Astazi la ora 20.00 ( ora Beijing) deschiderea oficiala a Expozitiei mondiale Shanghai 2010
http://www.romaniaexpo2010.ro/
vineri, 30 aprilie 2010
miercuri, 21 aprilie 2010
vineri, 9 aprilie 2010
Laura Nureldin
„Dumnezeu este o forta pura si libera, pe care oamenii au luat-o si au inchis-o in biserici.”
Laura Nureldin - editor-prezentator (stiri, editii speciale, traduceri, LIVE) la The Money Channel
Laura Nureldin - editor-prezentator (stiri, editii speciale, traduceri, LIVE) la The Money Channel
joi, 8 aprilie 2010
China, universul femeilor miliardare in dolari
Un proverb chinezesc spune ca "femeile tin jumatate din cer". Nu vom dezbate aici semnificatiile acestei zicale, insa vom demonstra ca cel putin la nivelul afacerilor este adevarat.
Doar 14 femei din intreaga lume au strans pana acum averi ce depasesc zece cifre, iar jumatate dintre ele sunt in China, aratand, astfel, ca pentru afaceriste nu America "taramul fagaduintei", relateaza Forbes.
Mai multi factori au dus la aceasta crestere a succesului femeilor in afacei, spune Linda Xinrong Kausch, o scriitoare care va publica o carte despre cum 12 femei au facut avere in China.
Astfel, acceptarea femeilor in tari, cum e si China, cu traditii extrem de severe si acordarea unor drepturi pe care pana acum cateva zeci de ani nu le aveau, au avut o contributie notabila la dezvoltarea femeilor pe plan economic.
Totodata, acestea sunt mai motivate decat barbatii sa aiba succes pentru a-si demonstra suprematia si pentru a aduce, totodata, cinste familiilor lor.
Dar haideti sa facem cunostinta cu miliardarele Chinei si sa le aflam povestile de succes.
Wu Yajun - 3,9 miliarde de dolari
Wu Yajun este directorul executiv al firmei de imobiliare Longfor Properties, ce a intrat pe bursa din Hong Kong in 2009.
De profesie inginer, Wu Yajun a lucrat la inceput patru ani la fabrica Qianwei Meter. A stat apoi cinci ani la agentia de stiri China Shirong.
La scurt timp dupa ce a plecat si de aici si-a deschis prorpia firma de imobiliare in orasul sau natal, Chongqing. Acum detine proprietati in zece orase.
Xiu Li Hawken - 2,4 miliarde de dolari
Acum si cetatean al Marii Britanii, Xiu Li Hawken este cel mai mare actionar al Grupului Renhe Commercial, care a intrat pe bursa din Hong Kong in 2008.
Absolventa a Universitatii chineze Heilongjiang, ea si-a ales drept specializare literatura chineza, insa a dat lovitura si in afaceri.
Chu Lam Yiu - 2,1 miliarde de dolari
Chu Lam Yiu este fondator al gigantului Huabao International, care produce arome pentru marcile de top de tigari din China.
De asemenea, produce arome si parfumuri pentru detergenti, bauturi, lactate si produse cosmetice.
Ea a pus bazele companiei acum 10 ani si a atras atentia in momentul in care a recuperat-o dupa ce o vandu-se. Desi a vandut un pachet de actiuni in 2008 si un altul in 2009, ea inca detine 51% din firma.
Zhang Xin - 2 miliarde de dolari
A fondat si conduce compania de imobiliare Soho China impreuna cu sotul sau, Pan Shiyi.with her husband, Pan Shiyi. Anul trecut a inregistrat cea mai mare tranzactie din Beijing, cumparand de la o companie privata un teren de aproape 8.600 de metri patrati cu 586 de milioane de dolari.
Zhang Xin are o diploma in economie la Universitatea Cambridge, pe care a absolvit-o in 1992. Si-a inceput cariera la firme recunoscute international cum ar fi Goldman Sachs si Travelers Group.
Yan Cheung - 1.7 miliarde de dolari
Cunoscuta drept "Regina hartiei" in China, Yan Cheung a avut o ascensiune fulminanta. Daca in octombrie 2008 averea ei era estimata la 265 de milioane de dolari, acum este de nici mai mult, nici mai putin de 1,7 miliarde de dolari.
Cel mai mare dintre cei opt copii ai unui ofiter din Provincia Guangdong, ea a inceput importand hartie folosita in Hong Kong in 1985.
Dupa ce si-a deschis o fabrica de reciclare a hartiei in SUA, ea s-a intors in China unde a deschis firma "Noua Dragoni" (simbol al prosperitatii in China) impreuna cu sotul si cu fratele sau. Toti trei sunt miliardari, ea este insa directorul companiei.
Chan Laiwa - 1,1 miliarde de dolari
Tot pe piata imobiliara a dat lovitura si Chan Laiwa, ce detine proprietati in cel mai luxos cartier al Beijingului, Jinbao.
Printre clientii si partenerii sai se numara Regent Hotel, Hong Kong Jockey Club, Ferrari si Lamborghini.
Chan este, totodata, si curator si fondator al Muzeului Red Sandalwood, ea detinand titlul de "ambasador cultural" al Chinei.
Lei Jufang - 1,1 miliarde de dolari
Lei Jufang conduce Runs Tibet Cheezheng Tibetan Medicine, firma ce produce aparate si medicamente pentru cei cu afectiuni ale aparatului respirator. Ea are o diploma in fizica cuantica si detine 81% din firma.
Doar 14 femei din intreaga lume au strans pana acum averi ce depasesc zece cifre, iar jumatate dintre ele sunt in China, aratand, astfel, ca pentru afaceriste nu America "taramul fagaduintei", relateaza Forbes.
Mai multi factori au dus la aceasta crestere a succesului femeilor in afacei, spune Linda Xinrong Kausch, o scriitoare care va publica o carte despre cum 12 femei au facut avere in China.
Astfel, acceptarea femeilor in tari, cum e si China, cu traditii extrem de severe si acordarea unor drepturi pe care pana acum cateva zeci de ani nu le aveau, au avut o contributie notabila la dezvoltarea femeilor pe plan economic.
Totodata, acestea sunt mai motivate decat barbatii sa aiba succes pentru a-si demonstra suprematia si pentru a aduce, totodata, cinste familiilor lor.
Dar haideti sa facem cunostinta cu miliardarele Chinei si sa le aflam povestile de succes.
Wu Yajun - 3,9 miliarde de dolari
Wu Yajun este directorul executiv al firmei de imobiliare Longfor Properties, ce a intrat pe bursa din Hong Kong in 2009.
De profesie inginer, Wu Yajun a lucrat la inceput patru ani la fabrica Qianwei Meter. A stat apoi cinci ani la agentia de stiri China Shirong.
La scurt timp dupa ce a plecat si de aici si-a deschis prorpia firma de imobiliare in orasul sau natal, Chongqing. Acum detine proprietati in zece orase.
Xiu Li Hawken - 2,4 miliarde de dolari
Acum si cetatean al Marii Britanii, Xiu Li Hawken este cel mai mare actionar al Grupului Renhe Commercial, care a intrat pe bursa din Hong Kong in 2008.
Absolventa a Universitatii chineze Heilongjiang, ea si-a ales drept specializare literatura chineza, insa a dat lovitura si in afaceri.
Chu Lam Yiu - 2,1 miliarde de dolari
Chu Lam Yiu este fondator al gigantului Huabao International, care produce arome pentru marcile de top de tigari din China.
De asemenea, produce arome si parfumuri pentru detergenti, bauturi, lactate si produse cosmetice.
Ea a pus bazele companiei acum 10 ani si a atras atentia in momentul in care a recuperat-o dupa ce o vandu-se. Desi a vandut un pachet de actiuni in 2008 si un altul in 2009, ea inca detine 51% din firma.
Zhang Xin - 2 miliarde de dolari
A fondat si conduce compania de imobiliare Soho China impreuna cu sotul sau, Pan Shiyi.with her husband, Pan Shiyi. Anul trecut a inregistrat cea mai mare tranzactie din Beijing, cumparand de la o companie privata un teren de aproape 8.600 de metri patrati cu 586 de milioane de dolari.
Zhang Xin are o diploma in economie la Universitatea Cambridge, pe care a absolvit-o in 1992. Si-a inceput cariera la firme recunoscute international cum ar fi Goldman Sachs si Travelers Group.
Yan Cheung - 1.7 miliarde de dolari
Cunoscuta drept "Regina hartiei" in China, Yan Cheung a avut o ascensiune fulminanta. Daca in octombrie 2008 averea ei era estimata la 265 de milioane de dolari, acum este de nici mai mult, nici mai putin de 1,7 miliarde de dolari.
Cel mai mare dintre cei opt copii ai unui ofiter din Provincia Guangdong, ea a inceput importand hartie folosita in Hong Kong in 1985.
Dupa ce si-a deschis o fabrica de reciclare a hartiei in SUA, ea s-a intors in China unde a deschis firma "Noua Dragoni" (simbol al prosperitatii in China) impreuna cu sotul si cu fratele sau. Toti trei sunt miliardari, ea este insa directorul companiei.
Chan Laiwa - 1,1 miliarde de dolari
Tot pe piata imobiliara a dat lovitura si Chan Laiwa, ce detine proprietati in cel mai luxos cartier al Beijingului, Jinbao.
Printre clientii si partenerii sai se numara Regent Hotel, Hong Kong Jockey Club, Ferrari si Lamborghini.
Chan este, totodata, si curator si fondator al Muzeului Red Sandalwood, ea detinand titlul de "ambasador cultural" al Chinei.
Lei Jufang - 1,1 miliarde de dolari
Lei Jufang conduce Runs Tibet Cheezheng Tibetan Medicine, firma ce produce aparate si medicamente pentru cei cu afectiuni ale aparatului respirator. Ea are o diploma in fizica cuantica si detine 81% din firma.
luni, 29 martie 2010
vineri, 12 martie 2010
Zhang Jie la Nobel
interviu
Zhang Jie: Mi-am dobandit independenta luptand singura
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Ce inseamna sa fii scriitor? Mai au scriitorii o influenta reala?
■ Sigur ca au, au avut si vor avea! Cine altcineva decat scriitorii ar putea sa dea glas acelor spirite care nu pot grai, sa descrie silniciile pe care le-au indurat in viata, ei insisi sau altii, sa desfaca ceturile din strafundul inimii lor, sa raspunda tuturor intrebarilor despre sensul (lor) in lume... Intrebari care sunt, pana la urma, ca niste batai la poarta lumii.
Se poate spune ca romanul „Cuvinte nescrise“ e autobiografic?
Cred ca stiti mai bine decat mine ca orice lectura „angajata“ este intotdeauna o lectura defectuoasa. Eu, una, atunci cand citesc ceva, nu incerc niciodata sa ma lansez in speculatii, sa ghicesc daca nu cumva romanul are de-a face cu viata personala a autorului. Rareori mi s-a intamplat sa vad ca cineva cu adevarat cultivat si ele vat are astfel de propensiuni... triviale. Importanta e valoarea estetica, nu „adevarul“ factual, nu biografia celui care scrie.
Ce ati vrut sa transmiteti scriind acest roman?
■ China secolului XX a fost plina de ma rasme, schimbari dramatice, revolutii – nu doar schimbari la fata, ci si metamorfoze ale destinului. Cuvinte nescrise reprezinta tocmai o incercare, lipsita de orice manie rism si afectare, de a realiza, cu o privire, sper eu, proaspata, retrospectiva acestui secol de istorie a Chinei, inghetat deja sub sigiliul concluziilor defi nitive. Am supus acest veac judecatii in tribunalul valorilor umaniste si al moralitatii, punand pe rol un proces de anvergura, mai cu seama ca este vorba de o perioada istorica in care spiritele multor oameni, printre care ma numar si eu, au fost necontenit biciuite si supuse torturii.
Cuvinte nescrise e unul dintre cele mai premiate romane chineze contemporane. V-ati asteptat la un asemenea succes?
■ Poate nu stiti, dar Cuvinte nescrise e doar prima parte dintr-o trilogie, un roman istoric, dublat de unul poetic si psihologic. Am avut nevoie de nu mai putin de 12 ani pentru a-l lucra in filigran. Mi-au fost decernate pentru Cuvinte nescrise nu mai putin de sase premii literare, printre care si cel mai prestigios premiu de stat pentru literatura din China, Premiul Mao Dun. De la initierea lui, in urma cu treizeci de ani, acest premiu a fost acordat unui numar restrans de scriitori, eu fiind singura care l-a primit de doua ori, a doua oara pentru acest roman. Am lucrat mult la aceasta carte, asa incat succesul a venit ca o rasplata cumva fireasca, asteptata.
Va considerati o scriitoare feminista?
■ Nu sunt o feminista si, desi consider ca femeile se confrunta cu numeroase pro bleme, nu sunt deloc atrasa de modul in care acestea se lupta sa li se acorde un anumit statut in raport cu barbatii si societatea. Eu, una, mi-am dobandit independenta luptand singura, si am reusit.
Interviu de Florina Pirjol
de citit
Cuvinte nescrise
Zhang Jie
Editura Ibu Publishing, 2009
Zhang Jie: Mi-am dobandit independenta luptand singura
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Ce inseamna sa fii scriitor? Mai au scriitorii o influenta reala?
■ Sigur ca au, au avut si vor avea! Cine altcineva decat scriitorii ar putea sa dea glas acelor spirite care nu pot grai, sa descrie silniciile pe care le-au indurat in viata, ei insisi sau altii, sa desfaca ceturile din strafundul inimii lor, sa raspunda tuturor intrebarilor despre sensul (lor) in lume... Intrebari care sunt, pana la urma, ca niste batai la poarta lumii.
Se poate spune ca romanul „Cuvinte nescrise“ e autobiografic?
Cred ca stiti mai bine decat mine ca orice lectura „angajata“ este intotdeauna o lectura defectuoasa. Eu, una, atunci cand citesc ceva, nu incerc niciodata sa ma lansez in speculatii, sa ghicesc daca nu cumva romanul are de-a face cu viata personala a autorului. Rareori mi s-a intamplat sa vad ca cineva cu adevarat cultivat si ele vat are astfel de propensiuni... triviale. Importanta e valoarea estetica, nu „adevarul“ factual, nu biografia celui care scrie.
Ce ati vrut sa transmiteti scriind acest roman?
■ China secolului XX a fost plina de ma rasme, schimbari dramatice, revolutii – nu doar schimbari la fata, ci si metamorfoze ale destinului. Cuvinte nescrise reprezinta tocmai o incercare, lipsita de orice manie rism si afectare, de a realiza, cu o privire, sper eu, proaspata, retrospectiva acestui secol de istorie a Chinei, inghetat deja sub sigiliul concluziilor defi nitive. Am supus acest veac judecatii in tribunalul valorilor umaniste si al moralitatii, punand pe rol un proces de anvergura, mai cu seama ca este vorba de o perioada istorica in care spiritele multor oameni, printre care ma numar si eu, au fost necontenit biciuite si supuse torturii.
Cuvinte nescrise e unul dintre cele mai premiate romane chineze contemporane. V-ati asteptat la un asemenea succes?
■ Poate nu stiti, dar Cuvinte nescrise e doar prima parte dintr-o trilogie, un roman istoric, dublat de unul poetic si psihologic. Am avut nevoie de nu mai putin de 12 ani pentru a-l lucra in filigran. Mi-au fost decernate pentru Cuvinte nescrise nu mai putin de sase premii literare, printre care si cel mai prestigios premiu de stat pentru literatura din China, Premiul Mao Dun. De la initierea lui, in urma cu treizeci de ani, acest premiu a fost acordat unui numar restrans de scriitori, eu fiind singura care l-a primit de doua ori, a doua oara pentru acest roman. Am lucrat mult la aceasta carte, asa incat succesul a venit ca o rasplata cumva fireasca, asteptata.
Va considerati o scriitoare feminista?
■ Nu sunt o feminista si, desi consider ca femeile se confrunta cu numeroase pro bleme, nu sunt deloc atrasa de modul in care acestea se lupta sa li se acorde un anumit statut in raport cu barbatii si societatea. Eu, una, mi-am dobandit independenta luptand singura, si am reusit.
Interviu de Florina Pirjol
de citit
Cuvinte nescrise
Zhang Jie
Editura Ibu Publishing, 2009
miercuri, 10 martie 2010
Credite europene
À la une
L’UE propose 45 000 microcrédits aux chômeurs et aux petites entreprises
08/03/2010
Les ministres européens de l’emploi et des affaires sociales ont approuvé le 8 mars 2010i un nouvel instrument de crédit destiné aux personnes qui ont perdu leur emploi et souhaitent créer ou développer leur propre petite entreprise.
Doté d’un budget initial de 100 millions d’euros, l’instrument européen de microfinancement pourrait entraîner la mobilisation de plus de 500 millions d’euros grâce à la coopération avec des institutions financières internationales telles que le groupe de la Banque européenne d’investissement («Groupe BEI»). Cette initiative fait partie de la riposte de l’Union européenne à la crise et cible les personnes qui ne peuvent normalement pas bénéficier de prêts bancaires en raison de la crise économique et de la pénurie actuelle de l’offre de crédit.
S’exprimant lors de la réunion des ministres, M. László Andor, commissaire européen à l’emploi, aux affaires sociales et à l’inclusion, a salué cette initiative: «L’instrument de microfinancement donne une chance à ceux qui subissent les effets de la crise et il permettra de créer de nouveaux emplois. Il augmentera l’offre des microcrédits, les rendra plus accessibles et fera ainsi sortir du chômage des populations vulnérables. Il stimulera aussi l’esprit d’entreprise et l’économie sociale en Europe.» M. Andor a ajouté: «Cet instrument devrait permettre d’octroyer des microcrédits à quelque 45 000 entrepreneurs en début d’activité sur les huit prochaines années.»
Les entrepreneurs concernés par cette initiative pourront aussi bénéficier de parrainages, de formations, d’une aide personnalisée et d’une aide pour l’établissement de leur plan d’affaires, en coopération étroite avec le Fonds social européen actuel.
Le budget initial de 100 millions d’euros devrait entraîner la mobilisation de crédits à hauteur de 500 millions d’euros grâce à la coopération avec des institutions financières internationales telles que le Groupe BEI. Quelque 45 000 prêts pourraient ainsi être octroyés sur une période de huit ans au plus. En outre, la possibilité offerte aux emprunteurs de bénéficier de la bonification des taux d’intérêt accordée par le Fonds social européen facilitera le démarrage de leur nouvelle entreprise.
Dans le cadre de cet instrument, le terme «microcrédit» désigne un prêt d’un montant inférieur à 25 000 euros. Le microcrédit est spécialement conçu pour les microentreprises, qui occupent moins de dix personnes (91 % des entreprises européennes), ainsi que pour les chômeurs ou les inactifs qui veulent se lancer dans une activité indépendante mais qui n’ont pas accès aux services bancaires traditionnels. Les jeunes entreprises européennes sont, à 99 %, des micro-entreprises ou des petites entreprises. Un tiers d’entre elles sont créées par des chômeurs.
https://mail.google.com/mail/?hl=ro&shva=1#inbox/127451c2b4a74ce1
L’UE propose 45 000 microcrédits aux chômeurs et aux petites entreprises
08/03/2010
Les ministres européens de l’emploi et des affaires sociales ont approuvé le 8 mars 2010i un nouvel instrument de crédit destiné aux personnes qui ont perdu leur emploi et souhaitent créer ou développer leur propre petite entreprise.
Doté d’un budget initial de 100 millions d’euros, l’instrument européen de microfinancement pourrait entraîner la mobilisation de plus de 500 millions d’euros grâce à la coopération avec des institutions financières internationales telles que le groupe de la Banque européenne d’investissement («Groupe BEI»). Cette initiative fait partie de la riposte de l’Union européenne à la crise et cible les personnes qui ne peuvent normalement pas bénéficier de prêts bancaires en raison de la crise économique et de la pénurie actuelle de l’offre de crédit.
S’exprimant lors de la réunion des ministres, M. László Andor, commissaire européen à l’emploi, aux affaires sociales et à l’inclusion, a salué cette initiative: «L’instrument de microfinancement donne une chance à ceux qui subissent les effets de la crise et il permettra de créer de nouveaux emplois. Il augmentera l’offre des microcrédits, les rendra plus accessibles et fera ainsi sortir du chômage des populations vulnérables. Il stimulera aussi l’esprit d’entreprise et l’économie sociale en Europe.» M. Andor a ajouté: «Cet instrument devrait permettre d’octroyer des microcrédits à quelque 45 000 entrepreneurs en début d’activité sur les huit prochaines années.»
Les entrepreneurs concernés par cette initiative pourront aussi bénéficier de parrainages, de formations, d’une aide personnalisée et d’une aide pour l’établissement de leur plan d’affaires, en coopération étroite avec le Fonds social européen actuel.
Le budget initial de 100 millions d’euros devrait entraîner la mobilisation de crédits à hauteur de 500 millions d’euros grâce à la coopération avec des institutions financières internationales telles que le Groupe BEI. Quelque 45 000 prêts pourraient ainsi être octroyés sur une période de huit ans au plus. En outre, la possibilité offerte aux emprunteurs de bénéficier de la bonification des taux d’intérêt accordée par le Fonds social européen facilitera le démarrage de leur nouvelle entreprise.
Dans le cadre de cet instrument, le terme «microcrédit» désigne un prêt d’un montant inférieur à 25 000 euros. Le microcrédit est spécialement conçu pour les microentreprises, qui occupent moins de dix personnes (91 % des entreprises européennes), ainsi que pour les chômeurs ou les inactifs qui veulent se lancer dans une activité indépendante mais qui n’ont pas accès aux services bancaires traditionnels. Les jeunes entreprises européennes sont, à 99 %, des micro-entreprises ou des petites entreprises. Un tiers d’entre elles sont créées par des chômeurs.
https://mail.google.com/mail/?hl=ro&shva=1#inbox/127451c2b4a74ce1
marți, 9 martie 2010
" Avatar" - plagiat?
Faimosul Avatar a fost plagiat in proportie de 80 %
07 March, 2010 13:28 PM
Un scriitor chinez a înaintat o plângere împotriva rezigorului James Cameron şi îi cere acestuia daune de un miliard de yuani (147 milioane dolari) pentru că s-ar fi inspirat în scrierea scenariului "Avatar" dintr-un roman SF publicat în 1997, informează Ria Novosti.
Scriitorul SF Zhou Shaomou a înaintat plângerea la un tribunal din Beijing, susţinând că 80% din subiectul peliculei şi elemente cheie din "Avatar" sunt similare cu romanul său, "Tale of the Blue Crows", lansat în 1997.
În romanul chinezului este vorba despre o călătorie epică făcută de şase astronauţi pe o planetă îndepărtată, locuită de creaturi cu pielea albastră. Autorul susţine că atât locul unde au loc evenimentele, cât şi personajele din romanul său sunt similare cu cele din "Avatar", unul dintre marile favorite la Oscaruri.
În urmă cu câteva luni, o altă acuzaţie de plagiat i-a fost adusă lui James Cameron, fanii literaturii science-fiction din Rusia au găsit asemănări între "Avatar" şi "Noon Universe?" ("Universul Noon"), o serie de romane scrise de fraţii Arcadi şi Boris Strougatski. Seria de zece romane publicate în anii '60 povesteşte întâmplările unei rase umanoide numită Nave (nume asemănător cu Na'vi din "Avatar"). Acţiunea în romanele ruşilor se derulează, la fel ca în "Avatar", pe planeta Pandora, într-o junglă luxuriantă. (O.D.).
07 March, 2010 13:28 PM
Un scriitor chinez a înaintat o plângere împotriva rezigorului James Cameron şi îi cere acestuia daune de un miliard de yuani (147 milioane dolari) pentru că s-ar fi inspirat în scrierea scenariului "Avatar" dintr-un roman SF publicat în 1997, informează Ria Novosti.
Scriitorul SF Zhou Shaomou a înaintat plângerea la un tribunal din Beijing, susţinând că 80% din subiectul peliculei şi elemente cheie din "Avatar" sunt similare cu romanul său, "Tale of the Blue Crows", lansat în 1997.
În romanul chinezului este vorba despre o călătorie epică făcută de şase astronauţi pe o planetă îndepărtată, locuită de creaturi cu pielea albastră. Autorul susţine că atât locul unde au loc evenimentele, cât şi personajele din romanul său sunt similare cu cele din "Avatar", unul dintre marile favorite la Oscaruri.
În urmă cu câteva luni, o altă acuzaţie de plagiat i-a fost adusă lui James Cameron, fanii literaturii science-fiction din Rusia au găsit asemănări între "Avatar" şi "Noon Universe?" ("Universul Noon"), o serie de romane scrise de fraţii Arcadi şi Boris Strougatski. Seria de zece romane publicate în anii '60 povesteşte întâmplările unei rase umanoide numită Nave (nume asemănător cu Na'vi din "Avatar"). Acţiunea în romanele ruşilor se derulează, la fel ca în "Avatar", pe planeta Pandora, într-o junglă luxuriantă. (O.D.).
Zhang Jie la Nobel
interviu
Zhang Jie: Mi-am dobandit independenta luptand singura
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Ce inseamna sa fii scriitor? Mai au scriitorii o influenta reala?
■ Sigur ca au, au avut si vor avea! Cine altcineva decat scriitorii ar putea sa dea glas acelor spirite care nu pot grai, sa descrie silniciile pe care le-au indurat in viata, ei insisi sau altii, sa desfaca ceturile din strafundul inimii lor, sa raspunda tuturor intrebarilor despre sensul (lor) in lume... Intrebari care sunt, pana la urma, ca niste batai la poarta lumii.
Se poate spune ca romanul „Cuvinte nescrise“ e autobiografic?
Cred ca stiti mai bine decat mine ca orice lectura „angajata“ este intotdeauna o lectura defectuoasa. Eu, una, atunci cand citesc ceva, nu incerc niciodata sa ma lansez in speculatii, sa ghicesc daca nu cumva romanul are de-a face cu viata personala a autorului. Rareori mi s-a intamplat sa vad ca cineva cu adevarat cultivat si ele vat are astfel de propensiuni... triviale. Importanta e valoarea estetica, nu „adevarul“ factual, nu biografia celui care scrie.
Ce ati vrut sa transmiteti scriind acest roman?
■ China secolului XX a fost plina de ma rasme, schimbari dramatice, revolutii – nu doar schimbari la fata, ci si metamorfoze ale destinului. Cuvinte nescrise reprezinta tocmai o incercare, lipsita de orice manie rism si afectare, de a realiza, cu o privire, sper eu, proaspata, retrospectiva acestui secol de istorie a Chinei, inghetat deja sub sigiliul concluziilor defi nitive. Am supus acest veac judecatii in tribunalul valorilor umaniste si al moralitatii, punand pe rol un proces de anvergura, mai cu seama ca este vorba de o perioada istorica in care spiritele multor oameni, printre care ma numar si eu, au fost necontenit biciuite si supuse torturii.
Cuvinte nescrise e unul dintre cele mai premiate romane chineze contemporane. V-ati asteptat la un asemenea succes?
■ Poate nu stiti, dar Cuvinte nescrise e doar prima parte dintr-o trilogie, un roman istoric, dublat de unul poetic si psihologic. Am avut nevoie de nu mai putin de 12 ani pentru a-l lucra in filigran. Mi-au fost decernate pentru Cuvinte nescrise nu mai putin de sase premii literare, printre care si cel mai prestigios premiu de stat pentru literatura din China, Premiul Mao Dun. De la initierea lui, in urma cu treizeci de ani, acest premiu a fost acordat unui numar restrans de scriitori, eu fiind singura care l-a primit de doua ori, a doua oara pentru acest roman. Am lucrat mult la aceasta carte, asa incat succesul a venit ca o rasplata cumva fireasca, asteptata.
Va considerati o scriitoare feminista?
■ Nu sunt o feminista si, desi consider ca femeile se confrunta cu numeroase pro bleme, nu sunt deloc atrasa de modul in care acestea se lupta sa li se acorde un anumit statut in raport cu barbatii si societatea. Eu, una, mi-am dobandit independenta luptand singura, si am reusit.
Interviu de Florina Pirjol
de citit
Cuvinte nescrise
Zhang Jie
Editura Ibu Publishing, 2009
Zhang Jie: Mi-am dobandit independenta luptand singura
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Scriitoarea chineza Zhang Jie a fost propusa la Premiul Nobel pentru Literatura. Este economista si scrie cu pana unui mare romancier sud-american. Despre China, marire si decadere, pentru Psychologies, Zhang Jie.
Ce inseamna sa fii scriitor? Mai au scriitorii o influenta reala?
■ Sigur ca au, au avut si vor avea! Cine altcineva decat scriitorii ar putea sa dea glas acelor spirite care nu pot grai, sa descrie silniciile pe care le-au indurat in viata, ei insisi sau altii, sa desfaca ceturile din strafundul inimii lor, sa raspunda tuturor intrebarilor despre sensul (lor) in lume... Intrebari care sunt, pana la urma, ca niste batai la poarta lumii.
