Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din
China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în
timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea
secolului XX.
Pe 11 octombrie
2012 Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost atribuit scriitorului chinez
MoYan (născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei). Motivaţia
juriului Nobel: „Cu un realism halucinant, îmbină legendele, istoria şi
actualitatea“. Autor prolific, care a publicat din 1981, anul debutului său
editorial, până în prezent peste zece romane şi optzeci de povestiri, Mo Yan
îşi câştigă renumele internaţional cu romanul Sorgul roşu, apărut în 1987 şi
tradus strălucit în limba română de Dinu Luca în 2008, în colecţia „Raftul
Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction. Ecranizarea omonimă din 1987, regizată de Zhang Yimou, a primit Ursul de
Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988. Romanele şi povestirile lui Mo
Yan au fost traduse în numeroase limbi şi recompensate cu prestigioase premii
naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul Laure Bataillin, în 2001,
Premiul Internaţional de Literatură Nonino, în 2005, Premiul pentru Cultură
Asiatică Fukuoka XVII, în 2006, Premiul Newman pentru Literatură Chineză, în
2009, Premiul de Literatură Manhae, în 2011 şi Premiul Mao Dun, în 2011.
Capodopera de până acum a lui Mo Yan, romanul Obosit de viaţă, obosit demoarte,
devenit bestseller în Suedia în primăvara acestui an, din care vă oferim
fragmentul următor, este în curs de apariţie la Humanitas Fiction, în colecţia
„Raftul Denisei“, în versiunea excepţională a lui Dinu Luca şi va fi lansat în
luna noiembrie la Târgul de Carte Gaudeamus.
Ximen Nao, zis şi
Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din China, este nu doar deposedat de
pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în timpul reformei agrare iniţiate de
Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus la
cazne, ţipetele lui îl înduioşează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului
celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii.
Însă, pentru a-şi revedea gospodăria, Ximen trebuie să parcurgă un lung şir de
reîncarnări: mai întâi măgar, apoi vită de povară, câine, maimuţă, şi tot aşa,
potrivit învăţăturilor budiste, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. În
lungii ani ai vieţilor pe care le trăieşte, Ximen este martorul şi cronicarul
unei jumătăţi de secol în China rurală, oglindind chipul unei lumi aparte, în
care cei mulţi se văd mereu siliţi să se supună şi să se adapteze în faţa
legilor dictate de cei puţini, făuritorii unei Istorii cu chip inuman. Roman
total, în care realismul magic se îmbină cu realismul cel mai dur, scris cu
umor negru şi o extraordinară inventivitate lingvistică, Obosit de viaţă,
obosit de moarte e destinat să devină un clasic al literaturii contemporane.
Ximen Nao face o
faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian; Bai Yingchun alină cu mare drag un măgar
orfan
Bărbatul care
stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta
voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog
şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut
de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa
impunătoare.
Pe Lan Lian îl
culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi pe când era
copil şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi
n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul
încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi
sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul din
lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor
80 de mu de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul, argintul şi cele de
valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu de mult cu cea
de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de
copil era Xing’er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a
măritat în familia noastră a devenit „doamna Ximen, născută Bai“. Bai era
dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un
trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos
era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era
întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era
că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie.
În acele vremuri,
se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an
belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele
– cele mari cu prea-plin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria,
iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji – o adevărată minune, întâlnită
în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără
contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în
urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde”, ca
să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang
Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l
de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele
galbene i se tot roteau de jurîmprejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai
gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet
de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi
care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu1 din
pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa
pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat
că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar
eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai
bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de Anul Nou. Huang Tong, Huang
Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia
să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar
puteai perfect de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg.
Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
Eu, Ximen Nao, eram
om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat
asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă
şi partizanilor, şi Pieilor galbene,2 dar în câţiva ani averea noastră tot a
sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de
povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi din
cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două
şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa
stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe
pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi
ca să strâng rahaţi pentru îngrăşămînt – nici n-o să mă crezi cu vorba asta,
dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nordest, eu
tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra
semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea
săpam fasolea, în a opta uscam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea
întorceam pământul, iar în douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica
cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru
rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma
că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de
câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul
ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un
proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun
proprietar.
