Cannes, 2011/ Interviu cu Woody Allen

Woody Allen: "Să dai greş la Paris e mai bine decât să reuşeşti în altă parte”

Woody Allen

În 1964, când a venit pentru prima dată la Paris, s- a îndrăgostit de oraş aşa de tare încât a vrut să se stabilească aici. În 2011, a turnat aici „ Miez de noapte la Paris” , cel de- al 42- lea film al său, cu o anume Carla Bruni.

Când aţi venit pentru prima dată la Paris?

- În 1964. Aveam 29 de ani. Eram artist de cabaret, iar Charles K Feldman, unul dintre marii producători ai vremii, m- a angajat să joc în “Quoi de neuf, Pussycat ?”, pe care îl scrisesem. Dar filmul a ieşit groaznic şi am jurat că n- am să- mi mai vând niciodată vreun scenariu.

- Aveaţi pe- atunci un one-man show care mergea bine, pe scenă. De ce- aţi trecut la cinema?

- Fiindcă aveam un trac teribil. Înainte de reprezentaţie, eram cu stomacul în gât, în fiecare seară. Aveam însă succes şi devenisem destul de cunoscut. Necazul, în meseria asta e că te produci în oraşe îndepărate, eşti tot timpul pe drum, te culci foarte târziu, eşti mereu pe baricade. După care, întâmplarea a făcut totul: într- o noapte, când îmi făceam numărul într- un cabaret din New York, i- am văzut că intră pe Warren Beatty cu soră- sa, Shirley McLaine, şi cu Charles K. Feldman. Mi- au propus atunci să le scriu ceva. Mi- au zis: „ Vrem să turnăm la Paris, că e plin de fete frumoase pe- acolo. ” Sigur că am acceptat. Până la urmă, în loc de Warren Beatty în film a fost Peter O' Toole.

- Feldman era reputat pentru succesul lui la femei ...

- Păi da! Două trăsături de caracter avea. Avea mult şarm şi era incapabil să spună adevărul ... Un escroc simpatic ... Îţi masacra scenariul, după care îţi umplea camera de flori, îţi promitea luna de pe cer, după care nu semna contractele ... Vreţi să vă spun o poveste mai picantă cu el ...?

- Of course.

- Feldman avea o mustaţă fină, de seducător, cum avea Clark Gable. Şi- o vopsea cu negru. Şi, în anumite împrejurări, i se lua vopseaua pe tipe ... Şi- a ras până la urmă mustaţa ...

- V- aţi ciondănit?

- Nu de puţine ori. În fapt tot timpul. În fiecare zi.

- De fapt, cu “Quoi de neuf, Pussycat ?” v- aţi început cariera de cineast !

- Da. Numai că a fost un coşmar artistic. Lui Feldman i s- a făcut brusc chef de o scenă cu carturi. Şi- i tot spuneam : „ Dar nicio clipă, niciun personaj nu se apropie de vreo pistă de carting! ” Dar n- avea nicio importanţă, lui îi trebuiau karturi... Cum găsea o nouă tipă, trebuia să- i dea un rol. Sau întâlnise nişte gemene şi trebuia să le dea şi lor câteba replici. Scenariul meu original a fost masacrat. Se aruncau banii pe fereastră ... Partea bună e că am fost cazat la George- V, că am stat acolo opt luni şi că m- am îndrăgostit de Paris. A fost cât pe- aci să nu mai plec.

- De ce n- aţi rămas?

- Toţi doctorii mei erau la New York.

- Aţi fi putut să nu reuşiţi.

- Da, dar să dai greş la Paris e mai bine decât să reuşeşti în altă parte ...

- Ce amintiri păstraţi din vremea aceea?

- Minunate. Alergam în toate părţile, vizitam galeriile de pictură, muzeele, am descoperit străzile Parisului, bisericile, cartierele. Nu mai văzusem aşa ceva. Modigliani, Miro, Renoir, „ Gioconda” ... În Brooklyn, cartierul meu, unica formă de artă era hotdog- ul.

- După asta aţi revenit pe scenă?

- Feldman mi- a cerut să fac figuraţie în “Casino Royale” . Şi am făcut. Aveam un rol foarte scurt, James Bond, alias doctorul Noe.

- Woody Allen în 007 ?

- Da. Aş fi putut fi şi un foarte frumos Terminator idiş.

- De la “Prends l’oseille et tire-toi” încolo, aţi controlat totul la filmele pe care le- aţi făcut. Scriptul, realizarea, alegerea actorilor...

- Da. În treacăt fie spus, pentru filmul acesta l- aş fi vrut pe Jerry Lewis. Dar n- am reuşit. M- am resemnat şi am jucat eu rolul...

- Cum au fost începuturile dvs ca regizor?

- Până la urmă, „ Quoi de neuf, Pussycat” a fost un mare succes. O societate de producţie a constatat că nu eram complet nebun, că se putea vorbi normal cu mine, şi mi- au oferit un milion de dolari, totul inclus, ca să fac un film. Am făcut aşadar „ Prends l'oseille et tire- toi” şi, când producătorii l- au văzut, au fost foarte dezamăgiţi. Am finanţat aşa ceva? În cele din urmă, pentru filmul următor, „ Bananas” , am trecut la United Artists şi au avut aceeaşi reacţie. Arthur Krim, producătorul, a făcut ochii mari şi a zis: „ Am plătit pentru aşa ceva? ” . Mai târziu a devenit suporterul meu cel mai credinicos. Am făcut împreună cincisprezece filme.