Se poate spune ca romanul „Cuvinte nescrise“ e autobiografic?
Cred ca stiti mai bine decat mine ca orice lectura „angajata“ este intotdeauna o lectura defectuoasa. Eu, una, atunci cand citesc ceva, nu incerc niciodata sa ma lansez in speculatii, sa ghicesc daca nu cumva romanul are de-a face cu viata personala a autorului. Rareori mi s-a intamplat sa vad ca cineva cu adevarat cultivat si ele vat are astfel de propensiuni... triviale. Importanta e valoarea estetica, nu „adevarul“ factual, nu biografia celui care scrie.
Ce ati vrut sa transmiteti scriind acest roman?
■ China secolului XX a fost plina de ma rasme, schimbari dramatice, revolutii – nu doar schimbari la fata, ci si metamorfoze ale destinului. Cuvinte nescrise reprezinta tocmai o incercare, lipsita de orice manie rism si afectare, de a realiza, cu o privire, sper eu, proaspata, retrospectiva acestui secol de istorie a Chinei, inghetat deja sub sigiliul concluziilor defi nitive. Am supus acest veac judecatii in tribunalul valorilor umaniste si al moralitatii, punand pe rol un proces de anvergura, mai cu seama ca este vorba de o perioada istorica in care spiritele multor oameni, printre care ma numar si eu, au fost necontenit biciuite si supuse torturii.
Cuvinte nescrise e unul dintre cele mai premiate romane chineze contemporane. V-ati asteptat la un asemenea succes?
■ Poate nu stiti, dar Cuvinte nescrise e doar prima parte dintr-o trilogie, un roman istoric, dublat de unul poetic si psihologic. Am avut nevoie de nu mai putin de 12 ani pentru a-l lucra in filigran. Mi-au fost decernate pentru Cuvinte nescrise nu mai putin de sase premii literare, printre care si cel mai prestigios premiu de stat pentru literatura din China, Premiul Mao Dun. De la initierea lui, in urma cu treizeci de ani, acest premiu a fost acordat unui numar restrans de scriitori, eu fiind singura care l-a primit de doua ori, a doua oara pentru acest roman. Am lucrat mult la aceasta carte, asa incat succesul a venit ca o rasplata cumva fireasca, asteptata.
Va considerati o scriitoare feminista?
■ Nu sunt o feminista si, desi consider ca femeile se confrunta cu numeroase pro bleme, nu sunt deloc atrasa de modul in care acestea se lupta sa li se acorde un anumit statut in raport cu barbatii si societatea. Eu, una, mi-am dobandit independenta luptand singura, si am reusit.
Interviu de Florina Pirjol
de citit
Cuvinte nescrise
Zhang Jie
Editura Ibu Publishing, 2009
duminică, 7 martie 2010
Les nouveaux princes de l'empire chinois
( Le Figaro, 12.02.2010)
Il y a trente ans, personne n'était riche en Chine. Le magazine «Forbes» estime aujourd'hui à plus de 130 le nombre de milliardaires en dollars. A Shanghaï, des dizaines d'hommes et de femmes connaissent des progressions de fortune inouïes dans l'immobilier, l'automobile, l'aéronautique ou le secteur du luxe.
On s'y tromperait. «A Shanghaï, on fait de l'argent. C'est la matière première et dernière.» Cette description, pourtant, ne concerne pas la ville de 2010, celle des insolents gratte-ciel de Pudong, mais celle de... 1922. Et c'est la légendaire plume d'Albert Londres qui peignait ainsi la flamboyante cité cosmopolite de l'époque. Aujourd'hui, l'argent n'est plus l'apanage des grandes banques occidentales «ressemblant à des cathédrales» ou des trafiquants d'opium comme le terrible Du Yue sheng, chef de la Bande verte et parrain de la ville, sur lequel les Français ne répugnèrent pas à s'appuyer. Les grandes fortunes de la nouvelle Chine, dans leur grande majorité, ont amassé leurs biens dans l'immobilier, puis la Bourse. Mais si les hommes et les af faires ont beaucoup changé, Shanghaï reste bien la ville la plus riche de Chine.
Aujourd'hui, la cité portuaire héberge la plus forte concentration de grosses fortunes chinoises. Et elles sont nombreuses. Les folles années de la croissance à deux chiffres ont été un joli levain pour les nouveaux riches de l'empire. Et, étonnamment, la dernière crise mondiale n'a pas porté de coup d'arrêt à cet incroyable élargissement du club des milliar daires chinois. Le rapport 2009 de l'Institut Hurun constate que, si l'Occident vient de connaître sa plus grande destruction de richesses depuis soixante-dix ans, la Chine a suivi une croissance inverse avec un accroissement de cette richesse. Alors que la Chine comptait 101 milliardaires (en dollars) connus en 2008, ils seraient plus de 130 en 2009. Selon le magazine Forbes, la richesse des 400 premières grandes fortunes chinoises serait passée, en un an, de 173 à 314 milliards de dollars !
L'immobilier, donc, est à la source de l'immense majorité des fortunes chinoises. Et le secteur est plus que jamais porteur. En Chine en général, grâce aux belles liquidités libérées par le plan de relance de 400 milliards d'euros. A Shanghaï en particulier, avec la frénésie de chantiers qui s'est emparée de la ville en ces années précédant l'Exposition universelle.
Charles Tong est le dernier à s'en plaindre. Ce jeune homme à l'allure de dandy sympathique gère l'un des programmes immobiliers les plus luxueux de la ville. Le site de Tomson Riviera est présenté comme le «meilleur emplacement de Shanghaï et même de Chine». D'un côté, vue imprenable sur le Bund mythique et, de l'autre, sur le centre financier de Pudong, le « Manhattan chinois ». Tout un symbole. La Chine d'hier, qui accueillait le monde, et celle de demain, qui part à sa conquête. Tout en haut d'une des quatre tours, le fleuron du programme, l'appartement le plus cher de Chine. Un penthouse de 980 mètres carrés entièrement décoré par Versace et estimé à près de vingt-cinq de millions de dollars... De manière très symptomatique, les clients viennent pour un tiers de Chine continentale, un tiers de Taïwan et Hongkong, et un autre tiers de la diaspora. Sa richissime famille est de Taïwan, et la société familiale, le Tomson Group, a été l'une des premières à s'installer à Shanghaï au début des années 90. «Ma mère est ambassadrice de Monaco à Shanghaï, confie Charles Tong, et elle collectionne les œuvres d'art.» Dans le jardin, des bronzes de Lalanne et de Dalí, pour «faire de l'endroit un vrai lieu d'exception». Le père, lui, a diversifié la compagnie, dans le cinéma notamment, et a coproduit le célèbre film Adieu ma concubine.
Les folles embardées de l'immobilier réjouissent Yue-Sai Kan. «Quand je me suis installée à Shanghaï en 1992, je me souviens que les Hongkongais me traitaient de folle. Ils disaient que la ville était trop rustre, trop primaire, un vrai trou! Regardez où nous en sommes maintenant», raconte cette belle sexagénaire dont l'âge ne se lit guère. La valeur du terrain qu'elle avait acheté à Pudong en 1996 a été multipliée par 50. «Le prix de mon appartement de New York, lui, n'a que quadruplé», s'amuse-t-elle. Yue-Sai est une figure de Shanghaï. Son père était un peintre traditionnel et elle a été élevée à Hongkong. Après des études de musique à Hawaï, elle a rejoint New York où elle a fini par faire de la télévision, pour le réseau officiel chinois CCTV notamment. En 1992, elle sent que les femmes de la Chine des réformes vont pouvoir de plus en plus prendre soin d'elles. Elle fonde la marque de cosmétiques Yue-Sai, qu'elle revend en 2004 à L'Oréal. Le magazine BusinessWeek l'a récemment élue parmi les 40 immigrants qui ont le mieux réussi dans le monde.
D'après les enquêteurs d'Hurun, un tiers de ces Chinois les plus fortunés appartiendraient au Parti communiste. Longtemps, les nouveaux milliardaires rouges ont été vus comme des hommes dont l'épaisseur du compte en banque n'avait d'égal que le mauvais goût. «Bien sûr, il y a encore le riche propriétaire de mines du Shaanxi, qui débarque avec sa suite et dévalise les magasins de luxe sans goût très affirmé, commente Maximin Berko, qui organise une grande foire d'art international au printemps prochain. Mais, de toute façon, l'expression «nouveaux riches» ne veut pas dire grand-chose ici. Il y a trente ans, ils partaient tous de zéro. Et aujourd'hui, ils ont une approche de plus en plus sophistiquée.» Il s'occupe aussi d'une galerie familiale de tableaux du XIXe qui a ouvert il y a quelques semaines auBund 18. Ce magnifique immeuble du Bund, construit par un architecte anglais et qui abrita la Chartered Bank, est aujourd'hui géré par une grande fortune taïwanaise qui y a installé boutiques de luxe - dont Cartier et Patek Philippe -, restaurants, galeries d'art, clubs. Maîtresse des lieux, Vanna Teng est fière d'avoir reçu un prix de l'Unesco pour la superbe rénovation de l'édifice et d'avoir su marier culture et luxe. «L'énergie de Shanghaï nous a fascinés et attirés, dit-elle. Regardez la boutique Patek Philippe. Elle avait prévu de vendre 7 ou 8montres par mois, elle en vend dix fois plus!» Dans le grand hall, un Café de Flore devrait bientôt s'installer.
A Shanghaï et ailleurs, on peut voir monter une nouvelle génération de jeunes milliardaires, les quadras et quinquas du yuan conquérant, fort éloignés de l'image du tycoon compassé et presque mandarinal. Ils ne font pas des affaires en surplis à dentelles, bien sûr, et le seul luxe qu'ils se refusent sont les états d'âme. Mais ils sont de plus en plus soucieux de leur art de vivre, et aussi du sens qu'ils peuvent donner à cette vie.
Un tiers des riches Chinois sont membres du Parti
Elégante jeune femme, fille d'un grand architecte de Shanghaï, Jiang Qiong Er mise sur cette maturité. Elle va lancer cette année ce qui se veut la première grande marque de luxe chinoise au sein du groupe Hermès, en ressuscitant les savoir-faire de l'artisanat traditionnel. Elle voit monter cette «seconde génération de riches» qui s'intéresse à l'art, crée des fondations, se lance dans le mécénat. «Leurs parents, moins éduqués et moins raffinés, les ont envoyés faire leurs études à l'étranger, explique-t-elle, et ils connaissent tous parfaitement le monde et son fonctionnement.»
Derrière le nouveau gotha des milliardaires chinois gravite aussi un second cercle d'heureux et confortables millionnaires. Toujours selon Hurun, depuis 2004, le nombre de Chinois possédant une fortune de plus de 150 millions de dollars a été multiplié par 10, passant de la centaine au millier. Leurs passions peuvent aussi rimer avec affaires.
C'est le cas pour Tian Yu, passionné d'aviation qui a fait fortune dans les modèles réduits et entend bien devenir le roi de l'avion élec trique piloté. Dans les hangars deYuneec, à une heure de Shanghaï, deux modèles, un monoplace et un biplace, qui ont fait leurs premiers vols l'été dernier. L'homme qui a déjà vendu 400 000 de ses hélicoptères miniatures espère vendre 1 000 de ces vrais avions en trois ans. «On est en pointe, et nous avons le premier avion électrique conçu d'emblée pour une production de masse», assure-t-il. En attendant, il termine sa formation de pilote pour obtenir le brevet américain.
T. J. Ren, lui, préfère l'asphalte aux plafonds aériens. Shanghaïen, il a maintenant la nationalité américaine et partage sa vie entre Seattle et, «de plus en plus», Shanghaï. Il anime le club des fans de Porsche de la mégalopole chinoise. Régulièrement, ceux-ci louent le circuit de Shanghaï pour se donner quelques belles sensations. Ou partent en Finlande conduire sur la glace, à Dubaï sur le sable... La Chine est devenue le troisième marché pour Porsche, derrière les Etats-Unis et l'Allemagne, et pourrait être en deuxième position dès l'an prochain. Rien qu'à Shanghaï, il s'en est vendu mille l'an dernier. La progression est inouïe. «Le premier revendeur a ouvert en2001 à Pékin, raconte Ingrid Sun, chargée de communi cation de la marque en Chine.En 2002, il s'en est vendu27 dans tout le pays, plus de2000 en2004 et 7615 en2008.» Et ce, malgré des taxes à l'importation qui rendent ces voitures trois fois plus chères qu'ailleurs.
En Chine, plus encore que dans les autres pays, il y a le visible et le caché. Hurun estime que l'on peut, en fait, doubler le nombre de ces milliardaires. Derrière les personnalités très m'as-tu-vu se cache en effet toute une caste de milliardaires de l'ombre. Une discrétion qui s'explique par leur culture, leur sensibilité personnelle, mais aussi sans doute une certaine prudence. Comme pour les oligarques russes, la chute peut parfois être rude. Le numéro un de l'année dernière, Huang Guangyu, patron du « Darty » chinois, a été arrêté fin 2008, accusé de manipulation boursière. Le signal a été bien reçu.
Il y a trente ans, personne n'était riche en Chine. Le magazine «Forbes» estime aujourd'hui à plus de 130 le nombre de milliardaires en dollars. A Shanghaï, des dizaines d'hommes et de femmes connaissent des progressions de fortune inouïes dans l'immobilier, l'automobile, l'aéronautique ou le secteur du luxe.
On s'y tromperait. «A Shanghaï, on fait de l'argent. C'est la matière première et dernière.» Cette description, pourtant, ne concerne pas la ville de 2010, celle des insolents gratte-ciel de Pudong, mais celle de... 1922. Et c'est la légendaire plume d'Albert Londres qui peignait ainsi la flamboyante cité cosmopolite de l'époque. Aujourd'hui, l'argent n'est plus l'apanage des grandes banques occidentales «ressemblant à des cathédrales» ou des trafiquants d'opium comme le terrible Du Yue sheng, chef de la Bande verte et parrain de la ville, sur lequel les Français ne répugnèrent pas à s'appuyer. Les grandes fortunes de la nouvelle Chine, dans leur grande majorité, ont amassé leurs biens dans l'immobilier, puis la Bourse. Mais si les hommes et les af faires ont beaucoup changé, Shanghaï reste bien la ville la plus riche de Chine.
Aujourd'hui, la cité portuaire héberge la plus forte concentration de grosses fortunes chinoises. Et elles sont nombreuses. Les folles années de la croissance à deux chiffres ont été un joli levain pour les nouveaux riches de l'empire. Et, étonnamment, la dernière crise mondiale n'a pas porté de coup d'arrêt à cet incroyable élargissement du club des milliar daires chinois. Le rapport 2009 de l'Institut Hurun constate que, si l'Occident vient de connaître sa plus grande destruction de richesses depuis soixante-dix ans, la Chine a suivi une croissance inverse avec un accroissement de cette richesse. Alors que la Chine comptait 101 milliardaires (en dollars) connus en 2008, ils seraient plus de 130 en 2009. Selon le magazine Forbes, la richesse des 400 premières grandes fortunes chinoises serait passée, en un an, de 173 à 314 milliards de dollars !
L'immobilier, donc, est à la source de l'immense majorité des fortunes chinoises. Et le secteur est plus que jamais porteur. En Chine en général, grâce aux belles liquidités libérées par le plan de relance de 400 milliards d'euros. A Shanghaï en particulier, avec la frénésie de chantiers qui s'est emparée de la ville en ces années précédant l'Exposition universelle.
Charles Tong est le dernier à s'en plaindre. Ce jeune homme à l'allure de dandy sympathique gère l'un des programmes immobiliers les plus luxueux de la ville. Le site de Tomson Riviera est présenté comme le «meilleur emplacement de Shanghaï et même de Chine». D'un côté, vue imprenable sur le Bund mythique et, de l'autre, sur le centre financier de Pudong, le « Manhattan chinois ». Tout un symbole. La Chine d'hier, qui accueillait le monde, et celle de demain, qui part à sa conquête. Tout en haut d'une des quatre tours, le fleuron du programme, l'appartement le plus cher de Chine. Un penthouse de 980 mètres carrés entièrement décoré par Versace et estimé à près de vingt-cinq de millions de dollars... De manière très symptomatique, les clients viennent pour un tiers de Chine continentale, un tiers de Taïwan et Hongkong, et un autre tiers de la diaspora. Sa richissime famille est de Taïwan, et la société familiale, le Tomson Group, a été l'une des premières à s'installer à Shanghaï au début des années 90. «Ma mère est ambassadrice de Monaco à Shanghaï, confie Charles Tong, et elle collectionne les œuvres d'art.» Dans le jardin, des bronzes de Lalanne et de Dalí, pour «faire de l'endroit un vrai lieu d'exception». Le père, lui, a diversifié la compagnie, dans le cinéma notamment, et a coproduit le célèbre film Adieu ma concubine.
Les folles embardées de l'immobilier réjouissent Yue-Sai Kan. «Quand je me suis installée à Shanghaï en 1992, je me souviens que les Hongkongais me traitaient de folle. Ils disaient que la ville était trop rustre, trop primaire, un vrai trou! Regardez où nous en sommes maintenant», raconte cette belle sexagénaire dont l'âge ne se lit guère. La valeur du terrain qu'elle avait acheté à Pudong en 1996 a été multipliée par 50. «Le prix de mon appartement de New York, lui, n'a que quadruplé», s'amuse-t-elle. Yue-Sai est une figure de Shanghaï. Son père était un peintre traditionnel et elle a été élevée à Hongkong. Après des études de musique à Hawaï, elle a rejoint New York où elle a fini par faire de la télévision, pour le réseau officiel chinois CCTV notamment. En 1992, elle sent que les femmes de la Chine des réformes vont pouvoir de plus en plus prendre soin d'elles. Elle fonde la marque de cosmétiques Yue-Sai, qu'elle revend en 2004 à L'Oréal. Le magazine BusinessWeek l'a récemment élue parmi les 40 immigrants qui ont le mieux réussi dans le monde.
D'après les enquêteurs d'Hurun, un tiers de ces Chinois les plus fortunés appartiendraient au Parti communiste. Longtemps, les nouveaux milliardaires rouges ont été vus comme des hommes dont l'épaisseur du compte en banque n'avait d'égal que le mauvais goût. «Bien sûr, il y a encore le riche propriétaire de mines du Shaanxi, qui débarque avec sa suite et dévalise les magasins de luxe sans goût très affirmé, commente Maximin Berko, qui organise une grande foire d'art international au printemps prochain. Mais, de toute façon, l'expression «nouveaux riches» ne veut pas dire grand-chose ici. Il y a trente ans, ils partaient tous de zéro. Et aujourd'hui, ils ont une approche de plus en plus sophistiquée.» Il s'occupe aussi d'une galerie familiale de tableaux du XIXe qui a ouvert il y a quelques semaines auBund 18. Ce magnifique immeuble du Bund, construit par un architecte anglais et qui abrita la Chartered Bank, est aujourd'hui géré par une grande fortune taïwanaise qui y a installé boutiques de luxe - dont Cartier et Patek Philippe -, restaurants, galeries d'art, clubs. Maîtresse des lieux, Vanna Teng est fière d'avoir reçu un prix de l'Unesco pour la superbe rénovation de l'édifice et d'avoir su marier culture et luxe. «L'énergie de Shanghaï nous a fascinés et attirés, dit-elle. Regardez la boutique Patek Philippe. Elle avait prévu de vendre 7 ou 8montres par mois, elle en vend dix fois plus!» Dans le grand hall, un Café de Flore devrait bientôt s'installer.
A Shanghaï et ailleurs, on peut voir monter une nouvelle génération de jeunes milliardaires, les quadras et quinquas du yuan conquérant, fort éloignés de l'image du tycoon compassé et presque mandarinal. Ils ne font pas des affaires en surplis à dentelles, bien sûr, et le seul luxe qu'ils se refusent sont les états d'âme. Mais ils sont de plus en plus soucieux de leur art de vivre, et aussi du sens qu'ils peuvent donner à cette vie.
Un tiers des riches Chinois sont membres du Parti
Elégante jeune femme, fille d'un grand architecte de Shanghaï, Jiang Qiong Er mise sur cette maturité. Elle va lancer cette année ce qui se veut la première grande marque de luxe chinoise au sein du groupe Hermès, en ressuscitant les savoir-faire de l'artisanat traditionnel. Elle voit monter cette «seconde génération de riches» qui s'intéresse à l'art, crée des fondations, se lance dans le mécénat. «Leurs parents, moins éduqués et moins raffinés, les ont envoyés faire leurs études à l'étranger, explique-t-elle, et ils connaissent tous parfaitement le monde et son fonctionnement.»
Derrière le nouveau gotha des milliardaires chinois gravite aussi un second cercle d'heureux et confortables millionnaires. Toujours selon Hurun, depuis 2004, le nombre de Chinois possédant une fortune de plus de 150 millions de dollars a été multiplié par 10, passant de la centaine au millier. Leurs passions peuvent aussi rimer avec affaires.
C'est le cas pour Tian Yu, passionné d'aviation qui a fait fortune dans les modèles réduits et entend bien devenir le roi de l'avion élec trique piloté. Dans les hangars deYuneec, à une heure de Shanghaï, deux modèles, un monoplace et un biplace, qui ont fait leurs premiers vols l'été dernier. L'homme qui a déjà vendu 400 000 de ses hélicoptères miniatures espère vendre 1 000 de ces vrais avions en trois ans. «On est en pointe, et nous avons le premier avion électrique conçu d'emblée pour une production de masse», assure-t-il. En attendant, il termine sa formation de pilote pour obtenir le brevet américain.
T. J. Ren, lui, préfère l'asphalte aux plafonds aériens. Shanghaïen, il a maintenant la nationalité américaine et partage sa vie entre Seattle et, «de plus en plus», Shanghaï. Il anime le club des fans de Porsche de la mégalopole chinoise. Régulièrement, ceux-ci louent le circuit de Shanghaï pour se donner quelques belles sensations. Ou partent en Finlande conduire sur la glace, à Dubaï sur le sable... La Chine est devenue le troisième marché pour Porsche, derrière les Etats-Unis et l'Allemagne, et pourrait être en deuxième position dès l'an prochain. Rien qu'à Shanghaï, il s'en est vendu mille l'an dernier. La progression est inouïe. «Le premier revendeur a ouvert en2001 à Pékin, raconte Ingrid Sun, chargée de communi cation de la marque en Chine.En 2002, il s'en est vendu27 dans tout le pays, plus de2000 en2004 et 7615 en2008.» Et ce, malgré des taxes à l'importation qui rendent ces voitures trois fois plus chères qu'ailleurs.
En Chine, plus encore que dans les autres pays, il y a le visible et le caché. Hurun estime que l'on peut, en fait, doubler le nombre de ces milliardaires. Derrière les personnalités très m'as-tu-vu se cache en effet toute une caste de milliardaires de l'ombre. Une discrétion qui s'explique par leur culture, leur sensibilité personnelle, mais aussi sans doute une certaine prudence. Comme pour les oligarques russes, la chute peut parfois être rude. Le numéro un de l'année dernière, Huang Guangyu, patron du « Darty » chinois, a été arrêté fin 2008, accusé de manipulation boursière. Le signal a été bien reçu.
marți, 2 martie 2010
Civilizatia a inceput in Carpati
Civilizatia a inceput in Carpati, sustine New York Times
( www.artline.ro)
Adesea cuvantul civilizatie este folosit ca sinonim pentru termenul cultura atat in cercurile academice cat si in cele populare. Fiecare fiinta umana participa la alcatuirea unei culturi ce este definita de obiceiuri, credinte, valori, comportament.
Care este cea mai veche civilizatie din lume?
Sumerienii sunt prezenti in istorie cu o bogata civilizatie ce isi are inceputul in jurul anului 4000 I.Hr. Numeroase izvoare sustin ca sumerienii au fost primii care au ridicat un oras.
Egiptul are si el o istorie timpurie (3200 I.Hr ), fiind cel mai vechi stat din lume, cu administratie, fiscalitate, justitie si armata. Egiptul antic a creat si o remarcabila cultura spirituala.
Privind perioada de inceput pentru cele doua civilizatii, cea sumeriana este prima, insa in privinta cronologiei expansiunii culturale si urbane Egiptul ocupa prima pozitie.
In privinta celei mai vechi civilizatii sunt discutii aprinse si astazi. Unii fac referire adesea si la tablitele de la Tartaria, descoperite in judetul Alba.
Aceste tablite, trei la numar, au fost descoperite in 1961. Doua dintre ele sunt acoperite cu reprezentari stilizate de obiecte sau motive din natura, iar cea de-a treia cuprinde patru grupuri de semne ce sunt despartite de linii.
Tablitele sumeriene de la Uruk si Djemdet Nasr dateaza de la sfarsitul celui de-al patrulea mileniu I.Hr iar similitudinile dintre acestea si cele de la Tartaria conduc catre ipoteza conform careia gruparle de semne de pe tablitele descoperite in judetul Alba ar reprezenta o modalitate de scriere straveche.
De asemenea, tablitele de la Tartaria sunt mai vechi cu un mileniu decat alte dovezi arheologice ce atesta scrierile stravechi din Sumeria. Daca s-ar admite ca acele grupari de semne sunt intr-adevar scrieri, ar fi cele mai vechi din intreaga lume.
O discutie aprinsa pe acest subiect se regaseste pe forumul site-ului allempires.com, http://www.allempires.com/forum/forum_posts.asp?TID=2391&PN=8, unde ipoteza ca civilizatia a inceput in Carpati, un peisaj perfect pentru evolutia omului, este adoptata de multi ca fiind adevarata.
"Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta" scrie The New York Times in data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science referindu-se la expozitia “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, deschisa pana in data de 25 aprilie 2010 si gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.
( www.artline.ro)
Adesea cuvantul civilizatie este folosit ca sinonim pentru termenul cultura atat in cercurile academice cat si in cele populare. Fiecare fiinta umana participa la alcatuirea unei culturi ce este definita de obiceiuri, credinte, valori, comportament.
Care este cea mai veche civilizatie din lume?
Sumerienii sunt prezenti in istorie cu o bogata civilizatie ce isi are inceputul in jurul anului 4000 I.Hr. Numeroase izvoare sustin ca sumerienii au fost primii care au ridicat un oras.
Egiptul are si el o istorie timpurie (3200 I.Hr ), fiind cel mai vechi stat din lume, cu administratie, fiscalitate, justitie si armata. Egiptul antic a creat si o remarcabila cultura spirituala.
Privind perioada de inceput pentru cele doua civilizatii, cea sumeriana este prima, insa in privinta cronologiei expansiunii culturale si urbane Egiptul ocupa prima pozitie.
In privinta celei mai vechi civilizatii sunt discutii aprinse si astazi. Unii fac referire adesea si la tablitele de la Tartaria, descoperite in judetul Alba.
Aceste tablite, trei la numar, au fost descoperite in 1961. Doua dintre ele sunt acoperite cu reprezentari stilizate de obiecte sau motive din natura, iar cea de-a treia cuprinde patru grupuri de semne ce sunt despartite de linii.
Tablitele sumeriene de la Uruk si Djemdet Nasr dateaza de la sfarsitul celui de-al patrulea mileniu I.Hr iar similitudinile dintre acestea si cele de la Tartaria conduc catre ipoteza conform careia gruparle de semne de pe tablitele descoperite in judetul Alba ar reprezenta o modalitate de scriere straveche.
De asemenea, tablitele de la Tartaria sunt mai vechi cu un mileniu decat alte dovezi arheologice ce atesta scrierile stravechi din Sumeria. Daca s-ar admite ca acele grupari de semne sunt intr-adevar scrieri, ar fi cele mai vechi din intreaga lume.
O discutie aprinsa pe acest subiect se regaseste pe forumul site-ului allempires.com, http://www.allempires.com/forum/forum_posts.asp?TID=2391&PN=8, unde ipoteza ca civilizatia a inceput in Carpati, un peisaj perfect pentru evolutia omului, este adoptata de multi ca fiind adevarata.
"Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta" scrie The New York Times in data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science referindu-se la expozitia “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, deschisa pana in data de 25 aprilie 2010 si gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.
luni, 1 martie 2010
Patapievici: Uneori maneliştii pronunţă mai bine limba română decât o fac unii moderatori de emisiuni de divertisment
ICR-ul se confundă cu mine sau cu Traian Băsescu şi de aici antipatia. Soluţii: să dispar eu sau lupta politică să se oprească la uşa ICR, susţine Horia Roman Patapievici într-un interviu acordat Mediafax. El a mai vorbit despre reuşita de a asigura traducerea unui număr de 41 de titluri pe an, despre raportul investiţie-câştig în bilanţurile ICR, despre planurile pe 2010, despre cartea la care scrie dar şi despre manelizarea României, enunţată ultima dată de Traian Băsescu.
Horia-Roman Patapievici
Reporter: Ce obiective v-aţi fixat pentru actualul mandat la şefia ICR? Pe care le-aţi realizat şi ce urmează să faceţi în continuare?
