“ faţă de felul în care se predă limba română în şcoală?
În programa şcolară pentru clasa a III-a, de exemplu, unde sînt definite obiectivele pentru această disciplină, scrie că scopul studierii limbii şi al literaturii române este acela de a forma progresiv un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimîndu-şi gînduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi. Nu sună rău. Ce se întîmplă însă în practică? Instrumentul de lucru al elevului este manualul, iar textele selectate pentru a-l ajuta să atingă obiectivele trasate de minister sînt glorificări ale trecutului, povestiri care nu mai au nici o legătură cu timpul şi preocupările copilului. Mă întreb cum îl ajută Ocaua lui Cuza sau Condeiele lui Vodă să îşi dezvolte capacităţile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi. Manualele sînt o reproducere a textelor studiate şi acum 30 de ani. Clasicii trebuie incluşi în manualele de literatură, dar ţinînd cont de vîrsta copilului şi de capacitatea lui de a relaţiona cu aceste texte. Mă bucur că manualele nu încep studiul limbii române cu Letopiseţul Ţării Moldovei! Prima întîlnire cu textul literar se face în şcoala primară şi nu e o întîlnire plăcută: în loc să le dezvoltăm copiilor plăcerea pentru literatură, îi îndepărtăm. Noţiunile de gramatică sînt îndesate prea devreme în curricula de şcoală primară. În loc ca învăţătorul să aibă timp să fixeze corect şi definitiv, aş spune, noţiunile de punctuaţie şi ortografie, trebuie să predea, la clasele a III-a şi a IV-a, atributul şi complementul, într-un moment cînd elevul încă se mai luptă să priceapă cînd se scrie cu doi „i“ sau care e diferenţa între „v-a“ şi „va“. Dacă mergem mai departe, la gimnaziu, vom constata că programa de gramatică este prost proporţionată. Gramatica este esenţială pentru a folosi corect limba română, dar dacă nu este predată cît, cum şi cînd trebuie, vom continua să asistăm la „vanghelizarea“ limbii române şi la tot mai multe „succesuri“.
Între şcoală şi televizor
Credeţi că modul în care se învaţă limba şi literatura în şcoală creează competenţele necesare înţelegerii adecvate a unui text (indiferent ce fel de text), comunicării eficiente în scris şi oral?
Sîntem încă în stadiul în care învăţămîntul pune accent pe reproducerea informaţiilor, a comentariilor „de-a gata“. Nu e un învăţămînt euristic, care să ajute copilul să descopere lucruri noi, să îl pună în situaţia disputei, a argumentării propriilor opinii. Creativitatea e mai degrabă inhibată, textele oferite ca studiu la o vîrstă nepotrivită şi care nu au legătură cu preocupările lor nu îi determină să descopere plăcerea textului. Pentru cei mai mulţi, literatura e ceva arid şi plictisitor. Învăţămîntul nu încurajează personalitatea copilului, ci îl sancţionează pentru că nu respectă litera manualului sau punctul de vedere al profesorului. L-am întrebat pe un elev de şcoală primară de ce nu-i place una dintre poeziile despre ţară pe care le învaţă în clasă. Mi-a spus că nu îi spune nimic nou, că poetul foloseşte comparaţii „patetice“, că el ştie că ţara are munţi, lacuri, grîne bogate şi că cerul e albastru. L-am întrebat cum ar fi trebuit să fie poezia aşa încît să-i placă. Mi-a răspuns că trebuia să îi spună ceva nou, de exemplu ce poate realiza ţara lui, şi să folosească expresii noi. Întrebîndu-l dacă toate aceste păreri le-a exprimat la clasă, a rîs şi mi-a spus că la şcoală spune ceea ce îl învaţă „doamna“, nu ce crede el. Aici intervine o altă componentă: calitatea dascălilor. Din păcate, din ce în ce mai des şcoala e un loc de tranziţie pentru tinerii profesori în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. A fi profesor ar trebui să fie mai mult decît o meserie, ar trebui să fie o credinţă. Selecţia cadrelor, evaluarea lor reprezintă o altă zonă care ar trebui să fie drastic reformată.
Dar felul în care oamenii utilizează limba română e, dincolo de ce se face în şcoală, influenţat de „cum se vorbeşte în public“ – la televizor, în Parlament etc. Cum stăm la acest capitol? Pentru că impactul televiziunii e mai puternic decît al şcolii...
În mod categoric impactul e mai puternic sau, cel puţin în acest moment, are o pondere mult mai mare în formarea copilului. Televizorul are mai multă „autoritate“ decît şcoala sau cartea. Trăim în epoca videocraţiei. Ratingul e cel care contează şi, de cele mai multe ori, el nu înseamnă şi calitate. Selecţia celor care se prezintă la televizor nu se face în funcţie de gradul de cultură, educaţie, competenţă într-un domeniu. Nu de puţine ori aud cîte un realizator TV mirîndu-se de calitatea îndoielnică a unui politician sau „monden“, pentru ca la puţin timp să-l văd pe cel incriminat în platou, invitat să-şi dea cu părerea despre cosmos, pietre, pensii, absolut orice. România se confruntă cu o criză a valorilor şi sîntem în faţa promovării unor pseudovalori. Modelele pe care le alegem spun foarte mult despre năzuinţele unei naţiuni; şi năzuinţele noastre nu arată prea bine dacă privim ce modele promovăm.
Ce fel de învăţămînt?
Ce transformări ori fenomene din limba română „de tranziţie“ vă deranjează cel mai mult?
Abuzul de cuvinte anglo-saxone. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat cu cîtă savoare tinerii şi chiar maturii (includ aici generaţia de 35-40 de ani) combină româna cu expresii americăneşti, folosindu-le chiar şi acolo unde există corespondent în limba română. Probabil li se pare „cool“, dar mie mi se pare grotesc. Nu neologismele mă deranjează, ci barbarismele care siluiesc limba română. Apoi, prescurtările enervante folosite pentru comunicarea pe messenger sau sms. Uneori, pentru a descifra un mesaj de la telefon îmi ia mai mult timp decît să traduc un text din latină. Şi totul e motivat de viteza cu care trăim. Despre dicţie, despre cum pronunţăm cuvintele, aş putea să vă dau o mulţime de exemple. O conversaţie cu un tînăr devine un test greu de trecut. Cuvintele se opresc la jumătatea silabei şi ai senzaţia că ai de-a face cu un aspirator de silabe, lăsînd în suspensie propoziţii întregi. Aş introduce în şcoli, ca materie opţională, orele de dicţie.
Documentul dvs. a fost acceptat în Comisia pentru Învăţămînt şi vor urma dezbateri în Parlament. Ce efecte pot avea, concret, aceste dezbateri?
Sper că nu se va opri totul la o dezbatere şi o „condamnare“ a sistemului educaţional. Ceea ce spun eu, o ştiu la fel de bine elevii şi părinţii. Diagnosticul e cunoscut, există şi terapie, dar ceea ce nu a existat pînă acum a fost voinţa politică de a reforma în profunzime acest segment. În România e mult mai dificil să iei BAC-ul, să termini liceul sau gimnaziul, decît să termini o facultate. Eu singură nu voi reuşi mare lucru. E nevoie de toţi cei care sînt preocupaţi mai degrabă de următoarele generaţii decît de următoarele alegeri, e nevoie de vocile din societatea civilă pentru a provoca şi a finaliza reforma sistemului educaţional. Ar fi bine ca, începînd cu anul şcolar 2011-2012, elevii să aibă parte de o cu totul altă curriculă. E nevoie de un studiu serios care să stea la baza elaborării programului şcolar, şi nu de un guvern care îşi pune în practică propriile fobii sau obsesii. Viitoarea curriculă trebuie să ne explice ce fel de învăţămînt ne propune – unul modern? unul tradiţionalist? – şi unde vrea să ducă absolventul de şcoală? La noi, clasa politică reacţionează – sau mai bine zis încă mai reacţionează – la presiunea publică. Ar fi bine să folosim această „slăbiciune“ şi să nu ne oprim doar la a constata fenomenul. Nu aş vrea ca acest demers să se înscrie în tipul „condamnarea comunismului“, care practic a impresionat la nivel discursiv, fără nici un efect la nivelul societăţii.
a consemnat Mircea VASILESCU
Starea limbii române
Florin Bican, Florin Dumitrescu, Cristian Moroianu
argument
Ca şi vorbitor
Cînd a apărut noua ediţie a Gramaticii Academiei, problemele limbii române au avut parte, probabil, de cea mai intensă mediatizare din ultimii 20 de ani şi mai bine. Din păcate, şi de cea mai proastă mediatizare. Impresia generală creată de presă a fost că a apărut un fel de „tablă de legi“ a limbii române, care fixează nişte reguli inexorabile, şi că vom fi nevoiţi cu toţii să vorbim într-un anumit fel, căci dacă nu...
Dacă nu, ce? Nimic. Limba română vorbită este (ca orice limbă) un organism viu, în veşnică schimbare, iar Gramatica Academiei este un tratat ştiinţific necesar specialiştilor, util (eventual) profesorilor, care reflectă un anumit stadiu al cercetărilor despre limbă şi care nu „se cere“ aplicat începînd de a doua zi. În acest „caz mediatic“ s-au concentrat cîteva aspecte caracteristice ale lumii noastre de azi: o presă zgomotoasă şi superficială care „dă tonul“ şi creează uneori o falsă actualitate, un public care se lasă „dus“ de valurile create de mass media, şi o categorie de specialişti care, în general, nu sînt luaţi în seamă, dar la anumite ocazii sînt „luaţi la întrebări“ de jurnalişti sau de cetăţeni care cred că oamenilor de ştiinţă trebuie să le ceri socoteală asemenea politicienilor. (Cîteva exemple de acest gen – într-o casetă din pagina 12; mai multă atenţie nu merită.)
Limba română s-a schimbat însă nu pentru că „a decis“ cineva (de exemplu, lingviştii, aşa cum cred unii...), ci pentru că este în strînsă legătură cu schimbările din societate. Cel mai sensibil la modificări este – aşa cum învaţă studenţii la Litere încă din anul I – vocabularul: obiecte şi domenii noi (de la fax la computer, de la tehnologia informaţiei la sistemul financiar-bancar) aduc cu ele cuvinte noi, aşa că ne-am trezit cu o grămadă de termeni englezeşti, în lipsa unor cuvinte neaoşe. Unii se simt deranjaţi din această cauză (dar ce schimbare nu deranjează?...), alţii adoptă frenetic anglicismele pentru că au impresia că numai astfel pot arăta că sînt „oameni ai timpului prezent“, în ton cu evoluţia societăţii. Nimic de făcut: pînă la urmă, limba se autoreglează prin mecanisme proprii, chiar dacă pentru asta este sacrificată uneori „estetica“ vorbirii.
S-au schimbat însă şi tot felul de structuri preluate „din mers“ şi ajunse aproape de generalizare. Două exemple pe care cred că în cîţiva ani lingviştii vor fi nevoiţi să le considere „normale“, pentru că vor fi prea răspîndite: „care“ în loc de „pe care“ („cartea care am citit-o“) şi, mai ales, „ca şi“ în loc de „ca“ („ca şi parlamentar, cred că...“ ori „ca şi student, am studiat...“). Observ la tineri (inclusiv la cei trecuţi prin mulţi ani de şcoală şi de facultate) un uz total decomplexat al formulei aproape magice „ca şi...“.
Probabil că şcoala – făcută tot mai prost – îşi are partea ei de vină. Dar cu impactul televiziunii nu te pui: „modelele“ sînt preluate mai ales din massmedia.
Ce-i de făcut?
Măcar, din cînd în cînd, „ca şi vorbitori ai limbii române“, cîte o radiografie a situaţiunii... (M. V.)
O limbă mai vie
– interviu cu Florin BICAN –
Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?
