Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din
China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în
timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea
secolului XX.
Pe 11 octombrie 2012 Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost atribuit scriitorului chinez MoYan (născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei). Motivaţia juriului Nobel: „Cu un realism halucinant, îmbină legendele, istoria şi actualitatea“. Autor prolific, care a publicat din 1981, anul debutului său editorial, până în prezent peste zece romane şi optzeci de povestiri, Mo Yan îşi câştigă renumele internaţional cu romanul Sorgul roşu, apărut în 1987 şi tradus strălucit în limba română de Dinu Luca în 2008, în colecţia „Raftul Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction. Ecranizarea omonimă din 1987, regizată de Zhang Yimou, a primit Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988. Romanele şi povestirile lui Mo Yan au fost traduse în numeroase limbi şi recompensate cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul Laure Bataillin, în 2001, Premiul Internaţional de Literatură Nonino, în 2005, Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka XVII, în 2006, Premiul Newman pentru Literatură Chineză, în 2009, Premiul de Literatură Manhae, în 2011 şi Premiul Mao Dun, în 2011. Capodopera de până acum a lui Mo Yan, romanul Obosit de viaţă, obosit demoarte, devenit bestseller în Suedia în primăvara acestui an, din care vă oferim fragmentul următor, este în curs de apariţie la Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, în versiunea excepţională a lui Dinu Luca şi va fi lansat în luna noiembrie la Târgul de Carte Gaudeamus.
Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus la cazne, ţipetele lui îl înduioşează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria, Ximen trebuie să parcurgă un lung şir de reîncarnări: mai întâi măgar, apoi vită de povară, câine, maimuţă, şi tot aşa, potrivit învăţăturilor budiste, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. În lungii ani ai vieţilor pe care le trăieşte, Ximen este martorul şi cronicarul unei jumătăţi de secol în China rurală, oglindind chipul unei lumi aparte, în care cei mulţi se văd mereu siliţi să se supună şi să se adapteze în faţa legilor dictate de cei puţini, făuritorii unei Istorii cu chip inuman. Roman total, în care realismul magic se îmbină cu realismul cel mai dur, scris cu umor negru şi o extraordinară inventivitate lingvistică, Obosit de viaţă, obosit de moarte e destinat să devină un clasic al literaturii contemporane.
Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian; Bai Yingchun alină cu mare drag un măgar orfan
Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa impunătoare.
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi pe când era copil şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul din lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor 80 de mu de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul, argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu de mult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing’er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit „doamna Ximen, născută Bai“. Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie.
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele – cele mari cu prea-plin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji – o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde”, ca să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jurîmprejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu1 din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de Anul Nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar puteai perfect de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene,2 dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi din cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi pentru îngrăşămînt – nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nordest, eu tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta uscam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea întorceam pământul, iar în douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun proprietar.
Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene stranii şi misterioase şi dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am vă- zut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapis lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea „Omul moare, mătărânga ba.” Pentru omul ăsta de se prăpădise – el da, mătărânga ba – la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l pe braţe pe acest copil îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că dacă salvezi viaţa unui om faci lucru mai bun decât dacă durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de adevărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură o viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite eu în ce fel întristător am ieşit eu din scenă – în cer şi pe pământ, între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să înţeleg!
L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus:
– Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de nămol.
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a zis „Bunico”, bucurând- o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a scuturat din cap de căpăţîna-i semăna şi mai mult cu o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea „Tată de suflet”, iar când o vedea pe Bai îi zicea „Mamă de suflet”. Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. „Cine nu munceşte nu mănâncă”: e drept că vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă:
– Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, „Faţă Albastră“: numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian.
El a zis:
– Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian – Ximen Lanlian.
I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul plac şi că să muncească bine, şi după vreo douăzeci ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii – mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? – , iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună, şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic.
– Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
– Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao!
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre: deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a cuprins deznădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze.
– Mai repede, adu un ştergar!
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însăcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!.... iiiiih!.... Era femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică; numele de familie nui era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primăvară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice – o faţă pe care citeai numai semne bune – , şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima:
– Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac – i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pămîntul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de teamă ca din Yingchun să nu strecoare afară vreun demon.
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză, i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile, şi dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios:
– Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut.
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului – iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului:
– E o vorbă din vechime care spune: „Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu-mi e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mie teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie?