Ninsese zdravăn în
acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere
nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu
tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar
un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene
stranii şi misterioase şi dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am
trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ
a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă
roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am vă- zut roata soarelui
urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în
regatul de lapis lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa
templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că
murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire
să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat
în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea
ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre
treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea
„Omul moare, mătărânga ba.” Pentru omul ăsta de se prăpădise – el da, mătărânga
ba – la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în
cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet
uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat
şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în
el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că
mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe
uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l pe braţe pe acest copil îngheţat.
În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu
casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au
văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul
acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul
acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe
lume ca măgar! Se zice adesea că dacă salvezi viaţa unui om faci lucru mai bun
decât dacă durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de adevărat că eu,
Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum
să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură o viaţă de om? În anul cu marea foamete
am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat
de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi
uite eu în ce fel întristător am ieşit eu din scenă – în cer şi pe pământ,
între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las,
nu pot să înţeleg!
L-am adus pe braţe
acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia
argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele
argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus:
– Stăpâne, nu care
cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât
încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de
nămol.
Vorbise cu temei.
L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i
fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l
verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus
pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu
briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe
băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a
zis „Bunico”, bucurând- o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o
dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela
micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde
e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia
lui, a scuturat din cap de căpăţîna-i semăna şi mai mult cu o talangă de
negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am
luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere
sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea „Tată de suflet”, iar când o
vedea pe Bai îi zicea „Mamă de suflet”. Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot
trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să
robotesc. „Cine nu munceşte nu mănâncă”: e drept că vorba asta e de mai târziu,
dar ideea există încă din vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume
mic, dar cum pe partea din stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de
mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă:
– Băieţică, o să te
numeşti Lan Lian, „Faţă Albastră“: numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian.
El a zis:
– Tată de suflet,
vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian –
Ximen Lanlian.
I-am zis că nu se
poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul plac şi că să
muncească bine, şi după vreo douăzeci ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut
mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi
măgarii – mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci
într-un măgar!? – , iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O
fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea
o avea bună, şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în
privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi
braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele
lui şi fără teamă de nimic.
– Ha, ha, s-a
născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele
mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare
fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
– Nu sunt măgar!
Sunt om! Sunt Ximen Nao!
Dar gâtul îmi era
întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre: deşi
făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a
cuprins deznădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură,
iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de
pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios
şi în placenta cea asemenea unei meduze.
– Mai repede, adu
un ştergar!
În urma strigătului
lui Lan Lian, o femeie însăcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din
cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei
mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!.... iiiiih!.... Era femeia mea, a lui Ximen
Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică;
numele de familie nui era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel
de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primăvară, am luat-o de
concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare
şi fălcile puternice – o faţă pe care citeai numai semne bune – , şi dacă mai
pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama
dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta
vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul
meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi
venite din toată inima:
– Bărbate, ia-o!
Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
Yingchun chiar a
fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o
grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a
născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe
fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie
atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de
elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac – i-a
născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape
toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pămîntul, scoţând urlete jalnice; când
a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă.
Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas
întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi
fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de
încordată, de teamă ca din Yingchun să nu strecoare afară vreun demon.
Naşterea lui
Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să
nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză, i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang,
şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de
pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea
foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de
bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o
bucurie, mă mâncau mâinile, şi dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În
zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi
m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se
strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia
să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a
spus misterios:
– Menshi (acesta
era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să
durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau
să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc
pentru nou-născut.
Mi s-a strâns inima
la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci.
Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l
laşi la jumătatea drumului – iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul
din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis
geomantului:
– E o vorbă din
vechime care spune: „Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se
ţin deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu-mi e frică de rele, am
fapta potrivită şi nu mie teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să
fie?
Gura cea spurcată a
lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o
ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea
transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu
lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi
fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi
ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a
făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp
dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la
sănătoasa.