Evoluţia statutului limbii române este o consecinţă firească a aderării la UE. Dar interesul faţă de această limbă exista şi înainte în spaţiul european, cuplat cu frustrarea provocată de faptul că existau prea puţine date despre ea – insuficiente traduceri din autori români şi aproape inexistente manuale de română pentru studenţi străini. Am locuit multă vreme în Germania şi am predat într-o şcoală din München. Elevii mei erau foarte interesaţi să ştie mai mult despre ţara mea şi limba care se vorbeşte acolo, şi spuneau că în bibliotecile lor au cărţi despre mai toate ţările, mai puţin România... Aşadar interesul exista. Cel puţin în Germania şi Marea Britanie, ţări pe care le-am cunoscut mai îndeaproape.
Programul TPS (Translation and Publication Support) al Institutului Cultural Român funcţionează tot mai bine. Cum apreciaţi interesul tot mai mare pentru traducerea de cărţi româneşti, mai ales ale unor autori contemporani?
Mi se pare îmbucurător şi în acelaşi timp justificat. Şi din nou aş spune că este o consecinţă firească: odată făcut un prim pas – o primă traducere – este normal să i se adauge următorii paşi, următoarele traduceri, în virtutea unei dinamici inevitabile. Iar traducerea autorilor contemporani este o confirmare a teoriei lovinesciene a sincronismului, dusă un pas mai departe...
Tot Institutul Cultural Român acordă şi burse pentru traducători din literatura română. Cum se completează cele două programe?
Bursierii ICR, înarmaţi cu date despre programele de finanţare ale Institutului, au devenit adevăraţi agenţi literari care pledează, împreună cu editurile din ţările lor, pentru publicarea autorilor români din care au tradus eşantioane, prezentîndu-le în acelaşi timp şi programele respective. Aşa se face că din cele peste 150 de traduceri publicate prin programele ICR (TPS, 20 de autori, Publishing Romania) aproximativ 30 sînt făcute de foştii bursieri – şi cam tot atîtea sînt în curs de traducere sau de publicare.
Din experienţa dvs. la cursurile pentru traducători, care sînt problemele cele mai dificile pe care le pune limba română unui străin? Şi ce le place mai mult cursanţilor dvs.?
Principala problemă pare reprezentată de variaţiile de registru şi evaluarea tonului, în vederea găsirii celui mai apropiat echivalent natural în limbile lor. O altă problemă o constituie jargonul şi variaţiile dialectale, care au o pondere considerabilă în literatura practicată azi la noi. De aceea cursanţii se bucură enorm că au ocazia să cunoască vorbitori autentici în situaţii autentice şi mai ales autori... autentici.
Care vi se par cele mai importante schimbări în limba română vorbită în ultimii 20 de ani?
Cea mai importantă schimbare mi se pare destinderea. Limba română a devenit mai relaxată şi simultan mai dinamică, ceea ce o face mai vie. Nu neg existenţa unor vorbitori lipsiţi de har, dar pînă şi ei au farmecul lor în contextul dinamicii generale a limbii. Pronunţia nu cred că s-a schimbat considerabil, dar observ o tendinţă de asumare a accentelor locale, ceea ce mă bucură. Această varietate îmbucurătoare este sporită de amestecul registrelor – încă un semn al destinderii despre care vorbeam. Anglicismele, pe de altă parte, nu semnalează neapărat o schimbare, ci o continuare a tendinţei limbii române de a se adăpa din surse adiacente. Cred că în toate secolele limba română a ciugulit cîte ceva din ograda vecinului, iar în secolul nostru global vecinul este limba engleză...
De multă vreme se spune că avem handicapul unei limbi „mici“, ceea ce înseamnă că şi literatura e, inevitabil, mai puţin cunoscută în lume. Mai e valabil astăzi acest punct de vedere?
Pentru un traducător nu există limbi mari şi limbi mici. Există doar limba-sursă şi limba-ţintă. Iar dacă ne gîndim la mecanismele care fac fiecare limbă în parte să ticăie, fiecare limbă este un fenomen cosmic. Aş zice că limbi mici nici nu există. Numărul vorbitorilor nu este în nici un caz un criteriu. Nici întinderea spaţiului în care se vorbeşte o limbă. Forţa de penetrare este altceva, dar nu ţine neapărat de cît de „mare“ este limba, ci de considerente de ordin extralingvistic. În concluzie, toate limbile sînt mari.
a consemnat Mircea VASILESCU
Cristian MOROIANU
„Merge şi aşa”. Dar...
Începînd cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la diversitatea comunicării în ansamblul ei, de la expresivitatea subterană şi subversivă la cea devenită, în scurtă vreme, titlu de individualizare a diverselor categorii de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor limbaje cu acelaşi drept de existenţă ca şi cea literară. Româna nu are, din acest punct de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întîmplat cu multe alte limbi şi societăţi, în momente de transformare substanţială.
La sfîrşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţă, nivelul de cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: avea un vocabular consistent şi expresiv, cu o notabilă capacitate derivativă, o bogată frazeologie şi o structură gramaticală bine conformată. În mod firesc, după 1990, vocabularul românesc s-a deschis împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rînd, din engleză. Au pătruns mai ales cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente, cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente pînă atunci sau greu accesibile. Direct sau mediat, au intrat numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale îndepărtate şi insolite. Împrumuturile masive din ultimele două decenii sînt o normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special. „Romgleza“ este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu explicaţii ce ţin de specificul unor domenii de activitate, de o presiune culturală obiectivă sau emfatică, de criterii de vîrstă, de educaţie, de aspiraţii etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă sau despre tehnologia informaţiei decît cu ajutorul cuvintelor englezeşti, tot aşa cum, în anii ’50-’60, nu se putea vorbi despre colectivizare decît cu ajutorul cuvintelor din limba rusă. Ceea ce deranjează nu este folosirea în cunoştinţă de cauză a limbii engleze pentru reflectarea vieţii mondene, spre exemplu, ci folosirea ei „după ureche“, cu trunchieri formale şi improprietăţi semantice, hipercorectitudinea şi, în general, tot ce reprezintă prostie, superficialitate şi aroganţă. Normele românei literare fac faţă cu greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut şi apar variante duble sau chiar triple de adaptare a aceluiaşi cuvînt. Variaţia fără criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas spre schimbare. În cazul de faţă, lipsa unor criterii presupune schimbare în rău.
Este adevărat că societatea modernă în care trăim oferă modele culturale şi, implicit, lingvistice inedite. Educaţia familială, cea şcolară şi (auto)educaţia datorată mediului au fost înlocuite, treptat, cu modele promovate, uneori agresiv, de massmedia, în variatele ei forme de manifestare. S-a spus, de multe ori, că limba „se strică“. La radio sau la televizor se folosesc, nu de puţine ori, cuvinte cu grafii, accentuări, forme fonetice şi sensuri greşite, pleonasme, contaminaţii, etimologii populare, hipercorectitudini şi analogii de toate tipurile, confuzii paronimice, anacoluturi etc., unele devenite locuri comune, repetarea lor dezinvoltă arătînd un fapt grav: lipsa de responsabilitate pentru cuvînt şi impresia că „merge şi aşa“. Sigur că merge şi aşa… Însă folosirea corectă, adecvată şi elegantă a limbii reprezintă cartea de vizită a oricărui vorbitor. Iar cînd acel vorbitor se manifestă în spaţiul public, el poate reprezenta un model pentru mulţi dintre cei care îl văd sau îl ascultă. Această simplă posibilitate trebuie să presupună responsabilitatea unui act implicit de educaţie, reflectare a respectului de sine şi mesaj pentru receptori. Modelele lingvistice oferite de massmedia, de la desene animate la talk-show-uri, au o importanţă majoră mai ales în evoluţia tinerilor, în condiţiile în care educaţia familială suferă de lipsă „de timp“, iar educaţia şcolară şi mulţi dintre promotorii ei nu mai au nici continuitate, nici coerenţă şi nici credibilitate. După mine, rolul major al profesorului trebuie repus pe o poziţie prioritară: înţelegerea firească a evoluţiei limbii şi a mecanismelor ei de funcţionare, cunoaşterea libertăţilor pe care le avem în folosirea ei, adecvarea specificului comunicării la un context sau altul sînt realizabile, în primul rînd, prin educaţie şcolară. Cultura lingvistică înseamnă cunoaşterea şi interpretarea regulilor, înseamnă respect pentru cuvîntul propriu, înţelegere şi toleranţă pentru cuvintele altora. Iar lucrurile astea trebuie, în mod fatal, cultivate şi învăţate…
Sînt cel puţin două probleme în folosirea deficitară a limbii noastre: a) prezenţa barbarismelor, disfuncţionalităţile logice şi amestecul nejustificat de registre stilistice, care arată superficialitate şi carenţe culturale; b) prezenţa unor variante analogice (lexicale şi gramaticale) diferite de ceea ce recomandă, la un moment dat, norma literară, şi care arată, dincolo de argumentul grabei sau al comodităţii, o încercare din partea vorbitorilor de a aşeza limba în tipare mai bine şi mai simplu structurate. În acest sens, ar fi bine ca norma literară să fie raportată, explicit şi de cîte ori este nevoie, la normele celorlalte registre stilistice şi să fie promovată, în consecinţă, o limbă cu posibilităţi variate şi expresive de realizare, între limite care să ţină seama de faptul că ea depinde, în ultimă instanţă, de cei care o moştenesc, o recreează şi o îmbogăţesc.
Limba: expresia societăţii?
1. Care credeţi că sînt principalele transformări în limba română după 1989?
2. Se spune adesea că „se strică limba“ (din cauza neologismelor, a greşelilor făcute de prezentatorii şi moderatorii TV şi preluate de public etc.). E adevărat?
3. Şcoala ne învaţă limba româna corectă, pe stradă sau la televizor auzim alte variante ale limbii române. Care este „raportul de forţe“?
Oana MURĂRUŞ
Sub limita acceptabilităţii
1. La o anchetă similară din 2006 a Dilemei vechi, răspundeam, mai în glumă, mai în serios, printr-un „fals decalog“, încercînd să adopt o atitudine relativ relaxată faţă de ideea de schimbare în limbă. Vorbeam atunci de înnoirea necesară a vocabularului din sfera politică, economică, financiar-bancară, culturală, cotidiană ş.a., odată cu schimbarea la faţă a societăţii româneşti şi în paralel cu eliminarea reziduurilor „limbii de lemn“ comuniste, menţionam mult disputata reformă academică „etimologistă“ a ortografiei, fanteziile puriste ale unui George Pruteanu (iniţiatorul unui proiect de lege hazliu care dorea să pedepsească abuzul de anglicisme), salutam relaxarea normativă a DOOM-2005, treceam în revistă colocvialitatea apăsată a limbajului jurnalistic actual, módele lexicale, argoul tinerilor, stîlcirea gramaticii, violenţa limbajului din presa naţionalistă şi de scandal (cuvîntul vulgar, invectiva, injuria) ori din experimentele generaţiei de prozatori Polirom (limbajul licenţios, folosirea cuvintelor-tabu). Evident, nu vreau acum să-mi reciclez idei mai vechi, deşi multe componente ale tabloului general rămîn aceleaşi. Aş observa însă astăzi – cu mai puţină seninătate, dar şi simplificînd mult – că numai primul deceniu al perioadei în discuţie se caracterizează prin dinamismul accentuat al vocabularului, ca şi prin nevoia de inovare stilistică/experimentare ludică (limbajul presei fiind, de departe, cel mai viu fenomen). După anul 2000, pe măsură ce zonele noilor terminologii se articulează şi se stabilizează, iar spiritul experimentalist al presei se lasă temperat de o oarecare rutină (ca să nu zic lehamite, într-un mod neacademic) sau este nivelat de manierism, par a ieşi la suprafaţă mai ales aspectele deficiente ale exprimării noastre în sfera publică: un limbaj politic stereotipizat şi găunos (cînd nu e agramat pur şi simplu), o presă care şi-a pierdut parcă, odată cu entuziasmul, şi verva stilistică de la începuturi, un vorbitor mediu din ce în ce mai puţin capabil să utilizeze registrele înalte ale limbajului cultivat sau măcar formele normale ale politeţii lingvistice.
