Dr. Culianu, mare magician şi cognitivist

1. Este reconfortant să vezi cum spiritele mari nu se tem să afirme lucruri stranii, imposibil de apărat cu instrumentele gândirii logice, lucruri care le-ar putea atrage uşor etichetări de genul: obscurantism sau esoterism. Este un curaj de gândire care vine din căutarea onestă a adevărului, cu toate că există riscul de a fi de pus la colţ sau privit cu superioritate în lumea academică. Un grad de prudenţă se păstrează mai întotdeauna în opera lor, e adevărat, şi ponderea straniului este bine dozată şi ţinută sub control. Dar îndrăzneala de a afirma lucruri „anapoda” rămâne şi e nemaipomenit că se întâmplă aşa. Câteva exemple „recente”: Jung, Heidegger, Ortega y Gasset, Einstein, Eliade.

2. Este şi cazul lui Ioan Petru Culianu, istoricul religiilor care nu s-a mulţumit cu statutul de cercetător cuminte şi genial, ci a vrut mai mult, la fel cum Faust a vrut mai mult (nu întâmplător a scris „Dr. Faust, mare sodomit şi necromant”). Şi-a permis să vorbească în cărţile lui de „lumi superioare”, pe care nu le putem înţelege cu experienţa noastră tri-dimensională, despre călătorii în alte dimensiuni sau despre îndreptăţirea şi eficacitatea magiei. A îndrăznit chiar să experimenteze unele operaţiuni din tratatele de magie şi a devenit expert în cărţile de Tarot.

3. „Ciudăţenii” admirabile apar şi în cazul recenzorului gândirii lui Culianu, e vorba de H.R. Patapievici, autorul prea puţin discutatei cărţi „Ultimul Culianu”. Teoria „ultimului” pe care o propune este încărcată de mister şi irezolvabil, la fel şi ipoteza „metafizică” a morţii lui Culianu, prin apropierea extrem de periculoasă a savantului de adevărurile ultime. Alte bizarerii extrem de interesante ale lui Patapievici sunt „viziunea panoramică totală” a istoriei universale (revelaţie povestită în „Zbor în bătaia săgeţii”) sau tema „schimbării subiectului”.

4. „Ultimul Culianu” este o carte mai puţin digerabilă, e drept, dar care conţine multe lucruri „grozave”, în sensul fabulosului care o traversează de la un capăt la altul. Cartea este inegală prin ton – mi se pare o alternanţă oarecum incomodă de gândire rece, în argumente stratificate şi pedante, şi ogândire febrilă, pasionată, misterioasă şi cu rest. Nici subiectul în sine nu permitea o altă abordare (cum să pui laolaltă fractali şi definiţii matematice cu fantasme renascentiste şi extaze şamanice?). O dificultate în plus, pe lângă dificultăţile metodei universale „descoperite” de ultimul Culianu, vine din modul în care a fost compusă cartea lui HRP – retopire într-un volum unitar a multiplelor prefeţe sau postfeţe scrise în mai mult de zece ani.

5. Teoria „ultimului” pe care Patapievici o propune aici, dezvoltând o sugestie făcută de Culianu însuşi şi pe care autorul o întoarce asupra vieţii acestuia, este o ipoteză cât se poate de stranie. Nu este doar o metaforă, sau e mai mult de-atât. Este o încercare îndrăzneaţă de a înţelege şi numi o situaţie care se petrece recurent cu gânditorii care fac un salt inexplicabil în ordinea gândirii şi ating limitele cunoaşterii. Pe scurt: unii creatori realizează în ultima parte a vieţii un salt dincolo de ei înşişi, creează ceva radical diferit de operele anterioare şi promit să ofere răspunsuri la toate lucrurile. Urmare a unei revelaţii (punctuale sau de tip interval), gânditorul intră într-ostare de trepidaţie creatoare şi se apropie nepermis de mult de lucrurile ultime.

6. Urmează inevitabil expulzarea, pentru că o instanţă supremă ne ţine departe de absolut, spune HRP, invocând şi „cenzura transcendentă” a lui Blaga. Aşa s-a întâmplat cu Nietzsche, afundat în nebunie după întâlnirea cu Zarathustra, aşa s-a întâmplat şi cu Culianu, întrerupt în plin avânt creator şi la puţin timp după momentul „revelaţiei” (descoperirea unei metode universale), printr-o crimă stupidă şi inexplicabilă. „Explicaţia metafizică” a întreruperii gândirii lui Culianu face apel la ipoteza sincronicităţii (sau concomitenţei) lui Jung: două evenimente, aparent fără legătură, dar cu o semnificaţie comună, sunt legate doar prin apariţia lor împreună în timp.

7. Cazul ultimului Nietzsche nu mi se pare chiar comparabil cu al lui Culianu. Nebunia filosofului german este în directă continuitate cu revelaţiile/înţelegerile avute în ultima parte a vieţii. Nu ar fi avut „vocea” lui Zarathustra şi delirul filosofic din ultimele cărţi dacă nu era deja cu un pas dincolo, în tărâmul să-i spunem „inconştientului”, în dezintegrarea sinelui propriu. De aici dificultatea de a păstra echilibrul între două sau mai multe fiinţe interioare. Până la nebunie mai era un singur pas sau nici atât. Nebunia lui Nietzsche este o dezintegrare interioară, anunţată prin însăşi viziunea avută, în timp ce uciderea lui Culianu are un resort „exterior”. Nimic din evoluţia gândirii lui Culianu nu anunţa stingerea, care a venit ca o coincidenţă. Abia în cazul lui Culianu, ipoteza sincronicităţii lui Jung poate fi aplicată cu sens.