H-R Patapievici: Cred că răspunsul comprehensiv şi raţional ar fi să încep cu strategia. De când am preluat, în 2005, la primul mandat, conducerea Institutului Cultural Român, împreună cu echipa mea, care înseamnă Tania Radu, Mircea Mihăieş, Dan Croitoru, şi cu directorii pe care i-am numit, atât la direcţiile din centrală, cât şi la institutele culturale româneşti din străinătate, am hotărât să intrăm în rând cu lumea. Asta înseamnă să funcţionăm pe bază de proiecte - în toate cazurile în care se poate -, să funcţionăm cu jurizări externe, programele pe care le lansăm să fie perfect transparente - asta s-a soldat cu modificarea completă a site-ului. În momentul de faţă este un site de lucru, site-ul ICR-ului, în care toate programele noastre sunt la vedere, cu oamenii care le derulează, cu banii care sunt disponibili şi anunţate din timp: structura cerinţelor şi cuantumul finanţării. Lucrul ăsta merge aşa din 2006, din ce în ce mai bine, pentru că, atunci când eu vorbesc de realizarea unui lucru, omit ceea ce numai noi ştim, bucătăria enormă, dificultatea de a obţine un site competitiv în condiţiile în care achiziţionez serviciile prin Legea achiziţiilor publice, care are multe lucruri bune, care ţin de transparenţa desemnării unui furnizor de servicii, dar are şi enorme neajunsuri - unul dintre ele îl puteţi vedea chiar aici - şi anume fiecare firmă de telefonie care câştigă licitaţia, atunci când vine sorocul licitării, vine cu aparate noi, alea noi (vechi) se aruncă, cine ştie ce se întâmplă cu ele, se trag fire noi, suntem în probe, de parcă acuma s-ar fi inventat telefonul. Deci toată partea de bucătărie este lăsată de-o parte. S-a obţinut acest site care reflectă foarte bine transparenţa la care instituţia pe care o conduc a ajuns. Lucrul pe proiecte, am spus, finanţări transparente şi un nou mod de a interacţiona cu pieţele străine.
Scopul ICR-ului este să exporte cultura română. Ce anume exportă din cultura română? Răspunsul are doi timpi. Un timp este ceea ce selectează ca valoros piaţa internă. Al doilea timp este ceea ce recunoaşte ca valoros piaţa externă. Întrucât noi vrem să fim prezenţi pe piaţa externă, neapărat că pentru noi este mai important ceea ce selectează, din ceea ce se face pe pieţele noastre, piaţa externă.
Un exemplu tipic este programul de traduceri. Suferinţa standard a culturii române este că literatura noastră, pe care noi o preţuim - şi pe bună dreptate - şi o iubim, nu este deloc cunoscută în ţările pe care deopotrivă le apreciem şi le iubim. Franţa este o veche suferinţă pentru noi, pentru că ea nu ne recunoaşte, prin traduceri - cum există din literatura cehă, ori poloneză, ori maghiară -, cărţile din literatura română. Când românii noştri sunt cunoscuţi în Franţa este pentru că au emigrat complet în limba şi cultura franceză - cazul Benjamin Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran, Eliade. Şi atunci acest program pune pe umerii lor producerea de cărţi şi distribuirea de cărţi de autori români. Pentru asta am lansat Translation an Publication Support Program (TPS), care este un program internaţional, prin care editurile străine care au auzit de un autor român pot aplica în cadrul acestui program, ca să obţină integral costurile traducerii şi, după dificultatea editării, să obţină şi o parte din finanţare (pentru editare, n.r.). Rezultatul este spectaculos. Programul a fost lansat în 2006 - 2007, atenţie, suntem în 2010, şi-n doar patru ani de funcţionare au fost deja publicate 164 de titluri. Asta înseamnă 41 de titluri pe an. Este enorm, dacă vă gândiţi că anul are 52 de săptămâni, înseamnă că rata mitralierei noastre de editare în străinătate este de aproape o carte pe săptămână.
În 2010 urmează să apară încă 41 de volume prin programul TPS şi, când ne-am dat seama că pe pieţele străine putem fi prezenţi şi prin susţinerea editării unor numere de revistă ori îşi propun ca tematică, bunăoară aici (arată o revistă, n.r.) romanul românesc, atunci am mai inventat o linie, care se cheamă Publishing Romania, în care, în 2010, vor apărea 27 de titluri.
Ca să ţinem seama de piaţa românească, am mai inventat un program, în 2006, care se numeşte "20 de autori", prin care am făcut o chemare generală în rândul oamenilor competenţi să se pronunţe ce cărţi din cultura română cred ei că ar putea să ne reprezinte bine peste hotare, i-am adunat aici şi am ales 20 de autori cu 20 de titluri, căzând în sarcina institutului să găsească modalităţile de a-i edita în străinătate. În momentul de faţă, suntem cu un program complet la University of Plymouth Press, în Marea Britanie - unde deja, în decembrie trecut, au fost lansate primele cinci titluri, primii cinci autori, într-un program complex, care a fost suportat de Universitatea din Plymouth, cu o expoziţie de artă românească contemporană, cu muzică românească contemporană şi cu un microfestival de filme româneşti, ca să subliniem lansarea unor cărţi care au apărut în condiţii grafice excepţionale, cu coperte şi programe de promovare desenate de autori români contemporani, în care idealul nostru a fost atins. Anume, noi am dat atât, ei au dat atât (arată puţin, respectiv mult, n.r.) şi, pe structura lor de distribuţie, pe structura lor instituţională de susţinere a cărţii scrise, apar şi autorii români. În fiecare an, timp de patru ani, vor apărea câte cinci autori români. Asta este în Marea Britanie. Cu o editură din Chicago, Statele Unite, Dalkey Archive, suntem în negocieri pentru exportarea programului nostru şi la ei şi acum suntem în tratative cu o editură spaniolă, Eneida, pentru o bibliotecă de literatură românească. În negocieri suntem şi cu un număr de edituri din Germania - să vedem cine va dori -, pentru a avea şi acolo o bibliotecă de literatură românească în care portofoliul va fi negociat între nemţi şi noi.
V-am prezentat în amănunt acest program pentru că el este tipic pentru filosofia pe care am adoptat-o în 2005. Ce se schimbă în 2009 faţă de 2006 sau în 2010 faţă de 2009 - se schimbă un singur lucru - nivelul finanţării. În anul 2010 am cel mai mare buget pe care l-a avut vreodată Institutul Cultural Român, este un buget de 55 de milioane de lei, câţi euro înseamnă, asta e în funcţie de rata de schimb. Pe pieţele noastre, înseamnă 55 de milioane de lei pentru o situaţie în care, tipic, bugetul institutului, atunci când era bun, era în jurul a 34 - 35 de milioane. În 2010 (2009, n.r.), cu rectificările care ne-au fost impuse de criză, am avut un buget de 38 de milioane de lei. Acest buget trebuie înţeles în funcţie de modul în care cheltuiesc banii. Instituţia pe care o conduc şi-a propus, în 2005, să semene mai degrabă cu modul în care cheltuieşte banii un ONG, decât cu modul în care cheltuieşte banii o instituţie. O instituţie, în principal, cheltuieşte banii pentru reprezentarea în societate a unui tip de serviciu public. Deci grosul se duce pe salarii. La noi, 76% din buget merge pe programe şi restul merge pe administraţie. Din această administraţie, doar o fracţiune reprezintă salariile. Tipic pentru un ONG care face programe este să cheltuiască 90% pe proiect şi 10% din bani pe administraţie. Prin urmare, cei care urmăresc acest interviu şi vor vedea pe MEDIAFAX intervenţia mea trebuie să ştie că, cel puţin în privinţa Institutului Cultural Român, banii sunt foarte judicios cheltuiţi. Pentru că dintr-un leu pe care îl dă un român Institutului Cultural Român, 24 de bani merg pentru administrarea instituţiei ca atare şi 76 de bani merg pe proiecte.
R.: Cum va fi reflectată această creştere a bugetului institutului, de la 38 de milioane, în 2009, la 55 de milioane de lei, în 2010?
H-R P.: Felul în care noi am crescut de-a lungul anilor, şi-am crescut spectaculos, pentru că în 2005 Institutul Cultural Român reprezenta în termen de programe ce se vede aici în raportul nostru de activitate - această dâră, 2006 este ăsta, 2007, 2008... Iar 2009 (prezintă raportul de activitate pe 2009, un volum cât jumătate din cel pe 2005 - 2008, n.r.) reprezintă jumătate din ce-am făcut în toţi aceşti ani. Creşterile de buget se reflectă în creştere cvasiexponenţială a prezenţei noastre - nu spun programelor noastre, pentru că ele nu cresc exponenţial, ci a prezenţei noastre. De ce? Pentru că aici noi funcţionăm exact ca o descărcare în tub electronic - un electron cicneşte un atom, îl ionizează, rezultă un număr de electroni -, este o reacţie prin avalanşă. De ce? Pentru că institutele noastre din străinătate funcţionează cu un buget care, cum, în medie pe institut, este de 200.000 de euro. Am plecat în 2005 de la o bugetare de ordinul a 10.000 - 15.000 de euro pe institut. Deci diferenţa este uriaşă. Dar, mare parte din aceşti bani funcţionează ca "matching funds" - noi venim cu o parte şi ne cuplăm cu un partener care dă şi el o parte. Acel partener este de pe pieţele străine. Asta face ca noi să nu organizăm totul, noi doar să avem conceptul, îi lansăm finanţarea şi restul este preluat de partenerul străin. De fapt, pe institut cultural, când am un director bun şi institutul este competitiv, bugetul pe care eu îl dau este dublat în termeni de colaborări. De-aia spun că prezenţa noastră pe pieţele occidentale a crescut exponenţial. În termeni de programe, creşterea bugetului este reflectată prin faptul că programele care funcţionează sunt bugetate şi, exact ca la un copac, trunchiul se măreşte - un trunchi mai mare suportă o coroană mai mare.
R.: Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, a spus că se bucură pentru majorarea bugetului ICR pe 2010, dar a mai spus că, atât timp cât nu este stimulată şi producţia de cultură în ţară, ICR nu va mai avea în curând ce să exporte. Credeţi că există acest pericol?
H-R P. : Există şi nu există, pentru că producţia culturală românească nu stă pe umerii unei instituţii româneşti, slavă Domnului. Arta românească, cultura românească, în oricare dintre formele ei, este un act al creatorului ori un act de asociaţie între creatori individuali, pentru a produce o operă colectivă, ori un grup de creaţie, cum au existat atâtea grupuri de artişti plastici. Dar neîndoielnic că ar trebui ca Ministerul Culturii să aibă suficienţi bani ca să poată furniza o parte din banii de întreţinere pentru reviste culturale, pentru producţii culturale, pentru filme. Dar legătura nu este directă, pentru că, slavă Domnului, o societate este mai degrabă un fapt privat decât o consecinţă a intervenţiei statului.
R.: De-a lungul timpului, Institutul Cultural Român a fost implicat într-o serie de conflicte, precum expoziţia cu poneiul roz cu svastică de la New York, mai recent, interviul acordat de dumneavoastră unei publicaţii spaniole? Credeţi că aceste "scandaluri" au afectat negativ imaginea institutului sau au promovat institutul?
H-R P.: Interviul pe care l-am dat acelei publicaţii spaniole, cu acea nefericită expresie, care nu a fost pusă acolo cu aprobarea mea, nu a implicat în niciun fel Institutul Cultural Român.
Dacă este să mă refer la aşa-numitul "scandal al poneiului roz", el este o invenţie mediatică românească, în speţă a Antenei 3, care are o campanie de denigrare, de doi ani, constantă, împotriva Institutului Cultural Român, din motive pur politice - vezi patronul, vezi rezultatul. Însă există un lucru care îşi are fabula lui în toată această întâmplare, dacă îmi permiteţi să vă dau amănuntele de desfăşurare a acestui pseudo-scandal.
Acei trei artişti urbani, nu ştiu cum să le spun - street artists -, au fost aduşi la New York pentru a decora spaţiul nostru expoziţional de la parterul blocului pe care statul român îl are acolo, în care se află Misiunea noastră la ONU şi se află şi Institutul Cultural Român, pentru 8.000 de euro. Atât a costat proiectul cu ei. Haideţi să vedem ce rezultat pe piaţa newyorkeză a avut această investiţie pe care, prin ICR, statul român a făcut-o prin cei trei artişti acolo. Marina Drăghici, care este un scenograf faimos, la New York, a remarcat prestaţia celor trei. A primit invitaţia, de la Bill T. Jones, să facă Off Broadway scenografia unui spectacol dedicat memoriei lui Fela Kuti, un artist-cult. Marina Drăghici i-a invitat pe cei trei tineri să o ajute cu imagini în această scenografie. Spectacolul a fost lansat în toamna anului 2008 (expoziţia a fost în iulie - august) cu scenografia Marinei Drăghici, a avut un succes extraordinar, iar acest spectacol, astăzi, cu imagini ale celor trei artişti, se află - unde? - pe Broadway. Mi se pare că o investiţie de doar 8.000 de euro, ca trei artişti români să fie prezenţi în scenografia unui spectacol extrem de vizibil pe Broadway, este un bun raport investiţie - câştig.
R.: Dar credeţi că mediatizarea acestor evenimente a avut un ecou negativ sau a şi promovat institutul?
H-R P.: A avut un efect dezastruos asupra imaginii institutului, pentru foarte mulţi oameni care nu au legătură cu zona culturală. Trebuie să distingem: televiziunea bate peste tot, institutul cultural bate doar în zona culturală. Atunci când e vorba de un succes, imaginea lui instituţională emerge oarecum solitar şi se impune prin televiziuni atenţiei opiniei publice, o opinie care nu este interesată în special de fenomenele culturale. Pentru artişti, pentru lumea culturală, campania Antenei 3 a avut un efect contrar celui scontat de atacatori, şi anume a sporit în sânul generaţiei tinere, nonconformiste, prestigiul institutului, ca o instituţie care li se adresează şi lor, nu numai artei tradiţionale, făcută de bătrâni, în timp ce pentru oamenii care nu au interese culturale, care nu urmăresc presa culturală - opinia publică în ansamblul ei -, efectul a fost dezastruos.
R.: Cum credeţi că este perceput Institutul Cultural Român de presă, de politicieni şi cum credeţi că aţi putea îmbunătăţi imaginea institutului acolo unde nu are o imagine bună?
H-R P.: Presa, cu excepţia distorsiunilor de tip Antena 3, a reflectat foarte corect activitatea institutului. O modalitate este o investigaţie, ca cea pe care o faceţi dumneavoastră, în care luaţi informaţii despre institut cu o temă pe care o aveţi dumneavoastră şi rezultă un articol ori o prezenţă de presă, altă modalitate este reproducerea, integrală ori prescurtată, a comunicatelor pe care institutul le face. O altă modalitate este când o instituţie, cum este Televiziunea Română, care monitorizează un eveniment cultural peste hotare, reflectă acea acţiune. În fine, o altă modalitate este când cineva din ţară, care este serios şi se informează, vede felul în care activitatea institutului ori a institutelor din străinătate este reflectată pe pieţele străine. Prin urmare, în privinţa presei în ansamblul ei, cu excepţia menţionată, nu am a mă plânge de relaţia cu presa. A fost, cum spun englezii "fair enough".
În privinţa felului în care politicienii văd activitatea institutului, el este extrem de dependent de jocul politic din momentul în care opinia se formulează. De când a început războiul lumii politice cu preşedintele ţării, întrucât preşedintele de onoare al institutului este şeful statului şi întrucât eu sunt perceput ca fiind, cu expresia pe care o detest, "intelectualul lui Băsescu", poziţionarea a fost foarte polarizată. Deci ei nu mai văd institutul, ei îl văd pe Traian Băsescu, şi suntem în situaţia taurului care vede pânza roşie a toreadorului şi, ca atare, se repede să atace. Am văzut acest lucru când am fost în Parlament, în Comisia de buget-finanţe, în momentul în care s-a tăiat 30% din bugetarea pe care o convenisem cu Ministerul de Finanţe, cu argumente care au fost toate sofiste, ca să nu spun puerile (argumentul central a fost creşterea fondului de salarii, dar v-am spus din ce procent se calculează această creştere de salarii, deci un argument cu totul sofist). Le-am spus, lucru care a fost consemnat într-un material al Realităţii TV, "Domnilor, tocmai aţi votat o prezenţă românească în 2010 peste hotare cu 30% mai mică". Şi un domn foarte virulent, deputat liberal, a exclamat: "Foarte bine!". Deci asta rezumă totul, este o reacţie extrem de polarizată în funcţie de lupta politică locală. Altfel, dacă eu mor mâine, şi deci antipatia faţă de mine va dispărea, atitudinea lor faţă de Institutul Cultural Român va reveni îndată obiectivă şi vor spune: "Da, am avut o instituţie minunată!".
R: Aşadar, credeţi că imaginea instituţiei se confundă cu imaginea dumneavoastră? Şi dacă da, ce se poate face?
H-R P.: O soluţie este să dispar şi atunci lucrurile în contextul actualei încrâncenări politice s-ar rezolva de la sine. Dar cred că soluţia mai naturală decât dispariţia mea fizică ar fi limitarea luptei politice la câmpul politic, pentru că ICR-ul nu face parte din dispozitivul de putere, este un lucru pe care l-am, nu afirmat, practicat prin deschiderea perfect neutră în raport cu artiştii, cu ideologiile lor artistice, cu generaţiile din care fac parte şi cu formulele lor estetice. Întrucât sunt liberal de convingere, am încercat să fac o instituţie liberală în sensul clasic al termenului. Teoria liberală pretinde ca statul să fie neutru în raport cu interesele cetăţenilor. La fel şi ICR-ul este o instituţie perfect neutră în raport cu interesele artiştilor. Nu mă interesează că este un artist care are poziţia X, Y sau Z, că este un artist de formula estetică X, Y ori Z, dacă acest artist poate să fie prezent pe pieţele culturale şi să servească cultura română, e bun. Aşa că, ce se poate face, dacă-mi permiteţi să rezum argumentul meu, este ca lumea politică să se rezume în lupta ei la câmpul politic. Iar pentru asta televiziunile zise de ştiri ar trebui să se retragă din jocul politic, nu cum sunt acum prezente în jocul politic şi-l provoacă ca actori, nu ca observatori. În acel moment vom scăpa de isteria de la televiziuni, de încrâncenarea de la televiziuni, de urile astea care ne dezbină: pro Băsescu, anti Băsescu, pro Iliescu, anti Iliescu. E e ceva halucinant; pe de-o parte, şi pe de altă parte, dacă acest lucru se întâmplă, se va remarcă cum în lumea artistică este binecunoscut faptul că Institutul Cultural Român funcţionează ca o instituţie non-politică şi neutră în raport cu toată ofertă culturală.
R: Ce obiective şi ce proiecte aveţi pentru 2010?
H-R P.: Obiectivul permanent de îndată ce ai făcut ceva bine este să consolidezi binele pe care l-ai făcut şi să exploatezi toate acele valenţe, toate acele catene suplimentare, care au fost făcute posibile, au fost create de faptul că ai făcut un lucru bun. Deci, ăsta este primul obiectiv. Al doilea obiectiv este să facem acţiuni de sistem - o să explic imediat ce înseamnă asta - mai degrabă decât acţiuni individuale. Să faci acţiuni de sistem înseamnă două lucruri: înseamnă să nu fii niciodată de unul singur - du-te împreună cu altul pentru că veţi fi mai bine văzuţi; noi trăim într-o lume în care valorile nu mai sunt valori de genialitate, sunt valori de cooperare, sunt valori prietenoase, sunt valori de camaraderie, or cultură romană devine mult mai vizibilă printr-o cooperare camaraderească cu alte culturi, decât printr-o afirmare de tip "mă bat cu pumnii în piept cu geniile apodictice ale culturii mele". Enescu mai bine e promovat împreună cu alţi compozitori decât de unul singur; e motivul pentru care am făcut - şi ăsta este un exemplu de acţiune de promovare a muzicii româneşti - un turneu cu doi artişti de excepţie, Remus Azoiţei şi Euard Stan, de muzică de cameră. Muzica de cameră ştiţi că nu aduce sute de oameni (opt sute, o mie, trei mii de oameni, cum se umple Ateneul în timpul festivalului Enescu), cum face muzica simfonică ori muzică de operă ori marile balete, ci aduce 100, 150, 200... când ai 400 de oameni este un succes total. Ne-am situat între 200 şi 400 de oameni cu un turneu al cărui concept este Brahms-Enescu. Enescu are legături cu Brahms, Brahms este o vedetă a repertoriului internaţional. L-am cuplat cu Brahms ca să îl ridicăm şi pe Enescu, ştiind foarte bine că Enescu în preajmă lui Brahms nu este strivit, este pus în lumina. Acesta este un exemplu de prezenţă sistemică.
Un alt tip de prezenţă sistemică, pe lângă acesta de a fi împreună cu cineva ca să fii mai vizibil în contextul în care noi percepem azi valorile de afirmare, este să construim - "nu vii cu o floare, vii cu un buchet", asta este ideea. De exemplu, Dorian Branea, fostul director de la Varşovia, pe care l-am mutat acum la Londra, după plecarea Gabrielei Massaci, a avut ideea să facă, simultan, în patru oraşe din Polonia, festivaluri ale culturii româneşti în care prezintă totul, dar simultan. Asta creează o mini-masă critică la care presa din Polonia trebuie să reacţioneze, creează impact. Când ai foarte mulţi bani poţi să faci asta, aşa cum face Polonia. Polonia, de exemplu, acum zece ani, cred deja, a vrut să se impună în conştiinţă Suediei, o ţara vecină ca geopolitică, unde ei aveau interese de poziţionare. Au investit pentru asta un milion de euro, cu rezultate care n-au fost convingătoare, au repetat la câţiva ani distanţă investiţia şi atunci a devenit rentabilă, pentru că asta s-a văzut prin reacţiile, nu atât ale publicului, cât prin reacţiile oamenilor de afaceri, ale oamenilor care au creat legături cu Polonia ca urmare a noii ei poziţionări în conştiinţă publică suedeză. Noi nu avem bani să facem asta. Când nu ai bani să faci asta, adopţi perspectiva "nu vii cu o floare, vii cu un buchet ". Ceea ce realizezi spectaculos nu este de ordinul spectaculosului însuşi, ci de ordinul "obisnuiţi-vă cu noi, că suntem aici în mod constant", şi anume din ce în ce mai diversificat, mai prezent. Deci nu fac un mare salt înainte, ci deodată mă impun ca o prezenţă cotidiană în spaţiul cultural cu pricina. În Londra suntem o prezenţă cotidiană, la Stockholm suntem o prezenţă cotidiană (să ştiţi că nu eram acum cinci ani). Pentru o ţară mică, cu o cultură care nu este remarcată, o ţara care nu are datele Ungariei - ce trecut are Ungaria -, Poloniei, pentru o ţara care nu are datele istorice ale acestor ţări din zona noastră care sunt binecunoscute, e o performanţă extraordinară - şi vă jur că nu mă laud - că în doar cinci ani să fim poziţionaţi în aşa fel încât ICR-ul să fie prezenţa inconturnabilă pentru toate asocierile culturale care se fac în capitale unde noi avem institute.
R.: În afară de continuarea programelor tradiţionale ale ICR-ului, care se derulează an de an, aveţi şi proiecte noi pentru 2010, cum a fost de exemplu turneul Brahms-Enescu în 2009?
H-R P.: Este o expoziţie la care lucrăm, expoziţia "România medievală". A existat o expoziţie care a reprezentat un succes de cooperare instituţională pentru România, în care instituţiile se detestă între ele - "România neolitică". A fost o expoziţie pe care a imaginat-o cineva care nu e român, cineva care e de origine poloneză, Chrzanovski (Laurent Chrzanovski, n.r.), un istoric poliglot care l-a convins pe ministrul Culturii de atunci că România are trei vârste istorice cu care poate interesa orice public educat de oriunde din lume: zonă neolitică - România, spunem România, ne referim la o durată lungă a teritorialităţii, nu la continuitatea etnică - România neolitică, România medievală, în mod surprinzător; (Chrzanovski m-a convins şi pe mine că România are ce arăta inclusiv ţărilor care au avut un superb Ev Mediu) şi România modernă - România modernizării, România ca loc în care modernitatea, pe care n-am inventat-o noi, se combină cu un fond premodern foarte tenace, foarte viu, foarte rezistent şi preface acest fond într-un tip de modernizare care este extraordinar de interesantă, inclusiv pentru ţările care au inventat modernitatea. Aceste trei expoziţii fac parte dintr-un sistem: prima a fost deja pusă la punct - "România neolitică"a fost exportată în Elveţia, a fost dusă la Bruxelles, a cooperat Ministerul Armatei care a furnizat avion, Ministerul Culturii, şi noi am furnizat, prin programele de editare de cărţi, un superb album care a apărut în trei sau patru limbi şi care a apărut în Italia la o editură extrem de prestigioasă, care face astfel de publicaţii de artă cu profil istoric. Acum, albumele se găsesc pe pieţele librăriilor din Occident pentru că sunt în mai multe limbi. Punem acum la punct "România medievală", urmând să facem mai târziu, peste doi ani, "România modernă".
Un alt tip de proiect în care ne-am exersat încearcă să răspundă la întrebarea "cum promovăm artă de patrimoniu?". E o problemă, pentru că atunci când am încercat, la o expoziţie legată de avangarda europeană de la New York, să ducem două desene, cred că de Marcel Iancu, de la Muzeul Naţional de Artă al Republicii (Muzeul Naţional de Artă al României, n.r.), ne-am trezit cu asigurări în valoare de 800.000 de lei, 400.000 pe desen, în condiţiile în care desenele, dacă nu mă înşel, sunt evaluate pe piaţa liberă la 4.000 de euro. O instituţie cum este ICR-ul, care are un buget - când e cel mai mare, are 55 de milioane, el evoluând într-o zonă de 35 de milioane, deci mult sub 10 milioane de euro, nu îşi poate permite. Dar am ocolit acest inconvenient al finanţării mari inventând expoziţii tematice cum a fost aceea - "Culorile avangardei"- o expoziţie de mare succes, pe care am reuşit, în pofida a ceea ce au spus toţi criticii şi istoricii de artă în momentul în care această expoziţie era doar în mintea curatorilor ei ("Domn'e, asta e pentru noi aici, n-o să se uite nimeni"), lumea s-a uitat, s-a uitat şi în Portugalia, s-a uitat şi în Spania, s-a uitat în Republică Cehă; am avut o bună răspândire cu această expoziţie care a fost itinerată folosind ca bază logistică institutele pe care le avem în străinătate şi publicând superbe cataloage-album de expoziţie în limbi străine, fireşte, care sperăm că la rândul lor vor fi ca electronii de care v-am vorbit şi vor produce o avalanşă cine ştie când.
O altă expoziţie, inventată de Erwin Kessler, este "Cel ce se pedepseşte singur", făcută cu trei artişti formidabili: Ştefan Bertalan, Ionică Grigorescu şi Florin Mitroi (Florin Mitroi, din păcate, a murit, domnul Bertalan este în vârstă şi bolnav, Ionică Grigorescu este încă foarte activ şi foarte creator), o expoziţie care să arate care a fost reacţia sufletului artist la agresiunea spaţiului public controlat de Partidul Comunist Român în anii '80. Expoziţia este copleşitoare, cu un text-catalog pe care poate l-aţi văzut, care arată că un caiet dictando cu ştersături, cu pete - concepţia grafică a lui Kessler -, care este o bijuterie şi pe care o exportăm în străinătate. Deci, ideea este asta: avem un concept, îl construim aici şi, cu bază logistică din străinătate, îl exportăm în diferite locuri. Asta se poate face, nu numai pentru arte plastice, se poate face şi pentru oameni, când ei au un concept interesant care poate fi împachetat, cum este cazul Leşe, al cărui tip de folclor, cu oamenii pe care-i găseşte, fie ţărani lăutari neprofesionişti - în sensul că nu sunt încadraţi, că ei sunt artişti ultimi, dar ţinând de cultură orală, analfabetă aşa zicând -, fie cu oamenii instruiţi cu care el cântă un folclor pe care el îl culege şi îl interpretează, concept care poate fi exportat.
Care este pasul pe mai departe în privinţă artei de patrimoniu? Am vorbit cu Ministrul Culturii, cu domnul Hunor, să sensibilizeze Guvernul la ideea garanţiilor guvernamentale. O rană pentru noi este că artişti de ultimă oră, de avangardă, sunt foarte cunoscuţi, în timp ce mari pictori ori sculptori români zac în muzeele noastre şi nu-i ştie nimeni. Dovadă că nu-i ştie nimeni este că atunci când, de pe piaţa liberă, se ia un tablou de-al lor - Grigorescu, Pătraşcu - şi se duce, cum a fost acum câteva luni, la Paris pentru prima oară într-o licitaţie publică, oamenii nu ştiu cum să-l abordeze: "Cât face ăsta? 1.000 de euro, 5.000 de euro, 50.000 de euro?". Deci, sunt preţuri pe piaţă internă care s-au fixat la un anumit nivel pentru că avem deja, să zic 15 ani de piaţă liberă pentru operele de artă în ţară, dar în străinătate noi nu existăm. Trebuie să ai un preţ, asta înseamnă să exişti, or ca să avem un preţ trebuie să fim cunoscuţi şi la nivel mare. Deci să facem un desant de artă plastică interbelică, asta mi-ar plăcea enorm, dar n-am mijloacele s-o fac şi nu cred că vreo instituţie românească are mijloacele, dar cu garanţii guvernamentale între statul exportator al expoziţiei şi statul gazdă al expoziţiei, cred că se poate face.
