Se afișează postările cu eticheta Nobel. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nobel. Afișați toate postările
marți, 6 octombrie 2015
Veşti din China: Nobel pentru medicină
Cercetătoarea chineză Tu Youyou a primit Premiul Nobel pentru medicină pe anul 2015 pentru descoperirea unui nou tratament al paludismului. În fotografia de mai jos dna Tu Youyou este fotografiată cu ocazia decernării în septembrie 2011 în SUA/ New York a premiului Lasker.
miercuri, 16 aprilie 2014
Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină
In preajma Pastelui, un articol provenind din lumea occidentala, unde a fi credincios e demult sinonim cu a fi daca nu usor naiv si simplu la minte ( ca sa nu spun redus) cel putin ciudatel... Si totusi, iata opinia uni medic, laureat al unui premiu Nobel.
Printre multe alte opinii ale unor oameni de stiinta de altfel.
Printre multe alte opinii ale unor oameni de stiinta de altfel.
Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.
"Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de apa si oxigen.”- Dr. Alexis Carrel
Introducere
Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.
În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.
Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii
În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.
"Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de apa si oxigen.”- Dr. Alexis Carrel
Introducere
Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.
În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.
Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii
În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.
Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm
Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ” A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.
Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”
Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.
Unde şi cum să ne rugăm
Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.
Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
Efectele rugăciunii
Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.
Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.
Efectele psihofiziologice
Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.
Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.
Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.
Efectele curative
În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.
În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.
Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.
Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.
Semnificaţia rugăciunii
În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.
Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.
În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.
Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
Concluzii
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.
Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ” A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.
Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”
Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.
Unde şi cum să ne rugăm
Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.
Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
Efectele rugăciunii
Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.
Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.
Efectele psihofiziologice
Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.
Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.
Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.
Efectele curative
În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.
În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.
Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.
Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.
Semnificaţia rugăciunii
În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.
Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.
În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.
Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
Concluzii
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.
vineri, 18 octombrie 2013
GENOMUL POPORULUI ROMÂN ÎN VIZIUNEA LUI GEORGE EMIL PALADE
GENOMUL POPORULUI ROMÂN ÎN VIZIUNEA LUI
GEORGE EMIL PALADE (D 1)
Nicolae M. Constantinescu
GEORGE EMIL PALADE (D 1)
Nicolae M. Constantinescu
Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România
Dedic această comunicare împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui George Emil Palade -premiant Nobel- care a văzut lumina zilelor la Iaşi în ziua de 19 noiembrie 1912.
Am ţinut această prelegere la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” în luna aprilie 2012, apoi la Iaşi, Târgu Mureş, Arad, Ploieşti, în faţa studenţilor de la facultatea de Medicină din Bucureşti şi la Institutul Agronomic din Bucureşti - şi voi căuta să o prezint în cât mai multe locuri din ţară, fiindcă tratează o temă profund românească. Mă bucur că în calitatea mea de membru fondator al Fundaţiei Tzigara Samurcaş, mi s-a oferit oportunitatea de a o ţine şi aici, la Muzeul Ţăranului Român, fiindcă după cum veţi vedea personajul principal al eseului meu este ţăranul român. Pe această cale îmi exprim recunoştinţa mea domnului director general Virgil Niţulescu pentru generozitatea cu care m-a primit.
Titlul pe care l-am ales mi-a fost sugerat de o discuţie pe care am avut-o în 1999 cu profesorul Palade la Universitatea La Jola din San Diego, în sudul Californiei. Îi solicitasem profesorului să mă primească, eu reprezentând la vremea aceea interesele diplomatice ale României pe coasta de vest a Statelor Unite. I-am prezentat situaţia din ţară – dificilă şi pe plan material şi pe plan spiritual, datorită în mare parte mentalităţii de a supravieţui cu orice preţ pe formula sauve qui peut, care îi făcuse pe mulţi imorali, egoişti, lipsiţi din ce în ce mai mult de ancestralul spirit românesc al întrajutorării.
Profesorul m-a ascultat, a zâmbit (D 2) şi cu o voce calmă mi-a spus: “domnule doctor lucrurile se vor îmbunătăţi la Români. Şi-ţi spun aceasta fiindcă aşa cum fiecare om are genomul lui, la fel se poate vorbi despre o genomică a unei naţii, care la români este reprezentată de capacitatea formidabilă de a renaşte din cenuşă. Şi lucrul acesta nu l-am observat doar odată, nu l-am observat doar într-un singur loc, ci el a reverberat pe tot teritoriul ţării noastre, ori de câte ori românul distrus material sau sufleteşte, a avut forţa de a o lua de la început, de a reporni aproape de la 0, de a reclădi, de a reconstrui mediul în care trăia şi de a se reface şi pe el.”
Eu mă uitam la profesor puţin descumpănit şi de aceea cred că a socotit cu cale să întărească cele spuse cu un exemplu: “uite domnule doctor, satul X -să zicem din Moldova- este prădat de tătari. Cine a apucat să fugă s-a ascuns în codrii. Restul au fost luaţi robi, satului i s-a dat foc, vitele au fost luate, hambarele au fost golite. După ce hoarda se retrage, oamenii rămaşi în viaţă se reîntorc şi constată prăpădul. Ei ştiu de la bătrâni că tătarii nu calcă acelaşi loc decât după 15-20 de ani, pentru ca să aibă din nou ce prăda. Deci reîntorşi oamenii îşi reclădesc gospodăriile din cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix,(D3) pasăre mitică, ce poseda proprietatea de autoincendiere periodică şi de regenerare din propria cenuşă. Comparaţia cu pasărea Phoenix nu se referă doar la refacerea din cenuşă ci şi la longevitatea extraordinară a ei, care o plasa în rândul fiinţelor nemuritoare”.
“Bine domnule professor”, i-am spus eu “ oamenii aceia care se întorceau după 2-3-4 săptămâni, aveau ca model al refacerii vechea locuinţă, reluau nişte relaţii sociale solide şi respectate, refăceau structura satului pe tipare bine cunoscute. Noi acuma după 45 de ani de comunism constatăm că textura socială s-a rupt, numai avem modele, s-a pervertit totul, nu mai există cultul familiei, cultul proprietăţii s-a depreciat devenind o valoare nesigură, ne lipsesc simbolurile. Şi în fond ce modele am mai putea constitui noi pentru cei tineri, din moment ce a trebuit să facem compromisuri pentru a supravieţui, ne-am dovedit treptat în mai mică sau în mai mare măsură nişte colaboraţionişti cu puterea sovietică şi apoi cu puterea comunistă emanată din dictatura proletariatului. Fiindcă-am spus eu apăsat- şi tăcerea în faţa fărădelegilor a fost tot o formă de colaboraţionism”.