2. Şi da, şi nu. Eu nu cred că limba în sine „se strică“, fiindcă ea este un organism viu, cu mecanisme de autoreglare. Constat însă (şi nu sînt singura) că asistăm la o deteriorare înspăimîntătoare a climatului cultural mediu, la o proliferare a vulgarităţii şi a prostului gust în massmedia orală, în revistele de consum, în nenumărate alte forme de comunicare publică: talk-show-uri în care se vorbeşte violent şi trivial, în care discuţia se dizolvă în vacarm, emisiuni de aşa-zis divertisment care exploatează monocord şi vulgar denotaţia şi conotaţia sexuală, care invadează viaţa privată a altora prin indiscreţie sau farsă, filme cu titrări din ce în ce mai aberante, presărate cu greşeli de limbă sau de registru stilistic, vedete de ultimă oră care debitează platitudini într-un „limbaj de cartier“ etc. Exemplele ar putea continua. Lista nu se poate totuşi încheia fără a spune două vorbe despre „limba Internetului“ care începe să-şi pună tot mai mult amprenta asupra noastră – un limbaj telegrafic, trunchiat, „abreviaţionist“, pe de o parte, vulgar şi agresiv, sub masca anonimatului, pe de alta. În concluzie: cînd standardele socio-culturale coboară sub o limită a acceptabilităţii, e normal ca limba să fie şi ea în suferinţă. Nu cred că de campanii „iluministe“ de cultivare a limbii avem nevoie, ci de o schimbare mai profundă de ordin moral şi axiologic a societăţii, care ar atrage după sine şi ameliorarea performanţei sale lingvistice.
3. Că tinerii sînt expuşi astăzi influenţei unui mediu socio-cultural degradat, cu efecte nocive asupra calităţii limbajului lor, e un dat de la care trebuie să pornim. Că şcoala a încetat, în bună măsură, să-şi exercite rolul formator, că „livrează“ societăţii, în proporţie covîrşitoare, absolvenţi agramaţi sau, în cel mai bun caz, semidocţi, cu un limbaj sărac, elevi incapabili să folosească cu naturaleţe diversele registre stilistice ale limbii – este inacceptabil şi impardonabil. Dovadă stă farsa bacalaureatului din ultimii 10-15 ani: o bună parte dintre studenţii noştri de la Facultatea de Litere au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale. Prin urmare, şcoala îi învaţă pe tineri din ce în ce mai puţin o limbă română corectă, logică şi nuanţată. Cauzele ar fi multiple: frecventele şi năucitoarele „reforme“ ale sistemului, lipsa de motivare financiară, nepăsarea şi, nu în ultimul rînd, un proces îngrijorător de deprofesionalizare a dascălilor.
Rodica ZAFIU
Neglijenţa generalizată
1. În limba română de după 1989 s-au petrecut, se ştie, cîteva schimbări spectaculoase faţă de perioada imediat precedentă: registrul colocvial (cu spontaneitatea şi pitorescul său) a pătruns în scris, înlocuind clişeele limbii de lemn, engleza a devenit sursa predilectă a împrumutului masiv de cuvinte din informatică, afaceri, dar şi din modă şi divertisment. După douăzeci de ani, constatăm că argotismele şi colocvialismele sînt omniprezente, dar se vorbeşte şi o „limbă de lemn“ (pe care unii o numesc corporatistă), alcătuită dintr-o colecţie de clişee obligatoriu optimiste (provocare, oportunităţi, spirit de echipă, gîndire pozitivă, team-building, focusare, prioritizare, expertiză, dedicaţie totală). Cu multe anglicisme ne-am obişnuit deja, dar apar tot mai multe calcuri semantice şi sintactice, încă stranii (spaţii dedicate, îmbunătăţiri dramatice, eşti patetic, iubeşte să cumpere, a fost ofertat, vă rog găsiţi ataşat). În momentul de faţă cred că problemele noastre sînt cele globale: Internetul şi în genere comunicarea electronică răspîndesc (nu numai la noi) un mod de scriere rapidă, abreviată şi mai ales fragmentată, precum şi o lectură „în diagonală“, oamenii pierzîndu-şi deprinderea de a reciti şi de a rescrie. Şi mai caracteristică vremii noastre e democratizarea scrisului: oricine poate scrie şi oricine poate fi citit în spaţiul public.
2. Nu m-am împăcat niciodată cu lamentaţiile privind „stricarea limbii“, pentru că au nişte presupoziţii pe care le bănuiesc insuficient lămurite. Care limbă – şi stricare faţă de ce? Limba populară nu e niciodată „stricată“; vorbim deci despre limbajul cultivat, supus normelor explicite. Cînd a fost acesta perfect? Cîţi îl vorbeau şi îl scriau (bine), acum o sută de ani? Nu mi se pare corect să ne raportăm la limba şi la stilul cîtorva scriitori foarte buni, nici măcar la cele ale cîtorva sute de intelectuali cultivaţi şi rafinaţi – şi să le comparăm cu ceea ce produc în continuu milioanele de vorbitori, „utilizatori“ şi „comunicatori“ de azi. În fond, parafrazînd o mai veche butadă, cantitatea de folosire inteligentă a limbii e constantă, dar populaţia e în continuă creştere. A sporit, desigur, zgomotul, produs de amestecul de voci, dar selecţia rămîne posibilă. Un interviu excelent la TVR Cultural coexistă cu zece reality-show-uri în care domină înjurătura şi vocabularul minimal; un blog scris cu talent şi rigoare stilistică coexistă cu sute de pagini de comentarii isterizate şi agramate. Problema este socială şi culturală, nu lingvistică. Trăim o epocă în care au dreptul la cuvînt şi cei care nu stăpînesc prea bine normele limbii de cultură. Înseamnă că se strică limba? Eu cred că nu – cu condiţia de a nu renunţa la zonele exemplare şi de a nu nivela totul.
aduse cu poşta
Ce să mai facă ea, limba română, cu românii ei?
Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.
Internetul. Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui copy-paste, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.
În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba e-mail-ului, a chat-ului şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în chat majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată. Situaţia se complică în mesajele de tip messenger în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe chat bar e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un nick-name căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa); sorry a devenit scz, adică „scuze“, np – no problem, iar aprobarea ok s-a redus la k. În mediile evoluate au apărut ideogramele (smiles) unde printr-un singur semn se exprimă un cuvînt sau o stare. Aici semnele de punctuaţie nu mai contează, nu poţi să ştii dacă propoziţia e afirmativă sau interogativă. Şi tot aşa, de nu mai ştie biata limbă dacă mai e română sau electronică.
Televiziunea. Lăsînd la o parte multele emisiuni inepte şi agramatismul specialiştilor şi invitaţilor din cele de divertisment care folosesc „replici rupătoare“ (pentru aplauze pe rupte), există şi metode mult mai triste şi mai distractive. Să ne gîndim la benzile din partea de jos, uneori din mijloc sau de sus a ecranului (de te miri ce mai rămîne din imagine!). Benzi numite „burtiere“ pe care, contra unei sume modice (un euro şi ceva), orice fan burtos al sportului-rege din liga naţională îşi poate afişa instantaneu prostia. O denumire şi ea cam mioritică pentru că, în DEX, burtiera e un corset care strînge abdomenul şi şoldurile, iar aici devine o centură care încinge televizorul ca să nu se reverse prostia peste privitori. Adică croll-ul, textul care se prelinge pe burtieră şi care inundă lent, continuu şi constant gramatica limbii române. Cînd un fan al lui Dinamo scrie „A-m fost sînt şi v-oi fi cîine pînă oi muri. După a-ia om vorbi“ e o distracţie pentru cei care au apucat să înveţe gramatica la şcoală, dar e o catastrofă pentru cei care în sincretismul lor şi-o însuşesc de la televizor. Şcoala. Unii dintre profesorii valoroşi îşi varsă nemulţumirea lor, faţă de tot şi de toate, pe elevi (că altă cale n-au). Şi o fac folosind fie un limbaj arogant, agresiv şi violent, fie unul vulgar, bolovănos şi buruienos, uneori ostentativ sau ermetic, alteori unul prea elevat sau sofisticat ca replică la marginalizarea lor. În oricare dintre variante, nu apără, ci dimpotrivă, urîţesc limba română şi o îndepărtează de auditoriu. „Am citit, n-aş mai citi“ – cum spune Mircea Cărtărescu – „perle“ de la examenul de titularizare a profesorilor de limba română prin care încearcă să-şi cîştige dreptul de a distruge generaţii de elevi, în care unii cred că Bubico şi D-l Goe sînt piese de teatru şi unde Conu Leonida şi-a pierdut pălăria cu scrisorica şi-a găsit-o Agamiţă Dandanache.
Presa. Dacă pe vremea Conului Leonida fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor, acum ea se naşte din navigarea pe Internet, privitul la televizor, dar şi din tabloidizarea ziarelor. Rar mai găseşti un titlu atrăgător, însoţit de un text clar şi explicit, de tipul: „De Bobotează, fetele de pe messenger şi-au pus busuioc sub pernă“. Ca să-şi viseze iubitul noaptea şi nu să-şi caute perechea pe site-urile matrimoniale din spaţiul virtual. Acum găsim aventuri ale limbii române de genul „Oprescu vrea să microcipeze cîinii Capitalei“ sau „Cum a găsit porcul Brăila“. Aşa cum zicea Octavian Paler, cantitatea de ştiri şi de informaţii se revarsă peste noi ca o ploaie torenţială, lucru care ne face ca, neputînd să citim tot ce se tipăreşte, să renunţăm la citit. Şi în felul ăsta fără voia, dar din vina ei, presa ne îndepărtează şi ne izolează de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi asta pentru că e un soi de presă în care jurnaliştii din categoria „ştie-tot“, indiferent ce văd sau aud, cataloghează ca bun sau rău, corect sau greşit, în nuanţe de alb sau negru, fără zone de interferenţă. Ei sînt cei care împart dreptatea, stabilesc sarcini, dau verdicte, iar noi, bieţii cititori, devenim neutri, pasivi, neimplicaţi şi nemotivaţi. Fără nici o părere sau speranţă. („Dacă aşa a zis Cristoiu, aşa e, că ştie el mai bine decît noi“.) Oamenilor din categoria „ştie-tot“, Eugen Ionesco li se adresa aşa: „Muriţi voi, toţi care vă pricepeţi la tot şi la toate. Numai atunci rictusul şi încruntarea noastră mai pot deveni un zîmbet“. Zîmbet care dispare imediat cînd avem de-a face cu o sfidare la adresa poporului român şi a limbii române. Chiar dacă la mijloc este un interes ordinar sau un umor involuntar. Ca în discursul-reclamă al Monicăi Columbeanu la lansarea candidaturii lui Nati Meir la funcţia de preşedinte al ţării: „Republica este un spaţiu public şi o vom da uitării în forma sa de funcţionare complet eronată de pînă acum şi o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea condusă de Nati Meir, pe care cu siguranţă ni-l vom aminti continuu şi îl vom vota mereu“.
Fără număr, fără număr… aş adăuga eu.
prof. Gicu BUTOI
3. Mă tem că tocmai şcoala nu ne învaţă româna corectă, pentru că e prea ocupată să stabilească diferenţele dintre articol nehotărît şi numeral cardinal, dintre nuvelă şi schiţă, avînd în continuare obsesia de a identifica instanţa lirică şi de a extrage toate epitetele, metaforele şi simbolurile din text. Nu e oare prea tîrziu dacă încerci să formezi, în primii ani de facultate, obişnuinţele de bază de folosire a virgulei? Nu ar fi fost mai bine ca acestea să se fi automatizat încă din clasa a IV-a? După ani de şcoală (şi un bacalaureat cu note excelente) se scrie de mînă fără semne diacritice, se alcătuiesc referate prin downloadare integrală sau prin metoda copy and paste, se vorbeşte amestecînd registrele. Cred că şcoala românească nu reuşeşte să ia în serios ideea (prezentă în toate programele) de a forma obişnuinţe de redactare şi de comunicare orală.