R.: Expoziţia despre care vorbeaţi - "România medievală" - pe care institutul o pregăteşte pentru acest an va fi prezentată şi la Bucureşti şi apoi exportată?
H-R P.: Nu.
R.: V-aţi gândit deja unde să o prezentaţi?
H-R P.: Avem câteva contacte, însă sunt în fază de contacte. Merg în paralel cu construcţia conceptului şi cu identificarea locului de desfacere. Nu vă ascund că depind aici de factorul numit stat, în sensul că, atunci când şeful statului se duce într-o vizită oficială în ţara X, pe agenda permanentă este propunerea de a fi ajutaţi prin parteneriate ca să ducem artă de patrimoniu. Pentru că atunci, într-o ţara cum e Franţa, de exemplu, unde spaţiile expoziţionale sunt faimoase şi unde programarea merge până în 2015, 2016 - nici nu ştiu dacă mai trăim atunci - , deci ca să tunelezi, să scurtcircuitezi această programare pe timp îndelungat, trebuie să intervină factorul stat, iar factorul stat intervine numai atunci când există o înţelegere, bunăoară între Franţa şi România, ca în anul nu ştiu care, 2011, 2012, să facem Anul Culturii Româneşti în Franţa, şi atunci, pentru că statul francez intervine, se găsesc locuri în programările acestea ca să venim şi noi cu ofertă noastră.
R.: Şi deocamdată nu este cazul de asemenea acorduri pentru expoziţiile pe care vreţi să le prezentaţi, nu există un cadru?
H-R P.: E un concept nou cel pe care vi-l spun, care n-a mai fost până acum abordat. Eu am vorbit cu preşedintele, anul trecut, de acest lucru şi e pe agendă întâlnirilor domniei sale pe acest nou mandat, ăsta este un punct permanent. Unde merge, opinia publică va afla, unde nu merge, opinia publică nu va afla, pentru că nu facem o vină nimănui din faptul că nu vrea să găzduiască zilele culturii româneşti într-o ţară, dimpotrivă suntem recunoscători celor care vor să facă acest lucru.
R.: Aţi vorbit de un deficit de personal la ICR Bucureşti şi la centrele din străinătate. De câte persoane ar mai fi nevoie?
H-R P.: Schemele de personal sunt descompletate ca urmare a faptului că unora li s-a terminat mandatul şi nu li s-a prelungit, au fost retraşi şi n-ar fi nimic grav, organizăm concurs, dar concurs nu se poate organiza pentru că din aprilie trecut posturile sunt blocate. Guvernul român a decis să facă economii blocând posturile, asta are efecte dramatice asupra lucrului în străinătate pentru o instituţie cum este instituţia pe care o conduc. La fel este pentru ambasade, pentru Ministerul Afacerilor Externe, însă la mine este cu un coeficient agravant pentru că, în cazul Ministerului Afacerilor Externe, circuitul între ambasade şi centrală este un circuit intern, în timp ce la mine nu este un circuit intern. La ei, cine este retras se întoarce în centrală, la mine, cine este retras se întoarce pe piaţa liberă. Mă refer la angajaţii institutelor din străinătate care, cum ştiţi, sunt angajaţi pe mandat, nu pe durată nedeterminată de către Ministerul Afacerilor Externe. Aşa este Legea 356/2003 în baza căreia funcţionăm. Deci, orice încheiere de mandat ori cazurile dramatice de retragere de la post pentru mine înseamnă suprimarea unui post atâta timp cât funcţionează interdicţia de a face angajări şi asta, dacă va gândiţi cum arată tranşeea în care lucrează oamenii dintr-un institut cultural român, vă asigur că este dramatic. Acolo sunt foarte puţini: este un director, un director adjunct, sunt trei referenţi şi restul este personal de administraţie: o secretară-contabilă, un şofer-intendent, deci vedeţi că fac funcţii cumulate. Dar cei trei referenţi care au funcţii specifice - un referent cu presă, un referent cu programele, cu PR-ul, cu contactele - când unul lipseşte, la volumul de muncă pe care-l au, volum de muncă pe care l-am exprimat prin acest caiet care reprezintă raportul pe 2009, este o situaţie dramatică. Dacă adăugaţi la asta faptul că statul român nu este un stat prietenos cu cetăţenii lui care lucrează în afară cu devotament pentru că nu plăteşte asigurările medicale care au mari întârzieri - iar omul este un agregat biologic care se defectează, fie cu dinţii, fie cu inimă, fie cu pielea - şi ai nevoie de intervenţie medicală peste hotare şi vezi că nu poţi s-o faci, aveţi o imagine care descrie eroismul celor care lucrează în străinătate, pentru că în ţara te mai aranjezi, dar în străinătate eşti străin totuşi. Nu, nu te aranjezi.
R.: Şi toate posturile sunt pe baza unui mandat?
H-R P.: Directorii şi directorii adjuncţi sunt numiţi de mine prin consens cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE) şi cu Ministerul Culturii, pe o durată de patru ani. Acest mandat poate fi prelungit, dacă performanţa directorului este bună sau se încheie şi este numit un altul. Iar referenţii sunt angajaţi pe baza unui concurs public organizat de ICR şi de MAE, potrivit unor criterii care sunt afişate - cunoaşterea limbii ţării de destinaţie este eliminatorie -, tot pe o perioadă de patru ani.
R.: Şi acum, când se eliberează una din aceste funcţii, nu puteţi aduce pe altcineva?
H-R P.: Nu pot să aduc pe nimeni în loc, din acest motiv toate institutele, cu excepţia Stockholmului cred, sunt descompletate, asta e dramatic.
R.: Şi nu se pot găsi soluţii, să angajaţi colaboratori?
H-R P.: Se poate face dacă Ministerul Afacerilor Externe acceptă, iar acceptarea nu este de bunăvoinţă - fireşte că este şi de bunăvoinţa, dar nu doar de bunăvoinţă depinde -, ci şi de fondurile pe care le au pentru acest tip de cheltuială. Angajarea pe plan local, asta presupune însă să găseşti un om dispus să fie salarizat la nivelul României, nu la nivelul SUA sau Franţei sau Marii Britanii. Deci, găseşti pe cineva tânăr, tânăr înseamnă şi o experienţă - să nu zic competenţă - mai mică şi care să se înţeleagă lingvistic cu mediul în care evoluează, de obicei folosim studenţi sau doctoranzi, care acceptă să lucreze part-time pentru noi, dar asta este o soluţie provizorie, o soluţie de avarie, nu este o soluţie de funcţionare. Eu cred că, în aceste situaţii, Guvernul ar trebui să facă o excepţie pentru că, în fond, este vorba de un număr foarte limitat de oameni, deci efortul bugetar este corespunzător limitat, că şi economia pe care ai face-o dacă nu completezi aceste posturi. Noi avem 16 institute în străinătate, dintre care unul, cel de la Budapesta, are la Seghedin o sucursală, în care sunt câte opt oameni. 16 ori 8 înseamnă 128 de oameni care lucrează în străinătate. Ce economie faci atunci când ciupeşti doi de acolo, doi de acolo, unul de acolo? Înseamnă 50 de posturi pe care le economiseşti în condiţiile în care este vital să fii prezent acolo.
R.: Cu ce alte probleme se confruntă ICR?
H-R P.: E o problemă structurală pe care nu ştiu cum să o exprim mai bine, ICR-ul a trecut de la un tip de funcţionare pastorală - în care lucrurile puteau fi gestionate aşa cum se gestionează un sat, cu sfatul bătrânilor, pentru că sunt puţin oameni, toţi se cunosc între ei - la o situaţie de minister; noi funcţionăm ca un Minister al Culturii în exterior, în care avem de gestionat cei 150 de angajaţi din centrală cu cei 128 de angajaţi din exterior. Asta face un personal foarte numeros şi toate activităţile pe care le desfăşurăm potrivit legislaţiei trebuie să deruleze un volum enorm de muncă. Noi avem deja activitatea unui minister, în condiţiile în care legea noastră de funcţionare nu este a unui minister, ci este a unei instituţii, cum am numit-o metaforic, pastorală. Deci este o problemă structurală; cum se reflectă asta cel mai fizic şi cel mai "terre a terre" cu putinţă este sediul pe care-l vedeţi, care este o frumoasă vilă care nu mai poate adăposti oamenii, trebuie alt tip de clădire, într-un Bucureşti în care problema imobiliară este majoră. Noi deja am închiriat un alt spaţiu, pe Puţul lui Zamfir, puţin mai sus, în proximitatea noastră, am separat direcţiile, ceea ce e un lucru prost pentru că oamenii care lucrează trebuie să lucreze integrat, trebuie să fie toţi la un loc, asta este o problemă.
O altă problemă este cea la care aţi făcut aluzie: toate instituţiile româneşti sunt angajate în lupta politică, este o enormă greşeală. Vreau ca ICR-ul, indiferent de poziţiile mele publice, ca intelectual public, să fie considerat aşa cum funcţionează nu aşa cum lumea vede că sunt eu când public articole în presă, ci aşa cum funcţionează el, or el funcţionează totalmente non-politic.
R.: Ce se întâmplă cu proiectele de deschidere a unor institute culturale române la Moscova, la Kiev, la Chişinău, unde procedurile, din câte ştiu eu, sunt deja demarate? Dar cu planurile de deschidere a unor institute la Amsterdam, la Beijing, se vehiculau la un moment dat? Când s-ar putea concretiza?
H-R P.: În momentul în care împreună cu Ministerul de Externe am decis deschiderea unor institute în afară Europei; aţi menţionat Beijingul, trebuie să adăugăm la asta Coreea de Sud, un institut în lumea arabă, Damasc sau Cairo, probabil Cairo. Tokio este un centru cultural de la care avem semnale că prezenţa noastră este dorită acolo, prin Fundaţia Japan. Cred că mai este nevoie de un institut cultural sau de o sucursală în SUA. După succesul pe care acţiunile noastre în deplasare l-au avut în Canada, cred că şi în Canada ne-ar trebui un institut cultural.
În momentul în care am hotărât cu Ministerul de Externe să facem această deschidere a noastră şi pe alte pieţe extra-europene, aveam o creştere economică de 8%. A venit criză şi asta a amânat deschiderea noastră, dar sunt două obiective pe care le avem din motive culturale şi naţionale: deschiderea unor institute culturale în Republica Moldova şi în Ucraina. Am negociat cu guvernul ucrainean deschiderea unui institut la Kiev, cu o sucursală la Cernăuţi, care, din păcate, în ciuda faptului că noi am parcurs toate etapele indicate de partea ucraineană, a fost blocat. Deci, suntem în blocaj care este de natură politică. În privinţă Republicii Moldova, situaţia s-a schimbat, ca urmare a ultimelor alegeri şi sperăm să se întâmple ceva în 2010. Azi dimineaţă am vorbit cu vice-ministrul Culturii din Republica Moldova, care m-a asigurat de sprijinul Ministerului Culturii în Guvernul Republicii Moldova pentru urgentarea deschiderii unui institut cultural român la Chişinău. Noi deja avem o prezenţa în Republica Moldova, prin cele şapte publicaţii pe care le susţinem şi prin acţiunile pe care Direcţia Română din afară ţării, care e condusă de Ion Mircea din cadru ICR, le desfăşoară în toate zonele în care, ca urmare a frământărilor istoriei, au fost români şi avem un interes pentru conservarea identităţilor culturale româneşti.
R.: Din perspectiva bugetului, spuneţi că un institut cultural român din afară primeşte cam 200.000 de euro pe an...
H-R P.: Pentru proiecte.
R.: Ar fi o problemă găsirea acestor resurse?
H.-R P.: Nu.
R.: Ce mai presupune în plus deschiderea institutului?
H-R P.: Înseamnă achiziţionarea unui sediu cu contractarea în avans a chiriei pe un interval de timp care este negociat cu proprietarul, înseamnă bugetarea celor opt posturi şi înseamnă toate cheltuielile aferente instalării. Deci, programele, cei 200.000 de euro, reprezintă vârful aisbergului, în realitate cheltuiala este mult mai mare. Acest lucru se suportă de către statul român prin intermediul a două instituţii: programele, prin intermediul ICR-ului, iar cheltuielile de administraţie şi de personal, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.
R: Cum vedeţi poziţia ICR-ului pe piaţa culturală din Bucureşti? Prin ce se remarcă ICR-ul?
H-R P.: Am definit mai devreme Institutul Cultural Român că fiind un soi de Minister al Culturii române peste hotare. La această dimensiune trebuie adăugată dimensiunea care îi are în vedere pe românii din afară ţării, fie că sunt diaspore constituite recent din motive economice, or, pur şi simplu, din motive aş spune instituţional-europene pentru că noi nu trebuie să vedem prezenţa atâtor români în Italia şi Spania ca fiind doar o consecinţă a unui soi de refugiu economic, ci noile condiţii instituţionale în care România este parte din Uniunea Europeană creează un soi de fluiditate a mâinii de lucru care depăşeşte pur şi simplu problema refugiului economic. Deci, fie că este vorba de aceste diaspore, fie că este vorba de români pe care modificarea istorică a graniţelor i-a lăsat în afară ţării, fie că este vorba de comunităţi româneşti care niciodată n-au fost între graniţele istorice ale României. Dacă e să mă refer numai la macedonii din Grecia sau din Macedonia, or din fostă Iugoslavia. Deci avem un interes legat de furnizarea de asistenţă culturală identitară pentru ei. Dar mai este un lucru pe care l-am adoptat din mers ca să îmi ajut obiectivul de a fi prezent în afară, un exemplu este prezenţa noastră cu finanţări la festivalurile de film din ţară, unde finanţăm fie premii vizibile pentru a consolida în ochii celor care vin şi ai artiştilor din ţara rolul ICR-ului de promotor al culturii româneşti valabile, fie finanţăm aducerea în ţara a ceea ce, în jargonul operatorilor culturali, se cheamă multiplicatori: sunt oameni care vin, văd ce se întâmplă aici şi întorşi în ţară nu doar că scriu, dar ei au contacte instituţionale care multiplică ce-au văzut ei şi felul în care au văzut, care poate fi deformat ori judicios în instituţia culturală din ţara lor de origine. Finanţăm, vreau să fac acest lucru în mod sistematic. Am făcut-o sporadic în 2006, 2007, 2008, acum am un soi de angajament cadru cu festivalul de teatru naţional, Festivalul Naţional de Teatru, ca să preiau aducerea pe o bază sistematică, aducerea multiplicatorilor. La fel voi face pentru TIFF anul acesta şi tot anul acesta, în premieră, voi finanţa câteva premii. TIFF are vizibilitate internaţională, deci este un fel de a fi pe pieţele străine, fiind aici. Asta este ideea. Un alt tip de acţiune pe care l-am făcut pe pieţele interne este să aduc operaţiunea numită cvartetul Belcea. Corina Belcea este un extraordinar artist român, care a dat numele unui extraordinar cvartet activ pe pieţele occidentale. Am adus cvartetul Belcea nu numai ca să ofer melomanilor români concerte. Asta era cireaşa de pe tort. Nu. Ci ca să pun în contact cvartetul Belcea cu cvartete româneşti în formare, ca să le formeze, să-i formeze pe artiştii care cântă în acele cvartete şi ca să le ofere un soi de tunel de contact pentru pieţele occidentale. Am sperat că voi avea o colaborare mai bună decât am avut, nu, nu colaborarea-i problema, ci răspunsul, cu Ateneul Român care ne-a găzduit şi speram ca, cumva, Conservatorul, Universitatea de Muzică, să preia instituţia rezidenţiatului. Am încercat să dau un exemplu de cum anume poţi construi o instituţie a rezidenţiatului. El a funcţionat la Tescani, am funcţionat foarte bine cu Muzeul "George Enescu", ne-am înţeles foarte bine şi am colaborat pentru a aduce aceşti artişti, a-i pune în contact cu artişti români, însă nu există follow-up. Asta-i problema mea. Am sperat că voi crea un precedent care va fi preluat de alte instituţii româneşti, care sunt într-o situaţie mai naturală să finanţeze acest tip de rezidenţiate decât sunt eu. Am vrut să dau un exemplu. L-am dat, dar nu a fost urmat.
R.: În străinătate, ce public atrag Institutele Culturale româneşti?
H-R P.: Consemnul pentru directorii mei este: "Când faceţi acţiuni în atenţia publicului românesc, astea se cheamă acţiuni în atenţia publicului românesc din străinătate. Nu se cheamă acţiuni după care veţi fi judecaţi când se face evaluarea anuală". Obiectivul lor este să adune public străin, publicul cultural activ pe piaţa culturală în care îşi desfăşoară acţiunea. Consemnul lor este: "Nu la institut, ci în instituţiile culturale ale mediului în care vă desfăşuraţi activitatea. Nu de unii singuri, ci în parteneriat cu actori culturali importanţi din mediul în care vă desfăşuraţi activitatea".
R.: Din acest punct de vedere puteţi da nişte exemple de institute culturale din străinătate care au mers foarte bine şi altele care au fost mai puţin eficiente în acest scop?
H-R P.: În mod clar eu am o ierarhie a institutelor, pot da câteva exemple de institute care au mers foarte bine, însă nu o fac din raţiuni pedagogice. Din felul în care am vorbit se va deduce. Din ce cauză? Pentru că pieţele sunt foarte diferite: piaţa newyorkeză este foarte diferită de piaţa pragheză, de exemplu. Sau Varşovia de Stockholm, sunt foarte diferite. Din acest motiv, performanţa fiecărui director, fiecărei echipe, trebuie văzută ca fiind o performanţă de discernământ în primul rând, înainte de a fi o performanţă de management cultural. Pentru că trebuie să înţelegi ce merge pe piaţa respectivă. Performanţele sunt diferite şi unele institute, şi asta se vede şi în presa română, mă rog, unii directori sunt mai vocali, mai carismatici şi atunci sunt mai prezenţi, dar nu numai atât, au fost şi mai remarcaţi pe bună dreptate, alte institute sunt mai puţin vizibile, însă toate institutele care funcţionează în momentul de faţă construiesc ceva indispensabil, construiesc un ţesut de legătură între instituţia numită ICR, care este o instituţia a statului român pe un teritoriu al statului român, care este clădirea statului român în care îşi desfăşoară activitatea, dacă nu cumva e închiriat, un ţesut viu care leagă această instituţie a statului român de mediul cultural din capitala unde îşi desfăşoară activitatea. Lucrul ăsta nu se vede, dar este cel mai important lucru. Ceea ce se vede este către un succes punctual al câte unui institut. Dar vă asigur că toate aceste institute construiesc acest ţesut, El, de fapt, este deja construit. Pe acest ţesut se construieşte, de fapt, schimbarea în adâncime a imaginii României faţă de partenerii noştri. O imagine care, în esenţă, dacă acest ţesut există, se va reflecta prin încredere, prin dorinţa de parteneriate şi prin curiozitate. Curiozitatea faţă de "bă, ce-au făcut românii?". Să ştiţi că înainte de…, acum cinci ani, nimeni nu întreba: "Băi, românii ce-au făcut?". Ori acum se întreabă: "Şi românii. Ce zic? Ce-au făcut? Unde sunt?". De obicei, sunt.
R.: Ce reprezintă pentru ICR alegerea la preşedinţia EUNIC?
H-R P.: În mod normal, răspunsul politician este: o enormă oportunitate pentru România. Nu, de fapt, ştiţi ce este: este o confirmare că suntem acolo, deci România este în cărţi. Şi cu asta am spus totul.
R.: Ce loc ocupă funcţia de preşedinte al ICR-ului în cariera dumneavoastră? Ce alte proiecte mai aveţi pe lângă asta?
H-R P.: Îmi ocupă tot timpul. Vin dimineaţa, când ne-am întâlnit şi aţi venit, eu am spus că nu pot să înţeleg cum fac alţii. E ceva de necrezut, un malaxor, este un malaxor, ceva care te mănâncă precum peştii piranha. Vii obosit la serviciu, pentru că nu te-ai odihnit suficient, pentru că ai avut de citit dosarul cutare şi nu ştiu ce, pleci seara târziu acasă, este un regim de exterminare şi de epuizare. Alte proiecte, în week-end.
R.: La ce cărţi mai lucraţi?
H-R P.: O carte despre Culianu. Sunt 60 ani de când…, ar fi împlinit 60 ani dacă nu ar fi fost asasinat la 41 ani şi vreau să marchez printr-o carte care adună laolaltă, remaniate şi rescrise, câteva din contribuţiile pe care le-am avut de-a lungul timpului referitor la opera lui. Deci, nopţile - Culianu, zilele - ICR.
R.: Şi mai am o ultimă întrebare. Dacă doriţi să faceţi un comentariu asupra unui subiect care se discută acuma. S-a vorbit săptămâna aceasta, ştiţi, de manelizarea României şi a culturii române şi în urma declaraţiei făcută de preşedinte despre majoritatea românilor...
H-R P.: Care ascultă manele, nu?
R.: Da, cărora le plac manelele şi obiceiurile rome. Credeţi că aşa este, că este o stare de fapt această manelizare care ia proporţii?
H-R P.: Toată lumea remarcă, pentru că preşedintele a făcut o remarcă care imediat a fost suprainterpretată în fel şi chip, toată lumea acum remarcă un lucru pe care observatorii din presa culturală l-au remarcat de la începutul anilor '90. Ţin minte, în România liberă a apărut un articol cu totul profetic şi judicios ca observaţie al lui Nicolae Prelipceanu, poetul, care a spus: asistăm la contaminarea limbii române cu limbajul cuţitarilor din Ferentari şi cu intonaţia periferiei, a mahalalei Bucureştilor. Lucrul acesta s-a declanşat după '90, aş spune imediat după Revoluţie. Una dintre manierele în care libertatea a erupt în spaţiul public a fost brusca aducere din periferie, din mahala, a felului de a vorbi limba română, în centru. Cu foarte mici excepţii, aşa se intonează limba română la televizor. Emisiunile de divertisment sunt emisiuni prin care se face această contagiune în masă cu stilul manelei. Uneori maneliştii pronunţă mai bine limba română în unele din manelele lor, mă rog, nu sunt specialist în domeniu, decât o fac unii moderatori de emisiuni de divertisment. E o degradare oribilă a limbii noastre - s-a încetăţenit să spui "ora doisprezece" Dacă-i faci observaţie unui om că trebuie acordat numeralul, e tulburat, cum, ora doişpe. Nu - "ora douăsprezece".
R.: Credeţi că poate fi combătută, cumva, această manelizare şi în limba vorbită şi în domeniul muzicii şi în alte domenii, într-o anumită perioadă de timp, poate?
H-R P.: Se poate. Însă nu cu ajutorul statului, ci cu ajutorul fiecărui om în parte. Dacă vorbitorul individual de limbă română, iar când spun vorbitor individual este nu marea personalitate, ci fiecare dintre noi ca vorbitori individuali de limbă română, vom avea demnitatea limbii pe care o vorbim, ceea ce înseamnă corectitudinea ei şi frumuseţea ei, bogăţia ei. Bogăţia înseamnă nu să reduci orice mişcare sufletească pe care o resimţi în relaţie cu interlocutorul când eşti întrebat: "Ce faci? Ok. Şi cum te simţi? Ok. Şi ce-ai făcut ieri? Mişto. Şi, cutare? Naşpa". Dacă reduci orice mişcare sufletească, complexă prin natura ei, că suntem oameni, la aceste formule stereotipe de caracterizare, atunci nu îmbrăţişăm demnitatea specifică limbii noastre şi ceea ce facem rău, facem rău sufletului nostru. Că din bogăţia lui, îl reducem la aceste stereotipii. Deci, e o problemă nu a statului, nu a instituţiilor, a fiecăruia dintre noi în parte. Cum ne acceptăm demnitatea? Ca suflete, bogăţie sufletească sau ca vorbitori de limbă română cu demnitatea specifică limbii, că în limba română, totuşi, a compus Eminescu, nu-i o limbă de manele. Manele a cules Anton Pann, dar demnitatea acestei limbi a fost fixată de marii ei creatori.
Horia-Roman Patapievici
Reporter: Ce obiective v-aţi fixat pentru actualul mandat la şefia ICR? Pe care le-aţi realizat şi ce urmează să faceţi în continuare?
H-R Patapievici: Cred că răspunsul comprehensiv şi raţional ar fi să încep cu strategia. De când am preluat, în 2005, la primul mandat, conducerea Institutului Cultural Român, împreună cu echipa mea, care înseamnă Tania Radu, Mircea Mihăieş, Dan Croitoru, şi cu directorii pe care i-am numit, atât la direcţiile din centrală, cât şi la institutele culturale româneşti din străinătate, am hotărât să intrăm în rând cu lumea. Asta înseamnă să funcţionăm pe bază de proiecte - în toate cazurile în care se poate -, să funcţionăm cu jurizări externe, programele pe care le lansăm să fie perfect transparente - asta s-a soldat cu modificarea completă a site-ului. În momentul de faţă este un site de lucru, site-ul ICR-ului, în care toate programele noastre sunt la vedere, cu oamenii care le derulează, cu banii care sunt disponibili şi anunţate din timp: structura cerinţelor şi cuantumul finanţării. Lucrul ăsta merge aşa din 2006, din ce în ce mai bine, pentru că, atunci când eu vorbesc de realizarea unui lucru, omit ceea ce numai noi ştim, bucătăria enormă, dificultatea de a obţine un site competitiv în condiţiile în care achiziţionez serviciile prin Legea achiziţiilor publice, care are multe lucruri bune, care ţin de transparenţa desemnării unui furnizor de servicii, dar are şi enorme neajunsuri - unul dintre ele îl puteţi vedea chiar aici - şi anume fiecare firmă de telefonie care câştigă licitaţia, atunci când vine sorocul licitării, vine cu aparate noi, alea noi (vechi) se aruncă, cine ştie ce se întâmplă cu ele, se trag fire noi, suntem în probe, de parcă acuma s-ar fi inventat telefonul. Deci toată partea de bucătărie este lăsată de-o parte. S-a obţinut acest site care reflectă foarte bine transparenţa la care instituţia pe care o conduc a ajuns. Lucrul pe proiecte, am spus, finanţări transparente şi un nou mod de a interacţiona cu pieţele străine.
Scopul ICR-ului este să exporte cultura română. Ce anume exportă din cultura română? Răspunsul are doi timpi. Un timp este ceea ce selectează ca valoros piaţa internă. Al doilea timp este ceea ce recunoaşte ca valoros piaţa externă. Întrucât noi vrem să fim prezenţi pe piaţa externă, neapărat că pentru noi este mai important ceea ce selectează, din ceea ce se face pe pieţele noastre, piaţa externă.
Un exemplu tipic este programul de traduceri. Suferinţa standard a culturii române este că literatura noastră, pe care noi o preţuim - şi pe bună dreptate - şi o iubim, nu este deloc cunoscută în ţările pe care deopotrivă le apreciem şi le iubim. Franţa este o veche suferinţă pentru noi, pentru că ea nu ne recunoaşte, prin traduceri - cum există din literatura cehă, ori poloneză, ori maghiară -, cărţile din literatura română. Când românii noştri sunt cunoscuţi în Franţa este pentru că au emigrat complet în limba şi cultura franceză - cazul Benjamin Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran, Eliade. Şi atunci acest program pune pe umerii lor producerea de cărţi şi distribuirea de cărţi de autori români. Pentru asta am lansat Translation an Publication Support Program (TPS), care este un program internaţional, prin care editurile străine care au auzit de un autor român pot aplica în cadrul acestui program, ca să obţină integral costurile traducerii şi, după dificultatea editării, să obţină şi o parte din finanţare (pentru editare, n.r.). Rezultatul este spectaculos. Programul a fost lansat în 2006 - 2007, atenţie, suntem în 2010, şi-n doar patru ani de funcţionare au fost deja publicate 164 de titluri. Asta înseamnă 41 de titluri pe an. Este enorm, dacă vă gândiţi că anul are 52 de săptămâni, înseamnă că rata mitralierei noastre de editare în străinătate este de aproape o carte pe săptămână.
În 2010 urmează să apară încă 41 de volume prin programul TPS şi, când ne-am dat seama că pe pieţele străine putem fi prezenţi şi prin susţinerea editării unor numere de revistă ori îşi propun ca tematică, bunăoară aici (arată o revistă, n.r.) romanul românesc, atunci am mai inventat o linie, care se cheamă Publishing Romania, în care, în 2010, vor apărea 27 de titluri.