Profesorul m-a lăsat să termin şi mi-a spus: “îţi înţeleg nemulţumirea şi frustrările, care însă nu pot fi generalizate fiindcă au existat şi oameni care au dus-o bine şi regretă comunismul, după cum au fost alţii care au ripostat într-un fel sau altul şi au sfârşit în închisori. Pentru a construi o Românie viabilă şi onorabilă(D 4) aveţi nevoie de modele ale unor oameni normali, de onoare, care-şi respectă cuvântul dat şi pentru aceasta, lăsaţi cât mai mulţi tineri să iasă din ţară şi să ia contact cu oamenii şi cu modul de viaţă din ţările civilizate, cu democraţiile consolidate. Reîntorşi în ţară ei vor reface textura aceia socială despre care dumneata spuneai că s-a rupt şi care are la bază principiul ierarhiei valorilor umane. Mulţi nu se vor mai întoarce, dar chiar dacă ar reveni 5% dintre cei plecaţi, ei vor acţiona ca nişte enzime pe substratul avid de refacere, care este reprezentat de o mare parte a poporului român. Şi îţi spun aceasta fiindcă românii au avut o scară de valori(D 5), care le-a permis să preţuiască la sat pe fruntaşii satului, pe gospodarii satului, în lumea muncitorilor pe meşteri, în lumea intelectualilor pe cărturari, în genere pe cei care făceau artă prin profesiunile lor”.
Am reflectat mult la cele spuse de profesorul Palade, în deosebi la actualitatea lor faţă de starea în care ne aflăm astăzi în România. Fiindcă la toate temerile mele profesorul ripostase atunci foarte hotărât: “ domnule doctor românii, aflaţi la intersecţia a trei imperii( D 6 ) au avut de suportat situaţii dintre cele mai grave în ultimele sute de ani şi totuşi au ieşit la liman. Gândeşte-te că în 1917 rămăsese din România o limbă de pământ între Carpaţi şi Prut. Dacă cineva ar fi spus atunci că în ceva mai mult de un an se va reface România din Muntenia, Moldova şi Transilvania ar fi fost taxat de nebun. Şi acest lucru iată, s-a întâmplat! La fel se va reface şi acum România, dar trebuie puţină răbdare”.
De unde oare plecase această convingere nestrămutată a profesorului Palade (D7), refacerea noastră din cenuşă, pe care o considera drept caracteristică poporului român, înscrisă într-un genom colectiv?
Conform definiţiei, genomica unui organism reprezintă totalitatea informaţiilor sale ereditare şi codul său ADN. Enunţând sintagma genomul poporului român, George Emil Palade folosea o metaforă pentru a enunţa ceva ce ne este caracteristic îndeosebi nouă românilor şi care a stat la baza stabilităţii noastre teritoriale, în ciuda tuturor vicisitudinilor la care am fost supuşi de a lungul timpului. Iar în centrul discuţiei profesorul Palade l-a aşezat cu hotărâre pe ţăran.
Pe baza discuţiei pe care am prezentat-o mai sus mi-aş permite două comentarii, care cred că l-au condus şi pe profesorul Palade la enunţarea teoriei pe care mi-a prezentat-o (D8):
1-ţăranul român este păstrătorul efectiv al teritoriului nostru naţional;
2-pentru ţăran satul reprezintă centrul lumii, satul devine atemporal.
Din păcate comunismul i-a dat ţăranului cea mai grozavă lovitură (D9): l-a dezrădăcinat, l-a rupt de pământul lui. Iată că şi după 1989, deşi a primit o parte din pământul pe care l-a avut, lipsit de mijloacele de a-l putea lucra, care nu i-au fost restituite- şi supus la legislaţii aberante privind restituirea proprietăţii pe vechile amplasamente, ţăranul român a făcut cel mai grav lucru cu putinţă: şi-a înstrăinat pământul atâta cât îi fusese restituit, l-a vândut mai pe nimic, permiţând constituirea unor latifundii de zeci de mii de hectare, aflate în posesia unor îmbogăţiţi peste noapte sau a străinilor iar din restul de 4,2 milioane de gospodării ţărăneşti, care şi-au păstrat pământul- 2,8 milioane practică o agricultură de subsistenţă, cu mai puţin de 1 ha de familie. Eu am o comparaţie plastică pentru situaţia în care a fost pus ţăranul, atunci când şi-a recăpătat pământul, dar nu şi uneltele/vitele care îi fuseseră luate la colectivizare: este ca şi cum eu ca chirurg aş intra în sala de operaţii, unde găsesc bolnavul adormit pe masă dar constat că nu am nici un instrument chirurgical pentru a-l putea opera. Cam în situaţia asta s-au găsit mulţi dintre ţărani după 1989. Am în minte o imagine dramatică, pe care am văzut-o din mersul maşinii în care mă aflam alături de Octavian Paler în 1991: pe un ogor plugul era tras de o vacă şi de ţăran iar la coarnele plugului era femeia lui!
Iată însă că momentul de cotitură prevăzut de G.E.Palade( D10), a venit odată cu sutele de mii de ţărani care au plecat peste hotare la munci agricole, unde au câştigat în afară de bani şi experienţa unui alt fel de viaţă. Un rol similar l-au jucat pentru Români în zilele noastre- căpşunarii(D11). Primele investiţii pe care le-au făcut acasă cu banii câştigaţi peste hotare au fost în construcţia de case, în achiziţia de maşini şi echipament agricol ( de la un tractor pentru 90 ha în 1989 s-a ajuns la 1 tractor pentru 53 de ha în 2008). Iată că modelul preluat din afară începe să opereze. Vă dau un exemplu luat la întâmplare(D12): 2 soţi din comuna Rebra- Maramureş pleacă în Spania, unde câştigă bani frumoşi, pe care-i investesc acasă şi se chivernisesc. Jumătate din sat le urmează exemplul.
Dacă majoritatea românilor plecaţi peste hotare pentru a face bani s-au adaptat din mers normelor şi conduitelor de viaţă, pe care şi le-au însuşit, trebuie să remarc existenţa unei părţi din aceşti români plecaţi, care şi-au fixat ca obiectiv obţinerea banilor fără muncă, din furt. În a doua jumătate a lunii august 2012 am vizitat toată Toscana, cu un prieten cu maşina lui. Mi-a crăpat obrazul de ruşine când pe unul din pereţii carierei de marmură de la Carrara şi pe un drum lăturalnic am văzut scris : meno romeni, meno furti (mai puţini români, mai puţine furturi).
Doamnelor şi domnilor,
Renaşterea anticipată de Palade trebuie să se producă nu numai în stilul nostru de viaţă, în bunăstare, dar şi în moralitatea pe care o demonstrăm!
Oricum faptul acesta că există mai multe milioane de gospodării ţărăneşti în România unde se trăieşte greu, dar că mulţi ţărani au fost peste hotare la munci agricole unde au văzut un alt fel de viaţă, în care munca este răsplătită incomparabil mai bine decât la noi, mă face să consider că teoria renaşterii din cenuşă va continua să fie operaţională la Români. În fond acest genom colectiv al celui mai fidel cetăţean al României, al ţăranului român, explică rezistenţa şi persistenţa poporului român pe aceste meleaguri, fapt accentuat de Liviu Rebreanu în celebrul său discurs de recepţie la Academia Română din 29 mai 1940, discurs intitulat :”Lauda ţăranului român”(D13).