8. Un singur lucru vroiam să spun despre Culianu şi cartea lui Patapievici, dar m-am împrăştiat în altele. Anume: nu ultimul Culianu mi se pare fantastic şi admirabil, cât tânărul Culianu, cel care aleargă după fantasmele din magia renascentistă şi le caută justificarea în adâncul minţii şi fiinţei noastre. Schema universală de cunoaştere în posesia căreia ar fi intrat Culianu după „momentul” revelaţiei mi se pare mai schematică şi mai săracă decât intuiţiile magico-mistice ale tânărului Culianu. Există cu siguranţă o legătură subterană, cum vede şi HRP, între jocurile divine aprinse în mintea tânărului cercetător şi jocurile mentale din teoria subtilă şi sofisticată a congnitivistului matur. Dar parcă s-a pierdut ceva pe parcurs, în ciuda achiziţiilor de cunoaştere, şi anume s-a pierdut tocmai jocul, ludicul: speranţa trecerii personale dincolo, în lumea posibilităţilor nelimitate, laolaltă cu zâmbetul de la distanţă al magicianului. Prin descoperirea metodei universale, care ar da seama de toate producţiile spirituale, totul devine prea serios, prea sec, bătut în cuiele unui adevăr excesiv formalizat.

9. Metoda universală descoperită de Culianu, potrivit căreia toate teoriile, scenariile, credinţele se dezvoltă arborescent, prin opţiuni binare pornind de la un set simplu de reguli, explică mai greu sau deloc „experienţele” prin care trec oamenii care îmbrăţişează o credinţă sau alta. Desigur, atunci când aleg un scenariu, mă şi auto-conving că lucrurile aşa stau, dar drumul până la trăirea fantasmatică, până la viziune este relativ lung. Este adevărat că varietatea luxuriantă a miturilor gnostice sau a credinţelor în lumea de dincolo, cu toate detaliile microscopice de tipul „dacă faci asta-atunci ajungi acolo” este deprimantă. Numai miile de scenarii din Oceania sunt suficiente ca să nu mai crezi în nimic. Şi atunci? Rămâne ipoteza unui spaţiu mental care îşi creează programele iluzorii-reale, precum un computer scăpat de sub control. Este opţiunea ultimului Culianu, cognitivistul.

10. Tânărul Culianu, însă, este magicianul, căutătorul frenetic de corespondenţe între realitatea ultimă şi mintea noastră. Este cel care se întreabă cum trebuie schimbat sufletul astfel încât magia să nu mai fie o superstiţie, ci o posibilitate practică. Tânărul Culianu, cel din „Iocari serio”, dar şi din „Eros şi magie în Renaştere”, a smuls magia dintre curiozităţile antropologiei, în timp ce ultimul Culianu este dezamăgit de lipsa de eficacitate a operaţiunilor magice şi admite că magia nu schimbă lumea, ci doar mintea. Ultimul Culianu este tentat să claseze magia drept o „paradigmă a trecutului”, în timp ce tânărul Culianu îi caută calea de acces, cheia secretă şi vrea să intre în pivniţa obscură unde a fost ascunsă de modernitate.

11. Una dintre ultimele ipoteze propuse de Culianu îl apropie iarăşi de tânărul magician: posibilitatea de a explora spaţiul mental nu ca pe o realitate subiectivă, ci ca pe una obiectivă, care ne-ar permite să avem acces la epoci istorice îndepărtate („strania convingere din ultimul an de viaţă”, scrie Patapievici).

12. „Culianu era interesat de ocultism deoarece spera să poată ajunge prin intermediul aprofundării lui la acel tip de raţionalitate care, dacă ar fi fost descoperit, ar fi putut să facă din magie o ştiinţă raţională”. A face din magie o ştiinţă raţională. Aici cred că este punctul nevralgic, eroarea iniţială, cea care a dus la dezamăgirile ulterioare, inevitabile.

13. Tind să cred că ştiinţa spirituală, inclusiv magia, nu se poate preda, nu poate fi încrustată în piatră, nu are reguli general valabile, nici măcar regionale. Este singura cunoaştere care nu poate fi teoretizată, este singura cunoaştere personalizată, care depinde integral de simţurile deschise ale căutătorului. Aici cunoaşterea înseamnă adulmecare şi, prin adulmecare, înaintare pe terenuri mlăştinoase, care prind forme noi în funcţie de locul în care ai ajuns, nebănuite în prealabil. Nu ţi se deschid porţi dacă înveţi şi reciţi formule magice, ci porţile trebuie să te simtă că tu însuţi iei forma cheii. Este un dans, un dialog straniu, imposibil de clarificat, între pas şi drum, între ochi şi peisaj, între suflet şi Dumnezeu. Fiinţa supremă este ascultătorul perfect, la fel cum mecanismul masiv de închidere al unui seif  ascultă reglajul cifrului. Ştiinţa spirituală este înaintarea călăuzei din filmul lui Tarkovski. Nu te poţi baza pe nimic, dar nici nu trebuie să-ţi doreşti asta, trebuie să ai smerenia cuvenită, dar şi gândul la propria smerenie te poate arunca înapoi, te poate izgoni din ”zona spirituală”.

14. Indiferent cum stau lucrurile, rămâne mai important decât orice sentimentul lui Culianu, şi primul şi ultimul, că accesul la o altă dimensiune presupune un salt în necunoscut. „Dacă am fi fiinţe bidimensionale şi am trăi pe suprafaţa unei supe aflate într-o farfurie din care, cu o lingură tridimensională, un om tridimensional tocmai mănâncă, atunci stadiul nostru de cunoaştere ar consta în capacitatea de a concepe lingura, fără a avea nicio reprezentare asupra lumii din care lingura vine să intersecteze suprafaţa supei în care ne trăim viaţa”.

( Razvan Ilie)