În rest, cred că problema limbii înseamnă în primul rînd o sănătoasă ierarhie culturală – în care să existe şi preţiozitate academică, şi revoltă underground. A ne propune ca toată lumea să vorbească perfect în orice ocazie e o pură utopie. Problema noastră (lingvistică şi, în genere, culturală) ţine, cred, de neglijenţa generalizată, de lipsa de respect pentru formă. Într-o mare haotică de vorbire inevitabil populară, neglijentă, e suficient să existe cîteva repere, cîteva modele la care cine vrea să se poată raporta. Dar acestea să fie impecabile. Aşadar, ar fi bine să avem traduceri excelente la marile edituri, texte impecabile pe site-urile ministerelor, comunicate oficiale cu semne diacritice, teze de doctorat fără greşeli de literă, rostire cumpănită şi elegantă a prezentatorilor şi a moderatorilor de televiziune. Vi se pare prea puţin?
Florin DUMITRESCU
Vorbeşti publiciteza?
Acum şaisprezece ani mi-am început cariera de copywriter în agenţia unui român evreu întors din SUA, după ce făcuse avere în publicitate. El mi-a trasat cîteva reguli simple, practice, de redactare a textelor de reclame, cărora mai tîrziu aveam să le prind şi noima teoretică.
Prin aceste inefabile tăbliţe cu legi, levitul meu publicitar m-a învăţat, de pildă, să nu spun despre un detergent că face rufele „curate ca lacrima“; pentru că această expresie, conţinînd cuvîntul „lacrimă“, induce pe nesimţite o reacţie negativă faţă de produs. Deşi gospodina prinde sensul superlativ al zicerii, deşi poate că ea însăşi spune „curat ca lacrima“ cînd ceva i se pare foarte curat, riscă totuşi să rămînă cu o repulsie faţă de acel detergent, ca faţă de ceva care provoacă lacrimi, din cine ştie ce cauze chimice, toxice, iritative...
La fel de riscant e să spui despre un aliment – de exemplu carne de pui – că e bun „de-ţi lasă gura apă“. De data aceasta, „apa“ e elementul suspect! Toată lumea ştie că expresiile româneşti despre „lăsat gura apă“ sau „plouat în gură“ evocă salivaţia, efectul celui mai natural apetit; totuşi, în hiperspaţiul semantic al publicităţii, nu poţi spune „apă“ în deplină inocenţă. Consumatorul poate căpăta impresia că puiul acela e injectat, umflat artificial cu apă, poate chiar aditivat cu potenţiatori de gust...
Idem, să spui la modul hiperbolic despre o strălucire (a părului vopsit, de pildă) că e „orbitoare“ e încă o exprimare agresivă. Dacă te orbeşte înseamnă că îţi face rău – e raţionamentul pe care nu-l face nici o persoană lucidă; dar la care poate ajunge subconştientul pe căile sale alunecoase şi obscure, trimiţînd către etajele superioare ale conştiinţei concluzia reziduală că şamponul sau vopseaua cu pricina are un efect nedorit asupra ochilor.
Se poate face un index întreg cu toate aceste tabuuri lingvistice. Unii ar zice că astfel de constrîngeri ne sărăcesc limba şi ne standardizează exprimarea (ceea ce nu e departe de adevăr). Să privim însă jumătatea plină a paharului: activarea subconştientului se poate face şi în sensul persuasiunii, nu doar al descurajării consumatorului. Faptul că româna musteşte în sensuri îi poate ajuta pe cei care ştiu să le stăpînească şi să le îmboldească.
Dar în ultimii ani fataliştii nu mai au a se teme. Noile generaţii de publicitari ignoră multe dintre constrîngerile de altădată, printre care şi teama de aceste reziduuri semantice. Publicitatea de azi abundă în „guri de apă“, „lacrimi de curăţenie“ şi „orbiri de strălucire“. Copywriter-ii tineri pot obţine diplome de specialitate de la oricare dintre zecile de şcoli superioare de profil; dar, vai, duc lipsa unui american sau evreu care să le şoptească peste umăr, simplu şi fără-nconjur, legile de bază ale meseriei.
Nu pot să uit! Cînd aveam de anunţat acţiuni de stimulare a vînzărilor, o regulă nescrisă ne interzicea să folosim cuvintele „promoţie“ sau „ofertă“ ca atare. Oamenii din afara breslei nu trebuie obosiţi cu termeni de marketing, aşa cum nici clienţii obişnuiţi ai unui restaurant nu trebuie să ştie, atunci cînd savurează un fel delicios, dacă bucătarul a folosit sos béarnaise sau remoulade. Clienţii simt nevoia să uite o clipă că participă la o acţiune comercială, că li se iau banii (uneori pe ce nu merită); ei vor (poate fără să conştientizeze) să viseze un pic; să li se spună că se-nvîrt într-un carusel al senzaţiilor; că, în orice situaţie de hard selling, oricît de evidentă ar fi, ei pătrund, chipurile, într-o lume minunată a fanteziei. Desigur, noi ştim (că ei ştiu) că totul e o convenţie. Dar, la fel cum te supără bădăranul care nu-ţi răspunde la bună ziua (în fond, tot o convenţie), te poate supăra şi bruscheţea manierelor la acel burtă-verde care vrea să-ţi ia banii spunîndu-ţi-o aşa, pe şleau.
Azi această reţinere de a-l introduce pe consumator în bucătăria-altar a meseriei noastre practic nu mai există. Azi cumpărătorii au fost dezvirginaţi, pervertiţi cu terminologia de marketing. Li se vorbeşte cu nonşalanţă despre ofertă, super-ofertă, promoţii şi chiar unele barbarisme precum sale ori bargain. Au ajuns să ştie despre branding (e chiar la modă!) şi poziţionare; despre target şi puncte de rating. Unii dintre noi zic că din transparenţă şi respect. Meseriaşii însă ştiu că dintr-o anume lene; dintr-un soi de neglijenţă care se înrudeşte – dimpotrivă – cu lipsa de respect faţă de universul privat al interlocutorului. Ţin minte strădaniile noastre, ale celor de şcoală veche, de a găsi denumiri demne şi eventual ademenitoare pentru aşa-zisele „carduri de fidelitate“. Acelor bucăţi de plastic magnetizat, concepute pentru a-l pescui pe muşteriu şi a-l face dependent de marfa ta, pentru a ţi-l păstra captiv, mereu cald şi disponibil – le dădeam nume cît mai poetice, eterice şi înaripate. Păreau paşapoarte către Arcadia, păreau accesorii magice care îndeplineau dorinţe şi asigurau fericire. Azi am portofelul plin de carduri de fidelitate pe care scrie, simplu şi brutal, „card de fidelitate“. Mă simt ca un cîine în lesă. De cîte ori, în aceşti şaisprezece ani, am fost invitat să susţin prelegeri despre „limbajul publicitar“, am ţinut să fac distincţia între două idiomuri fără legătură între ele: pe de o parte, limba publicităţii (care e limba română din reclame, cu formulările ei retorice, uneori pline de forţă argumentativă, alteori pur şi simplu amuzante); pe de altă parte, jargonul publicitar (acel grai sectorial vorbit de cei care lucrează în domeniul comunicării comerciale, un „sociolect“ al românei la fel de specializat precum româna programatorilor, cea a chirurgilor sau cea a pescarilor la copcă). Eram în stare să conferenţiez despre fiecare dintre cele două subiecte lingvistice, fără să le amestec.
În ultima vreme însă, tot mai mult, constat că jargonul profesional de marketing şi publicitate, cel vorbit de specialişti, tinde să invadeze limba publicităţii, cea adresată publicului larg, format din consumatori finali. E bine sau e rău? mă întreabă cursanţii, în buna tradiţie axiologică a învăţămîntului românesc. Dacă le-aş răspunde cu oricare dintre variante, mi-aş trăda poziţia de observator imparţial. Ştiu că în SUA ar fi considerat rău, neprofitabil, chiar dezastruos din punct de vedere comercial. Dar am învăţat în aceste decenii că publicitatea românească ascultă de alte reguli, la fel ca întregul capitalism românesc. S-ar putea ca, după criza pe care tocmai o traversăm, să se rezolve, printre alte ciudăţenii ale pieţei noastre, şi această indiferenţă zdrobitoare a publicitarilor faţă de regulile comunicării comerciale. Oricum ar fi, observaţiile mentorului meu iudeo-yankeu îmi vor rămîne ca lecţii de viaţă.
„E mai greu să termini liceul decît facultatea”
– interviu cu Adriana SĂFTOIU –
Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române. Studiul acestei discipline se bazează pe prea multe noţiuni teoretice de gramatică şi pe unele texte literare neadecvate vîrstei – crede Adriana Săftoiu. Aşa încît încheie documentul cu cîteva propuneri: „Programa pentru limba şi literatura de specialitate (învăţămîntul primar) ar trebui să fie concepută pentru a oferi fiecărui elev o listă de referinţe corespunzătoare vîrstei sale, extrase din patrimoniul şi literatura pentru copii, de ieri şi de azi, fiind primul pas pentru formarea unei culturi literare. Selecţia lecturilor trebuie să ţină cont de timpul şi preocupările copiilor astfel încît să fie dezvoltată bucuria lecturii, iar limba şi literatura să nu fie percepute ca o materie unde se învaţă pe de rost. Se impune ca textele literare să nu mai reprezinte doar autori clasici. Învăţămîntul primar trebuie să dezvolte personalitatea elevului, lectura fiind un instrument eficient pentru a dezvolta aptitudinile de comunicare“.
De ce aţi avut această iniţiativă în Parlament?
Rezolvarea problemelor din educaţie nu ţine doar de Guvern, cu atît mai puţin de un partid. Drept urmare, consider că revine clasei politice în ansamblu responsabilitatea nereformării şi acestui domeniu. Nu exclud societatea civilă, dar prefer să mă uit în ograda mea şi apoi să transfer o parte din vină şi celorlalţi. Se vorbeşte de foarte mult timp de nevoia reformei în educaţie, ne lamentăm continuu constatînd că generaţiile de elevi, dar şi de profesori au rezultate slabe, mediocre, că şcoala nu e o instituţie a formării şi educării elevului, ci mai degrabă un loc de inhibare şi uniformizare. Ultima reformă curriculară a avut loc în 1997, iar ultimele licitaţii de manuale au avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Învăţămîntul, aşa cum se prezintă acum – un învăţămînt mai curînd inhibitor, de sancţionare, un învăţămînt negativ, care nu se află în concordanţă cu evoluţia societăţilor şi a mentalităţilor, în care elevul este pus mai degrabă să reproducă informaţie, şi nu să înveţe să o folosească – nu poate crea o generaţie care să ajute România să depăşească declinul social, politic, moral şi economic în care băltim.
Acordaţi un spaţiu important în document manualelor de limba şi literatura română. Care sînt principalele „reproşuri“ faţă de felul în care se predă limba română în şcoală?