Ţăranul român este capabil de refacerea din cenuşă fiindcă are în el fixată- amprenta ereditară a culturii noastre de veacuri. Această matrice stilistică după cum o denumea Lucian Blaga în alt discurs de recepţie la Academia Română din 5 iunie 1937(D14), intitulat “Elogiul satului românesc”, conferă autenticitate satului românesc şi-i dă aparenţa de cosmocentrism. Se poate spune (D15) că într-o bună parte a satelor din zona de câmpie şi în aproape toate satele de munte există un suflet colectiv moştenit de la bătrâni şi transmis urmaşilor, în timp ce la oraş- în cel mai bun caz- nu putem vorbi decât de un interes colectiv.
Dacă acceptăm chiar metaforic vorbind, această genomică antropologică la români lansată de George Emil Palade, înseamnă că ar trebui să acceptăm şi existenţa unui fenotip colectiv(D16). Într-adevăr la noi multe dintre sate/comune/zone/ţinuturi ţin la autonomia lor în port, în obiceiuri, în cântece, în meşteşuguri, în serbări- proces aflat în plină desvoltare-şi transmis urmaşilor- şi asta fiindcă omul de la ţară nu se simte provincial, ci în centrul lumii fie că este vorba de Ţara Oaşului, de Ţara Zarandului, de Ţara Bârsei, de Ţara Haţegului, de Ţara Năsăudului, de Ţara Oltului, de Ţara Loviştei, de Ţara Târnavelor, de Ţara Dornelor, de Ţara Făgăraşului sau de Ţinutul Moţilor, de Ţinutul Muscelului, de Mărginimea Sibiului, de zona Rucărului ca să dau câteva exemple.
Lucian Blaga preciza în urmă cu peste 7 decenii, că pentru ţăranul român pământul nu este un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment de venerare(D17). Şi aceasta fiindcă destinul pământului, care ne-a crescut, comandă şi destinul desvoltării neamului nostru. Iată de ce ţăranul a fost prototipul la care s-a referit George Emil Palade când a vorbit de un destin încriptat în neamul românesc, care-i permite renaşterea când e aproape căzut la pământ şi apoi continuitatea pe aceste meleaguri.
Revenind deci cu o încercare de răspuns care să ne explice geneza acestei idei forţă am căutat în opera savantului elemente cu care să pot face cât de cât o legătură. După cum este bine cunoscut George Emil Palade a fost descoperitorul unei lumi noi, a lumii inframicroscopice din interiorul celulei. Unul din capitolele care l-au făcut celebru priveşte studiul membranelor intracelulare, structuri selective, care învelesc toate organitele din interiorul citoplasmei şi permit trecerea doar a unor substanţe din mediul citoplasmic în interiorul acestor organite. Prin activitatea lor, aceste citomembrane asigură individualitatea şi buna funcţionare a organitelor pe care le acoperă. Aceste membrane suferă un proces continuu de degradare prin funcţionare, urmat de o refacere promptă. Ele sunt ca un zid cu o structură dinamică, în plină mişcare, în care pietrele şi bolovanii- adică moleculele de lipide şi proteine- sunt mereu înlocuite cu altele noi. Dar observaţia cu adevărat genială a profesorului a fost ideea continuităţii în timp a acestor membrane intra-celulare, întrucât ele nu apar niciodată de novo, ci derivă din zestrea de citomembrane pe care o transmit strămoşii prin cei doi gameţi-masculin şi femenin- în momentul fecundaţiei. Celulele fiice preiau deci tipul de organizare ale structurilor acestor citomembrane de la ovul şi de la spermatozoid, care nu-şi schimbă pattern-ul structural, nici plasamentul în spaţiul celular, numai că se reînnoiesc mereu. Acest sistem de citomembrane asigură continuitatea de funcţie a celulei la urmaşi.
Necontenita refacere a membranelor celulare, prin care se păstrează individualitatea fiecărei celule a fost asemuită de George Emil Palade cu o pasăre Phoenix. Iată deci de unde cred că s-a făcut transferul, pe care George Emil Palade l-a aplicat ulterior şi naţiei noastre, considerând că la români procesul refacerii în continuitate este un dat genetic.
Tiparele acestea de continuitate au fost cu atât mai efective, cu cât s-au impus mai inconştient şi mai neîntrerupt. Iar markerul cel mai elocvent al acestui proces a fost şi este copilul de ţăran, care ar trebui să beneficieze de un interes şi de oportunităţi infinit mai mari decât cele care îi sunt oferite astăzi. Şi fac această afirmaţie, întrucât la sat copilul are sensibilităţi metafizice după cum spunea Blaga, are ochii atârnaţi de cer, într-un spaţiu populat cu locuri mitologice, cu o lume care se sfârşeşte pentru el la orizont. Om mare este cel care nu şi-a pierdut inima lui de copil, spunea Meng-Tseu, iar Blaga constată la rândul său că în cimitirele unde există pomi fructiferi, copiii muşcă din poame ca să vadă ce gust au morţii! Iată de ce viaţa la sat conferă ţăranului, chiar şi în zilele noastre, conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.
S-ar putea opina că satul prezentat de Blaga şi ţăranul lăudat de Rebreanu nu mai există astăzi, că peste tot ţăranul s-a degradat, că satul s-a depopulat, că tot ceea ce am declarat eu până acuma aparţine în totalitate unui trecut, care nu se va mai reîntoarce. Fals, absolut fals, indiferent de câte exemple mi se vor aduce, mai ales din satele extracarpatice!
Doamnelor şi domnilor,
Ţăranul are şi astăzi aceiaşi dragoste de pământ şi de ceea ce îi oferă el(D18). Ce îi lipseşte ţăranului este încrederea în ordinea firească a lucrurilor, care pentru el înseamnă: respectul proprietăţii, neîncălcarea legilor mai ales de către cei chemaţi să le aplice, introducerea lui ca producător de bunuri în circuitul economic al ţării pentru a putea capitaliza, ameliorarea infrastructurii şi a serviciilor publice la sat în aceiaşi măsură în care ele operează la oraş. Şi am făcut aceste consideraţii fiindcă perpetuarea acestei lipse de încredere a ţăranului a dus la această gravă eroare apărută în genomul colectiv: ţăran care-şi vinde pământul întrucât nu are cum să-l muncească(D19).
În final aşi dori să remarc faptul că George Emil Palade a observat societatea şi poporul român cu aceiaşi minuţiozitate şi scrupulozitate cu care a privit în interiorul celulei. Viziunea lui asupra poporului din care facem parte cu toţii, deschide câmpuri fertile pentru cercetarea antropologică, întrucât ea vine de la un premiant Nobel.
De unde oare plecase această convingere nestrămutată a profesorului Palade (D7), refacerea noastră din cenuşă, pe care o considera drept caracteristică poporului român, înscrisă într-un genom colectiv?