Ca să ţinem seama de piaţa românească, am mai inventat un program, în 2006, care se numeşte "20 de autori", prin care am făcut o chemare generală în rândul oamenilor competenţi să se pronunţe ce cărţi din cultura română cred ei că ar putea să ne reprezinte bine peste hotare, i-am adunat aici şi am ales 20 de autori cu 20 de titluri, căzând în sarcina institutului să găsească modalităţile de a-i edita în străinătate. În momentul de faţă, suntem cu un program complet la University of Plymouth Press, în Marea Britanie - unde deja, în decembrie trecut, au fost lansate primele cinci titluri, primii cinci autori, într-un program complex, care a fost suportat de Universitatea din Plymouth, cu o expoziţie de artă românească contemporană, cu muzică românească contemporană şi cu un microfestival de filme româneşti, ca să subliniem lansarea unor cărţi care au apărut în condiţii grafice excepţionale, cu coperte şi programe de promovare desenate de autori români contemporani, în care idealul nostru a fost atins. Anume, noi am dat atât, ei au dat atât (arată puţin, respectiv mult, n.r.) şi, pe structura lor de distribuţie, pe structura lor instituţională de susţinere a cărţii scrise, apar şi autorii români. În fiecare an, timp de patru ani, vor apărea câte cinci autori români. Asta este în Marea Britanie. Cu o editură din Chicago, Statele Unite, Dalkey Archive, suntem în negocieri pentru exportarea programului nostru şi la ei şi acum suntem în tratative cu o editură spaniolă, Eneida, pentru o bibliotecă de literatură românească. În negocieri suntem şi cu un număr de edituri din Germania - să vedem cine va dori -, pentru a avea şi acolo o bibliotecă de literatură românească în care portofoliul va fi negociat între nemţi şi noi.
V-am prezentat în amănunt acest program pentru că el este tipic pentru filosofia pe care am adoptat-o în 2005. Ce se schimbă în 2009 faţă de 2006 sau în 2010 faţă de 2009 - se schimbă un singur lucru - nivelul finanţării. În anul 2010 am cel mai mare buget pe care l-a avut vreodată Institutul Cultural Român, este un buget de 55 de milioane de lei, câţi euro înseamnă, asta e în funcţie de rata de schimb. Pe pieţele noastre, înseamnă 55 de milioane de lei pentru o situaţie în care, tipic, bugetul institutului, atunci când era bun, era în jurul a 34 - 35 de milioane. În 2010 (2009, n.r.), cu rectificările care ne-au fost impuse de criză, am avut un buget de 38 de milioane de lei. Acest buget trebuie înţeles în funcţie de modul în care cheltuiesc banii. Instituţia pe care o conduc şi-a propus, în 2005, să semene mai degrabă cu modul în care cheltuieşte banii un ONG, decât cu modul în care cheltuieşte banii o instituţie. O instituţie, în principal, cheltuieşte banii pentru reprezentarea în societate a unui tip de serviciu public. Deci grosul se duce pe salarii. La noi, 76% din buget merge pe programe şi restul merge pe administraţie. Din această administraţie, doar o fracţiune reprezintă salariile. Tipic pentru un ONG care face programe este să cheltuiască 90% pe proiect şi 10% din bani pe administraţie. Prin urmare, cei care urmăresc acest interviu şi vor vedea pe MEDIAFAX intervenţia mea trebuie să ştie că, cel puţin în privinţa Institutului Cultural Român, banii sunt foarte judicios cheltuiţi. Pentru că dintr-un leu pe care îl dă un român Institutului Cultural Român, 24 de bani merg pentru administrarea instituţiei ca atare şi 76 de bani merg pe proiecte.
R.: Cum va fi reflectată această creştere a bugetului institutului, de la 38 de milioane, în 2009, la 55 de milioane de lei, în 2010?
H-R P.: Felul în care noi am crescut de-a lungul anilor, şi-am crescut spectaculos, pentru că în 2005 Institutul Cultural Român reprezenta în termen de programe ce se vede aici în raportul nostru de activitate - această dâră, 2006 este ăsta, 2007, 2008... Iar 2009 (prezintă raportul de activitate pe 2009, un volum cât jumătate din cel pe 2005 - 2008, n.r.) reprezintă jumătate din ce-am făcut în toţi aceşti ani. Creşterile de buget se reflectă în creştere cvasiexponenţială a prezenţei noastre - nu spun programelor noastre, pentru că ele nu cresc exponenţial, ci a prezenţei noastre. De ce? Pentru că aici noi funcţionăm exact ca o descărcare în tub electronic - un electron cicneşte un atom, îl ionizează, rezultă un număr de electroni -, este o reacţie prin avalanşă. De ce? Pentru că institutele noastre din străinătate funcţionează cu un buget care, cum, în medie pe institut, este de 200.000 de euro. Am plecat în 2005 de la o bugetare de ordinul a 10.000 - 15.000 de euro pe institut. Deci diferenţa este uriaşă. Dar, mare parte din aceşti bani funcţionează ca "matching funds" - noi venim cu o parte şi ne cuplăm cu un partener care dă şi el o parte. Acel partener este de pe pieţele străine. Asta face ca noi să nu organizăm totul, noi doar să avem conceptul, îi lansăm finanţarea şi restul este preluat de partenerul străin. De fapt, pe institut cultural, când am un director bun şi institutul este competitiv, bugetul pe care eu îl dau este dublat în termeni de colaborări. De-aia spun că prezenţa noastră pe pieţele occidentale a crescut exponenţial. În termeni de programe, creşterea bugetului este reflectată prin faptul că programele care funcţionează sunt bugetate şi, exact ca la un copac, trunchiul se măreşte - un trunchi mai mare suportă o coroană mai mare.
R.: Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, a spus că se bucură pentru majorarea bugetului ICR pe 2010, dar a mai spus că, atât timp cât nu este stimulată şi producţia de cultură în ţară, ICR nu va mai avea în curând ce să exporte. Credeţi că există acest pericol?
H-R P. : Există şi nu există, pentru că producţia culturală românească nu stă pe umerii unei instituţii româneşti, slavă Domnului. Arta românească, cultura românească, în oricare dintre formele ei, este un act al creatorului ori un act de asociaţie între creatori individuali, pentru a produce o operă colectivă, ori un grup de creaţie, cum au existat atâtea grupuri de artişti plastici. Dar neîndoielnic că ar trebui ca Ministerul Culturii să aibă suficienţi bani ca să poată furniza o parte din banii de întreţinere pentru reviste culturale, pentru producţii culturale, pentru filme. Dar legătura nu este directă, pentru că, slavă Domnului, o societate este mai degrabă un fapt privat decât o consecinţă a intervenţiei statului.
R.: De-a lungul timpului, Institutul Cultural Român a fost implicat într-o serie de conflicte, precum expoziţia cu poneiul roz cu svastică de la New York, mai recent, interviul acordat de dumneavoastră unei publicaţii spaniole? Credeţi că aceste "scandaluri" au afectat negativ imaginea institutului sau au promovat institutul?
H-R P.: Interviul pe care l-am dat acelei publicaţii spaniole, cu acea nefericită expresie, care nu a fost pusă acolo cu aprobarea mea, nu a implicat în niciun fel Institutul Cultural Român.
Dacă este să mă refer la aşa-numitul "scandal al poneiului roz", el este o invenţie mediatică românească, în speţă a Antenei 3, care are o campanie de denigrare, de doi ani, constantă, împotriva Institutului Cultural Român, din motive pur politice - vezi patronul, vezi rezultatul. Însă există un lucru care îşi are fabula lui în toată această întâmplare, dacă îmi permiteţi să vă dau amănuntele de desfăşurare a acestui pseudo-scandal.
Acei trei artişti urbani, nu ştiu cum să le spun - street artists -, au fost aduşi la New York pentru a decora spaţiul nostru expoziţional de la parterul blocului pe care statul român îl are acolo, în care se află Misiunea noastră la ONU şi se află şi Institutul Cultural Român, pentru 8.000 de euro. Atât a costat proiectul cu ei. Haideţi să vedem ce rezultat pe piaţa newyorkeză a avut această investiţie pe care, prin ICR, statul român a făcut-o prin cei trei artişti acolo. Marina Drăghici, care este un scenograf faimos, la New York, a remarcat prestaţia celor trei. A primit invitaţia, de la Bill T. Jones, să facă Off Broadway scenografia unui spectacol dedicat memoriei lui Fela Kuti, un artist-cult. Marina Drăghici i-a invitat pe cei trei tineri să o ajute cu imagini în această scenografie. Spectacolul a fost lansat în toamna anului 2008 (expoziţia a fost în iulie - august) cu scenografia Marinei Drăghici, a avut un succes extraordinar, iar acest spectacol, astăzi, cu imagini ale celor trei artişti, se află - unde? - pe Broadway. Mi se pare că o investiţie de doar 8.000 de euro, ca trei artişti români să fie prezenţi în scenografia unui spectacol extrem de vizibil pe Broadway, este un bun raport investiţie - câştig.
R.: Dar credeţi că mediatizarea acestor evenimente a avut un ecou negativ sau a şi promovat institutul?
H-R P.: A avut un efect dezastruos asupra imaginii institutului, pentru foarte mulţi oameni care nu au legătură cu zona culturală. Trebuie să distingem: televiziunea bate peste tot, institutul cultural bate doar în zona culturală. Atunci când e vorba de un succes, imaginea lui instituţională emerge oarecum solitar şi se impune prin televiziuni atenţiei opiniei publice, o opinie care nu este interesată în special de fenomenele culturale. Pentru artişti, pentru lumea culturală, campania Antenei 3 a avut un efect contrar celui scontat de atacatori, şi anume a sporit în sânul generaţiei tinere, nonconformiste, prestigiul institutului, ca o instituţie care li se adresează şi lor, nu numai artei tradiţionale, făcută de bătrâni, în timp ce pentru oamenii care nu au interese culturale, care nu urmăresc presa culturală - opinia publică în ansamblul ei -, efectul a fost dezastruos.
R.: Cum credeţi că este perceput Institutul Cultural Român de presă, de politicieni şi cum credeţi că aţi putea îmbunătăţi imaginea institutului acolo unde nu are o imagine bună?
H-R P.: Presa, cu excepţia distorsiunilor de tip Antena 3, a reflectat foarte corect activitatea institutului. O modalitate este o investigaţie, ca cea pe care o faceţi dumneavoastră, în care luaţi informaţii despre institut cu o temă pe care o aveţi dumneavoastră şi rezultă un articol ori o prezenţă de presă, altă modalitate este reproducerea, integrală ori prescurtată, a comunicatelor pe care institutul le face. O altă modalitate este când o instituţie, cum este Televiziunea Română, care monitorizează un eveniment cultural peste hotare, reflectă acea acţiune. În fine, o altă modalitate este când cineva din ţară, care este serios şi se informează, vede felul în care activitatea institutului ori a institutelor din străinătate este reflectată pe pieţele străine. Prin urmare, în privinţa presei în ansamblul ei, cu excepţia menţionată, nu am a mă plânge de relaţia cu presa. A fost, cum spun englezii "fair enough".
În privinţa felului în care politicienii văd activitatea institutului, el este extrem de dependent de jocul politic din momentul în care opinia se formulează. De când a început războiul lumii politice cu preşedintele ţării, întrucât preşedintele de onoare al institutului este şeful statului şi întrucât eu sunt perceput ca fiind, cu expresia pe care o detest, "intelectualul lui Băsescu", poziţionarea a fost foarte polarizată. Deci ei nu mai văd institutul, ei îl văd pe Traian Băsescu, şi suntem în situaţia taurului care vede pânza roşie a toreadorului şi, ca atare, se repede să atace. Am văzut acest lucru când am fost în Parlament, în Comisia de buget-finanţe, în momentul în care s-a tăiat 30% din bugetarea pe care o convenisem cu Ministerul de Finanţe, cu argumente care au fost toate sofiste, ca să nu spun puerile (argumentul central a fost creşterea fondului de salarii, dar v-am spus din ce procent se calculează această creştere de salarii, deci un argument cu totul sofist). Le-am spus, lucru care a fost consemnat într-un material al Realităţii TV, "Domnilor, tocmai aţi votat o prezenţă românească în 2010 peste hotare cu 30% mai mică". Şi un domn foarte virulent, deputat liberal, a exclamat: "Foarte bine!". Deci asta rezumă totul, este o reacţie extrem de polarizată în funcţie de lupta politică locală. Altfel, dacă eu mor mâine, şi deci antipatia faţă de mine va dispărea, atitudinea lor faţă de Institutul Cultural Român va reveni îndată obiectivă şi vor spune: "Da, am avut o instituţie minunată!".
R: Aşadar, credeţi că imaginea instituţiei se confundă cu imaginea dumneavoastră? Şi dacă da, ce se poate face?
H-R P.: O soluţie este să dispar şi atunci lucrurile în contextul actualei încrâncenări politice s-ar rezolva de la sine. Dar cred că soluţia mai naturală decât dispariţia mea fizică ar fi limitarea luptei politice la câmpul politic, pentru că ICR-ul nu face parte din dispozitivul de putere, este un lucru pe care l-am, nu afirmat, practicat prin deschiderea perfect neutră în raport cu artiştii, cu ideologiile lor artistice, cu generaţiile din care fac parte şi cu formulele lor estetice. Întrucât sunt liberal de convingere, am încercat să fac o instituţie liberală în sensul clasic al termenului. Teoria liberală pretinde ca statul să fie neutru în raport cu interesele cetăţenilor. La fel şi ICR-ul este o instituţie perfect neutră în raport cu interesele artiştilor. Nu mă interesează că este un artist care are poziţia X, Y sau Z, că este un artist de formula estetică X, Y ori Z, dacă acest artist poate să fie prezent pe pieţele culturale şi să servească cultura română, e bun. Aşa că, ce se poate face, dacă-mi permiteţi să rezum argumentul meu, este ca lumea politică să se rezume în lupta ei la câmpul politic. Iar pentru asta televiziunile zise de ştiri ar trebui să se retragă din jocul politic, nu cum sunt acum prezente în jocul politic şi-l provoacă ca actori, nu ca observatori. În acel moment vom scăpa de isteria de la televiziuni, de încrâncenarea de la televiziuni, de urile astea care ne dezbină: pro Băsescu, anti Băsescu, pro Iliescu, anti Iliescu. E e ceva halucinant; pe de-o parte, şi pe de altă parte, dacă acest lucru se întâmplă, se va remarcă cum în lumea artistică este binecunoscut faptul că Institutul Cultural Român funcţionează ca o instituţie non-politică şi neutră în raport cu toată ofertă culturală.
R: Ce obiective şi ce proiecte aveţi pentru 2010?
H-R P.: Obiectivul permanent de îndată ce ai făcut ceva bine este să consolidezi binele pe care l-ai făcut şi să exploatezi toate acele valenţe, toate acele catene suplimentare, care au fost făcute posibile, au fost create de faptul că ai făcut un lucru bun. Deci, ăsta este primul obiectiv. Al doilea obiectiv este să facem acţiuni de sistem - o să explic imediat ce înseamnă asta - mai degrabă decât acţiuni individuale. Să faci acţiuni de sistem înseamnă două lucruri: înseamnă să nu fii niciodată de unul singur - du-te împreună cu altul pentru că veţi fi mai bine văzuţi; noi trăim într-o lume în care valorile nu mai sunt valori de genialitate, sunt valori de cooperare, sunt valori prietenoase, sunt valori de camaraderie, or cultură romană devine mult mai vizibilă printr-o cooperare camaraderească cu alte culturi, decât printr-o afirmare de tip "mă bat cu pumnii în piept cu geniile apodictice ale culturii mele". Enescu mai bine e promovat împreună cu alţi compozitori decât de unul singur; e motivul pentru care am făcut - şi ăsta este un exemplu de acţiune de promovare a muzicii româneşti - un turneu cu doi artişti de excepţie, Remus Azoiţei şi Euard Stan, de muzică de cameră. Muzica de cameră ştiţi că nu aduce sute de oameni (opt sute, o mie, trei mii de oameni, cum se umple Ateneul în timpul festivalului Enescu), cum face muzica simfonică ori muzică de operă ori marile balete, ci aduce 100, 150, 200... când ai 400 de oameni este un succes total. Ne-am situat între 200 şi 400 de oameni cu un turneu al cărui concept este Brahms-Enescu. Enescu are legături cu Brahms, Brahms este o vedetă a repertoriului internaţional. L-am cuplat cu Brahms ca să îl ridicăm şi pe Enescu, ştiind foarte bine că Enescu în preajmă lui Brahms nu este strivit, este pus în lumina. Acesta este un exemplu de prezenţă sistemică.
Un alt tip de prezenţă sistemică, pe lângă acesta de a fi împreună cu cineva ca să fii mai vizibil în contextul în care noi percepem azi valorile de afirmare, este să construim - "nu vii cu o floare, vii cu un buchet", asta este ideea. De exemplu, Dorian Branea, fostul director de la Varşovia, pe care l-am mutat acum la Londra, după plecarea Gabrielei Massaci, a avut ideea să facă, simultan, în patru oraşe din Polonia, festivaluri ale culturii româneşti în care prezintă totul, dar simultan. Asta creează o mini-masă critică la care presa din Polonia trebuie să reacţioneze, creează impact. Când ai foarte mulţi bani poţi să faci asta, aşa cum face Polonia. Polonia, de exemplu, acum zece ani, cred deja, a vrut să se impună în conştiinţă Suediei, o ţara vecină ca geopolitică, unde ei aveau interese de poziţionare. Au investit pentru asta un milion de euro, cu rezultate care n-au fost convingătoare, au repetat la câţiva ani distanţă investiţia şi atunci a devenit rentabilă, pentru că asta s-a văzut prin reacţiile, nu atât ale publicului, cât prin reacţiile oamenilor de afaceri, ale oamenilor care au creat legături cu Polonia ca urmare a noii ei poziţionări în conştiinţă publică suedeză. Noi nu avem bani să facem asta. Când nu ai bani să faci asta, adopţi perspectiva "nu vii cu o floare, vii cu un buchet ". Ceea ce realizezi spectaculos nu este de ordinul spectaculosului însuşi, ci de ordinul "obisnuiţi-vă cu noi, că suntem aici în mod constant", şi anume din ce în ce mai diversificat, mai prezent. Deci nu fac un mare salt înainte, ci deodată mă impun ca o prezenţă cotidiană în spaţiul cultural cu pricina. În Londra suntem o prezenţă cotidiană, la Stockholm suntem o prezenţă cotidiană (să ştiţi că nu eram acum cinci ani). Pentru o ţară mică, cu o cultură care nu este remarcată, o ţara care nu are datele Ungariei - ce trecut are Ungaria -, Poloniei, pentru o ţara care nu are datele istorice ale acestor ţări din zona noastră care sunt binecunoscute, e o performanţă extraordinară - şi vă jur că nu mă laud - că în doar cinci ani să fim poziţionaţi în aşa fel încât ICR-ul să fie prezenţa inconturnabilă pentru toate asocierile culturale care se fac în capitale unde noi avem institute.
R.: În afară de continuarea programelor tradiţionale ale ICR-ului, care se derulează an de an, aveţi şi proiecte noi pentru 2010, cum a fost de exemplu turneul Brahms-Enescu în 2009?
H-R P.: Este o expoziţie la care lucrăm, expoziţia "România medievală". A existat o expoziţie care a reprezentat un succes de cooperare instituţională pentru România, în care instituţiile se detestă între ele - "România neolitică". A fost o expoziţie pe care a imaginat-o cineva care nu e român, cineva care e de origine poloneză, Chrzanovski (Laurent Chrzanovski, n.r.), un istoric poliglot care l-a convins pe ministrul Culturii de atunci că România are trei vârste istorice cu care poate interesa orice public educat de oriunde din lume: zonă neolitică - România, spunem România, ne referim la o durată lungă a teritorialităţii, nu la continuitatea etnică - România neolitică, România medievală, în mod surprinzător; (Chrzanovski m-a convins şi pe mine că România are ce arăta inclusiv ţărilor care au avut un superb Ev Mediu) şi România modernă - România modernizării, România ca loc în care modernitatea, pe care n-am inventat-o noi, se combină cu un fond premodern foarte tenace, foarte viu, foarte rezistent şi preface acest fond într-un tip de modernizare care este extraordinar de interesantă, inclusiv pentru ţările care au inventat modernitatea. Aceste trei expoziţii fac parte dintr-un sistem: prima a fost deja pusă la punct - "România neolitică"a fost exportată în Elveţia, a fost dusă la Bruxelles, a cooperat Ministerul Armatei care a furnizat avion, Ministerul Culturii, şi noi am furnizat, prin programele de editare de cărţi, un superb album care a apărut în trei sau patru limbi şi care a apărut în Italia la o editură extrem de prestigioasă, care face astfel de publicaţii de artă cu profil istoric. Acum, albumele se găsesc pe pieţele librăriilor din Occident pentru că sunt în mai multe limbi. Punem acum la punct "România medievală", urmând să facem mai târziu, peste doi ani, "România modernă".
Un alt tip de proiect în care ne-am exersat încearcă să răspundă la întrebarea "cum promovăm artă de patrimoniu?". E o problemă, pentru că atunci când am încercat, la o expoziţie legată de avangarda europeană de la New York, să ducem două desene, cred că de Marcel Iancu, de la Muzeul Naţional de Artă al Republicii (Muzeul Naţional de Artă al României, n.r.), ne-am trezit cu asigurări în valoare de 800.000 de lei, 400.000 pe desen, în condiţiile în care desenele, dacă nu mă înşel, sunt evaluate pe piaţa liberă la 4.000 de euro. O instituţie cum este ICR-ul, care are un buget - când e cel mai mare, are 55 de milioane, el evoluând într-o zonă de 35 de milioane, deci mult sub 10 milioane de euro, nu îşi poate permite. Dar am ocolit acest inconvenient al finanţării mari inventând expoziţii tematice cum a fost aceea - "Culorile avangardei"- o expoziţie de mare succes, pe care am reuşit, în pofida a ceea ce au spus toţi criticii şi istoricii de artă în momentul în care această expoziţie era doar în mintea curatorilor ei ("Domn'e, asta e pentru noi aici, n-o să se uite nimeni"), lumea s-a uitat, s-a uitat şi în Portugalia, s-a uitat şi în Spania, s-a uitat în Republică Cehă; am avut o bună răspândire cu această expoziţie care a fost itinerată folosind ca bază logistică institutele pe care le avem în străinătate şi publicând superbe cataloage-album de expoziţie în limbi străine, fireşte, care sperăm că la rândul lor vor fi ca electronii de care v-am vorbit şi vor produce o avalanşă cine ştie când.
O altă expoziţie, inventată de Erwin Kessler, este "Cel ce se pedepseşte singur", făcută cu trei artişti formidabili: Ştefan Bertalan, Ionică Grigorescu şi Florin Mitroi (Florin Mitroi, din păcate, a murit, domnul Bertalan este în vârstă şi bolnav, Ionică Grigorescu este încă foarte activ şi foarte creator), o expoziţie care să arate care a fost reacţia sufletului artist la agresiunea spaţiului public controlat de Partidul Comunist Român în anii '80. Expoziţia este copleşitoare, cu un text-catalog pe care poate l-aţi văzut, care arată că un caiet dictando cu ştersături, cu pete - concepţia grafică a lui Kessler -, care este o bijuterie şi pe care o exportăm în străinătate. Deci, ideea este asta: avem un concept, îl construim aici şi, cu bază logistică din străinătate, îl exportăm în diferite locuri. Asta se poate face, nu numai pentru arte plastice, se poate face şi pentru oameni, când ei au un concept interesant care poate fi împachetat, cum este cazul Leşe, al cărui tip de folclor, cu oamenii pe care-i găseşte, fie ţărani lăutari neprofesionişti - în sensul că nu sunt încadraţi, că ei sunt artişti ultimi, dar ţinând de cultură orală, analfabetă aşa zicând -, fie cu oamenii instruiţi cu care el cântă un folclor pe care el îl culege şi îl interpretează, concept care poate fi exportat.
Care este pasul pe mai departe în privinţă artei de patrimoniu? Am vorbit cu Ministrul Culturii, cu domnul Hunor, să sensibilizeze Guvernul la ideea garanţiilor guvernamentale. O rană pentru noi este că artişti de ultimă oră, de avangardă, sunt foarte cunoscuţi, în timp ce mari pictori ori sculptori români zac în muzeele noastre şi nu-i ştie nimeni. Dovadă că nu-i ştie nimeni este că atunci când, de pe piaţa liberă, se ia un tablou de-al lor - Grigorescu, Pătraşcu - şi se duce, cum a fost acum câteva luni, la Paris pentru prima oară într-o licitaţie publică, oamenii nu ştiu cum să-l abordeze: "Cât face ăsta? 1.000 de euro, 5.000 de euro, 50.000 de euro?". Deci, sunt preţuri pe piaţă internă care s-au fixat la un anumit nivel pentru că avem deja, să zic 15 ani de piaţă liberă pentru operele de artă în ţară, dar în străinătate noi nu existăm. Trebuie să ai un preţ, asta înseamnă să exişti, or ca să avem un preţ trebuie să fim cunoscuţi şi la nivel mare. Deci să facem un desant de artă plastică interbelică, asta mi-ar plăcea enorm, dar n-am mijloacele s-o fac şi nu cred că vreo instituţie românească are mijloacele, dar cu garanţii guvernamentale între statul exportator al expoziţiei şi statul gazdă al expoziţiei, cred că se poate face.
R.: Expoziţia despre care vorbeaţi - "România medievală" - pe care institutul o pregăteşte pentru acest an va fi prezentată şi la Bucureşti şi apoi exportată?
H-R P.: Nu.
R.: V-aţi gândit deja unde să o prezentaţi?
H-R P.: Avem câteva contacte, însă sunt în fază de contacte. Merg în paralel cu construcţia conceptului şi cu identificarea locului de desfacere. Nu vă ascund că depind aici de factorul numit stat, în sensul că, atunci când şeful statului se duce într-o vizită oficială în ţara X, pe agenda permanentă este propunerea de a fi ajutaţi prin parteneriate ca să ducem artă de patrimoniu. Pentru că atunci, într-o ţara cum e Franţa, de exemplu, unde spaţiile expoziţionale sunt faimoase şi unde programarea merge până în 2015, 2016 - nici nu ştiu dacă mai trăim atunci - , deci ca să tunelezi, să scurtcircuitezi această programare pe timp îndelungat, trebuie să intervină factorul stat, iar factorul stat intervine numai atunci când există o înţelegere, bunăoară între Franţa şi România, ca în anul nu ştiu care, 2011, 2012, să facem Anul Culturii Româneşti în Franţa, şi atunci, pentru că statul francez intervine, se găsesc locuri în programările acestea ca să venim şi noi cu ofertă noastră.
R.: Şi deocamdată nu este cazul de asemenea acorduri pentru expoziţiile pe care vreţi să le prezentaţi, nu există un cadru?
H-R P.: E un concept nou cel pe care vi-l spun, care n-a mai fost până acum abordat. Eu am vorbit cu preşedintele, anul trecut, de acest lucru şi e pe agendă întâlnirilor domniei sale pe acest nou mandat, ăsta este un punct permanent. Unde merge, opinia publică va afla, unde nu merge, opinia publică nu va afla, pentru că nu facem o vină nimănui din faptul că nu vrea să găzduiască zilele culturii româneşti într-o ţară, dimpotrivă suntem recunoscători celor care vor să facă acest lucru.
R.: Aţi vorbit de un deficit de personal la ICR Bucureşti şi la centrele din străinătate. De câte persoane ar mai fi nevoie?
H-R P.: Schemele de personal sunt descompletate ca urmare a faptului că unora li s-a terminat mandatul şi nu li s-a prelungit, au fost retraşi şi n-ar fi nimic grav, organizăm concurs, dar concurs nu se poate organiza pentru că din aprilie trecut posturile sunt blocate. Guvernul român a decis să facă economii blocând posturile, asta are efecte dramatice asupra lucrului în străinătate pentru o instituţie cum este instituţia pe care o conduc. La fel este pentru ambasade, pentru Ministerul Afacerilor Externe, însă la mine este cu un coeficient agravant pentru că, în cazul Ministerului Afacerilor Externe, circuitul între ambasade şi centrală este un circuit intern, în timp ce la mine nu este un circuit intern. La ei, cine este retras se întoarce în centrală, la mine, cine este retras se întoarce pe piaţa liberă. Mă refer la angajaţii institutelor din străinătate care, cum ştiţi, sunt angajaţi pe mandat, nu pe durată nedeterminată de către Ministerul Afacerilor Externe. Aşa este Legea 356/2003 în baza căreia funcţionăm. Deci, orice încheiere de mandat ori cazurile dramatice de retragere de la post pentru mine înseamnă suprimarea unui post atâta timp cât funcţionează interdicţia de a face angajări şi asta, dacă va gândiţi cum arată tranşeea în care lucrează oamenii dintr-un institut cultural român, vă asigur că este dramatic. Acolo sunt foarte puţini: este un director, un director adjunct, sunt trei referenţi şi restul este personal de administraţie: o secretară-contabilă, un şofer-intendent, deci vedeţi că fac funcţii cumulate. Dar cei trei referenţi care au funcţii specifice - un referent cu presă, un referent cu programele, cu PR-ul, cu contactele - când unul lipseşte, la volumul de muncă pe care-l au, volum de muncă pe care l-am exprimat prin acest caiet care reprezintă raportul pe 2009, este o situaţie dramatică. Dacă adăugaţi la asta faptul că statul român nu este un stat prietenos cu cetăţenii lui care lucrează în afară cu devotament pentru că nu plăteşte asigurările medicale care au mari întârzieri - iar omul este un agregat biologic care se defectează, fie cu dinţii, fie cu inimă, fie cu pielea - şi ai nevoie de intervenţie medicală peste hotare şi vezi că nu poţi s-o faci, aveţi o imagine care descrie eroismul celor care lucrează în străinătate, pentru că în ţara te mai aranjezi, dar în străinătate eşti străin totuşi. Nu, nu te aranjezi.