În programa şcolară pentru clasa a III-a, de exemplu, unde sînt definite obiectivele pentru această disciplină, scrie că scopul studierii limbii şi al literaturii române este acela de a forma progresiv un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimîndu-şi gînduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi. Nu sună rău. Ce se întîmplă însă în practică? Instrumentul de lucru al elevului este manualul, iar textele selectate pentru a-l ajuta să atingă obiectivele trasate de minister sînt glorificări ale trecutului, povestiri care nu mai au nici o legătură cu timpul şi preocupările copilului. Mă întreb cum îl ajută Ocaua lui Cuza sau Condeiele lui Vodă să îşi dezvolte capacităţile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi. Manualele sînt o reproducere a textelor studiate şi acum 30 de ani. Clasicii trebuie incluşi în manualele de literatură, dar ţinînd cont de vîrsta copilului şi de capacitatea lui de a relaţiona cu aceste texte. Mă bucur că manualele nu încep studiul limbii române cu Letopiseţul Ţării Moldovei! Prima întîlnire cu textul literar se face în şcoala primară şi nu e o întîlnire plăcută: în loc să le dezvoltăm copiilor plăcerea pentru literatură, îi îndepărtăm. Noţiunile de gramatică sînt îndesate prea devreme în curricula de şcoală primară. În loc ca învăţătorul să aibă timp să fixeze corect şi definitiv, aş spune, noţiunile de punctuaţie şi ortografie, trebuie să predea, la clasele a III-a şi a IV-a, atributul şi complementul, într-un moment cînd elevul încă se mai luptă să priceapă cînd se scrie cu doi „i“ sau care e diferenţa între „v-a“ şi „va“. Dacă mergem mai departe, la gimnaziu, vom constata că programa de gramatică este prost proporţionată. Gramatica este esenţială pentru a folosi corect limba română, dar dacă nu este predată cît, cum şi cînd trebuie, vom continua să asistăm la „vanghelizarea“ limbii române şi la tot mai multe „succesuri“.
Între şcoală şi televizor
Credeţi că modul în care se învaţă limba şi literatura în şcoală creează competenţele necesare înţelegerii adecvate a unui text (indiferent ce fel de text), comunicării eficiente în scris şi oral?
Sîntem încă în stadiul în care învăţămîntul pune accent pe reproducerea informaţiilor, a comentariilor „de-a gata“. Nu e un învăţămînt euristic, care să ajute copilul să descopere lucruri noi, să îl pună în situaţia disputei, a argumentării propriilor opinii. Creativitatea e mai degrabă inhibată, textele oferite ca studiu la o vîrstă nepotrivită şi care nu au legătură cu preocupările lor nu îi determină să descopere plăcerea textului. Pentru cei mai mulţi, literatura e ceva arid şi plictisitor. Învăţămîntul nu încurajează personalitatea copilului, ci îl sancţionează pentru că nu respectă litera manualului sau punctul de vedere al profesorului. L-am întrebat pe un elev de şcoală primară de ce nu-i place una dintre poeziile despre ţară pe care le învaţă în clasă. Mi-a spus că nu îi spune nimic nou, că poetul foloseşte comparaţii „patetice“, că el ştie că ţara are munţi, lacuri, grîne bogate şi că cerul e albastru. L-am întrebat cum ar fi trebuit să fie poezia aşa încît să-i placă. Mi-a răspuns că trebuia să îi spună ceva nou, de exemplu ce poate realiza ţara lui, şi să folosească expresii noi. Întrebîndu-l dacă toate aceste păreri le-a exprimat la clasă, a rîs şi mi-a spus că la şcoală spune ceea ce îl învaţă „doamna“, nu ce crede el. Aici intervine o altă componentă: calitatea dascălilor. Din păcate, din ce în ce mai des şcoala e un loc de tranziţie pentru tinerii profesori în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. A fi profesor ar trebui să fie mai mult decît o meserie, ar trebui să fie o credinţă. Selecţia cadrelor, evaluarea lor reprezintă o altă zonă care ar trebui să fie drastic reformată.
Dar felul în care oamenii utilizează limba română e, dincolo de ce se face în şcoală, influenţat de „cum se vorbeşte în public“ – la televizor, în Parlament etc. Cum stăm la acest capitol? Pentru că impactul televiziunii e mai puternic decît al şcolii...
În mod categoric impactul e mai puternic sau, cel puţin în acest moment, are o pondere mult mai mare în formarea copilului. Televizorul are mai multă „autoritate“ decît şcoala sau cartea. Trăim în epoca videocraţiei. Ratingul e cel care contează şi, de cele mai multe ori, el nu înseamnă şi calitate. Selecţia celor care se prezintă la televizor nu se face în funcţie de gradul de cultură, educaţie, competenţă într-un domeniu. Nu de puţine ori aud cîte un realizator TV mirîndu-se de calitatea îndoielnică a unui politician sau „monden“, pentru ca la puţin timp să-l văd pe cel incriminat în platou, invitat să-şi dea cu părerea despre cosmos, pietre, pensii, absolut orice. România se confruntă cu o criză a valorilor şi sîntem în faţa promovării unor pseudovalori. Modelele pe care le alegem spun foarte mult despre năzuinţele unei naţiuni; şi năzuinţele noastre nu arată prea bine dacă privim ce modele promovăm.
Ce fel de învăţămînt?
Ce transformări ori fenomene din limba română „de tranziţie“ vă deranjează cel mai mult?
Abuzul de cuvinte anglo-saxone. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat cu cîtă savoare tinerii şi chiar maturii (includ aici generaţia de 35-40 de ani) combină româna cu expresii americăneşti, folosindu-le chiar şi acolo unde există corespondent în limba română. Probabil li se pare „cool“, dar mie mi se pare grotesc. Nu neologismele mă deranjează, ci barbarismele care siluiesc limba română. Apoi, prescurtările enervante folosite pentru comunicarea pe messenger sau sms. Uneori, pentru a descifra un mesaj de la telefon îmi ia mai mult timp decît să traduc un text din latină. Şi totul e motivat de viteza cu care trăim. Despre dicţie, despre cum pronunţăm cuvintele, aş putea să vă dau o mulţime de exemple. O conversaţie cu un tînăr devine un test greu de trecut. Cuvintele se opresc la jumătatea silabei şi ai senzaţia că ai de-a face cu un aspirator de silabe, lăsînd în suspensie propoziţii întregi. Aş introduce în şcoli, ca materie opţională, orele de dicţie.
Documentul dvs. a fost acceptat în Comisia pentru Învăţămînt şi vor urma dezbateri în Parlament. Ce efecte pot avea, concret, aceste dezbateri?
Sper că nu se va opri totul la o dezbatere şi o „condamnare“ a sistemului educaţional. Ceea ce spun eu, o ştiu la fel de bine elevii şi părinţii. Diagnosticul e cunoscut, există şi terapie, dar ceea ce nu a existat pînă acum a fost voinţa politică de a reforma în profunzime acest segment. În România e mult mai dificil să iei BAC-ul, să termini liceul sau gimnaziul, decît să termini o facultate. Eu singură nu voi reuşi mare lucru. E nevoie de toţi cei care sînt preocupaţi mai degrabă de următoarele generaţii decît de următoarele alegeri, e nevoie de vocile din societatea civilă pentru a provoca şi a finaliza reforma sistemului educaţional. Ar fi bine ca, începînd cu anul şcolar 2011-2012, elevii să aibă parte de o cu totul altă curriculă. E nevoie de un studiu serios care să stea la baza elaborării programului şcolar, şi nu de un guvern care îşi pune în practică propriile fobii sau obsesii. Viitoarea curriculă trebuie să ne explice ce fel de învăţămînt ne propune – unul modern? unul tradiţionalist? – şi unde vrea să ducă absolventul de şcoală? La noi, clasa politică reacţionează – sau mai bine zis încă mai reacţionează – la presiunea publică. Ar fi bine să folosim această „slăbiciune“ şi să nu ne oprim doar la a constata fenomenul. Nu aş vrea ca acest demers să se înscrie în tipul „condamnarea comunismului“, care practic a impresionat la nivel discursiv, fără nici un efect la nivelul societăţii.
a consemnat Mircea VASILESCU
marți, 9 februarie 2010
Informarea prin presa
Opt ziaristi furiosi versus degradarea presei
de Matei Visniec RFI Romania
Marţi, 9 februarie 2010, 22:07 Revista Presei | Subiectele Zilei
Nu este prima data cind in Franta sunt lansate semnale de alarma legate de degradarea meseriei de jurnalist. In prezent, opt ziaristi s-au asociat pentru a vorbi despre acest subiect, iar canalul de televiziune ARTE i-a reunit pe data de 9 februarie in cadrul unei emisiuni extrem de mediatizate, scrie Matei Visniec in cronica sa insolita de la RFI.
Cei 8, nume celebre in Franta, pornesc de la constatarea ca Internetul a modificat total statutul meseriei de jurnalist.
Internetul, spun ei, ameninta chiar sa reduca la tacere jurnalismul traditional, de exemplu cel scris. Tot mai putina lume cumpara ziare, iar tinerii, cind vor sa se informeze, au reflexul de a-si cauta informatia pe Internet. Altadata, mai spun acesti opt ziaristi furiosi, ziaristul era purtatorul de cuvint al publicului, al comunitatii, al oamenilor. Acestia le incredintau ziaristilor punctul lor de vedere.
Acum, publicul aproape ca si-a pierdut increderea in ziaristi. Si in orice caz prefera sa-si exprime parerea direct, tot prin intermediul internetului. Sute de mii de bloguri au aparut in ultimii ani, ceea ce nu este un lucru rau pentru ca asistam la crearea unei democratii directe, inclusiv pe tarimul informatiei… Din pacate, insa, pe internet putem gasi, alaturate, atit informatii competente furnizate de experti si specialisti, cit si provocari lansate de sarlatani si psihopati… Altfel spus, un amestec teribil, iar criteriile de selectie a informatiilor fiabile ramin… greu de definit.
Cum sa ai acces la adevar in aceste conditii, iata marea intrebare. Pentru ca in contextul confuziei generale, opinia unui extremist risca sa aibe aceeasi valoare cu cea a unui expert. Meseria de ziarist este deci amenintata cu disparitia, spun cele opt vedete ale jurnalismului francez, ceea ce, mai adauga ele, pune in pericol chiar democratia. In prezent, mai subliniazà ei, jurnalismul este cangrenat de mimetism, de dictatura emotiei, de confuzia dintre informatie si divertisment.
Denis Jeambar, fost director al revistei L’EXPRESS, spune: “Presa scrisa se uita la televizor, televizorul asculta radioul, radioul citeste presa scrisa”. Mediile de informare deci se inchid in mai multe cercuri concentrice. Mediile de informare traditionale nu au reusit inca sa faca virajul spre Internet si isi pierd tot mai mult din audienta. In acelasi timp, insa, cineva care se informeaza exclusiv din surse legate de Internet risca sa fie manipulat de escroci sau de extremisti.
Paradoxal mai ramine si faptul ca site-urile consacrate informatiei nu sunt inca rentabile, desi toata lumea spune cà viitorul apartine internetului. Aproape ca putem vorbi de moartea informatiei, iata concluzia.
de Matei Visniec RFI Romania
Marţi, 9 februarie 2010, 22:07 Revista Presei | Subiectele Zilei
Nu este prima data cind in Franta sunt lansate semnale de alarma legate de degradarea meseriei de jurnalist. In prezent, opt ziaristi s-au asociat pentru a vorbi despre acest subiect, iar canalul de televiziune ARTE i-a reunit pe data de 9 februarie in cadrul unei emisiuni extrem de mediatizate, scrie Matei Visniec in cronica sa insolita de la RFI.
Cei 8, nume celebre in Franta, pornesc de la constatarea ca Internetul a modificat total statutul meseriei de jurnalist.
Internetul, spun ei, ameninta chiar sa reduca la tacere jurnalismul traditional, de exemplu cel scris. Tot mai putina lume cumpara ziare, iar tinerii, cind vor sa se informeze, au reflexul de a-si cauta informatia pe Internet. Altadata, mai spun acesti opt ziaristi furiosi, ziaristul era purtatorul de cuvint al publicului, al comunitatii, al oamenilor. Acestia le incredintau ziaristilor punctul lor de vedere.