Conform definiţiei, genomica unui organism reprezintă totalitatea informaţiilor sale ereditare şi codul său ADN. Enunţând sintagma genomul poporului român, George Emil Palade folosea o metaforă pentru a enunţa ceva ce ne este caracteristic îndeosebi nouă românilor şi care a stat la baza stabilităţii noastre teritoriale, în ciuda tuturor vicisitudinilor la care am fost supuşi de a lungul timpului. Iar în centrul discuţiei profesorul Palade l-a aşezat cu hotărâre pe ţăran.
Pe baza discuţiei pe care am prezentat-o mai sus mi-aş permite două comentarii, care cred că l-au condus şi pe profesorul Palade la enunţarea teoriei pe care mi-a prezentat-o (D8):
1-ţăranul român este păstrătorul efectiv al teritoriului nostru naţional;
2-pentru ţăran satul reprezintă centrul lumii, satul devine atemporal.
Din păcate comunismul i-a dat ţăranului cea mai grozavă lovitură (D9): l-a dezrădăcinat, l-a rupt de pământul lui. Iată că şi după 1989, deşi a primit o parte din pământul pe care l-a avut, lipsit de mijloacele de a-l putea lucra, care nu i-au fost restituite- şi supus la legislaţii aberante privind restituirea proprietăţii pe vechile amplasamente, ţăranul român a făcut cel mai grav lucru cu putinţă: şi-a înstrăinat pământul atâta cât îi fusese restituit, l-a vândut mai pe nimic, permiţând constituirea unor latifundii de zeci de mii de hectare, aflate în posesia unor îmbogăţiţi peste noapte sau a străinilor iar din restul de 4,2 milioane de gospodării ţărăneşti, care şi-au păstrat pământul- 2,8 milioane practică o agricultură de subsistenţă, cu mai puţin de 1 ha de familie. Eu am o comparaţie plastică pentru situaţia în care a fost pus ţăranul, atunci când şi-a recăpătat pământul, dar nu şi uneltele/vitele care îi fuseseră luate la colectivizare: este ca şi cum eu ca chirurg aş intra în sala de operaţii, unde găsesc bolnavul adormit pe masă dar constat că nu am nici un instrument chirurgical pentru a-l putea opera. Cam în situaţia asta s-au găsit mulţi dintre ţărani după 1989. Am în minte o imagine dramatică, pe care am văzut-o din mersul maşinii în care mă aflam alături de Octavian Paler în 1991: pe un ogor plugul era tras de o vacă şi de ţăran iar la coarnele plugului era femeia lui!
Iată însă că momentul de cotitură prevăzut de G.E.Palade( D10), a venit odată cu sutele de mii de ţărani care au plecat peste hotare la munci agricole, unde au câştigat în afară de bani şi experienţa unui alt fel de viaţă. Un rol similar l-au jucat pentru Români în zilele noastre- căpşunarii(D11). Primele investiţii pe care le-au făcut acasă cu banii câştigaţi peste hotare au fost în construcţia de case, în achiziţia de maşini şi echipament agricol ( de la un tractor pentru 90 ha în 1989 s-a ajuns la 1 tractor pentru 53 de ha în 2008). Iată că modelul preluat din afară începe să opereze. Vă dau un exemplu luat la întâmplare(D12): 2 soţi din comuna Rebra- Maramureş pleacă în Spania, unde câştigă bani frumoşi, pe care-i investesc acasă şi se chivernisesc. Jumătate din sat le urmează exemplul.
Dacă majoritatea românilor plecaţi peste hotare pentru a face bani s-au adaptat din mers normelor şi conduitelor de viaţă, pe care şi le-au însuşit, trebuie să remarc existenţa unei părţi din aceşti români plecaţi, care şi-au fixat ca obiectiv obţinerea banilor fără muncă, din furt. În a doua jumătate a lunii august 2012 am vizitat toată Toscana, cu un prieten cu maşina lui. Mi-a crăpat obrazul de ruşine când pe unul din pereţii carierei de marmură de la Carrara şi pe un drum lăturalnic am văzut scris : meno romeni, meno furti (mai puţini români, mai puţine furturi).
Doamnelor şi domnilor,
Renaşterea anticipată de Palade trebuie să se producă nu numai în stilul nostru de viaţă, în bunăstare, dar şi în moralitatea pe care o demonstrăm!
Oricum faptul acesta că există mai multe milioane de gospodării ţărăneşti în România unde se trăieşte greu, dar că mulţi ţărani au fost peste hotare la munci agricole unde au văzut un alt fel de viaţă, în care munca este răsplătită incomparabil mai bine decât la noi, mă face să consider că teoria renaşterii din cenuşă va continua să fie operaţională la Români. În fond acest genom colectiv al celui mai fidel cetăţean al României, al ţăranului român, explică rezistenţa şi persistenţa poporului român pe aceste meleaguri, fapt accentuat de Liviu Rebreanu în celebrul său discurs de recepţie la Academia Română din 29 mai 1940, discurs intitulat :”Lauda ţăranului român”(D13).
Ţăranul român este capabil de refacerea din cenuşă fiindcă are în el fixată- amprenta ereditară a culturii noastre de veacuri. Această matrice stilistică după cum o denumea Lucian Blaga în alt discurs de recepţie la Academia Română din 5 iunie 1937(D14), intitulat “Elogiul satului românesc”, conferă autenticitate satului românesc şi-i dă aparenţa de cosmocentrism. Se poate spune (D15) că într-o bună parte a satelor din zona de câmpie şi în aproape toate satele de munte există un suflet colectiv moştenit de la bătrâni şi transmis urmaşilor, în timp ce la oraş- în cel mai bun caz- nu putem vorbi decât de un interes colectiv.
Dacă acceptăm chiar metaforic vorbind, această genomică antropologică la români lansată de George Emil Palade, înseamnă că ar trebui să acceptăm şi existenţa unui fenotip colectiv(D16). Într-adevăr la noi multe dintre sate/comune/zone/ţinuturi ţin la autonomia lor în port, în obiceiuri, în cântece, în meşteşuguri, în serbări- proces aflat în plină desvoltare-şi transmis urmaşilor- şi asta fiindcă omul de la ţară nu se simte provincial, ci în centrul lumii fie că este vorba de Ţara Oaşului, de Ţara Zarandului, de Ţara Bârsei, de Ţara Haţegului, de Ţara Năsăudului, de Ţara Oltului, de Ţara Loviştei, de Ţara Târnavelor, de Ţara Dornelor, de Ţara Făgăraşului sau de Ţinutul Moţilor, de Ţinutul Muscelului, de Mărginimea Sibiului, de zona Rucărului ca să dau câteva exemple.
Lucian Blaga preciza în urmă cu peste 7 decenii, că pentru ţăranul român pământul nu este un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment de venerare(D17). Şi aceasta fiindcă destinul pământului, care ne-a crescut, comandă şi destinul desvoltării neamului nostru. Iată de ce ţăranul a fost prototipul la care s-a referit George Emil Palade când a vorbit de un destin încriptat în neamul românesc, care-i permite renaşterea când e aproape căzut la pământ şi apoi continuitatea pe aceste meleaguri.