- Aţi realizat „ Annie Hall” , „ Radio Days” , „ Accords et désaccords” ... Există comici care v- au inspirat, de- a lungul anilor?

- Groucho Marx şi WC. Fields. Încă mă mai inspiră. Îl ador şi pe Chaplin. Îl prefer lui Buster Keaton. Acesta din urmă e, cu siguranţă, genial, dar îi lipseşte acel ceva uman care la Chaplin există. “Le Mécano de la General” este o capodoperă, dar “The Kid” sau “Les Lumières de la ville” sunt mai emoţionante.

- Laurel şi Hardy ?

- Nu- i suport.

- Mae West ?

- E formidabilă. Unul dintre rarii comici femei. M- am întâlnit cu ea la Hollywood. Era bine de tot septuagenară şi se plimba cu nişte culturişti în jurul ei. Am luat o masă de seară cu ea şi băieţii de pe lângă ea. A fost suprarealist totul ...

- Care sunt filmele pe care credeţi că le- aţi ratat?

- Nu- mi revăd niciodată filmele, nu pot să le apreciez. Am avut aşecuri comerciale ca de pildă “Stardust Memories”, dar eu cred că este un film reuşit. În schimb, “Manhattan”, care place la toată lumea ... mie mi se pare că e un film ratat. N- am reuşit să traduc ideea mea de origine.

- Din opera dvs. , care sunt filmele favorite?

- Sunt două: “Meurtre mystérieux à Manhattan” şi “Hollywood Ending”. Părerea mea e că este excelentă ideea cu regizorul care are o boală psihosomatică de la care orbeşte. Am jucat bine, ca actor, în film. Şi totuşi n- a avut succes. Deloc. Este o imensă prăpastie între ceea ce gândesc eu şi ceea ce percepe publicul.
" Annie Hall” , de pildă, a fost un succes şi comercial şi artistic ...
E filmul care m- a făcut cunoscut şi mi- a dat credibilitate. Am făcut multe alte filme mai bune:“Coups de feu sur Broadway”, “Match Point”, “Minuit à Paris”, dar oamenilor le place " Annie Hall” .

- A fost un film în care se făcea auzită o voce nouă ...

- Poate. " Annie Hall” mi- a deschis uşile Cinematecii franceze. Pentru prima dată am fost primit de Henri Langlois, care cred că avea vreo două sute de kilograme! Mi- a zis: „ A, văd că vă place să mâncaţi! ” - habar n- am de unde a putut vedea aşa ceva! Sunt slab ca un ţâr! - şi ne- am dus la un restaurant. A mâncat şi toată mâncarea mea. După care mi- a arătat “Le Triomphe de la volonté” al lui Leni Riefenstahl.

- Aţi revenit în Franţa ca să turnaţi un alt film ...

- Da, “Guerre et amour”, în 1974. Şi iarăşi, în fiecare seară eram pe străzile din Paris. La fel de încântat. Mi- amintesc că atunci locuiam la Plaza Athénée, cu Diane Keaton. Da' eram cam ţăran ... Într- o seară, cobor să iau cina cu Diane Keaton. Ni se serveşte caviar. Nu mai văzusem în viaţa mea, nu ştiam ce e, dar mi s- a părut bun. Şi şeful de sală ne întreabă dacă mai vrem. Am zis: „ OK. ” . Credeam că se serveşte la discreţie. Şi iar întreabă, şi mai aduce şi tot aşa... A fost o notă de plată colosală!

- Aveţi adesea aceiaşi colaboratori, aceleaşi surse muzicale, aceleaşi personaje ... Chiar şi genericele le scrieţi cu acelaşi font, windsor ...

- Am şi eu micile mele tabieturi. Când am debutat, era moda genericelor demente, ca în “La Panthère rose” şi asta înghiţea jumătate din bugetul filmului. Aşa că am încercat să le fac asemănătoare, cu mai puţini bani. Pentru genericul de la “Tout ce que vous avez toujours voulu savoir sur le sexe”, directorul artistic mi- a propus să filmez o încăpere albă, cu iepuri albi de casă, care sunt simboluri sexuale. Aşa că am închiriat două sute de iepuri. Dar, de cum i- am adus, iepurii s- au strâns într- o grămadă compactă. Ne trebuiau mai mulţi. Am mai închiriat două sute! Acelaşi rezultat! Am sfârşit prin a închiria toţi iepurii albi de casă din Paris, cred că erau vreo cinci mii! Şi tot nu erau destui! De- atunci am hotărât să fac generice simple. Şi n- am mai schimbat...

- În “Minuit à Paris”, aveţi o nouă actriţă...

- A, da! Lucrurile au fost simple. Acum un an, când am trecut prin Paris, am fost invitat la un brunch de preşedintele Sarkozy. A fost foarte plăcut, Carla Bruni a fost o gazdă zâmbitoare, amândoi au fost foarte primitori. După ce m- am întors la hotel, mi- am zis că ar da foarte bine în noul meu scenariu. I- am propus, iar ea a acceptat să joace rolul ghidului de turişti. Condiţia a fost ca turnarea filmului să nu o monopolizeze mai mult de câteva zile. A fost perfectă, contrar a ceea ce se spune în ziare. A fost punctuală, îşi cunoştea replicile, o plăcere să lucrezi cu ea... Mi- a spus: „ Cel puţin, am să pot povesti copiilor că am jucat într- un film de Woody Allen. ”

- În viaţă sunteţi cam conservator, nu?

- Este un mod frumos de a spune. În realitate sunt un laş.