Acum, publicul aproape ca si-a pierdut increderea in ziaristi. Si in orice caz prefera sa-si exprime parerea direct, tot prin intermediul internetului. Sute de mii de bloguri au aparut in ultimii ani, ceea ce nu este un lucru rau pentru ca asistam la crearea unei democratii directe, inclusiv pe tarimul informatiei… Din pacate, insa, pe internet putem gasi, alaturate, atit informatii competente furnizate de experti si specialisti, cit si provocari lansate de sarlatani si psihopati… Altfel spus, un amestec teribil, iar criteriile de selectie a informatiilor fiabile ramin… greu de definit.
Cum sa ai acces la adevar in aceste conditii, iata marea intrebare. Pentru ca in contextul confuziei generale, opinia unui extremist risca sa aibe aceeasi valoare cu cea a unui expert. Meseria de ziarist este deci amenintata cu disparitia, spun cele opt vedete ale jurnalismului francez, ceea ce, mai adauga ele, pune in pericol chiar democratia. In prezent, mai subliniazà ei, jurnalismul este cangrenat de mimetism, de dictatura emotiei, de confuzia dintre informatie si divertisment.
Denis Jeambar, fost director al revistei L’EXPRESS, spune: “Presa scrisa se uita la televizor, televizorul asculta radioul, radioul citeste presa scrisa”. Mediile de informare deci se inchid in mai multe cercuri concentrice. Mediile de informare traditionale nu au reusit inca sa faca virajul spre Internet si isi pierd tot mai mult din audienta. In acelasi timp, insa, cineva care se informeaza exclusiv din surse legate de Internet risca sa fie manipulat de escroci sau de extremisti.
Paradoxal mai ramine si faptul ca site-urile consacrate informatiei nu sunt inca rentabile, desi toata lumea spune cà viitorul apartine internetului. Aproape ca putem vorbi de moartea informatiei, iata concluzia.
vineri, 5 februarie 2010
Traduceri : Fantasy & Science fiction
FANTASY&CIENCE FICTION. De la Waldemar la Gaiman
Dialog cu Liviu Radu
Autor: Michael HAULICĂ
Ai scris SF, ucronie, fantastic, horror, chiar şi cyberpunk la un moment dat. Trilogia Waldemar este fantasy. O faci dinadins? Vrei tu să scrii în toate felurile sau subiectul ales îşi cere genul?
În general, subiectul îşi impune genul. Cu Waldemar a fost un caz mai aparte. Prin 1995, genul fantasy nu prinsese deloc la noi, încercările timide ale Nemirei de a publica acest gen nu avuseseră succesul scontat. Mai mult, se spunea că cititorii români resping genul fantasy şi că, oricum, nu se poate scrie fantasy pornind de la mitologia românească. Am încercat să dovedesc că avem o mitologie suficient de bogată pentru a genera un fantasy cu specific naţional şi am oferit romanul Waldemar Nemirei. Romanul a fost înscris la un concurs la care a participat şi Costi Gurgu, cu Reţetarium. Ambele romane au fost refuzate – s-a recunoscut că au oarecare potenţial, dar... Peste mai bine de zece ani, condiţiile s-au schimbat. Cititorii români îl descoperiseră pe Tolkien – prin intermediul filmelor – şi aflaseră că există un gen literar care le plăcea şi pe care nu îl descoperiseră pînă atunci. Am oferit romanul editurii Tritonic – iar cel care coordona atunci activitatea Editurii, un bun prieten de-al meu, poate aţi auzit de el, Michael Haulică, a considerat că poate fi publicat. Din păcate, faptul că romanele de care am amintit – Waldemar şi Reţetarium – au fost publicate cu o întîrziere de peste zece ani a însemnat timp pierdut pentru SF&F român – plus impresia că-i vorba de o imitare a unor modele de succes.
De ce o trilogie fantasy? Şi de ce nu în linia clasică a lui Tolkien? Nu era mai uşor? Nu era mai la modă?
Iniţial a fost vorba de un singur roman. Faptul că Waldemar a avut un oarecare succes, că a trezit un oarecare interes, m-a făcut să continui, să încerc să dovedesc că mitologia românească se pretează şi la urban fantasy. Poate că ar fi fost mai uşor să scriu ceva gen Tolkien. Dar nu asta am urmărit, după cum am mai spus, voiam să demonstrez ceva. Şi cred că am reuşit. Nu cred că Waldemar e o mare reuşită literară sau estetică, dar a deschis un drum. Sau măcar s-a străduit să-l deschidă.
În După-amiază cu bere şi zîne ai o poveste despre un vampir sau strigoi, ce era, Miron Mironeanu. Ai cam expediat personajul, spre dezamăgirea multor cititori (printre care mă număr şi eu). Povestea lui era chiar faină. Mă gîndesc că poate ai vrea s-o dezvolţi cîndva. Ai vrea? Un roman cu vampiri... o nouă încercare pentru scriitorul Liviu Radu?
Strigoiul Mironeanu trebuia să fie un personaj episodic. Însă atunci cînd m-am apucat să-i scriu povestea – care se dorea o parodie a modului în care sînt tratate acum poveştile cu vampiri – m-am lăsat dus de val. Iar acum mă gîndesc că aş putea să scriu încă un roman cu Waldemar, în care Mironeanu să joace un rol mai important. Vom mai vedea. Un roman cu vampiri, nu, deocamdată. Am un proiect vechi – pornind de la o întrebare importantă: un om are un suflet; ce se întîmplă cu sufletul său, dacă devine vampir? – proiect pe care nu-l voi finaliza multă vreme de acum încolo, pentru că modul în care văd eu lucrurile nu se potriveşte cu ce vrea publicul.
În ultimii ani au apărut cîteva romane fantasy semnate îndeosebi de autoare: Oana Stoica-Mujea, Mihaela Cogălniceanu, Raluca David... romanele pentru copii ale Sînzianei Popescu... Le-ai citit? Cum îţi par? Ce fel de fantasy crezi tu că ar avea succes pe piaţa românească? Fantasy-ul tolkienian sau cel în genul practicat de tine ori cel al lui Răzvan Rădulescu din Teodosie cel Mic?
Am citit romane scrise de Oana Stoica-Mujea şi de Sînziana Popescu. Mi-au plăcut, cele două autoare au talent, presupun că şi celelalte două au. Aş mai adăuga-o şi pe Brînduşa Luciana Grosu. E greu de spus ce fantasy ar avea succes pe piaţa românească. Oana Stoica-Mujea scrie oarecum în stil Tolkien, cu elfi şi conflicte majore, Sînziana Popescu scrie cărţi pentru copii folosind extrem de interesant elemente de mitologie românească. Cred că orice fel de fantasy ar avea succes, cu condiţia să fie scris cu talent. Piaţa de carte a fost năpădită de traduceri de literatură fantasy – care literatură a existat şi pînă acum, numai că n-a băgat-o nimeni din România în seamă. Un autor român nu va putea avea succes dacă va fi un epigon al unor autori din afară. Trebuie să aibă ceva numai al lui. Cum îşi va defini acest lucru care-i numai al lui – prin subiect, prin folosirea unor elemente mitologice care n-au fost folosite de alţii sau numai prin talent narativ – e ceva care îl priveşte pe autor – şi-i defineşte valoarea.
Acum fantazam... De fapt, ce mai scrii tu, Liviu Radu? După încheierea trilogiei Waldemar şi volumul Povestiri fantastice..., ce urmează?
Deocamdată mă străduiesc să termin nişte povestiri pentru anumite antologii. Iar după aceea, principala prioritate este să finalizez trei povestiri care, împreună cu nuvela Lumina trebuie să vină de la răsărit, vor alcătui volumul Grupul pentru rescrierea istoriei oficiale, ceva oarecum în genul Constanţa 1919, adunînd laolaltă ucronii şi poveşti despre filozofia istoriei. Şi am început un roman cu temă fantastică, mă chinui cu nişte nuvele SF... am multe de scris.
La final nu pot rata „subiectul zilei“: Nemira a achiziţionat drepturile pentru The Graveyard Book de Neil Gaiman, roman premiat anul trecut cu Hugo şi Locus şi nominalizat la British Fantasy, World Fantasy şi Mythopoeic. Se ştie că traducerea va fi a ta, aşa cum au fost şi celelalte cinci cărţi traduse pînă acum din opera lui Gaiman. Ce zici de transferul lui la Nemira?
Într-un fel, îmi pare rău că Tritonic a renunţat la o activitate care-i adusese o anumită notorietate. Pe de altă parte, Gaiman merită cunoscut de cît mai multă lume, deci trebuie publicat de o editură care-şi permite tiraje corespunzătoare. Preluarea traducerii lui Gaiman de către Nemira se încadrează în politica acestei edituri de a oferi cititorilor tot ce-i mai bun în domeniul SF&F. The Graveyard Book e o poveste minunată, scrisă excelent, care se citeşte cu plăcere. Şi pe care am tradus-o cu plăcere.
Dialog cu Liviu Radu
Autor: Michael HAULICĂ
Ai scris SF, ucronie, fantastic, horror, chiar şi cyberpunk la un moment dat. Trilogia Waldemar este fantasy. O faci dinadins? Vrei tu să scrii în toate felurile sau subiectul ales îşi cere genul?
În general, subiectul îşi impune genul. Cu Waldemar a fost un caz mai aparte. Prin 1995, genul fantasy nu prinsese deloc la noi, încercările timide ale Nemirei de a publica acest gen nu avuseseră succesul scontat. Mai mult, se spunea că cititorii români resping genul fantasy şi că, oricum, nu se poate scrie fantasy pornind de la mitologia românească. Am încercat să dovedesc că avem o mitologie suficient de bogată pentru a genera un fantasy cu specific naţional şi am oferit romanul Waldemar Nemirei. Romanul a fost înscris la un concurs la care a participat şi Costi Gurgu, cu Reţetarium. Ambele romane au fost refuzate – s-a recunoscut că au oarecare potenţial, dar... Peste mai bine de zece ani, condiţiile s-au schimbat. Cititorii români îl descoperiseră pe Tolkien – prin intermediul filmelor – şi aflaseră că există un gen literar care le plăcea şi pe care nu îl descoperiseră pînă atunci. Am oferit romanul editurii Tritonic – iar cel care coordona atunci activitatea Editurii, un bun prieten de-al meu, poate aţi auzit de el, Michael Haulică, a considerat că poate fi publicat. Din păcate, faptul că romanele de care am amintit – Waldemar şi Reţetarium – au fost publicate cu o întîrziere de peste zece ani a însemnat timp pierdut pentru SF&F român – plus impresia că-i vorba de o imitare a unor modele de succes.
De ce o trilogie fantasy? Şi de ce nu în linia clasică a lui Tolkien? Nu era mai uşor? Nu era mai la modă?
Iniţial a fost vorba de un singur roman. Faptul că Waldemar a avut un oarecare succes, că a trezit un oarecare interes, m-a făcut să continui, să încerc să dovedesc că mitologia românească se pretează şi la urban fantasy. Poate că ar fi fost mai uşor să scriu ceva gen Tolkien. Dar nu asta am urmărit, după cum am mai spus, voiam să demonstrez ceva. Şi cred că am reuşit. Nu cred că Waldemar e o mare reuşită literară sau estetică, dar a deschis un drum. Sau măcar s-a străduit să-l deschidă.
În După-amiază cu bere şi zîne ai o poveste despre un vampir sau strigoi, ce era, Miron Mironeanu. Ai cam expediat personajul, spre dezamăgirea multor cititori (printre care mă număr şi eu). Povestea lui era chiar faină. Mă gîndesc că poate ai vrea s-o dezvolţi cîndva. Ai vrea? Un roman cu vampiri... o nouă încercare pentru scriitorul Liviu Radu?