R.: Şi toate posturile sunt pe baza unui mandat?
H-R P.: Directorii şi directorii adjuncţi sunt numiţi de mine prin consens cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE) şi cu Ministerul Culturii, pe o durată de patru ani. Acest mandat poate fi prelungit, dacă performanţa directorului este bună sau se încheie şi este numit un altul. Iar referenţii sunt angajaţi pe baza unui concurs public organizat de ICR şi de MAE, potrivit unor criterii care sunt afişate - cunoaşterea limbii ţării de destinaţie este eliminatorie -, tot pe o perioadă de patru ani.
R.: Şi acum, când se eliberează una din aceste funcţii, nu puteţi aduce pe altcineva?
H-R P.: Nu pot să aduc pe nimeni în loc, din acest motiv toate institutele, cu excepţia Stockholmului cred, sunt descompletate, asta e dramatic.
R.: Şi nu se pot găsi soluţii, să angajaţi colaboratori?
H-R P.: Se poate face dacă Ministerul Afacerilor Externe acceptă, iar acceptarea nu este de bunăvoinţă - fireşte că este şi de bunăvoinţa, dar nu doar de bunăvoinţă depinde -, ci şi de fondurile pe care le au pentru acest tip de cheltuială. Angajarea pe plan local, asta presupune însă să găseşti un om dispus să fie salarizat la nivelul României, nu la nivelul SUA sau Franţei sau Marii Britanii. Deci, găseşti pe cineva tânăr, tânăr înseamnă şi o experienţă - să nu zic competenţă - mai mică şi care să se înţeleagă lingvistic cu mediul în care evoluează, de obicei folosim studenţi sau doctoranzi, care acceptă să lucreze part-time pentru noi, dar asta este o soluţie provizorie, o soluţie de avarie, nu este o soluţie de funcţionare. Eu cred că, în aceste situaţii, Guvernul ar trebui să facă o excepţie pentru că, în fond, este vorba de un număr foarte limitat de oameni, deci efortul bugetar este corespunzător limitat, că şi economia pe care ai face-o dacă nu completezi aceste posturi. Noi avem 16 institute în străinătate, dintre care unul, cel de la Budapesta, are la Seghedin o sucursală, în care sunt câte opt oameni. 16 ori 8 înseamnă 128 de oameni care lucrează în străinătate. Ce economie faci atunci când ciupeşti doi de acolo, doi de acolo, unul de acolo? Înseamnă 50 de posturi pe care le economiseşti în condiţiile în care este vital să fii prezent acolo.
R.: Cu ce alte probleme se confruntă ICR?
H-R P.: E o problemă structurală pe care nu ştiu cum să o exprim mai bine, ICR-ul a trecut de la un tip de funcţionare pastorală - în care lucrurile puteau fi gestionate aşa cum se gestionează un sat, cu sfatul bătrânilor, pentru că sunt puţin oameni, toţi se cunosc între ei - la o situaţie de minister; noi funcţionăm ca un Minister al Culturii în exterior, în care avem de gestionat cei 150 de angajaţi din centrală cu cei 128 de angajaţi din exterior. Asta face un personal foarte numeros şi toate activităţile pe care le desfăşurăm potrivit legislaţiei trebuie să deruleze un volum enorm de muncă. Noi avem deja activitatea unui minister, în condiţiile în care legea noastră de funcţionare nu este a unui minister, ci este a unei instituţii, cum am numit-o metaforic, pastorală. Deci este o problemă structurală; cum se reflectă asta cel mai fizic şi cel mai "terre a terre" cu putinţă este sediul pe care-l vedeţi, care este o frumoasă vilă care nu mai poate adăposti oamenii, trebuie alt tip de clădire, într-un Bucureşti în care problema imobiliară este majoră. Noi deja am închiriat un alt spaţiu, pe Puţul lui Zamfir, puţin mai sus, în proximitatea noastră, am separat direcţiile, ceea ce e un lucru prost pentru că oamenii care lucrează trebuie să lucreze integrat, trebuie să fie toţi la un loc, asta este o problemă.
O altă problemă este cea la care aţi făcut aluzie: toate instituţiile româneşti sunt angajate în lupta politică, este o enormă greşeală. Vreau ca ICR-ul, indiferent de poziţiile mele publice, ca intelectual public, să fie considerat aşa cum funcţionează nu aşa cum lumea vede că sunt eu când public articole în presă, ci aşa cum funcţionează el, or el funcţionează totalmente non-politic.
R.: Ce se întâmplă cu proiectele de deschidere a unor institute culturale române la Moscova, la Kiev, la Chişinău, unde procedurile, din câte ştiu eu, sunt deja demarate? Dar cu planurile de deschidere a unor institute la Amsterdam, la Beijing, se vehiculau la un moment dat? Când s-ar putea concretiza?
H-R P.: În momentul în care împreună cu Ministerul de Externe am decis deschiderea unor institute în afară Europei; aţi menţionat Beijingul, trebuie să adăugăm la asta Coreea de Sud, un institut în lumea arabă, Damasc sau Cairo, probabil Cairo. Tokio este un centru cultural de la care avem semnale că prezenţa noastră este dorită acolo, prin Fundaţia Japan. Cred că mai este nevoie de un institut cultural sau de o sucursală în SUA. După succesul pe care acţiunile noastre în deplasare l-au avut în Canada, cred că şi în Canada ne-ar trebui un institut cultural.
În momentul în care am hotărât cu Ministerul de Externe să facem această deschidere a noastră şi pe alte pieţe extra-europene, aveam o creştere economică de 8%. A venit criză şi asta a amânat deschiderea noastră, dar sunt două obiective pe care le avem din motive culturale şi naţionale: deschiderea unor institute culturale în Republica Moldova şi în Ucraina. Am negociat cu guvernul ucrainean deschiderea unui institut la Kiev, cu o sucursală la Cernăuţi, care, din păcate, în ciuda faptului că noi am parcurs toate etapele indicate de partea ucraineană, a fost blocat. Deci, suntem în blocaj care este de natură politică. În privinţă Republicii Moldova, situaţia s-a schimbat, ca urmare a ultimelor alegeri şi sperăm să se întâmple ceva în 2010. Azi dimineaţă am vorbit cu vice-ministrul Culturii din Republica Moldova, care m-a asigurat de sprijinul Ministerului Culturii în Guvernul Republicii Moldova pentru urgentarea deschiderii unui institut cultural român la Chişinău. Noi deja avem o prezenţa în Republica Moldova, prin cele şapte publicaţii pe care le susţinem şi prin acţiunile pe care Direcţia Română din afară ţării, care e condusă de Ion Mircea din cadru ICR, le desfăşoară în toate zonele în care, ca urmare a frământărilor istoriei, au fost români şi avem un interes pentru conservarea identităţilor culturale româneşti.
R.: Din perspectiva bugetului, spuneţi că un institut cultural român din afară primeşte cam 200.000 de euro pe an...
H-R P.: Pentru proiecte.
R.: Ar fi o problemă găsirea acestor resurse?
H.-R P.: Nu.
R.: Ce mai presupune în plus deschiderea institutului?
H-R P.: Înseamnă achiziţionarea unui sediu cu contractarea în avans a chiriei pe un interval de timp care este negociat cu proprietarul, înseamnă bugetarea celor opt posturi şi înseamnă toate cheltuielile aferente instalării. Deci, programele, cei 200.000 de euro, reprezintă vârful aisbergului, în realitate cheltuiala este mult mai mare. Acest lucru se suportă de către statul român prin intermediul a două instituţii: programele, prin intermediul ICR-ului, iar cheltuielile de administraţie şi de personal, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.
R: Cum vedeţi poziţia ICR-ului pe piaţa culturală din Bucureşti? Prin ce se remarcă ICR-ul?
H-R P.: Am definit mai devreme Institutul Cultural Român că fiind un soi de Minister al Culturii române peste hotare. La această dimensiune trebuie adăugată dimensiunea care îi are în vedere pe românii din afară ţării, fie că sunt diaspore constituite recent din motive economice, or, pur şi simplu, din motive aş spune instituţional-europene pentru că noi nu trebuie să vedem prezenţa atâtor români în Italia şi Spania ca fiind doar o consecinţă a unui soi de refugiu economic, ci noile condiţii instituţionale în care România este parte din Uniunea Europeană creează un soi de fluiditate a mâinii de lucru care depăşeşte pur şi simplu problema refugiului economic. Deci, fie că este vorba de aceste diaspore, fie că este vorba de români pe care modificarea istorică a graniţelor i-a lăsat în afară ţării, fie că este vorba de comunităţi româneşti care niciodată n-au fost între graniţele istorice ale României. Dacă e să mă refer numai la macedonii din Grecia sau din Macedonia, or din fostă Iugoslavia. Deci avem un interes legat de furnizarea de asistenţă culturală identitară pentru ei. Dar mai este un lucru pe care l-am adoptat din mers ca să îmi ajut obiectivul de a fi prezent în afară, un exemplu este prezenţa noastră cu finanţări la festivalurile de film din ţară, unde finanţăm fie premii vizibile pentru a consolida în ochii celor care vin şi ai artiştilor din ţara rolul ICR-ului de promotor al culturii româneşti valabile, fie finanţăm aducerea în ţara a ceea ce, în jargonul operatorilor culturali, se cheamă multiplicatori: sunt oameni care vin, văd ce se întâmplă aici şi întorşi în ţară nu doar că scriu, dar ei au contacte instituţionale care multiplică ce-au văzut ei şi felul în care au văzut, care poate fi deformat ori judicios în instituţia culturală din ţara lor de origine. Finanţăm, vreau să fac acest lucru în mod sistematic. Am făcut-o sporadic în 2006, 2007, 2008, acum am un soi de angajament cadru cu festivalul de teatru naţional, Festivalul Naţional de Teatru, ca să preiau aducerea pe o bază sistematică, aducerea multiplicatorilor. La fel voi face pentru TIFF anul acesta şi tot anul acesta, în premieră, voi finanţa câteva premii. TIFF are vizibilitate internaţională, deci este un fel de a fi pe pieţele străine, fiind aici. Asta este ideea. Un alt tip de acţiune pe care l-am făcut pe pieţele interne este să aduc operaţiunea numită cvartetul Belcea. Corina Belcea este un extraordinar artist român, care a dat numele unui extraordinar cvartet activ pe pieţele occidentale. Am adus cvartetul Belcea nu numai ca să ofer melomanilor români concerte. Asta era cireaşa de pe tort. Nu. Ci ca să pun în contact cvartetul Belcea cu cvartete româneşti în formare, ca să le formeze, să-i formeze pe artiştii care cântă în acele cvartete şi ca să le ofere un soi de tunel de contact pentru pieţele occidentale. Am sperat că voi avea o colaborare mai bună decât am avut, nu, nu colaborarea-i problema, ci răspunsul, cu Ateneul Român care ne-a găzduit şi speram ca, cumva, Conservatorul, Universitatea de Muzică, să preia instituţia rezidenţiatului. Am încercat să dau un exemplu de cum anume poţi construi o instituţie a rezidenţiatului. El a funcţionat la Tescani, am funcţionat foarte bine cu Muzeul "George Enescu", ne-am înţeles foarte bine şi am colaborat pentru a aduce aceşti artişti, a-i pune în contact cu artişti români, însă nu există follow-up. Asta-i problema mea. Am sperat că voi crea un precedent care va fi preluat de alte instituţii româneşti, care sunt într-o situaţie mai naturală să finanţeze acest tip de rezidenţiate decât sunt eu. Am vrut să dau un exemplu. L-am dat, dar nu a fost urmat.
R.: În străinătate, ce public atrag Institutele Culturale româneşti?
H-R P.: Consemnul pentru directorii mei este: "Când faceţi acţiuni în atenţia publicului românesc, astea se cheamă acţiuni în atenţia publicului românesc din străinătate. Nu se cheamă acţiuni după care veţi fi judecaţi când se face evaluarea anuală". Obiectivul lor este să adune public străin, publicul cultural activ pe piaţa culturală în care îşi desfăşoară acţiunea. Consemnul lor este: "Nu la institut, ci în instituţiile culturale ale mediului în care vă desfăşuraţi activitatea. Nu de unii singuri, ci în parteneriat cu actori culturali importanţi din mediul în care vă desfăşuraţi activitatea".
R.: Din acest punct de vedere puteţi da nişte exemple de institute culturale din străinătate care au mers foarte bine şi altele care au fost mai puţin eficiente în acest scop?
H-R P.: În mod clar eu am o ierarhie a institutelor, pot da câteva exemple de institute care au mers foarte bine, însă nu o fac din raţiuni pedagogice. Din felul în care am vorbit se va deduce. Din ce cauză? Pentru că pieţele sunt foarte diferite: piaţa newyorkeză este foarte diferită de piaţa pragheză, de exemplu. Sau Varşovia de Stockholm, sunt foarte diferite. Din acest motiv, performanţa fiecărui director, fiecărei echipe, trebuie văzută ca fiind o performanţă de discernământ în primul rând, înainte de a fi o performanţă de management cultural. Pentru că trebuie să înţelegi ce merge pe piaţa respectivă. Performanţele sunt diferite şi unele institute, şi asta se vede şi în presa română, mă rog, unii directori sunt mai vocali, mai carismatici şi atunci sunt mai prezenţi, dar nu numai atât, au fost şi mai remarcaţi pe bună dreptate, alte institute sunt mai puţin vizibile, însă toate institutele care funcţionează în momentul de faţă construiesc ceva indispensabil, construiesc un ţesut de legătură între instituţia numită ICR, care este o instituţia a statului român pe un teritoriu al statului român, care este clădirea statului român în care îşi desfăşoară activitatea, dacă nu cumva e închiriat, un ţesut viu care leagă această instituţie a statului român de mediul cultural din capitala unde îşi desfăşoară activitatea. Lucrul ăsta nu se vede, dar este cel mai important lucru. Ceea ce se vede este către un succes punctual al câte unui institut. Dar vă asigur că toate aceste institute construiesc acest ţesut, El, de fapt, este deja construit. Pe acest ţesut se construieşte, de fapt, schimbarea în adâncime a imaginii României faţă de partenerii noştri. O imagine care, în esenţă, dacă acest ţesut există, se va reflecta prin încredere, prin dorinţa de parteneriate şi prin curiozitate. Curiozitatea faţă de "bă, ce-au făcut românii?". Să ştiţi că înainte de…, acum cinci ani, nimeni nu întreba: "Băi, românii ce-au făcut?". Ori acum se întreabă: "Şi românii. Ce zic? Ce-au făcut? Unde sunt?". De obicei, sunt.
R.: Ce reprezintă pentru ICR alegerea la preşedinţia EUNIC?
H-R P.: În mod normal, răspunsul politician este: o enormă oportunitate pentru România. Nu, de fapt, ştiţi ce este: este o confirmare că suntem acolo, deci România este în cărţi. Şi cu asta am spus totul.
R.: Ce loc ocupă funcţia de preşedinte al ICR-ului în cariera dumneavoastră? Ce alte proiecte mai aveţi pe lângă asta?
H-R P.: Îmi ocupă tot timpul. Vin dimineaţa, când ne-am întâlnit şi aţi venit, eu am spus că nu pot să înţeleg cum fac alţii. E ceva de necrezut, un malaxor, este un malaxor, ceva care te mănâncă precum peştii piranha. Vii obosit la serviciu, pentru că nu te-ai odihnit suficient, pentru că ai avut de citit dosarul cutare şi nu ştiu ce, pleci seara târziu acasă, este un regim de exterminare şi de epuizare. Alte proiecte, în week-end.
R.: La ce cărţi mai lucraţi?
H-R P.: O carte despre Culianu. Sunt 60 ani de când…, ar fi împlinit 60 ani dacă nu ar fi fost asasinat la 41 ani şi vreau să marchez printr-o carte care adună laolaltă, remaniate şi rescrise, câteva din contribuţiile pe care le-am avut de-a lungul timpului referitor la opera lui. Deci, nopţile - Culianu, zilele - ICR.
R.: Şi mai am o ultimă întrebare. Dacă doriţi să faceţi un comentariu asupra unui subiect care se discută acuma. S-a vorbit săptămâna aceasta, ştiţi, de manelizarea României şi a culturii române şi în urma declaraţiei făcută de preşedinte despre majoritatea românilor...
H-R P.: Care ascultă manele, nu?
R.: Da, cărora le plac manelele şi obiceiurile rome. Credeţi că aşa este, că este o stare de fapt această manelizare care ia proporţii?
H-R P.: Toată lumea remarcă, pentru că preşedintele a făcut o remarcă care imediat a fost suprainterpretată în fel şi chip, toată lumea acum remarcă un lucru pe care observatorii din presa culturală l-au remarcat de la începutul anilor '90. Ţin minte, în România liberă a apărut un articol cu totul profetic şi judicios ca observaţie al lui Nicolae Prelipceanu, poetul, care a spus: asistăm la contaminarea limbii române cu limbajul cuţitarilor din Ferentari şi cu intonaţia periferiei, a mahalalei Bucureştilor. Lucrul acesta s-a declanşat după '90, aş spune imediat după Revoluţie. Una dintre manierele în care libertatea a erupt în spaţiul public a fost brusca aducere din periferie, din mahala, a felului de a vorbi limba română, în centru. Cu foarte mici excepţii, aşa se intonează limba română la televizor. Emisiunile de divertisment sunt emisiuni prin care se face această contagiune în masă cu stilul manelei. Uneori maneliştii pronunţă mai bine limba română în unele din manelele lor, mă rog, nu sunt specialist în domeniu, decât o fac unii moderatori de emisiuni de divertisment. E o degradare oribilă a limbii noastre - s-a încetăţenit să spui "ora doisprezece" Dacă-i faci observaţie unui om că trebuie acordat numeralul, e tulburat, cum, ora doişpe. Nu - "ora douăsprezece".
R.: Credeţi că poate fi combătută, cumva, această manelizare şi în limba vorbită şi în domeniul muzicii şi în alte domenii, într-o anumită perioadă de timp, poate?
H-R P.: Se poate. Însă nu cu ajutorul statului, ci cu ajutorul fiecărui om în parte. Dacă vorbitorul individual de limbă română, iar când spun vorbitor individual este nu marea personalitate, ci fiecare dintre noi ca vorbitori individuali de limbă română, vom avea demnitatea limbii pe care o vorbim, ceea ce înseamnă corectitudinea ei şi frumuseţea ei, bogăţia ei. Bogăţia înseamnă nu să reduci orice mişcare sufletească pe care o resimţi în relaţie cu interlocutorul când eşti întrebat: "Ce faci? Ok. Şi cum te simţi? Ok. Şi ce-ai făcut ieri? Mişto. Şi, cutare? Naşpa". Dacă reduci orice mişcare sufletească, complexă prin natura ei, că suntem oameni, la aceste formule stereotipe de caracterizare, atunci nu îmbrăţişăm demnitatea specifică limbii noastre şi ceea ce facem rău, facem rău sufletului nostru. Că din bogăţia lui, îl reducem la aceste stereotipii. Deci, e o problemă nu a statului, nu a instituţiilor, a fiecăruia dintre noi în parte. Cum ne acceptăm demnitatea? Ca suflete, bogăţie sufletească sau ca vorbitori de limbă română cu demnitatea specifică limbii, că în limba română, totuşi, a compus Eminescu, nu-i o limbă de manele. Manele a cules Anton Pann, dar demnitatea acestei limbi a fost fixată de marii ei creatori.
sâmbătă, 27 februarie 2010
Moartea inscenata a literaturii
Moartea înscenată a literaturii
Autor: Cezar GHEORGHE
Într-un capitol din Le livre à venir, Maurice Blanchot deschide seria vizionarismului apocaliptic al ideilor despre literatură: „Cîteodată se pun întrebări ciudate: «Care sunt tendinţele literaturii de astăzi?» sau «Încotro merge literatura?». Întrebări surprinzătoare, însă cel mai surprinzător lucru este că, dacă există un răspuns, acesta este unul simplu: literatura se îndreaptă către ea însăşi, către esenţa sa, care este dispariţia.“ Blanchot continuă exerciţiul de a răspunde la întrebările ce privesc viitorul literaturii. Pentru autorul Spaţiului literar, în cazul marilor scriitori – Proust, Artaud, Musil, Rilke – importantă este acea căutare a vocaţiei, descoperirea acelor impulsuri care fac opera posibilă, acele impulsuri care îşi găsesc expresia în operă fiind de fapt un precedent al operei. În plus, remarcă Blanchot, sîntem invadaţi de un corpus de texte (documente, scrisori, jurnale) ce par să ignore o intenţie literară. Texte ce par a spune „nu avem nimic de a face cu plăsmuirea operelor de artă“. Acest limbaj anonim, lipsit de autor, care nu ia forma cărţilor, ce pare să dispară imediat şi care îşi doreşte dispariţia, un limbaj ce atrage atenţia asupra unui conţinut despre care literatura, la rîndul ei, va dori să vorbească. Este vorba de sensul dat cuvîntului „literatură“, un cuvînt „fără onoare“, care desemnează în primul rînd excesele literaturii şi îşi dezvăluie autenticitatea atunci cînd genurile şi speciile sînt spulberate, atunci cînd, pe de o parte, lumea nu mai are nevoie de literatură şi, pe de altă parte, fiecare carte pare a fi indiferentă faţă de toate celelalte cărţi. În ultimă instanţă, numai opera contează, însă aceasta există numai pentru a conduce către experienţa operei, către căutarea ei. Opera este acel impuls care ne poartă spre acel domeniu al inspiraţiei pure – subliniază Blanchot – , de unde îşi trage existenţa şi la care poate ajunge numai prin dispariţia sa.
Expansiune, autonomizare, devalorizare
Vizionarismul lui Blanchot a prezis o diminuare a prestigiului literaturii prin ceea ce s-ar putea numi o conştiinţă critică negativă. Despre dispariţia literaturii şi scăderea prestigiului ei scrie şi William Marx în Rămas-bun literaturii. Profesorul de literatură franceză şi literatură comparată de la Universitatea din Orléans îşi propune o analiză a cauzelor profunde ale acestei subminări a influenţei literaturii. Acest fenomen se datorează transformării profunde a literaturii, drept consecinţă a unei evoluţii de lungă durată – între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea – desfăşurate în Europa. În acest interval, tot ceea ce ţinea de identitatea literaturii – forma, ideea, funcţia, misiunea ei – a fost modificat. Cartea lui William Marx îşi propune să vorbească despre această metamorfoză prin evidenţierea a trei faze succesive ale istoriei literare din ultimele trei secole. Este vorba despre o expansiune, urmată de o autonomizare şi apoi de o devalorizare. Deprecierea la care asistăm în prezent – ale cărei simptome sînt diminuarea numărului de cititori şi de talente creatoare, pierderea valorii sociale – corespunde acestei ultime faze.
Acest „Rămas-bun literaturii“ adresat de William Marx studiilor literare presupune, înainte de toate, concretizarea unei intuiţii blanchotiene. Obiectul analizei lui Marx nu va fi extincţia literaturii. Studiul său relansează – în descendenţa deschisă de Le livre à venir – seria studiilor literare hiperconştiente de istoricitatea ideilor de literatură. Cu alte cuvinte, cei care se grăbesc să răspundă la întrebarea „Ce este literatura?“ vor fi în pericol de a esenţializa istoria: „Într-o manieră mai trivială, cînd cineva declară: «poezia este…», «romanul este…», «literatura este…», îmi vine să scot un revolver (pe care nu-l am, trebuie să precizez), numai pentru a-mi forţa interlocutorul să adauge un complement de timp şi unul de loc. O teorie este admisibilă atunci cînd ea se mărgineşte să dea seama de aşteptările şi concepţiile unei epoci şi ale unei culturi date; devine contestabilă atunci cînd pretinde că are ultimul cuvînt al literaturii sub specie aeternitatis. Astfel, cînd vine vorba în această carte despre un rămas-bun luat de la literatură, trebuie să punem sintagma pe seama comodităţii expresiei: e de fapt vorba despre un rămas-bun spus unei condiţii a literaturii pe care scriitorii vizaţi o consideră, pe nedrept, literatura prin excelenţă. La fel, atunci cînd eu vorbesc despre devalorizare, comit tot un abuz de limbaj: vreau să constat numai faptul că obiectului numit literatură în timpul t+n (în secolul XX) îi este ataşată o valoare mai scăzută decît celei din timpul t (la sfîrşitul secolului al XVIII-lea)“.
Sinuciderea regeneratoare. Naşterea post-literaturii
Vorbind despre devalorizare, vom comite un nou abuz de limbaj atunci cînd vom analiza situaţia literaturii din ţările democraţiilor emergente. Va trebui să luăm în considerare literatura spaţiilor care traversează perioade de tranziţie, ulterioare totalitarismelor sociale. În spaţiile de acest tip, cenzura a avut un rol covîrşitor pentru metamorfozele ideilor despre literatură. În literaturile ţărilor din fostul bloc comunist se înregistrează renaşterea unei faze aşa-zis aurorale. Evoluţia literaturii din aceste ţări – cazul literaturii române este simptomatic – a fost întreruptă de instalarea unor elemente coercitive în interiorul cîmpului literar. După traversarea firească a unei perioade aurorale – epoca interbelică, care se îndrepta spre etapa autonomizării –, evoluţia literaturii va fi influenţată de cenzură, mai întîi sub forma impunerii realismului socialist şi apoi sub forma naţionalismului ceauşist, pentru a menţiona numai cazul României. Devalorizarea, în aceste condiţii, nu este datorată unor excese ale literaturii, ci unei hegemonii a socialului faţă de estetic. După momentul 1989, multe literaturi din fostele ţări comuniste traversează – din nou – o scurtă perioadă aurorală, fie din impulsul de a recu-pera decalajul cultural, fie ca manifestare a unor sensibilităţi ce nu se puteau exprima în lipsa unei autonomizări fireşti a cîmpului literar. Şi în acest caz, în ciuda esenţializărilor ideilor despre literatură, sînt necesare, înainte de toate, complementele de timp şi de loc atunci cînd se rostesc verdicte de tipul „literatura a fost…“ sau „literatura este…“.
Sinuciderile anunţate sus şi tare „nu sînt întotdeauna cele care se realizează cel mai sigur“. Istoricul francez avertizează asupra „morţii înscenate“ a literaturii. Dispariţia literaturii sau evocarea acestei dispariţii are un rol regenerator: „să-şi reprezinte dispariţia atît de temută, să o ilustreze sau să o anunţe cu toate puterile de care dispune limbajul înseamnă mai puţin să o producă, cît să o îndepărteze pentru a o împinge înspre îndepărtări necunoscute. De aici şi paradoxul: moartea literaturii nu împiedică literatura să se producă. Şi acest paradox are două soluţii, nu neapărat incompatibile între ele: fie această moarte este fictivă, jucată – şi atunci e bine să ştim cum este ea jucată, prin ce mijloace, cu ce actori, în ce machiaj, în ce lumină fantasmatică –; fie literatura ce rămîne după propria ei moarte nu mai este literatura însăşi, ci altceva care i-a luat locul fără ca nimeni să ştie, iluzia sau fantoma ei ignorată“.