Revenind deci cu o încercare de răspuns care să ne explice geneza acestei idei forţă am căutat în opera savantului elemente cu care să pot face cât de cât o legătură. După cum este bine cunoscut George Emil Palade a fost descoperitorul unei lumi noi, a lumii inframicroscopice din interiorul celulei. Unul din capitolele care l-au făcut celebru priveşte studiul membranelor intracelulare, structuri selective, care învelesc toate organitele din interiorul citoplasmei şi permit trecerea doar a unor substanţe din mediul citoplasmic în interiorul acestor organite. Prin activitatea lor, aceste citomembrane asigură individualitatea şi buna funcţionare a organitelor pe care le acoperă. Aceste membrane suferă un proces continuu de degradare prin funcţionare, urmat de o refacere promptă. Ele sunt ca un zid cu o structură dinamică, în plină mişcare, în care pietrele şi bolovanii- adică moleculele de lipide şi proteine- sunt mereu înlocuite cu altele noi. Dar observaţia cu adevărat genială a profesorului a fost ideea continuităţii în timp a acestor membrane intra-celulare, întrucât ele nu apar niciodată de novo, ci derivă din zestrea de citomembrane pe care o transmit strămoşii prin cei doi gameţi-masculin şi femenin- în momentul fecundaţiei. Celulele fiice preiau deci tipul de organizare ale structurilor acestor citomembrane de la ovul şi de la spermatozoid, care nu-şi schimbă pattern-ul structural, nici plasamentul în spaţiul celular, numai că se reînnoiesc mereu. Acest sistem de citomembrane asigură continuitatea de funcţie a celulei la urmaşi.
Necontenita refacere a membranelor celulare, prin care se păstrează individualitatea fiecărei celule a fost asemuită de George Emil Palade cu o pasăre Phoenix. Iată deci de unde cred că s-a făcut transferul, pe care George Emil Palade l-a aplicat ulterior şi naţiei noastre, considerând că la români procesul refacerii în continuitate este un dat genetic.
Tiparele acestea de continuitate au fost cu atât mai efective, cu cât s-au impus mai inconştient şi mai neîntrerupt. Iar markerul cel mai elocvent al acestui proces a fost şi este copilul de ţăran, care ar trebui să beneficieze de un interes şi de oportunităţi infinit mai mari decât cele care îi sunt oferite astăzi. Şi fac această afirmaţie, întrucât la sat copilul are sensibilităţi metafizice după cum spunea Blaga, are ochii atârnaţi de cer, într-un spaţiu populat cu locuri mitologice, cu o lume care se sfârşeşte pentru el la orizont. Om mare este cel care nu şi-a pierdut inima lui de copil, spunea Meng-Tseu, iar Blaga constată la rândul său că în cimitirele unde există pomi fructiferi, copiii muşcă din poame ca să vadă ce gust au morţii! Iată de ce viaţa la sat conferă ţăranului, chiar şi în zilele noastre, conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.
S-ar putea opina că satul prezentat de Blaga şi ţăranul lăudat de Rebreanu nu mai există astăzi, că peste tot ţăranul s-a degradat, că satul s-a depopulat, că tot ceea ce am declarat eu până acuma aparţine în totalitate unui trecut, care nu se va mai reîntoarce. Fals, absolut fals, indiferent de câte exemple mi se vor aduce, mai ales din satele extracarpatice!
Doamnelor şi domnilor,
Ţăranul are şi astăzi aceiaşi dragoste de pământ şi de ceea ce îi oferă el(D18). Ce îi lipseşte ţăranului este încrederea în ordinea firească a lucrurilor, care pentru el înseamnă: respectul proprietăţii, neîncălcarea legilor mai ales de către cei chemaţi să le aplice, introducerea lui ca producător de bunuri în circuitul economic al ţării pentru a putea capitaliza, ameliorarea infrastructurii şi a serviciilor publice la sat în aceiaşi măsură în care ele operează la oraş. Şi am făcut aceste consideraţii fiindcă perpetuarea acestei lipse de încredere a ţăranului a dus la această gravă eroare apărută în genomul colectiv: ţăran care-şi vinde pământul întrucât nu are cum să-l muncească(D19).
În final aşi dori să remarc faptul că George Emil Palade a observat societatea şi poporul român cu aceiaşi minuţiozitate şi scrupulozitate cu care a privit în interiorul celulei. Viziunea lui asupra poporului din care facem parte cu toţii, deschide câmpuri fertile pentru cercetarea antropologică, întrucât ea vine de la un premiant Nobel.
Bibliografie.
1.Constantinescu NM. In vizită la profesorul George Emil Palade. Articol apărut în săptămânalul „ Meridianul Românesc”, 30 ianuarie 1999, Los Angeles.
2.Rebreanu L. Lauda ţăranului român. Discurs rostit la 29 mai 1940 în şedinţă publică solemnă. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională , Bucureşti, 1940.
3.Blaga L. Elogiul satului românesc. Discurs rostit la 5 iunie 1937 în şedinţă solemnă. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937
4.Iftimovici R. George Emil Palade: Spovedania unui învingător. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.
1.Constantinescu NM. In vizită la profesorul George Emil Palade. Articol apărut în săptămânalul „ Meridianul Românesc”, 30 ianuarie 1999, Los Angeles.
2.Rebreanu L. Lauda ţăranului român. Discurs rostit la 29 mai 1940 în şedinţă publică solemnă. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională , Bucureşti, 1940.
3.Blaga L. Elogiul satului românesc. Discurs rostit la 5 iunie 1937 în şedinţă solemnă. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937
4.Iftimovici R. George Emil Palade: Spovedania unui învingător. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.
joi, 22 noiembrie 2012
Mo Yan: Obosit de viaţă, obosit de moarte ( 02)
Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din
China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în
timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea
secolului XX.
Pe 11 octombrie 2012 Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost atribuit scriitorului chinez MoYan (născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei). Motivaţia juriului Nobel: „Cu un realism halucinant, îmbină legendele, istoria şi actualitatea“. Autor prolific, care a publicat din 1981, anul debutului său editorial, până în prezent peste zece romane şi optzeci de povestiri, Mo Yan îşi câştigă renumele internaţional cu romanul Sorgul roşu, apărut în 1987 şi tradus strălucit în limba română de Dinu Luca în 2008, în colecţia „Raftul Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction. Ecranizarea omonimă din 1987, regizată de Zhang Yimou, a primit Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988. Romanele şi povestirile lui Mo Yan au fost traduse în numeroase limbi şi recompensate cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul Laure Bataillin, în 2001, Premiul Internaţional de Literatură Nonino, în 2005, Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka XVII, în 2006, Premiul Newman pentru Literatură Chineză, în 2009, Premiul de Literatură Manhae, în 2011 şi Premiul Mao Dun, în 2011. Capodopera de până acum a lui Mo Yan, romanul Obosit de viaţă, obosit demoarte, devenit bestseller în Suedia în primăvara acestui an, din care vă oferim fragmentul următor, este în curs de apariţie la Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, în versiunea excepţională a lui Dinu Luca şi va fi lansat în luna noiembrie la Târgul de Carte Gaudeamus.
Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus la cazne, ţipetele lui îl înduioşează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria, Ximen trebuie să parcurgă un lung şir de reîncarnări: mai întâi măgar, apoi vită de povară, câine, maimuţă, şi tot aşa, potrivit învăţăturilor budiste, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. În lungii ani ai vieţilor pe care le trăieşte, Ximen este martorul şi cronicarul unei jumătăţi de secol în China rurală, oglindind chipul unei lumi aparte, în care cei mulţi se văd mereu siliţi să se supună şi să se adapteze în faţa legilor dictate de cei puţini, făuritorii unei Istorii cu chip inuman. Roman total, în care realismul magic se îmbină cu realismul cel mai dur, scris cu umor negru şi o extraordinară inventivitate lingvistică, Obosit de viaţă, obosit de moarte e destinat să devină un clasic al literaturii contemporane.
Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian; Bai Yingchun alină cu mare drag un măgar orfan
Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa impunătoare.
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi pe când era copil şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul din lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor 80 de mu de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul, argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu de mult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing’er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit „doamna Ximen, născută Bai“. Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie.
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele – cele mari cu prea-plin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji – o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde”, ca să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jurîmprejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu1 din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de Anul Nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar puteai perfect de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene,2 dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi din cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi pentru îngrăşămînt – nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nordest, eu tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta uscam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea întorceam pământul, iar în douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun proprietar.
Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene stranii şi misterioase şi dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am vă- zut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapis lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea „Omul moare, mătărânga ba.” Pentru omul ăsta de se prăpădise – el da, mătărânga ba – la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l pe braţe pe acest copil îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că dacă salvezi viaţa unui om faci lucru mai bun decât dacă durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de adevărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură o viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite eu în ce fel întristător am ieşit eu din scenă – în cer şi pe pământ, între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să înţeleg!
L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus:
– Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de nămol.
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a zis „Bunico”, bucurând- o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a scuturat din cap de căpăţîna-i semăna şi mai mult cu o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea „Tată de suflet”, iar când o vedea pe Bai îi zicea „Mamă de suflet”. Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. „Cine nu munceşte nu mănâncă”: e drept că vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă:
– Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, „Faţă Albastră“: numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian.
El a zis:
– Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian – Ximen Lanlian.
I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul plac şi că să muncească bine, şi după vreo douăzeci ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii – mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? – , iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună, şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic.
– Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
– Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao!
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre: deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a cuprins deznădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze.
– Mai repede, adu un ştergar!
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însăcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!.... iiiiih!.... Era femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică; numele de familie nui era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primăvară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice – o faţă pe care citeai numai semne bune – , şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima:
– Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac – i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pămîntul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de teamă ca din Yingchun să nu strecoare afară vreun demon.
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză, i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile, şi dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios:
– Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut.
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului – iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului:
– E o vorbă din vechime care spune: „Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu-mi e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mie teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie?
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa.
Pe 11 octombrie 2012 Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost atribuit scriitorului chinez MoYan (născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei). Motivaţia juriului Nobel: „Cu un realism halucinant, îmbină legendele, istoria şi actualitatea“. Autor prolific, care a publicat din 1981, anul debutului său editorial, până în prezent peste zece romane şi optzeci de povestiri, Mo Yan îşi câştigă renumele internaţional cu romanul Sorgul roşu, apărut în 1987 şi tradus strălucit în limba română de Dinu Luca în 2008, în colecţia „Raftul Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction. Ecranizarea omonimă din 1987, regizată de Zhang Yimou, a primit Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988. Romanele şi povestirile lui Mo Yan au fost traduse în numeroase limbi şi recompensate cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul Laure Bataillin, în 2001, Premiul Internaţional de Literatură Nonino, în 2005, Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka XVII, în 2006, Premiul Newman pentru Literatură Chineză, în 2009, Premiul de Literatură Manhae, în 2011 şi Premiul Mao Dun, în 2011. Capodopera de până acum a lui Mo Yan, romanul Obosit de viaţă, obosit demoarte, devenit bestseller în Suedia în primăvara acestui an, din care vă oferim fragmentul următor, este în curs de apariţie la Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, în versiunea excepţională a lui Dinu Luca şi va fi lansat în luna noiembrie la Târgul de Carte Gaudeamus.
Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus la cazne, ţipetele lui îl înduioşează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria, Ximen trebuie să parcurgă un lung şir de reîncarnări: mai întâi măgar, apoi vită de povară, câine, maimuţă, şi tot aşa, potrivit învăţăturilor budiste, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. În lungii ani ai vieţilor pe care le trăieşte, Ximen este martorul şi cronicarul unei jumătăţi de secol în China rurală, oglindind chipul unei lumi aparte, în care cei mulţi se văd mereu siliţi să se supună şi să se adapteze în faţa legilor dictate de cei puţini, făuritorii unei Istorii cu chip inuman. Roman total, în care realismul magic se îmbină cu realismul cel mai dur, scris cu umor negru şi o extraordinară inventivitate lingvistică, Obosit de viaţă, obosit de moarte e destinat să devină un clasic al literaturii contemporane.
Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian; Bai Yingchun alină cu mare drag un măgar orfan
Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa impunătoare.
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi pe când era copil şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul din lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor 80 de mu de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul, argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu de mult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing’er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit „doamna Ximen, născută Bai“. Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie.
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele – cele mari cu prea-plin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji – o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde”, ca să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jurîmprejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu1 din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de Anul Nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar puteai perfect de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene,2 dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi din cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi pentru îngrăşămînt – nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nordest, eu tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta uscam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea întorceam pământul, iar în douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun proprietar.
Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene stranii şi misterioase şi dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am vă- zut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapis lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea „Omul moare, mătărânga ba.” Pentru omul ăsta de se prăpădise – el da, mătărânga ba – la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l pe braţe pe acest copil îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că dacă salvezi viaţa unui om faci lucru mai bun decât dacă durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de adevărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură o viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite eu în ce fel întristător am ieşit eu din scenă – în cer şi pe pământ, între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să înţeleg!
L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus:
– Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de nămol.
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a zis „Bunico”, bucurând- o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a scuturat din cap de căpăţîna-i semăna şi mai mult cu o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea „Tată de suflet”, iar când o vedea pe Bai îi zicea „Mamă de suflet”. Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. „Cine nu munceşte nu mănâncă”: e drept că vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă:
– Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, „Faţă Albastră“: numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian.
El a zis:
– Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian – Ximen Lanlian.
I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul plac şi că să muncească bine, şi după vreo douăzeci ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii – mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? – , iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună, şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic.
– Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
– Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao!
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre: deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a cuprins deznădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze.
– Mai repede, adu un ştergar!
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însăcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!.... iiiiih!.... Era femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică; numele de familie nui era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primăvară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice – o faţă pe care citeai numai semne bune – , şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima:
– Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac – i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pămîntul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de teamă ca din Yingchun să nu strecoare afară vreun demon.
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză, i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile, şi dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios:
– Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut.