Strigoiul Mironeanu trebuia să fie un personaj episodic. Însă atunci cînd m-am apucat să-i scriu povestea – care se dorea o parodie a modului în care sînt tratate acum poveştile cu vampiri – m-am lăsat dus de val. Iar acum mă gîndesc că aş putea să scriu încă un roman cu Waldemar, în care Mironeanu să joace un rol mai important. Vom mai vedea. Un roman cu vampiri, nu, deocamdată. Am un proiect vechi – pornind de la o întrebare importantă: un om are un suflet; ce se întîmplă cu sufletul său, dacă devine vampir? – proiect pe care nu-l voi finaliza multă vreme de acum încolo, pentru că modul în care văd eu lucrurile nu se potriveşte cu ce vrea publicul.
În ultimii ani au apărut cîteva romane fantasy semnate îndeosebi de autoare: Oana Stoica-Mujea, Mihaela Cogălniceanu, Raluca David... romanele pentru copii ale Sînzianei Popescu... Le-ai citit? Cum îţi par? Ce fel de fantasy crezi tu că ar avea succes pe piaţa românească? Fantasy-ul tolkienian sau cel în genul practicat de tine ori cel al lui Răzvan Rădulescu din Teodosie cel Mic?
Am citit romane scrise de Oana Stoica-Mujea şi de Sînziana Popescu. Mi-au plăcut, cele două autoare au talent, presupun că şi celelalte două au. Aş mai adăuga-o şi pe Brînduşa Luciana Grosu. E greu de spus ce fantasy ar avea succes pe piaţa românească. Oana Stoica-Mujea scrie oarecum în stil Tolkien, cu elfi şi conflicte majore, Sînziana Popescu scrie cărţi pentru copii folosind extrem de interesant elemente de mitologie românească. Cred că orice fel de fantasy ar avea succes, cu condiţia să fie scris cu talent. Piaţa de carte a fost năpădită de traduceri de literatură fantasy – care literatură a existat şi pînă acum, numai că n-a băgat-o nimeni din România în seamă. Un autor român nu va putea avea succes dacă va fi un epigon al unor autori din afară. Trebuie să aibă ceva numai al lui. Cum îşi va defini acest lucru care-i numai al lui – prin subiect, prin folosirea unor elemente mitologice care n-au fost folosite de alţii sau numai prin talent narativ – e ceva care îl priveşte pe autor – şi-i defineşte valoarea.
Acum fantazam... De fapt, ce mai scrii tu, Liviu Radu? După încheierea trilogiei Waldemar şi volumul Povestiri fantastice..., ce urmează?
Deocamdată mă străduiesc să termin nişte povestiri pentru anumite antologii. Iar după aceea, principala prioritate este să finalizez trei povestiri care, împreună cu nuvela Lumina trebuie să vină de la răsărit, vor alcătui volumul Grupul pentru rescrierea istoriei oficiale, ceva oarecum în genul Constanţa 1919, adunînd laolaltă ucronii şi poveşti despre filozofia istoriei. Şi am început un roman cu temă fantastică, mă chinui cu nişte nuvele SF... am multe de scris.
La final nu pot rata „subiectul zilei“: Nemira a achiziţionat drepturile pentru The Graveyard Book de Neil Gaiman, roman premiat anul trecut cu Hugo şi Locus şi nominalizat la British Fantasy, World Fantasy şi Mythopoeic. Se ştie că traducerea va fi a ta, aşa cum au fost şi celelalte cinci cărţi traduse pînă acum din opera lui Gaiman. Ce zici de transferul lui la Nemira?
Într-un fel, îmi pare rău că Tritonic a renunţat la o activitate care-i adusese o anumită notorietate. Pe de altă parte, Gaiman merită cunoscut de cît mai multă lume, deci trebuie publicat de o editură care-şi permite tiraje corespunzătoare. Preluarea traducerii lui Gaiman de către Nemira se încadrează în politica acestei edituri de a oferi cititorilor tot ce-i mai bun în domeniul SF&F. The Graveyard Book e o poveste minunată, scrisă excelent, care se citeşte cu plăcere. Şi pe care am tradus-o cu plăcere.
miercuri, 3 februarie 2010
IMPORTANT de la IER ( Institutul European din Romania)
Formarea de competente pentru traducerea si revizia de texte juridice
03- 05 Martie 2010
Institutul European din Romania (IER) organizeaza la sediul sau din Bd. Regina Elisabeta nr.7-9, in perioada 3-5 martie 2010, cursul Formarea de competente pentru traducerea si revizia de texte juridice.
Cursul se adreseaza persoanelor interesate de traducerea de texte juridice complexe si este prezentat intr-un format integrat acoperind competentele necesare in procesul de traducere si dubla revizie. Se abordeaza etapele si standardele de calitate privind traducerea, revizia, cercetarea terminologica, sunt prezentate sisteme CAT si moduri de utilizare, principalele surse de documentare si modalitatile de utilizare a acestora pentru obtinerea unor traduceri de calitate, notiuni elementare de drept, in special privind dreptul Uniunii Europene. Totodata, cursul urmareste dezvoltarea unei atitudini responsabile, a spiritului critic si a competentelor de comunicare si organizare in acest domeniu.
Conceput de Directia Coordonare Traduceri (DCT), cursul imbina experienta de zece ani in traducerea si revizia acquis-ului comunitar preaderare cu principiile standardului european SR EN 15038. Formatorii sunt selectati dintre traducatorii si revizorii DCT, iar baza materiala este adecvata: sala de curs cu toate dotarile necesare unui curs interactiv modern (calculatoare, videoproiector, instalatie de sunet etc.).
Tariful este promotional, de 400 de lei. Se acorda o reducere de 5% cursantilor care se inscriu la curs si care il achita pana la data de 15 februarie 2010. Se acorda o reducere de 15% pentru minim 3 cursanti de la aceeasi institutie. Reducerile nu se cumuleaza.
Termenul limita pentru inscrierea si achitarea tarifului de participare este vineri, 26 februarie 2010.
Pentru detalii privind acest curs si modalitatea de inscriere accesati pagina de Programe de formare.
Adresa Web : www.ier.ro/index.php/site/page/curs_dct_traducator
03- 05 Martie 2010
Institutul European din Romania (IER) organizeaza la sediul sau din Bd. Regina Elisabeta nr.7-9, in perioada 3-5 martie 2010, cursul Formarea de competente pentru traducerea si revizia de texte juridice.
Cursul se adreseaza persoanelor interesate de traducerea de texte juridice complexe si este prezentat intr-un format integrat acoperind competentele necesare in procesul de traducere si dubla revizie. Se abordeaza etapele si standardele de calitate privind traducerea, revizia, cercetarea terminologica, sunt prezentate sisteme CAT si moduri de utilizare, principalele surse de documentare si modalitatile de utilizare a acestora pentru obtinerea unor traduceri de calitate, notiuni elementare de drept, in special privind dreptul Uniunii Europene. Totodata, cursul urmareste dezvoltarea unei atitudini responsabile, a spiritului critic si a competentelor de comunicare si organizare in acest domeniu.
Conceput de Directia Coordonare Traduceri (DCT), cursul imbina experienta de zece ani in traducerea si revizia acquis-ului comunitar preaderare cu principiile standardului european SR EN 15038. Formatorii sunt selectati dintre traducatorii si revizorii DCT, iar baza materiala este adecvata: sala de curs cu toate dotarile necesare unui curs interactiv modern (calculatoare, videoproiector, instalatie de sunet etc.).
Tariful este promotional, de 400 de lei. Se acorda o reducere de 5% cursantilor care se inscriu la curs si care il achita pana la data de 15 februarie 2010. Se acorda o reducere de 15% pentru minim 3 cursanti de la aceeasi institutie. Reducerile nu se cumuleaza.
Termenul limita pentru inscrierea si achitarea tarifului de participare este vineri, 26 februarie 2010.
Pentru detalii privind acest curs si modalitatea de inscriere accesati pagina de Programe de formare.
Adresa Web : www.ier.ro/index.php/site/page/curs_dct_traducator
luni, 1 februarie 2010
Sa traduci literatura contemporana - Fanny Chartres
Observator cultural, Nr. 244 / 26 noiembrie - 2 decembrie 2009
Să traduci literatura contemporană
Fanny Chartres
Vineri, 20 noiembrie, între orele 9.00-18.30, Institutul Francez din Bucureşti şi Institutul Cultural Român au propus o sesiune de discuţii asupra tendinţelor actuale în procesul de traducere literară: „Ce se traduce astăzi în domeniul literar?“.
Aceste întîlniri au fost marcate de intervenţiile unor profesionişti din lumea cărţii, scriitori, traducători francezi şi români: Laure Hinckel (traducătoare), Judith Oriol (asistentă editorială la Gallimard), Andreia Roman (profesoară la INALCO – Institut National des Langues et des Civilisations Orientales), Laura Albulescu (Editura Art), Florin Bican (ICR), Catrinel Pleşu (ICR), Fanny Chartres (traducătoare), scriitorii Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Letiţia Ilea, Dan Lungu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu, Svetlana Cârstean, bursierii aflaţi în formare la Mogoşoaia.
E dificil şi intimidant să intervin pe această temă. Intimidant, dar şi onorant de a fi printre dumneavoastră, autori, traducători, editori, organizatori, fără de care pasiunea mea n-ar fi ceea ce este astăzi. Dificil pentru că subiectul este vast, iar experienţa mea e încă la început.
Mai întîi, a traduce înseamnă, în ce mă priveşte, un lucru ce ţine de pasiune, înainte de a fi o profesie, e o experienţă foarte intimă, actul de a traduce îmi permite să pătrund în atelierul de creaţie al autorilor-artizani, pe care îi admir şi îi respect. Agnès Desarthe, care e scriitoare şi traducătoare, spune că traducătorul este „o sită, un filtru“. E ceea ce cred şi eu: prin intermediul traducătorului, scriitorul traversează spaţii, frontiere, textul trece prin filtrul traducătorului, care nu trebuie să păstreze decît ceea ce e bun şi să elimine asperităţile, elementele indezirabile care se pot strecura şi pot altera textul.
Meseria de traducător este o muncă din umbră, acesta e motivul pentru care îmi place meseria de traducător, e o muncă efectuată în umbra scriitorului, care-l protejează pe traducător de razele prea strălucitoare şi de eventualele arsuri.
Munca de traducător şi relaţia mea cu traducerea sînt, înainte de toate, strîns legate de încredere, sînt o poveste care începe adesea în acelaşi fel: în doi, scriitorul şi traducătorul, ulterior în trei: scriitorul, editorul şi traducătorul. O aventură bazată pe încredere şi dragoste.
Ca orice poveste de dragoste, traducerea generează şi suferinţă, constrîngeri, exigenţă. Nu e o muncă pe care s-o poţi face pe jumătate, limba e mult prea exigentă pentru aşa ceva. Şi e o poveste de iubire plurală, n-am decît o inimă, iar autorii de care m-am îndrăgostit sînt numeroşi. Lista este lungă, cu toate acestea îi pot enumera pe cei dintîi pentru care am făcut o pasiune: Gheorghe Crăciun, Ana Maria Sandu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Gabriela Adameşteanu, Svetlana Cârstean, Vlad Zografi, T.O. Bobe, Răzvan Petrescu, Mircea Nedelciu...
Dacă ar trebui să definesc cumva literatura pe care o traduc în prezent, bazîndu-mă pentru aceasta pe proiectele la care lucrez acum, aş vorbi despre o literatură modernă şi singulară. Această literatură modernă şi singulară este românească, iar misiunea care-mi revine este să o transmit publicului francez. Drumul acesta, pe care am hotărît să mă angajez, nu este fără obstacole şi mi-ar fi dificil să-l urmez fără un sprijin. Mă gîndesc, desigur, la Institutul Cultural Român, care face eforturi extraordinare pentru a facilita munca traducătorilor şi a editorilor, graţie programelor sale de sprijin, şi a cîtorva persoane în care am încredere deplină şi cărora le sînt recunoscătoare.