Predicţiile despre „moartea“ şi „dispariţia“ literaturii sînt urmate de evocarea unor momente intens mitologizate şi dezbătute în istoria literară. În „Corabia trăieşte“ dispariţia literaturii este analizată din perspectiva tăcerii lui Rimbaud. Poetul devenit negustor de arme reprezintă pentru istoricul francez unul dintre adevăraţii muribunzi. Renunţarea la poezie nu este anunţată explicit în opera lui Rimbaud. Decizia vine pe neaşteptate. „Dispariţia“ literaturii sale este rezervată spiritelor cu adevărat înnoitoare. „Pentru a umili în aşa hal poezia, trebuie obligatoriu să-i fi experimentat toată puterea halucinatorie, să-i fi epuizat toate prestigiile. Tăcerea lui Rimbaud a devenit o dovadă paradoxală a geniului scriitorului: numai cel care încercase limitele ultime ale literaturii putea să prefere comerţul de arme în Abisinia în loc să frecventeze grupurile artistice pariziene.“ Tăcerea lui Rimbaud determină – cauzal, sugerează W. Marx – liniştea lui Valéry. Avînd conştiinţa naşterii prea tîrzii într-o lume în care totul fusese scris, şi încă foarte bine,Valéry, descurajat de perfecţiunile poeziilor unice ale lui Mallarmé şi Rimbaud, se gîndea să renunţe la poezie. Astfel, poezia sa, începînd din 1917, continuă să se nască „dintr-un sentiment conştient de «post-literatur㻓. Ceea ce nu înseamnă că poezia nu mai avea nimic nou de spus, ci doar că întoarcerea la poezie nu putea decît să revină pe drumuri deja cunoscute, pentru a parcurge toată istoria literaturii într-un elogiu adus acesteia de către poet. Consecinţa acestei revelaţii se regăseşte tocmai în Caietele lui Valéry, pe care, „în fiecare dimineaţă de la acel moment şi pînă la propria sa moarte, le va scrie cu atenţie încercînd, în primii ani măcar, să trateze tot felul de subiecte posibile – geometrie, fiziologie, psihologie, etc. – cu excepţia literaturii“.
Cartea lui William Marx propune o analiză de mare profunzime a unor perioade importante pentru evoluţia literaturii. Prima, ilustrată în „Cucerirea autonomiei“, analizează consacrarea literaturii într-un cîmp autonom, iar cea de-a doua – „Închiderea în formă“– marchează intenţia scriitorilor şi a criticilor literari de a menţine literatura în integritatea sa şi de a o sustrage influenţelor lumii exterioare – tendinţă lăudabilă care, pentru a se putea realiza, presupunea reducerea artei limbajului la o pură problemă formală. Preţul plătit de literatură s-a dovedit a fi prea mare. Triumful formei nu l-a pregătit decît în aparenţă pe cel al literaturii. Victoria parţială nu a făcut decît să îi confirme literaturii „inexorabila devalorizare“.
De la poezia dezastrului la dezastrul poeziei
Un loc important în succesiunea fenomenelor de devalorizare a literaturii îl ocupă critica poeziei şi a culturii realizată de Adorno, a cărui declaraţie –„să scrii un poem după Auschwitz este barbar“– a fost comentată abundent şi transformată într-un clişeu teoretic. Cazul poeziei lui Celan este fundamental pentru critica interpretărilor lui Adorno. Limbajul poeziei sale este marcat în asemenea măsură de dezastrul Holocaustului, încît poezia dezastrului grăbeşte dezastrul poeziei prin reflexivitatea sa extremă. Vorbind limba celor care i-au exterminat părinţii, Celan a creat o poezie care nega poezia tradiţională în favoarea unei închideri totale a operei în sine şi a incomunicabilităţii. „Poezia aflată la limita extincţiei, poezia unui limbaj torturat, sintactic dezarticulat, chircit de durere: iată opera lui Celan. […] În faţa umilinţei unei scriituri care-şi mărturisea astfel eşecul definitiv, Adorno a ştiut să revină asupra condamnării apriorice a întregii poezii de după Auschwitz, recunoscînd la Celan expresia unei «ruşini a artei» (Scham der Kunst) în faţa suferinţei. Cu acest preţ, doar poezia putea fi salvată, dar numai dacă accepta să treacă prin furcile caudine ale istoriei, căindu-se şi afişînd o ură de sine dusă pînă în pînzele albe.“
În chip firesc, închiderea a dus la ura faţă de formă. Tăcerea lui Rimbaud anunţa şi prăpastia dintre cuvinte şi lume. Ura faţă de scriitura frumoasă, ruina sensului, minimalismul lui Beckett şi al lui Blanchot sînt semnele unei neîncrederi faţă de puterea cuvintelor. Închiderea în formă şi autoreferenţialitatea au determinat ca efect contrar poezia tranzitivităţii şi a directeţei.
Prezentul şi viitorul literaturii sînt cuprinse în Nenumitul lui Beckett – „Trebuie să continui, nu pot să continui, o să continui“. „Alegoria este clară, conchide William Marx, astăzi Rimbaud, domnul Teste şi lordul Chandos n-ar mai spune rămas-bun literaturii; deşi decepţionaţi de aspiraţiile ei nelimitate, mai degrabă decît să nu scrie nimic, ar prefera să scrie despre nimic. Ceea ce înseamnă deja ceva.“
Autor: Cezar GHEORGHE
Într-un capitol din Le livre à venir, Maurice Blanchot deschide seria vizionarismului apocaliptic al ideilor despre literatură: „Cîteodată se pun întrebări ciudate: «Care sunt tendinţele literaturii de astăzi?» sau «Încotro merge literatura?». Întrebări surprinzătoare, însă cel mai surprinzător lucru este că, dacă există un răspuns, acesta este unul simplu: literatura se îndreaptă către ea însăşi, către esenţa sa, care este dispariţia.“ Blanchot continuă exerciţiul de a răspunde la întrebările ce privesc viitorul literaturii. Pentru autorul Spaţiului literar, în cazul marilor scriitori – Proust, Artaud, Musil, Rilke – importantă este acea căutare a vocaţiei, descoperirea acelor impulsuri care fac opera posibilă, acele impulsuri care îşi găsesc expresia în operă fiind de fapt un precedent al operei. În plus, remarcă Blanchot, sîntem invadaţi de un corpus de texte (documente, scrisori, jurnale) ce par să ignore o intenţie literară. Texte ce par a spune „nu avem nimic de a face cu plăsmuirea operelor de artă“. Acest limbaj anonim, lipsit de autor, care nu ia forma cărţilor, ce pare să dispară imediat şi care îşi doreşte dispariţia, un limbaj ce atrage atenţia asupra unui conţinut despre care literatura, la rîndul ei, va dori să vorbească. Este vorba de sensul dat cuvîntului „literatură“, un cuvînt „fără onoare“, care desemnează în primul rînd excesele literaturii şi îşi dezvăluie autenticitatea atunci cînd genurile şi speciile sînt spulberate, atunci cînd, pe de o parte, lumea nu mai are nevoie de literatură şi, pe de altă parte, fiecare carte pare a fi indiferentă faţă de toate celelalte cărţi. În ultimă instanţă, numai opera contează, însă aceasta există numai pentru a conduce către experienţa operei, către căutarea ei. Opera este acel impuls care ne poartă spre acel domeniu al inspiraţiei pure – subliniază Blanchot – , de unde îşi trage existenţa şi la care poate ajunge numai prin dispariţia sa.
Expansiune, autonomizare, devalorizare
Vizionarismul lui Blanchot a prezis o diminuare a prestigiului literaturii prin ceea ce s-ar putea numi o conştiinţă critică negativă. Despre dispariţia literaturii şi scăderea prestigiului ei scrie şi William Marx în Rămas-bun literaturii. Profesorul de literatură franceză şi literatură comparată de la Universitatea din Orléans îşi propune o analiză a cauzelor profunde ale acestei subminări a influenţei literaturii. Acest fenomen se datorează transformării profunde a literaturii, drept consecinţă a unei evoluţii de lungă durată – între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea – desfăşurate în Europa. În acest interval, tot ceea ce ţinea de identitatea literaturii – forma, ideea, funcţia, misiunea ei – a fost modificat. Cartea lui William Marx îşi propune să vorbească despre această metamorfoză prin evidenţierea a trei faze succesive ale istoriei literare din ultimele trei secole. Este vorba despre o expansiune, urmată de o autonomizare şi apoi de o devalorizare. Deprecierea la care asistăm în prezent – ale cărei simptome sînt diminuarea numărului de cititori şi de talente creatoare, pierderea valorii sociale – corespunde acestei ultime faze.
Acest „Rămas-bun literaturii“ adresat de William Marx studiilor literare presupune, înainte de toate, concretizarea unei intuiţii blanchotiene. Obiectul analizei lui Marx nu va fi extincţia literaturii. Studiul său relansează – în descendenţa deschisă de Le livre à venir – seria studiilor literare hiperconştiente de istoricitatea ideilor de literatură. Cu alte cuvinte, cei care se grăbesc să răspundă la întrebarea „Ce este literatura?“ vor fi în pericol de a esenţializa istoria: „Într-o manieră mai trivială, cînd cineva declară: «poezia este…», «romanul este…», «literatura este…», îmi vine să scot un revolver (pe care nu-l am, trebuie să precizez), numai pentru a-mi forţa interlocutorul să adauge un complement de timp şi unul de loc. O teorie este admisibilă atunci cînd ea se mărgineşte să dea seama de aşteptările şi concepţiile unei epoci şi ale unei culturi date; devine contestabilă atunci cînd pretinde că are ultimul cuvînt al literaturii sub specie aeternitatis. Astfel, cînd vine vorba în această carte despre un rămas-bun luat de la literatură, trebuie să punem sintagma pe seama comodităţii expresiei: e de fapt vorba despre un rămas-bun spus unei condiţii a literaturii pe care scriitorii vizaţi o consideră, pe nedrept, literatura prin excelenţă. La fel, atunci cînd eu vorbesc despre devalorizare, comit tot un abuz de limbaj: vreau să constat numai faptul că obiectului numit literatură în timpul t+n (în secolul XX) îi este ataşată o valoare mai scăzută decît celei din timpul t (la sfîrşitul secolului al XVIII-lea)“.
Sinuciderea regeneratoare. Naşterea post-literaturii
Vorbind despre devalorizare, vom comite un nou abuz de limbaj atunci cînd vom analiza situaţia literaturii din ţările democraţiilor emergente. Va trebui să luăm în considerare literatura spaţiilor care traversează perioade de tranziţie, ulterioare totalitarismelor sociale. În spaţiile de acest tip, cenzura a avut un rol covîrşitor pentru metamorfozele ideilor despre literatură. În literaturile ţărilor din fostul bloc comunist se înregistrează renaşterea unei faze aşa-zis aurorale. Evoluţia literaturii din aceste ţări – cazul literaturii române este simptomatic – a fost întreruptă de instalarea unor elemente coercitive în interiorul cîmpului literar. După traversarea firească a unei perioade aurorale – epoca interbelică, care se îndrepta spre etapa autonomizării –, evoluţia literaturii va fi influenţată de cenzură, mai întîi sub forma impunerii realismului socialist şi apoi sub forma naţionalismului ceauşist, pentru a menţiona numai cazul României. Devalorizarea, în aceste condiţii, nu este datorată unor excese ale literaturii, ci unei hegemonii a socialului faţă de estetic. După momentul 1989, multe literaturi din fostele ţări comuniste traversează – din nou – o scurtă perioadă aurorală, fie din impulsul de a recu-pera decalajul cultural, fie ca manifestare a unor sensibilităţi ce nu se puteau exprima în lipsa unei autonomizări fireşti a cîmpului literar. Şi în acest caz, în ciuda esenţializărilor ideilor despre literatură, sînt necesare, înainte de toate, complementele de timp şi de loc atunci cînd se rostesc verdicte de tipul „literatura a fost…“ sau „literatura este…“.
Sinuciderile anunţate sus şi tare „nu sînt întotdeauna cele care se realizează cel mai sigur“. Istoricul francez avertizează asupra „morţii înscenate“ a literaturii. Dispariţia literaturii sau evocarea acestei dispariţii are un rol regenerator: „să-şi reprezinte dispariţia atît de temută, să o ilustreze sau să o anunţe cu toate puterile de care dispune limbajul înseamnă mai puţin să o producă, cît să o îndepărteze pentru a o împinge înspre îndepărtări necunoscute. De aici şi paradoxul: moartea literaturii nu împiedică literatura să se producă. Şi acest paradox are două soluţii, nu neapărat incompatibile între ele: fie această moarte este fictivă, jucată – şi atunci e bine să ştim cum este ea jucată, prin ce mijloace, cu ce actori, în ce machiaj, în ce lumină fantasmatică –; fie literatura ce rămîne după propria ei moarte nu mai este literatura însăşi, ci altceva care i-a luat locul fără ca nimeni să ştie, iluzia sau fantoma ei ignorată“.
Predicţiile despre „moartea“ şi „dispariţia“ literaturii sînt urmate de evocarea unor momente intens mitologizate şi dezbătute în istoria literară. În „Corabia trăieşte“ dispariţia literaturii este analizată din perspectiva tăcerii lui Rimbaud. Poetul devenit negustor de arme reprezintă pentru istoricul francez unul dintre adevăraţii muribunzi. Renunţarea la poezie nu este anunţată explicit în opera lui Rimbaud. Decizia vine pe neaşteptate. „Dispariţia“ literaturii sale este rezervată spiritelor cu adevărat înnoitoare. „Pentru a umili în aşa hal poezia, trebuie obligatoriu să-i fi experimentat toată puterea halucinatorie, să-i fi epuizat toate prestigiile. Tăcerea lui Rimbaud a devenit o dovadă paradoxală a geniului scriitorului: numai cel care încercase limitele ultime ale literaturii putea să prefere comerţul de arme în Abisinia în loc să frecventeze grupurile artistice pariziene.“ Tăcerea lui Rimbaud determină – cauzal, sugerează W. Marx – liniştea lui Valéry. Avînd conştiinţa naşterii prea tîrzii într-o lume în care totul fusese scris, şi încă foarte bine,Valéry, descurajat de perfecţiunile poeziilor unice ale lui Mallarmé şi Rimbaud, se gîndea să renunţe la poezie. Astfel, poezia sa, începînd din 1917, continuă să se nască „dintr-un sentiment conştient de «post-literatur㻓. Ceea ce nu înseamnă că poezia nu mai avea nimic nou de spus, ci doar că întoarcerea la poezie nu putea decît să revină pe drumuri deja cunoscute, pentru a parcurge toată istoria literaturii într-un elogiu adus acesteia de către poet. Consecinţa acestei revelaţii se regăseşte tocmai în Caietele lui Valéry, pe care, „în fiecare dimineaţă de la acel moment şi pînă la propria sa moarte, le va scrie cu atenţie încercînd, în primii ani măcar, să trateze tot felul de subiecte posibile – geometrie, fiziologie, psihologie, etc. – cu excepţia literaturii“.
Cartea lui William Marx propune o analiză de mare profunzime a unor perioade importante pentru evoluţia literaturii. Prima, ilustrată în „Cucerirea autonomiei“, analizează consacrarea literaturii într-un cîmp autonom, iar cea de-a doua – „Închiderea în formă“– marchează intenţia scriitorilor şi a criticilor literari de a menţine literatura în integritatea sa şi de a o sustrage influenţelor lumii exterioare – tendinţă lăudabilă care, pentru a se putea realiza, presupunea reducerea artei limbajului la o pură problemă formală. Preţul plătit de literatură s-a dovedit a fi prea mare. Triumful formei nu l-a pregătit decît în aparenţă pe cel al literaturii. Victoria parţială nu a făcut decît să îi confirme literaturii „inexorabila devalorizare“.
De la poezia dezastrului la dezastrul poeziei
Un loc important în succesiunea fenomenelor de devalorizare a literaturii îl ocupă critica poeziei şi a culturii realizată de Adorno, a cărui declaraţie –„să scrii un poem după Auschwitz este barbar“– a fost comentată abundent şi transformată într-un clişeu teoretic. Cazul poeziei lui Celan este fundamental pentru critica interpretărilor lui Adorno. Limbajul poeziei sale este marcat în asemenea măsură de dezastrul Holocaustului, încît poezia dezastrului grăbeşte dezastrul poeziei prin reflexivitatea sa extremă. Vorbind limba celor care i-au exterminat părinţii, Celan a creat o poezie care nega poezia tradiţională în favoarea unei închideri totale a operei în sine şi a incomunicabilităţii. „Poezia aflată la limita extincţiei, poezia unui limbaj torturat, sintactic dezarticulat, chircit de durere: iată opera lui Celan. […] În faţa umilinţei unei scriituri care-şi mărturisea astfel eşecul definitiv, Adorno a ştiut să revină asupra condamnării apriorice a întregii poezii de după Auschwitz, recunoscînd la Celan expresia unei «ruşini a artei» (Scham der Kunst) în faţa suferinţei. Cu acest preţ, doar poezia putea fi salvată, dar numai dacă accepta să treacă prin furcile caudine ale istoriei, căindu-se şi afişînd o ură de sine dusă pînă în pînzele albe.“
În chip firesc, închiderea a dus la ura faţă de formă. Tăcerea lui Rimbaud anunţa şi prăpastia dintre cuvinte şi lume. Ura faţă de scriitura frumoasă, ruina sensului, minimalismul lui Beckett şi al lui Blanchot sînt semnele unei neîncrederi faţă de puterea cuvintelor. Închiderea în formă şi autoreferenţialitatea au determinat ca efect contrar poezia tranzitivităţii şi a directeţei.
Prezentul şi viitorul literaturii sînt cuprinse în Nenumitul lui Beckett – „Trebuie să continui, nu pot să continui, o să continui“. „Alegoria este clară, conchide William Marx, astăzi Rimbaud, domnul Teste şi lordul Chandos n-ar mai spune rămas-bun literaturii; deşi decepţionaţi de aspiraţiile ei nelimitate, mai degrabă decît să nu scrie nimic, ar prefera să scrie despre nimic. Ceea ce înseamnă deja ceva.“
marți, 23 februarie 2010
Pictorita din Shanghai - Jennifer Cody Epstein
Pictorita din Shanghai
Publicat in peste cincisprezece tari, romanul Pictorita din Shanghai isi poarta cititorul pe apele tulburi ale fluviului Yangzi, in camerele Salonului Eternei Splendori, in cosmopolitul Shanghai antebelic, in Parisul boem al „anilor nebuni“ si in China ravasita de razboi civil si aflata in prag de revolutie, reconstituind spectaculoasa poveste adevarata a lui Pan Yuliang, una dintre cele mai fascinante si nonconformiste personalitati artistice chineze ale secolului XX.
„Astazi, cand fictiunea autobiografica si memoriile au ajuns in avanscena literaturii, scriitorii care plonjeaza in apele adanci ale imaginatiei sunt tot mai putini si cu atat mai valorosi. Ce bucurie sa descoperi ca Jennifer Cody Epstein, al carei stralucit prim roman urmareste viata reala a lui Pan Yuliang, adolescenta prostituata devenita pictorita celebra, este o astfel de scriitoare.“
New York Times Book Review
„Fanii romanului Memoriile unei gheise de Arthur Golden vor savura aceasta poveste extraordinara a unei femei sfasiate intre chemarea inimii si chemarea talentului.“
Library Journal
„O carte fascinanta. Jennifer Cody Epstein reuseste sa patrunda in acelasi timp in intimitatea unei epoci istorice si in cea a unui spirit artistic.“
The Chicago Tribune
In spatele tablourilor postimpresioniste ale lui Pan Yuliang (1899-1977) se afla un destin ale carui meandre par sa sfideze verosimilul. Vanduta de unchiul opioman unui bordel, adolescenta orfana Xiuquing isi schimba numele in Yuliang si incepe o ucenicie dezumanizanta. Ajunge cea mai cautata fata a Salonului Eternei Splendori, ceea ce nu inseamna decat ca umilintele la care este supusa imbraca forme mai subtile, dar cu atat mai dureroase. Dupa ani de calvar si degradare, salvarea ei va fi Pan Zanhua, un oficial cu vederi liberale, care se indragosteste de ea si o rascumpara. Alaturi de acesta, Yuliang isi gaseste fericirea si isi descopera vocatia pentru pictura. Nimic nu pare sa ii stea in cale tinerei ce se crede libera acum: studiaza, cu sacrificii, la Academia de Arta din Shanghai, la scoala de Arte Frumoase din Paris si la Academia de Arta din Roma. Numai ca, pentru a-si implini destinul artistic, va continua sa infrunte prejudecatile unei lumi in care nu doar trecutul ei scandalos, ci si simplul fapt ca este femeie reprezinta un stigmat.
Pana la Pictorita din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008), romanul ei de debut, intampinat cu cronici elogioase dublate de succes de public, scriitoarea americana Jennifer Cody Epstein a scris pentru Self, Wall Street Journal si Chicago Tribune. A publicat nuvele si a fost finalista a concursului de proza Glimmer Train. A urmat cursurile de studii asiatice de la Amherst College, a obtinut un masterat in relatii internationale la Johns Hopkins University si un masterat in literatura la Columbia University. Traieste in prezent la New York, dar in trecut a calatorit si a locuit in Japonia, China, Hong Kong, Thailanda si Italia. Jennifer Cody Epstein si-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman. Pictorita din Shanghai a fost ales de reteaua americana de librarii Barnes&Noble in „Top Ten Fiction Debuts 2008“.
Publicat in peste cincisprezece tari, romanul Pictorita din Shanghai isi poarta cititorul pe apele tulburi ale fluviului Yangzi, in camerele Salonului Eternei Splendori, in cosmopolitul Shanghai antebelic, in Parisul boem al „anilor nebuni“ si in China ravasita de razboi civil si aflata in prag de revolutie, reconstituind spectaculoasa poveste adevarata a lui Pan Yuliang, una dintre cele mai fascinante si nonconformiste personalitati artistice chineze ale secolului XX.
„Astazi, cand fictiunea autobiografica si memoriile au ajuns in avanscena literaturii, scriitorii care plonjeaza in apele adanci ale imaginatiei sunt tot mai putini si cu atat mai valorosi. Ce bucurie sa descoperi ca Jennifer Cody Epstein, al carei stralucit prim roman urmareste viata reala a lui Pan Yuliang, adolescenta prostituata devenita pictorita celebra, este o astfel de scriitoare.“
New York Times Book Review
„Fanii romanului Memoriile unei gheise de Arthur Golden vor savura aceasta poveste extraordinara a unei femei sfasiate intre chemarea inimii si chemarea talentului.“
Library Journal
„O carte fascinanta. Jennifer Cody Epstein reuseste sa patrunda in acelasi timp in intimitatea unei epoci istorice si in cea a unui spirit artistic.“
The Chicago Tribune
In spatele tablourilor postimpresioniste ale lui Pan Yuliang (1899-1977) se afla un destin ale carui meandre par sa sfideze verosimilul. Vanduta de unchiul opioman unui bordel, adolescenta orfana Xiuquing isi schimba numele in Yuliang si incepe o ucenicie dezumanizanta. Ajunge cea mai cautata fata a Salonului Eternei Splendori, ceea ce nu inseamna decat ca umilintele la care este supusa imbraca forme mai subtile, dar cu atat mai dureroase. Dupa ani de calvar si degradare, salvarea ei va fi Pan Zanhua, un oficial cu vederi liberale, care se indragosteste de ea si o rascumpara. Alaturi de acesta, Yuliang isi gaseste fericirea si isi descopera vocatia pentru pictura. Nimic nu pare sa ii stea in cale tinerei ce se crede libera acum: studiaza, cu sacrificii, la Academia de Arta din Shanghai, la scoala de Arte Frumoase din Paris si la Academia de Arta din Roma. Numai ca, pentru a-si implini destinul artistic, va continua sa infrunte prejudecatile unei lumi in care nu doar trecutul ei scandalos, ci si simplul fapt ca este femeie reprezinta un stigmat.
Pana la Pictorita din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008), romanul ei de debut, intampinat cu cronici elogioase dublate de succes de public, scriitoarea americana Jennifer Cody Epstein a scris pentru Self, Wall Street Journal si Chicago Tribune. A publicat nuvele si a fost finalista a concursului de proza Glimmer Train. A urmat cursurile de studii asiatice de la Amherst College, a obtinut un masterat in relatii internationale la Johns Hopkins University si un masterat in literatura la Columbia University. Traieste in prezent la New York, dar in trecut a calatorit si a locuit in Japonia, China, Hong Kong, Thailanda si Italia. Jennifer Cody Epstein si-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman. Pictorita din Shanghai a fost ales de reteaua americana de librarii Barnes&Noble in „Top Ten Fiction Debuts 2008“.
Traduceri si limba romana
Dilema Veche, Nr. 314 / 18-24 februarie 2010
Starea limbii române
Florin Bican, Florin Dumitrescu, Cristian Moroianu
argument
Ca şi vorbitor
Cînd a apărut noua ediţie a Gramaticii Academiei, problemele limbii române au avut parte, probabil, de cea mai intensă mediatizare din ultimii 20 de ani şi mai bine. Din păcate, şi de cea mai proastă mediatizare. Impresia generală creată de presă a fost că a apărut un fel de „tablă de legi“ a limbii române, care fixează nişte reguli inexorabile, şi că vom fi nevoiţi cu toţii să vorbim într-un anumit fel, căci dacă nu...
Dacă nu, ce? Nimic. Limba română vorbită este (ca orice limbă) un organism viu, în veşnică schimbare, iar Gramatica Academiei este un tratat ştiinţific necesar specialiştilor, util (eventual) profesorilor, care reflectă un anumit stadiu al cercetărilor despre limbă şi care nu „se cere“ aplicat începînd de a doua zi. În acest „caz mediatic“ s-au concentrat cîteva aspecte caracteristice ale lumii noastre de azi: o presă zgomotoasă şi superficială care „dă tonul“ şi creează uneori o falsă actualitate, un public care se lasă „dus“ de valurile create de mass media, şi o categorie de specialişti care, în general, nu sînt luaţi în seamă, dar la anumite ocazii sînt „luaţi la întrebări“ de jurnalişti sau de cetăţeni care cred că oamenilor de ştiinţă trebuie să le ceri socoteală asemenea politicienilor. (Cîteva exemple de acest gen – într-o casetă din pagina 12; mai multă atenţie nu merită.)
Limba română s-a schimbat însă nu pentru că „a decis“ cineva (de exemplu, lingviştii, aşa cum cred unii...), ci pentru că este în strînsă legătură cu schimbările din societate. Cel mai sensibil la modificări este – aşa cum învaţă studenţii la Litere încă din anul I – vocabularul: obiecte şi domenii noi (de la fax la computer, de la tehnologia informaţiei la sistemul financiar-bancar) aduc cu ele cuvinte noi, aşa că ne-am trezit cu o grămadă de termeni englezeşti, în lipsa unor cuvinte neaoşe. Unii se simt deranjaţi din această cauză (dar ce schimbare nu deranjează?...), alţii adoptă frenetic anglicismele pentru că au impresia că numai astfel pot arăta că sînt „oameni ai timpului prezent“, în ton cu evoluţia societăţii. Nimic de făcut: pînă la urmă, limba se autoreglează prin mecanisme proprii, chiar dacă pentru asta este sacrificată uneori „estetica“ vorbirii.
S-au schimbat însă şi tot felul de structuri preluate „din mers“ şi ajunse aproape de generalizare. Două exemple pe care cred că în cîţiva ani lingviştii vor fi nevoiţi să le considere „normale“, pentru că vor fi prea răspîndite: „care“ în loc de „pe care“ („cartea care am citit-o“) şi, mai ales, „ca şi“ în loc de „ca“ („ca şi parlamentar, cred că...“ ori „ca şi student, am studiat...“). Observ la tineri (inclusiv la cei trecuţi prin mulţi ani de şcoală şi de facultate) un uz total decomplexat al formulei aproape magice „ca şi...“.
Probabil că şcoala – făcută tot mai prost – îşi are partea ei de vină. Dar cu impactul televiziunii nu te pui: „modelele“ sînt preluate mai ales din massmedia.
Ce-i de făcut?
Măcar, din cînd în cînd, „ca şi vorbitori ai limbii române“, cîte o radiografie a situaţiunii... (M. V.)
O limbă mai vie
– interviu cu Florin BICAN –
Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?
Evoluţia statutului limbii române este o consecinţă firească a aderării la UE. Dar interesul faţă de această limbă exista şi înainte în spaţiul european, cuplat cu frustrarea provocată de faptul că existau prea puţine date despre ea – insuficiente traduceri din autori români şi aproape inexistente manuale de română pentru studenţi străini. Am locuit multă vreme în Germania şi am predat într-o şcoală din München. Elevii mei erau foarte interesaţi să ştie mai mult despre ţara mea şi limba care se vorbeşte acolo, şi spuneau că în bibliotecile lor au cărţi despre mai toate ţările, mai puţin România... Aşadar interesul exista. Cel puţin în Germania şi Marea Britanie, ţări pe care le-am cunoscut mai îndeaproape.
Programul TPS (Translation and Publication Support) al Institutului Cultural Român funcţionează tot mai bine. Cum apreciaţi interesul tot mai mare pentru traducerea de cărţi româneşti, mai ales ale unor autori contemporani?
Mi se pare îmbucurător şi în acelaşi timp justificat. Şi din nou aş spune că este o consecinţă firească: odată făcut un prim pas – o primă traducere – este normal să i se adauge următorii paşi, următoarele traduceri, în virtutea unei dinamici inevitabile. Iar traducerea autorilor contemporani este o confirmare a teoriei lovinesciene a sincronismului, dusă un pas mai departe...
Tot Institutul Cultural Român acordă şi burse pentru traducători din literatura română. Cum se completează cele două programe?