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului – iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului:
– E o vorbă din vechime care spune: „Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu-mi e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mie teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie?
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa.
joi, 18 octombrie 2012
Vesti din China: Li Changchun l-a felicitat pe Mo Yan pentru câştigarea premiului Nobel
Li Changchun, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al C.C. al P.C.Chinez, a adresat joi un mesaj de felicitare Asociaţiei Scriitorilor din China, pentru câşigarea premiului Nobel pentru literatură de către scriitorul Mo Yan.
În mesaj, Li Changchun a menţionat că odată cu dezvoltarea ţării, şi literatura chineză a explodat creativ, cu o vitalitate puternică. Scriitorii chinezi au lansat o serie de opere excepţionale cu specificul, stilul şi caracteristicile proprii. Mo Yan este un reprezentant remarcabil al lor. Li Changchun şi-a exprimat dorinţa ca scriitorii chinezi să creeze cât mai multe lucrări care să reflecte realitatea şi viaţa oamenilor simpli.
duminică, 14 octombrie 2012
Veşti din China: Mo Yan- Premiu Nobel pentru Literatură
( traducere din presa francofonă de la Pekin)
Personalitate discretă,
scriitorul Mo Yan aprecia în 2011 că „ în China nu există încă un autor de talie
mondială ” . Acest lucru denotă o remarcabilă smerenie. De 30 de ani, acest fiu
de ţărani săraci născut n 1955 la Gaomi (Shandong) , se face remarcat prin romane sclipitoare,
precum „ Familia Sorg” , adus pe ecrane de către Zhang Yimou, cu actriţa Gong
Li ( Ursul de Aur de la Berlin în 1988) .
Mo Yan se ocupă în scrieri de vremurile sale, sfâşierile
Marelui Salt Înainte, Revoluţia Culturală. Este un fiu al regimului, scăpat de
mizerie datorită APL în care s- a înrolat şi care îi permite să obţină un
Masterat în literatură la Universitatea Normală ( Pedagogică) din Pekin.
Pe de altă parte, în străinătate China până în prezent nu
a avut presa de partea sa în domeniul literar, fiindcă a reprimat adesea
autorii îndrăzneţi, privându- i de posibilităţi de editare, viză de ieşire,
respectiv chiar de libertate.
Ultimele două Nobel- uri acordate unor chinezi „ au avut
parte de critica regimului: cel de literatură al lui Gao Xingjian în
2000, în exil în Franţa şi naturalizat francez, cel pentru pace, în 2010, al
lui Liu Xiaobo, întemniţat pentru proiectul său „ Carta 2008” ” .
Şi iată că în acest 11 octombrie 2012, Academia din
Stockholm a decernat premiul său pentru literatură lui Mo Yan, salutând „
realismul halucinant” ce asociază „ imaginaţie şi realitate, perspectivă
istorică şi socială” . Oficialii regimului salută această distincţie, pe care o
aşteptau de atâta timp şi care conferă în sfârşit un loc Chinei ( o ţară
literară până în vârful unghiilor) în clubul naţiunilor literare.
Care este secretul lui Mo Yan? Poate o furie convertită
în răbdare, respectiv în umor, „ politeţea disperării” . Mo Yan, pseudonim
literar, înseamnă „ a- ţi ţine gura” şi e asemenea unei priviri pişichere aruncată asupra
propriei libertăţi creatoare, rizibil ţinută în frâu de autoritarismul
regimului şi foamea din jur.
În romanul „ Ţara alcoolului” de pildă, îşi dezlănţuie verva
satirică, visul irumpe în realitate. În alte scrieri, zugrăveşte cu un umor
acid monstruozitatea naturală a cadrelor de partid, singurătatea fiinţei umane
şi inventivitatea universală în situaţie de criză. Totdeauna, ajunge să combine
critica acerbă, furia de a povesti şi inventarea unei lumi fantomatice care îi
permite să evite cenzura- protejat de entuziasmul cititorilor.
Problemă, în 2012: afirmând că „ nu mai crede în comunism din 1989” ( sic) , în timpul unei comemorări a celei de- a 70- a aniversări a discursului de la Yanan ( 1942) , Mo Yan acceptă să caligarfieze fraza lui Mao care reduce orice artă la funcţia de instrument de propagandă a partidului. Prin aceasta, el se situează printre linguşitorii postumi ai Timonierului şi fidelii regimului, cea ce, astăzi, întunecă bucuria unora în China, faţă de onoarea făcută de juriul de la Stockholm. Ca pentru a- şi corecta imaginea, Mo Yan, a doua zi după primirea Nobel- ului, face ceea ce s- a ferit să facă până atunci: cere eliberarea lui Liu Xiaobo: colegul lui de acum înainte!
luni, 13 decembrie 2010
Poate vă interesează
November 11, 2010
Counterpoint: An Ignoble Nobel
By KISHORE MAHBUBANI/ 马凯硕 Ma Kaishuo
In an article on these pages on Oct. 23 (“Why China is wrong about Liu Xiaobo”), Thorbjorn Jagland, the chairman of the Norwegian Nobel Committee, argued against the notion that
supporting a Chinese dissident could worsen conditions for the opposition, asserting that silence undercuts the most basic tenets of human rights. Mr. Mahbubani continues the debate.
SINGAPORE — Max Weber once wisely stated, “It is not true that good can only follow from good and evil only from evil, but that often the opposite is true. Anyone who says this is, indeed, a
political infant.” His remarks apply equally well to good intentions. And one such Western good intention may actually end up doing more harm than good.
In the Western mind, the recent award of the Nobel Peace Prize to the Chinese dissident, Liu Xiaobo, was an unmitigated good. Several Western commentaries said the prize should be given
to “individuals struggling against the overwhelming force of an oppressive state or an unjust social order.” In these pages, the chairman of the Norwegian Nobel Committee, Thorbjorn Jagland, compared Liu to Andrei Sakharov, another Nobel Peace Prize winner, who struggled against “human rights abuses in the Soviet Union.”
Many Chinese, however, believe that the award of the Peace Prize to Liu could well do more harm than good. Few Chinese intellectuals, inside or outside China, have celebrated the award, publicly or privately. They do not believe that a candle has been lit for freedom. Instead, this award may set back the steady progress toward more personal freedom in China. This inability of the West to understand that there may be an alternative point of view could well create a major problem for
the world.
Over the past 30 years, the Chinese government has done far more good than harm both for China and the world. The largest poverty-reduction exercise in human history was achieved by the Chinese government. When Deng Xiaoping launched his famous reforms in 1978, over 800 million people lived in absolute poverty. Today, fewer than 200 million do. Over 600 million were lifted out of absolute poverty.
For this achievement alone, Deng should have earned the Nobel Peace Prize. But he did far more.