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa.
Pe 11 octombrie 2012 Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost atribuit scriitorului chinez MoYan (născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei). Motivaţia juriului Nobel: „Cu un realism halucinant, îmbină legendele, istoria şi actualitatea“. Autor prolific, care a publicat din 1981, anul debutului său editorial, până în prezent peste zece romane şi optzeci de povestiri, Mo Yan îşi câştigă renumele internaţional cu romanul Sorgul roşu, apărut în 1987 şi tradus strălucit în limba română de Dinu Luca în 2008, în colecţia „Raftul Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction. Ecranizarea omonimă din 1987, regizată de Zhang Yimou, a primit Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988. Romanele şi povestirile lui Mo Yan au fost traduse în numeroase limbi şi recompensate cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul Laure Bataillin, în 2001, Premiul Internaţional de Literatură Nonino, în 2005, Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka XVII, în 2006, Premiul Newman pentru Literatură Chineză, în 2009, Premiul de Literatură Manhae, în 2011 şi Premiul Mao Dun, în 2011. Capodopera de până acum a lui Mo Yan, romanul Obosit de viaţă, obosit demoarte, devenit bestseller în Suedia în primăvara acestui an, din care vă oferim fragmentul următor, este în curs de apariţie la Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, în versiunea excepţională a lui Dinu Luca şi va fi lansat în luna noiembrie la Târgul de Carte Gaudeamus.
Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus la cazne, ţipetele lui îl înduioşează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria, Ximen trebuie să parcurgă un lung şir de reîncarnări: mai întâi măgar, apoi vită de povară, câine, maimuţă, şi tot aşa, potrivit învăţăturilor budiste, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. În lungii ani ai vieţilor pe care le trăieşte, Ximen este martorul şi cronicarul unei jumătăţi de secol în China rurală, oglindind chipul unei lumi aparte, în care cei mulţi se văd mereu siliţi să se supună şi să se adapteze în faţa legilor dictate de cei puţini, făuritorii unei Istorii cu chip inuman. Roman total, în care realismul magic se îmbină cu realismul cel mai dur, scris cu umor negru şi o extraordinară inventivitate lingvistică, Obosit de viaţă, obosit de moarte e destinat să devină un clasic al literaturii contemporane.
Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian; Bai Yingchun alină cu mare drag un măgar orfan
Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa impunătoare.
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi pe când era copil şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul din lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor 80 de mu de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul, argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu de mult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing’er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit „doamna Ximen, născută Bai“. Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie.
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele – cele mari cu prea-plin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji – o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde”, ca să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jurîmprejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu1 din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de Anul Nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar puteai perfect de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene,2 dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi din cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi pentru îngrăşămînt – nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nordest, eu tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta uscam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea întorceam pământul, iar în douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun proprietar.
Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene stranii şi misterioase şi dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am vă- zut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapis lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea „Omul moare, mătărânga ba.” Pentru omul ăsta de se prăpădise – el da, mătărânga ba – la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l pe braţe pe acest copil îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că dacă salvezi viaţa unui om faci lucru mai bun decât dacă durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de adevărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură o viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite eu în ce fel întristător am ieşit eu din scenă – în cer şi pe pământ, între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să înţeleg!
L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus:
– Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de nămol.
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a zis „Bunico”, bucurând- o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a scuturat din cap de căpăţîna-i semăna şi mai mult cu o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea „Tată de suflet”, iar când o vedea pe Bai îi zicea „Mamă de suflet”. Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. „Cine nu munceşte nu mănâncă”: e drept că vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă:
– Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, „Faţă Albastră“: numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian.
El a zis:
– Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian – Ximen Lanlian.
I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul plac şi că să muncească bine, şi după vreo douăzeci ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii – mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? – , iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună, şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic.
– Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
– Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao!
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre: deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a cuprins deznădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze.
– Mai repede, adu un ştergar!
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însăcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!.... iiiiih!.... Era femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică; numele de familie nui era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primăvară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice – o faţă pe care citeai numai semne bune – , şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima:
– Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac – i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pămîntul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de teamă ca din Yingchun să nu strecoare afară vreun demon.
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză, i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile, şi dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios:
– Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut.
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului – iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului:
– E o vorbă din vechime care spune: „Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu-mi e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mie teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie?
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa.