În acest moment, traduc nuvelele care vor apărea la Éditions Pour la nouvelle, în 2010. Fiecare titlu publicat de această editură e consacrat unei ţări. E prima dată cînd vor publica nuvele româneşti. Selecţia pe care am făcut-o e rezultatul cîtorva ani pe care i-am petrecut în România, al întîlnirilor mele cu scriitorii români – astfel s-au născut cîteva prietenii –, al descoperirilor mele, al experienţelor şi colaborărilor cu Institutul Cultural Român, cu editorii sau cu presa culturală, şi al gusturilor mele, evident. Cultura mea în materie de literatură română s-a făcut în felul acesta şi continuă să se formeze, la faţa locului; nu văd, pentru moment, un alt mod de a lucra. Cuprinsul antologiei de nuvele conţine zece autori români, zece nume mari şi sînt foarte onorată că le traduc textele: Gabriela Adameşteanu, Lucian Dan Teodorovici, Ana Maria Sandu, Răzvan Petrescu, Florin Lăzărescu, Svetlana Cârstean, T.O. Bobe, Laurenţiu Brătan, Filip Florian... Cel de-al zecelea este încă în lucru.
Înaintea acestei antologii, va apărea, în martie, L’écorchure de Ana Maria Sandu, pe care am terminat-o de tradus. E prima carte a scriitoarei, pe care o cunoaşteţi în româneşte sub titlul de Din amintirile unui Chelbasan. Va apărea la Éditions du Chemin de fer, o editură pe care o admir foarte mult. Editura s-a născut în noiembrie 2005, o aventură în care s-au lansat trei oameni: Clotilde Bocquet, Renaud Buénerd şi François Grosso. Specificul editurii e de a publica texte de literatură ilustrate de artişti contemporani. Texte inedite cel mai adesea, uneori ediţii epuizate.
Concret, au decis să se sprijine – din punct de vedere literar – pe autori care au deja o anumită notorietate, nu sînt necunoscuţi (dar nu sînt nici vedete), pentru ca librarii să-i susţină şi pentru că sînt, înainte de orice, cărţi de literatură, vîndute la rafturile de literatură ale librăriilor. În ce priveşte artiştii, apelează la nume care se află în plin proces de afirmare.
În catalogul lor găsim autori precum: Annie Saumont, Henry Bauchau, Dominique Mainard, Mercedes Deambrosis, Eric Pessan, Klaus Mann, Dominique Fabre... Iar printre ilustratori: Françoise Pétrovitch, Anne-Laure Sacriste, Patricia Cartereau, Jean Lecointre...
L’écorchure va fi ilustrată de Marine Joatton şi va apărea la Salonul de Carte de la Paris. Editorii de la Éditions du Chemin de fer au dat dovadă de mult entuziasm în privinţa textului Anei Maria Sandu, a fost o reală plăcere să lucrez pentru ei, te simţi ascultat de nişte oameni pasionaţi şi atenţi.
Cînd am terminat traducerea textului ei, am avut o clipă de ezitare, un moment în care nu mai voiam să-l trimit editorului, nu eram în stare să mă desprind de el, iar a-l trimite editurii însemna pentru mine să-l pierd, dar cînd l-am trimis totuşi, m-am simţit mulţumită, pentru că editorul face o muncă minunată cu acest text; a reflectat îndelung pentru a găsi artistul care să ilustreze cel mai potrivit universul textului Anei Maria Sandu. Sînt, aşadar, liniştită şi încrezătoare în ce priveşte viitorul său, ieşirea ei în lumea „adevărată“.
Îmi place contactul acesta cu scriitorii, să-i văd, să-i ascult, să împart cu ei lucruri... toate acestea contribuie enorm la plăcerea mea de traducător.
Întîlnirea cu scriitorii şi textele lor m-au confirmat în drumul meu, ei au crezut în mine şi, fără încrederea lor, n-aş îndrăzni să continui. Prezenţa şi încurajările lor îmi sînt foarte preţioase. Le mulţumesc. Doresc ca viitorul meu de traducătoare să se întîmple în felul acesta, la umbra acestor scriitori.
Traducere de Adina Diniţoiu
Să traduci literatura contemporană
Fanny Chartres
Vineri, 20 noiembrie, între orele 9.00-18.30, Institutul Francez din Bucureşti şi Institutul Cultural Român au propus o sesiune de discuţii asupra tendinţelor actuale în procesul de traducere literară: „Ce se traduce astăzi în domeniul literar?“.
Aceste întîlniri au fost marcate de intervenţiile unor profesionişti din lumea cărţii, scriitori, traducători francezi şi români: Laure Hinckel (traducătoare), Judith Oriol (asistentă editorială la Gallimard), Andreia Roman (profesoară la INALCO – Institut National des Langues et des Civilisations Orientales), Laura Albulescu (Editura Art), Florin Bican (ICR), Catrinel Pleşu (ICR), Fanny Chartres (traducătoare), scriitorii Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Letiţia Ilea, Dan Lungu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu, Svetlana Cârstean, bursierii aflaţi în formare la Mogoşoaia.
E dificil şi intimidant să intervin pe această temă. Intimidant, dar şi onorant de a fi printre dumneavoastră, autori, traducători, editori, organizatori, fără de care pasiunea mea n-ar fi ceea ce este astăzi. Dificil pentru că subiectul este vast, iar experienţa mea e încă la început.
Mai întîi, a traduce înseamnă, în ce mă priveşte, un lucru ce ţine de pasiune, înainte de a fi o profesie, e o experienţă foarte intimă, actul de a traduce îmi permite să pătrund în atelierul de creaţie al autorilor-artizani, pe care îi admir şi îi respect. Agnès Desarthe, care e scriitoare şi traducătoare, spune că traducătorul este „o sită, un filtru“. E ceea ce cred şi eu: prin intermediul traducătorului, scriitorul traversează spaţii, frontiere, textul trece prin filtrul traducătorului, care nu trebuie să păstreze decît ceea ce e bun şi să elimine asperităţile, elementele indezirabile care se pot strecura şi pot altera textul.
Meseria de traducător este o muncă din umbră, acesta e motivul pentru care îmi place meseria de traducător, e o muncă efectuată în umbra scriitorului, care-l protejează pe traducător de razele prea strălucitoare şi de eventualele arsuri.
Munca de traducător şi relaţia mea cu traducerea sînt, înainte de toate, strîns legate de încredere, sînt o poveste care începe adesea în acelaşi fel: în doi, scriitorul şi traducătorul, ulterior în trei: scriitorul, editorul şi traducătorul. O aventură bazată pe încredere şi dragoste.
Ca orice poveste de dragoste, traducerea generează şi suferinţă, constrîngeri, exigenţă. Nu e o muncă pe care s-o poţi face pe jumătate, limba e mult prea exigentă pentru aşa ceva. Şi e o poveste de iubire plurală, n-am decît o inimă, iar autorii de care m-am îndrăgostit sînt numeroşi. Lista este lungă, cu toate acestea îi pot enumera pe cei dintîi pentru care am făcut o pasiune: Gheorghe Crăciun, Ana Maria Sandu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Gabriela Adameşteanu, Svetlana Cârstean, Vlad Zografi, T.O. Bobe, Răzvan Petrescu, Mircea Nedelciu...
Dacă ar trebui să definesc cumva literatura pe care o traduc în prezent, bazîndu-mă pentru aceasta pe proiectele la care lucrez acum, aş vorbi despre o literatură modernă şi singulară. Această literatură modernă şi singulară este românească, iar misiunea care-mi revine este să o transmit publicului francez. Drumul acesta, pe care am hotărît să mă angajez, nu este fără obstacole şi mi-ar fi dificil să-l urmez fără un sprijin. Mă gîndesc, desigur, la Institutul Cultural Român, care face eforturi extraordinare pentru a facilita munca traducătorilor şi a editorilor, graţie programelor sale de sprijin, şi a cîtorva persoane în care am încredere deplină şi cărora le sînt recunoscătoare.
În acest moment, traduc nuvelele care vor apărea la Éditions Pour la nouvelle, în 2010. Fiecare titlu publicat de această editură e consacrat unei ţări. E prima dată cînd vor publica nuvele româneşti. Selecţia pe care am făcut-o e rezultatul cîtorva ani pe care i-am petrecut în România, al întîlnirilor mele cu scriitorii români – astfel s-au născut cîteva prietenii –, al descoperirilor mele, al experienţelor şi colaborărilor cu Institutul Cultural Român, cu editorii sau cu presa culturală, şi al gusturilor mele, evident. Cultura mea în materie de literatură română s-a făcut în felul acesta şi continuă să se formeze, la faţa locului; nu văd, pentru moment, un alt mod de a lucra. Cuprinsul antologiei de nuvele conţine zece autori români, zece nume mari şi sînt foarte onorată că le traduc textele: Gabriela Adameşteanu, Lucian Dan Teodorovici, Ana Maria Sandu, Răzvan Petrescu, Florin Lăzărescu, Svetlana Cârstean, T.O. Bobe, Laurenţiu Brătan, Filip Florian... Cel de-al zecelea este încă în lucru.
Înaintea acestei antologii, va apărea, în martie, L’écorchure de Ana Maria Sandu, pe care am terminat-o de tradus. E prima carte a scriitoarei, pe care o cunoaşteţi în româneşte sub titlul de Din amintirile unui Chelbasan. Va apărea la Éditions du Chemin de fer, o editură pe care o admir foarte mult. Editura s-a născut în noiembrie 2005, o aventură în care s-au lansat trei oameni: Clotilde Bocquet, Renaud Buénerd şi François Grosso. Specificul editurii e de a publica texte de literatură ilustrate de artişti contemporani. Texte inedite cel mai adesea, uneori ediţii epuizate.
Concret, au decis să se sprijine – din punct de vedere literar – pe autori care au deja o anumită notorietate, nu sînt necunoscuţi (dar nu sînt nici vedete), pentru ca librarii să-i susţină şi pentru că sînt, înainte de orice, cărţi de literatură, vîndute la rafturile de literatură ale librăriilor. În ce priveşte artiştii, apelează la nume care se află în plin proces de afirmare.
În catalogul lor găsim autori precum: Annie Saumont, Henry Bauchau, Dominique Mainard, Mercedes Deambrosis, Eric Pessan, Klaus Mann, Dominique Fabre... Iar printre ilustratori: Françoise Pétrovitch, Anne-Laure Sacriste, Patricia Cartereau, Jean Lecointre...
L’écorchure va fi ilustrată de Marine Joatton şi va apărea la Salonul de Carte de la Paris. Editorii de la Éditions du Chemin de fer au dat dovadă de mult entuziasm în privinţa textului Anei Maria Sandu, a fost o reală plăcere să lucrez pentru ei, te simţi ascultat de nişte oameni pasionaţi şi atenţi.
Cînd am terminat traducerea textului ei, am avut o clipă de ezitare, un moment în care nu mai voiam să-l trimit editorului, nu eram în stare să mă desprind de el, iar a-l trimite editurii însemna pentru mine să-l pierd, dar cînd l-am trimis totuşi, m-am simţit mulţumită, pentru că editorul face o muncă minunată cu acest text; a reflectat îndelung pentru a găsi artistul care să ilustreze cel mai potrivit universul textului Anei Maria Sandu. Sînt, aşadar, liniştită şi încrezătoare în ce priveşte viitorul său, ieşirea ei în lumea „adevărată“.
Îmi place contactul acesta cu scriitorii, să-i văd, să-i ascult, să împart cu ei lucruri... toate acestea contribuie enorm la plăcerea mea de traducător.
Întîlnirea cu scriitorii şi textele lor m-au confirmat în drumul meu, ei au crezut în mine şi, fără încrederea lor, n-aş îndrăzni să continui. Prezenţa şi încurajările lor îmi sînt foarte preţioase. Le mulţumesc. Doresc ca viitorul meu de traducătoare să se întîmple în felul acesta, la umbra acestor scriitori.
Traducere de Adina Diniţoiu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)