He took great political risks in opening up China. He allowed foreign investment and opened up China to Western influence. He sent hundreds of thousands of young Chinese to study in Western
universities. He did all this aware that they could come back with ideas that could undermine the Chinese system. It is hard to think of any other recent leader who has been as courageous as Deng.Before him, the Chinese had no freedom to leave their villages, let alone leave China. Today, over 40 million Chinese leave China freely each year. And they return to China freely each year. China today is at least one thousand times less oppressive than it used to be.So why was Deng not considered for the Nobel Prize? One word: Tiananmen. Tiananmen was a mistake. But the West has double-standards when it comes to judging human-rights violations. It does not condemn American society because it violated every canon of human rights by being the first modern Western society to reintroduce torture. Instead, it sees Guantánamo as a blemish that should not take away from all the good that American society has done. The same judgment should apply to Deng: Tiananmen was a blemish that should not take away from all the good that Deng had done.
Equally importantly, the West needs to understand that for Deng to achieve all the good he did for China, he had to maintain social and political order even as Chinese society opened up
dramatically to the world. In the Western political imagination, the march to progress is made by steadily weakening the state and enlarging individual freedom. In the Chinese political experience, the weakening of the Chinese state has inevitably led to chaos and enormous personal suffering. There can be no doubt that the past 30 years since Deng’s reforms began have been the
best 30 years that the Chinese have experienced since the Opium War of 1842.
One reason for this is that the Chinese government managed to find the right balance between opening up society and maintaining order — and that in a country of 1.3 billion people.
The Nobel award to Liu could upset the delicate political balance in China by stirring up a “color revolution,” reintroducing chaos to China and setting it back 150 years. That, in turn, could lead to an overreaction by the Chinese government and a clampdown on the many personal freedoms the Chinese people have gained in recent decades. In short, the Liu award could generate less, not
more, personal freedom.
Over time, China will become a democracy, especially when it develops the world’s largest middle class. However, it is likely to get there faster if the present balance of rapid economic
transformation and gradual political transformation is maintained. Few Chinese believe that the West is trying to do China any good by trying to accelerate the political transformation. Indeed,most Chinese believe that the Western agenda is to unleash the same chaos in China as it did with
instant democracy in Russia. When Jagland compared Liu to Sakharov, he confirmed the Chinese conviction that the goal of this prize is to destabilize China. If the West persists in its refusal to understand China’s fundamental concerns, it will do more harm than good with its good intentions.
Kishore Mahbubani/Ma Kaishuo is dean of the Lee Kuan Yew School of Public Policy at the National University of Singapore.
http://www.mahbubani.net/articles%20by%20dean/Counterpoint%20An%20Ignobel%20Nobel.pdf
Counterpoint: An Ignoble Nobel
By KISHORE MAHBUBANI/ 马凯硕 Ma Kaishuo
In an article on these pages on Oct. 23 (“Why China is wrong about Liu Xiaobo”), Thorbjorn Jagland, the chairman of the Norwegian Nobel Committee, argued against the notion that
supporting a Chinese dissident could worsen conditions for the opposition, asserting that silence undercuts the most basic tenets of human rights. Mr. Mahbubani continues the debate.
SINGAPORE — Max Weber once wisely stated, “It is not true that good can only follow from good and evil only from evil, but that often the opposite is true. Anyone who says this is, indeed, a
political infant.” His remarks apply equally well to good intentions. And one such Western good intention may actually end up doing more harm than good.
In the Western mind, the recent award of the Nobel Peace Prize to the Chinese dissident, Liu Xiaobo, was an unmitigated good. Several Western commentaries said the prize should be given
to “individuals struggling against the overwhelming force of an oppressive state or an unjust social order.” In these pages, the chairman of the Norwegian Nobel Committee, Thorbjorn Jagland, compared Liu to Andrei Sakharov, another Nobel Peace Prize winner, who struggled against “human rights abuses in the Soviet Union.”
Many Chinese, however, believe that the award of the Peace Prize to Liu could well do more harm than good. Few Chinese intellectuals, inside or outside China, have celebrated the award, publicly or privately. They do not believe that a candle has been lit for freedom. Instead, this award may set back the steady progress toward more personal freedom in China. This inability of the West to understand that there may be an alternative point of view could well create a major problem for
the world.
Over the past 30 years, the Chinese government has done far more good than harm both for China and the world. The largest poverty-reduction exercise in human history was achieved by the Chinese government. When Deng Xiaoping launched his famous reforms in 1978, over 800 million people lived in absolute poverty. Today, fewer than 200 million do. Over 600 million were lifted out of absolute poverty.
For this achievement alone, Deng should have earned the Nobel Peace Prize. But he did far more.
He took great political risks in opening up China. He allowed foreign investment and opened up China to Western influence. He sent hundreds of thousands of young Chinese to study in Western
universities. He did all this aware that they could come back with ideas that could undermine the Chinese system. It is hard to think of any other recent leader who has been as courageous as Deng.Before him, the Chinese had no freedom to leave their villages, let alone leave China. Today, over 40 million Chinese leave China freely each year. And they return to China freely each year. China today is at least one thousand times less oppressive than it used to be.So why was Deng not considered for the Nobel Prize? One word: Tiananmen. Tiananmen was a mistake. But the West has double-standards when it comes to judging human-rights violations. It does not condemn American society because it violated every canon of human rights by being the first modern Western society to reintroduce torture. Instead, it sees Guantánamo as a blemish that should not take away from all the good that American society has done. The same judgment should apply to Deng: Tiananmen was a blemish that should not take away from all the good that Deng had done.
Equally importantly, the West needs to understand that for Deng to achieve all the good he did for China, he had to maintain social and political order even as Chinese society opened up
dramatically to the world. In the Western political imagination, the march to progress is made by steadily weakening the state and enlarging individual freedom. In the Chinese political experience, the weakening of the Chinese state has inevitably led to chaos and enormous personal suffering. There can be no doubt that the past 30 years since Deng’s reforms began have been the
best 30 years that the Chinese have experienced since the Opium War of 1842.
One reason for this is that the Chinese government managed to find the right balance between opening up society and maintaining order — and that in a country of 1.3 billion people.
The Nobel award to Liu could upset the delicate political balance in China by stirring up a “color revolution,” reintroducing chaos to China and setting it back 150 years. That, in turn, could lead to an overreaction by the Chinese government and a clampdown on the many personal freedoms the Chinese people have gained in recent decades. In short, the Liu award could generate less, not
more, personal freedom.
Over time, China will become a democracy, especially when it develops the world’s largest middle class. However, it is likely to get there faster if the present balance of rapid economic
transformation and gradual political transformation is maintained. Few Chinese believe that the West is trying to do China any good by trying to accelerate the political transformation. Indeed,most Chinese believe that the Western agenda is to unleash the same chaos in China as it did with
instant democracy in Russia. When Jagland compared Liu to Sakharov, he confirmed the Chinese conviction that the goal of this prize is to destabilize China. If the West persists in its refusal to understand China’s fundamental concerns, it will do more harm than good with its good intentions.
Kishore Mahbubani/Ma Kaishuo is dean of the Lee Kuan Yew School of Public Policy at the National University of Singapore.
http://www.mahbubani.net/articles%20by%20dean/Counterpoint%20An%20Ignobel%20Nobel.pdf
Abonați-vă la:
Postări (Atom)