Bursierii ICR, înarmaţi cu date despre programele de finanţare ale Institutului, au devenit adevăraţi agenţi literari care pledează, împreună cu editurile din ţările lor, pentru publicarea autorilor români din care au tradus eşantioane, prezentîndu-le în acelaşi timp şi programele respective. Aşa se face că din cele peste 150 de traduceri publicate prin programele ICR (TPS, 20 de autori, Publishing Romania) aproximativ 30 sînt făcute de foştii bursieri – şi cam tot atîtea sînt în curs de traducere sau de publicare.
Din experienţa dvs. la cursurile pentru traducători, care sînt problemele cele mai dificile pe care le pune limba română unui străin? Şi ce le place mai mult cursanţilor dvs.?
Principala problemă pare reprezentată de variaţiile de registru şi evaluarea tonului, în vederea găsirii celui mai apropiat echivalent natural în limbile lor. O altă problemă o constituie jargonul şi variaţiile dialectale, care au o pondere considerabilă în literatura practicată azi la noi. De aceea cursanţii se bucură enorm că au ocazia să cunoască vorbitori autentici în situaţii autentice şi mai ales autori... autentici.
Care vi se par cele mai importante schimbări în limba română vorbită în ultimii 20 de ani?
Cea mai importantă schimbare mi se pare destinderea. Limba română a devenit mai relaxată şi simultan mai dinamică, ceea ce o face mai vie. Nu neg existenţa unor vorbitori lipsiţi de har, dar pînă şi ei au farmecul lor în contextul dinamicii generale a limbii. Pronunţia nu cred că s-a schimbat considerabil, dar observ o tendinţă de asumare a accentelor locale, ceea ce mă bucură. Această varietate îmbucurătoare este sporită de amestecul registrelor – încă un semn al destinderii despre care vorbeam. Anglicismele, pe de altă parte, nu semnalează neapărat o schimbare, ci o continuare a tendinţei limbii române de a se adăpa din surse adiacente. Cred că în toate secolele limba română a ciugulit cîte ceva din ograda vecinului, iar în secolul nostru global vecinul este limba engleză...
De multă vreme se spune că avem handicapul unei limbi „mici“, ceea ce înseamnă că şi literatura e, inevitabil, mai puţin cunoscută în lume. Mai e valabil astăzi acest punct de vedere?
Pentru un traducător nu există limbi mari şi limbi mici. Există doar limba-sursă şi limba-ţintă. Iar dacă ne gîndim la mecanismele care fac fiecare limbă în parte să ticăie, fiecare limbă este un fenomen cosmic. Aş zice că limbi mici nici nu există. Numărul vorbitorilor nu este în nici un caz un criteriu. Nici întinderea spaţiului în care se vorbeşte o limbă. Forţa de penetrare este altceva, dar nu ţine neapărat de cît de „mare“ este limba, ci de considerente de ordin extralingvistic. În concluzie, toate limbile sînt mari.
a consemnat Mircea VASILESCU
Cristian MOROIANU
„Merge şi aşa”. Dar...
Începînd cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la diversitatea comunicării în ansamblul ei, de la expresivitatea subterană şi subversivă la cea devenită, în scurtă vreme, titlu de individualizare a diverselor categorii de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor limbaje cu acelaşi drept de existenţă ca şi cea literară. Româna nu are, din acest punct de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întîmplat cu multe alte limbi şi societăţi, în momente de transformare substanţială.
La sfîrşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţă, nivelul de cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: avea un vocabular consistent şi expresiv, cu o notabilă capacitate derivativă, o bogată frazeologie şi o structură gramaticală bine conformată. În mod firesc, după 1990, vocabularul românesc s-a deschis împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rînd, din engleză. Au pătruns mai ales cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente, cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente pînă atunci sau greu accesibile. Direct sau mediat, au intrat numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale îndepărtate şi insolite. Împrumuturile masive din ultimele două decenii sînt o normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special. „Romgleza“ este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu explicaţii ce ţin de specificul unor domenii de activitate, de o presiune culturală obiectivă sau emfatică, de criterii de vîrstă, de educaţie, de aspiraţii etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă sau despre tehnologia informaţiei decît cu ajutorul cuvintelor englezeşti, tot aşa cum, în anii ’50-’60, nu se putea vorbi despre colectivizare decît cu ajutorul cuvintelor din limba rusă. Ceea ce deranjează nu este folosirea în cunoştinţă de cauză a limbii engleze pentru reflectarea vieţii mondene, spre exemplu, ci folosirea ei „după ureche“, cu trunchieri formale şi improprietăţi semantice, hipercorectitudinea şi, în general, tot ce reprezintă prostie, superficialitate şi aroganţă. Normele românei literare fac faţă cu greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut şi apar variante duble sau chiar triple de adaptare a aceluiaşi cuvînt. Variaţia fără criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas spre schimbare. În cazul de faţă, lipsa unor criterii presupune schimbare în rău.
Este adevărat că societatea modernă în care trăim oferă modele culturale şi, implicit, lingvistice inedite. Educaţia familială, cea şcolară şi (auto)educaţia datorată mediului au fost înlocuite, treptat, cu modele promovate, uneori agresiv, de massmedia, în variatele ei forme de manifestare. S-a spus, de multe ori, că limba „se strică“. La radio sau la televizor se folosesc, nu de puţine ori, cuvinte cu grafii, accentuări, forme fonetice şi sensuri greşite, pleonasme, contaminaţii, etimologii populare, hipercorectitudini şi analogii de toate tipurile, confuzii paronimice, anacoluturi etc., unele devenite locuri comune, repetarea lor dezinvoltă arătînd un fapt grav: lipsa de responsabilitate pentru cuvînt şi impresia că „merge şi aşa“. Sigur că merge şi aşa… Însă folosirea corectă, adecvată şi elegantă a limbii reprezintă cartea de vizită a oricărui vorbitor. Iar cînd acel vorbitor se manifestă în spaţiul public, el poate reprezenta un model pentru mulţi dintre cei care îl văd sau îl ascultă. Această simplă posibilitate trebuie să presupună responsabilitatea unui act implicit de educaţie, reflectare a respectului de sine şi mesaj pentru receptori. Modelele lingvistice oferite de massmedia, de la desene animate la talk-show-uri, au o importanţă majoră mai ales în evoluţia tinerilor, în condiţiile în care educaţia familială suferă de lipsă „de timp“, iar educaţia şcolară şi mulţi dintre promotorii ei nu mai au nici continuitate, nici coerenţă şi nici credibilitate. După mine, rolul major al profesorului trebuie repus pe o poziţie prioritară: înţelegerea firească a evoluţiei limbii şi a mecanismelor ei de funcţionare, cunoaşterea libertăţilor pe care le avem în folosirea ei, adecvarea specificului comunicării la un context sau altul sînt realizabile, în primul rînd, prin educaţie şcolară. Cultura lingvistică înseamnă cunoaşterea şi interpretarea regulilor, înseamnă respect pentru cuvîntul propriu, înţelegere şi toleranţă pentru cuvintele altora. Iar lucrurile astea trebuie, în mod fatal, cultivate şi învăţate…
Sînt cel puţin două probleme în folosirea deficitară a limbii noastre: a) prezenţa barbarismelor, disfuncţionalităţile logice şi amestecul nejustificat de registre stilistice, care arată superficialitate şi carenţe culturale; b) prezenţa unor variante analogice (lexicale şi gramaticale) diferite de ceea ce recomandă, la un moment dat, norma literară, şi care arată, dincolo de argumentul grabei sau al comodităţii, o încercare din partea vorbitorilor de a aşeza limba în tipare mai bine şi mai simplu structurate. În acest sens, ar fi bine ca norma literară să fie raportată, explicit şi de cîte ori este nevoie, la normele celorlalte registre stilistice şi să fie promovată, în consecinţă, o limbă cu posibilităţi variate şi expresive de realizare, între limite care să ţină seama de faptul că ea depinde, în ultimă instanţă, de cei care o moştenesc, o recreează şi o îmbogăţesc.
Limba: expresia societăţii?
1. Care credeţi că sînt principalele transformări în limba română după 1989?
2. Se spune adesea că „se strică limba“ (din cauza neologismelor, a greşelilor făcute de prezentatorii şi moderatorii TV şi preluate de public etc.). E adevărat?
3. Şcoala ne învaţă limba româna corectă, pe stradă sau la televizor auzim alte variante ale limbii române. Care este „raportul de forţe“?
Oana MURĂRUŞ
Sub limita acceptabilităţii
1. La o anchetă similară din 2006 a Dilemei vechi, răspundeam, mai în glumă, mai în serios, printr-un „fals decalog“, încercînd să adopt o atitudine relativ relaxată faţă de ideea de schimbare în limbă. Vorbeam atunci de înnoirea necesară a vocabularului din sfera politică, economică, financiar-bancară, culturală, cotidiană ş.a., odată cu schimbarea la faţă a societăţii româneşti şi în paralel cu eliminarea reziduurilor „limbii de lemn“ comuniste, menţionam mult disputata reformă academică „etimologistă“ a ortografiei, fanteziile puriste ale unui George Pruteanu (iniţiatorul unui proiect de lege hazliu care dorea să pedepsească abuzul de anglicisme), salutam relaxarea normativă a DOOM-2005, treceam în revistă colocvialitatea apăsată a limbajului jurnalistic actual, módele lexicale, argoul tinerilor, stîlcirea gramaticii, violenţa limbajului din presa naţionalistă şi de scandal (cuvîntul vulgar, invectiva, injuria) ori din experimentele generaţiei de prozatori Polirom (limbajul licenţios, folosirea cuvintelor-tabu). Evident, nu vreau acum să-mi reciclez idei mai vechi, deşi multe componente ale tabloului general rămîn aceleaşi. Aş observa însă astăzi – cu mai puţină seninătate, dar şi simplificînd mult – că numai primul deceniu al perioadei în discuţie se caracterizează prin dinamismul accentuat al vocabularului, ca şi prin nevoia de inovare stilistică/experimentare ludică (limbajul presei fiind, de departe, cel mai viu fenomen). După anul 2000, pe măsură ce zonele noilor terminologii se articulează şi se stabilizează, iar spiritul experimentalist al presei se lasă temperat de o oarecare rutină (ca să nu zic lehamite, într-un mod neacademic) sau este nivelat de manierism, par a ieşi la suprafaţă mai ales aspectele deficiente ale exprimării noastre în sfera publică: un limbaj politic stereotipizat şi găunos (cînd nu e agramat pur şi simplu), o presă care şi-a pierdut parcă, odată cu entuziasmul, şi verva stilistică de la începuturi, un vorbitor mediu din ce în ce mai puţin capabil să utilizeze registrele înalte ale limbajului cultivat sau măcar formele normale ale politeţii lingvistice.
2. Şi da, şi nu. Eu nu cred că limba în sine „se strică“, fiindcă ea este un organism viu, cu mecanisme de autoreglare. Constat însă (şi nu sînt singura) că asistăm la o deteriorare înspăimîntătoare a climatului cultural mediu, la o proliferare a vulgarităţii şi a prostului gust în massmedia orală, în revistele de consum, în nenumărate alte forme de comunicare publică: talk-show-uri în care se vorbeşte violent şi trivial, în care discuţia se dizolvă în vacarm, emisiuni de aşa-zis divertisment care exploatează monocord şi vulgar denotaţia şi conotaţia sexuală, care invadează viaţa privată a altora prin indiscreţie sau farsă, filme cu titrări din ce în ce mai aberante, presărate cu greşeli de limbă sau de registru stilistic, vedete de ultimă oră care debitează platitudini într-un „limbaj de cartier“ etc. Exemplele ar putea continua. Lista nu se poate totuşi încheia fără a spune două vorbe despre „limba Internetului“ care începe să-şi pună tot mai mult amprenta asupra noastră – un limbaj telegrafic, trunchiat, „abreviaţionist“, pe de o parte, vulgar şi agresiv, sub masca anonimatului, pe de alta. În concluzie: cînd standardele socio-culturale coboară sub o limită a acceptabilităţii, e normal ca limba să fie şi ea în suferinţă. Nu cred că de campanii „iluministe“ de cultivare a limbii avem nevoie, ci de o schimbare mai profundă de ordin moral şi axiologic a societăţii, care ar atrage după sine şi ameliorarea performanţei sale lingvistice.
3. Că tinerii sînt expuşi astăzi influenţei unui mediu socio-cultural degradat, cu efecte nocive asupra calităţii limbajului lor, e un dat de la care trebuie să pornim. Că şcoala a încetat, în bună măsură, să-şi exercite rolul formator, că „livrează“ societăţii, în proporţie covîrşitoare, absolvenţi agramaţi sau, în cel mai bun caz, semidocţi, cu un limbaj sărac, elevi incapabili să folosească cu naturaleţe diversele registre stilistice ale limbii – este inacceptabil şi impardonabil. Dovadă stă farsa bacalaureatului din ultimii 10-15 ani: o bună parte dintre studenţii noştri de la Facultatea de Litere au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale. Prin urmare, şcoala îi învaţă pe tineri din ce în ce mai puţin o limbă română corectă, logică şi nuanţată. Cauzele ar fi multiple: frecventele şi năucitoarele „reforme“ ale sistemului, lipsa de motivare financiară, nepăsarea şi, nu în ultimul rînd, un proces îngrijorător de deprofesionalizare a dascălilor.
Rodica ZAFIU
Neglijenţa generalizată
1. În limba română de după 1989 s-au petrecut, se ştie, cîteva schimbări spectaculoase faţă de perioada imediat precedentă: registrul colocvial (cu spontaneitatea şi pitorescul său) a pătruns în scris, înlocuind clişeele limbii de lemn, engleza a devenit sursa predilectă a împrumutului masiv de cuvinte din informatică, afaceri, dar şi din modă şi divertisment. După douăzeci de ani, constatăm că argotismele şi colocvialismele sînt omniprezente, dar se vorbeşte şi o „limbă de lemn“ (pe care unii o numesc corporatistă), alcătuită dintr-o colecţie de clişee obligatoriu optimiste (provocare, oportunităţi, spirit de echipă, gîndire pozitivă, team-building, focusare, prioritizare, expertiză, dedicaţie totală). Cu multe anglicisme ne-am obişnuit deja, dar apar tot mai multe calcuri semantice şi sintactice, încă stranii (spaţii dedicate, îmbunătăţiri dramatice, eşti patetic, iubeşte să cumpere, a fost ofertat, vă rog găsiţi ataşat). În momentul de faţă cred că problemele noastre sînt cele globale: Internetul şi în genere comunicarea electronică răspîndesc (nu numai la noi) un mod de scriere rapidă, abreviată şi mai ales fragmentată, precum şi o lectură „în diagonală“, oamenii pierzîndu-şi deprinderea de a reciti şi de a rescrie. Şi mai caracteristică vremii noastre e democratizarea scrisului: oricine poate scrie şi oricine poate fi citit în spaţiul public.
2. Nu m-am împăcat niciodată cu lamentaţiile privind „stricarea limbii“, pentru că au nişte presupoziţii pe care le bănuiesc insuficient lămurite. Care limbă – şi stricare faţă de ce? Limba populară nu e niciodată „stricată“; vorbim deci despre limbajul cultivat, supus normelor explicite. Cînd a fost acesta perfect? Cîţi îl vorbeau şi îl scriau (bine), acum o sută de ani? Nu mi se pare corect să ne raportăm la limba şi la stilul cîtorva scriitori foarte buni, nici măcar la cele ale cîtorva sute de intelectuali cultivaţi şi rafinaţi – şi să le comparăm cu ceea ce produc în continuu milioanele de vorbitori, „utilizatori“ şi „comunicatori“ de azi. În fond, parafrazînd o mai veche butadă, cantitatea de folosire inteligentă a limbii e constantă, dar populaţia e în continuă creştere. A sporit, desigur, zgomotul, produs de amestecul de voci, dar selecţia rămîne posibilă. Un interviu excelent la TVR Cultural coexistă cu zece reality-show-uri în care domină înjurătura şi vocabularul minimal; un blog scris cu talent şi rigoare stilistică coexistă cu sute de pagini de comentarii isterizate şi agramate. Problema este socială şi culturală, nu lingvistică. Trăim o epocă în care au dreptul la cuvînt şi cei care nu stăpînesc prea bine normele limbii de cultură. Înseamnă că se strică limba? Eu cred că nu – cu condiţia de a nu renunţa la zonele exemplare şi de a nu nivela totul.
aduse cu poşta
Ce să mai facă ea, limba română, cu românii ei?
Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.
Internetul. Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui copy-paste, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.
În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba e-mail-ului, a chat-ului şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în chat majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată. Situaţia se complică în mesajele de tip messenger în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe chat bar e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un nick-name căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa); sorry a devenit scz, adică „scuze“, np – no problem, iar aprobarea ok s-a redus la k. În mediile evoluate au apărut ideogramele (smiles) unde printr-un singur semn se exprimă un cuvînt sau o stare. Aici semnele de punctuaţie nu mai contează, nu poţi să ştii dacă propoziţia e afirmativă sau interogativă. Şi tot aşa, de nu mai ştie biata limbă dacă mai e română sau electronică.
Televiziunea. Lăsînd la o parte multele emisiuni inepte şi agramatismul specialiştilor şi invitaţilor din cele de divertisment care folosesc „replici rupătoare“ (pentru aplauze pe rupte), există şi metode mult mai triste şi mai distractive. Să ne gîndim la benzile din partea de jos, uneori din mijloc sau de sus a ecranului (de te miri ce mai rămîne din imagine!). Benzi numite „burtiere“ pe care, contra unei sume modice (un euro şi ceva), orice fan burtos al sportului-rege din liga naţională îşi poate afişa instantaneu prostia. O denumire şi ea cam mioritică pentru că, în DEX, burtiera e un corset care strînge abdomenul şi şoldurile, iar aici devine o centură care încinge televizorul ca să nu se reverse prostia peste privitori. Adică croll-ul, textul care se prelinge pe burtieră şi care inundă lent, continuu şi constant gramatica limbii române. Cînd un fan al lui Dinamo scrie „A-m fost sînt şi v-oi fi cîine pînă oi muri. După a-ia om vorbi“ e o distracţie pentru cei care au apucat să înveţe gramatica la şcoală, dar e o catastrofă pentru cei care în sincretismul lor şi-o însuşesc de la televizor. Şcoala. Unii dintre profesorii valoroşi îşi varsă nemulţumirea lor, faţă de tot şi de toate, pe elevi (că altă cale n-au). Şi o fac folosind fie un limbaj arogant, agresiv şi violent, fie unul vulgar, bolovănos şi buruienos, uneori ostentativ sau ermetic, alteori unul prea elevat sau sofisticat ca replică la marginalizarea lor. În oricare dintre variante, nu apără, ci dimpotrivă, urîţesc limba română şi o îndepărtează de auditoriu. „Am citit, n-aş mai citi“ – cum spune Mircea Cărtărescu – „perle“ de la examenul de titularizare a profesorilor de limba română prin care încearcă să-şi cîştige dreptul de a distruge generaţii de elevi, în care unii cred că Bubico şi D-l Goe sînt piese de teatru şi unde Conu Leonida şi-a pierdut pălăria cu scrisorica şi-a găsit-o Agamiţă Dandanache.
Presa. Dacă pe vremea Conului Leonida fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor, acum ea se naşte din navigarea pe Internet, privitul la televizor, dar şi din tabloidizarea ziarelor. Rar mai găseşti un titlu atrăgător, însoţit de un text clar şi explicit, de tipul: „De Bobotează, fetele de pe messenger şi-au pus busuioc sub pernă“. Ca să-şi viseze iubitul noaptea şi nu să-şi caute perechea pe site-urile matrimoniale din spaţiul virtual. Acum găsim aventuri ale limbii române de genul „Oprescu vrea să microcipeze cîinii Capitalei“ sau „Cum a găsit porcul Brăila“. Aşa cum zicea Octavian Paler, cantitatea de ştiri şi de informaţii se revarsă peste noi ca o ploaie torenţială, lucru care ne face ca, neputînd să citim tot ce se tipăreşte, să renunţăm la citit. Şi în felul ăsta fără voia, dar din vina ei, presa ne îndepărtează şi ne izolează de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi asta pentru că e un soi de presă în care jurnaliştii din categoria „ştie-tot“, indiferent ce văd sau aud, cataloghează ca bun sau rău, corect sau greşit, în nuanţe de alb sau negru, fără zone de interferenţă. Ei sînt cei care împart dreptatea, stabilesc sarcini, dau verdicte, iar noi, bieţii cititori, devenim neutri, pasivi, neimplicaţi şi nemotivaţi. Fără nici o părere sau speranţă. („Dacă aşa a zis Cristoiu, aşa e, că ştie el mai bine decît noi“.) Oamenilor din categoria „ştie-tot“, Eugen Ionesco li se adresa aşa: „Muriţi voi, toţi care vă pricepeţi la tot şi la toate. Numai atunci rictusul şi încruntarea noastră mai pot deveni un zîmbet“. Zîmbet care dispare imediat cînd avem de-a face cu o sfidare la adresa poporului român şi a limbii române. Chiar dacă la mijloc este un interes ordinar sau un umor involuntar. Ca în discursul-reclamă al Monicăi Columbeanu la lansarea candidaturii lui Nati Meir la funcţia de preşedinte al ţării: „Republica este un spaţiu public şi o vom da uitării în forma sa de funcţionare complet eronată de pînă acum şi o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea condusă de Nati Meir, pe care cu siguranţă ni-l vom aminti continuu şi îl vom vota mereu“.
Fără număr, fără număr… aş adăuga eu.
prof. Gicu BUTOI
3. Mă tem că tocmai şcoala nu ne învaţă româna corectă, pentru că e prea ocupată să stabilească diferenţele dintre articol nehotărît şi numeral cardinal, dintre nuvelă şi schiţă, avînd în continuare obsesia de a identifica instanţa lirică şi de a extrage toate epitetele, metaforele şi simbolurile din text. Nu e oare prea tîrziu dacă încerci să formezi, în primii ani de facultate, obişnuinţele de bază de folosire a virgulei? Nu ar fi fost mai bine ca acestea să se fi automatizat încă din clasa a IV-a? După ani de şcoală (şi un bacalaureat cu note excelente) se scrie de mînă fără semne diacritice, se alcătuiesc referate prin downloadare integrală sau prin metoda copy and paste, se vorbeşte amestecînd registrele. Cred că şcoala românească nu reuşeşte să ia în serios ideea (prezentă în toate programele) de a forma obişnuinţe de redactare şi de comunicare orală.
În rest, cred că problema limbii înseamnă în primul rînd o sănătoasă ierarhie culturală – în care să existe şi preţiozitate academică, şi revoltă underground. A ne propune ca toată lumea să vorbească perfect în orice ocazie e o pură utopie. Problema noastră (lingvistică şi, în genere, culturală) ţine, cred, de neglijenţa generalizată, de lipsa de respect pentru formă. Într-o mare haotică de vorbire inevitabil populară, neglijentă, e suficient să existe cîteva repere, cîteva modele la care cine vrea să se poată raporta. Dar acestea să fie impecabile. Aşadar, ar fi bine să avem traduceri excelente la marile edituri, texte impecabile pe site-urile ministerelor, comunicate oficiale cu semne diacritice, teze de doctorat fără greşeli de literă, rostire cumpănită şi elegantă a prezentatorilor şi a moderatorilor de televiziune. Vi se pare prea puţin?
Florin DUMITRESCU
Vorbeşti publiciteza?
Acum şaisprezece ani mi-am început cariera de copywriter în agenţia unui român evreu întors din SUA, după ce făcuse avere în publicitate. El mi-a trasat cîteva reguli simple, practice, de redactare a textelor de reclame, cărora mai tîrziu aveam să le prind şi noima teoretică.
Prin aceste inefabile tăbliţe cu legi, levitul meu publicitar m-a învăţat, de pildă, să nu spun despre un detergent că face rufele „curate ca lacrima“; pentru că această expresie, conţinînd cuvîntul „lacrimă“, induce pe nesimţite o reacţie negativă faţă de produs. Deşi gospodina prinde sensul superlativ al zicerii, deşi poate că ea însăşi spune „curat ca lacrima“ cînd ceva i se pare foarte curat, riscă totuşi să rămînă cu o repulsie faţă de acel detergent, ca faţă de ceva care provoacă lacrimi, din cine ştie ce cauze chimice, toxice, iritative...
La fel de riscant e să spui despre un aliment – de exemplu carne de pui – că e bun „de-ţi lasă gura apă“. De data aceasta, „apa“ e elementul suspect! Toată lumea ştie că expresiile româneşti despre „lăsat gura apă“ sau „plouat în gură“ evocă salivaţia, efectul celui mai natural apetit; totuşi, în hiperspaţiul semantic al publicităţii, nu poţi spune „apă“ în deplină inocenţă. Consumatorul poate căpăta impresia că puiul acela e injectat, umflat artificial cu apă, poate chiar aditivat cu potenţiatori de gust...
Idem, să spui la modul hiperbolic despre o strălucire (a părului vopsit, de pildă) că e „orbitoare“ e încă o exprimare agresivă. Dacă te orbeşte înseamnă că îţi face rău – e raţionamentul pe care nu-l face nici o persoană lucidă; dar la care poate ajunge subconştientul pe căile sale alunecoase şi obscure, trimiţînd către etajele superioare ale conştiinţei concluzia reziduală că şamponul sau vopseaua cu pricina are un efect nedorit asupra ochilor.
Se poate face un index întreg cu toate aceste tabuuri lingvistice. Unii ar zice că astfel de constrîngeri ne sărăcesc limba şi ne standardizează exprimarea (ceea ce nu e departe de adevăr). Să privim însă jumătatea plină a paharului: activarea subconştientului se poate face şi în sensul persuasiunii, nu doar al descurajării consumatorului. Faptul că româna musteşte în sensuri îi poate ajuta pe cei care ştiu să le stăpînească şi să le îmboldească.
Dar în ultimii ani fataliştii nu mai au a se teme. Noile generaţii de publicitari ignoră multe dintre constrîngerile de altădată, printre care şi teama de aceste reziduuri semantice. Publicitatea de azi abundă în „guri de apă“, „lacrimi de curăţenie“ şi „orbiri de strălucire“. Copywriter-ii tineri pot obţine diplome de specialitate de la oricare dintre zecile de şcoli superioare de profil; dar, vai, duc lipsa unui american sau evreu care să le şoptească peste umăr, simplu şi fără-nconjur, legile de bază ale meseriei.
Nu pot să uit! Cînd aveam de anunţat acţiuni de stimulare a vînzărilor, o regulă nescrisă ne interzicea să folosim cuvintele „promoţie“ sau „ofertă“ ca atare. Oamenii din afara breslei nu trebuie obosiţi cu termeni de marketing, aşa cum nici clienţii obişnuiţi ai unui restaurant nu trebuie să ştie, atunci cînd savurează un fel delicios, dacă bucătarul a folosit sos béarnaise sau remoulade. Clienţii simt nevoia să uite o clipă că participă la o acţiune comercială, că li se iau banii (uneori pe ce nu merită); ei vor (poate fără să conştientizeze) să viseze un pic; să li se spună că se-nvîrt într-un carusel al senzaţiilor; că, în orice situaţie de hard selling, oricît de evidentă ar fi, ei pătrund, chipurile, într-o lume minunată a fanteziei. Desigur, noi ştim (că ei ştiu) că totul e o convenţie. Dar, la fel cum te supără bădăranul care nu-ţi răspunde la bună ziua (în fond, tot o convenţie), te poate supăra şi bruscheţea manierelor la acel burtă-verde care vrea să-ţi ia banii spunîndu-ţi-o aşa, pe şleau.
Azi această reţinere de a-l introduce pe consumator în bucătăria-altar a meseriei noastre practic nu mai există. Azi cumpărătorii au fost dezvirginaţi, pervertiţi cu terminologia de marketing. Li se vorbeşte cu nonşalanţă despre ofertă, super-ofertă, promoţii şi chiar unele barbarisme precum sale ori bargain. Au ajuns să ştie despre branding (e chiar la modă!) şi poziţionare; despre target şi puncte de rating. Unii dintre noi zic că din transparenţă şi respect. Meseriaşii însă ştiu că dintr-o anume lene; dintr-un soi de neglijenţă care se înrudeşte – dimpotrivă – cu lipsa de respect faţă de universul privat al interlocutorului. Ţin minte strădaniile noastre, ale celor de şcoală veche, de a găsi denumiri demne şi eventual ademenitoare pentru aşa-zisele „carduri de fidelitate“. Acelor bucăţi de plastic magnetizat, concepute pentru a-l pescui pe muşteriu şi a-l face dependent de marfa ta, pentru a ţi-l păstra captiv, mereu cald şi disponibil – le dădeam nume cît mai poetice, eterice şi înaripate. Păreau paşapoarte către Arcadia, păreau accesorii magice care îndeplineau dorinţe şi asigurau fericire. Azi am portofelul plin de carduri de fidelitate pe care scrie, simplu şi brutal, „card de fidelitate“. Mă simt ca un cîine în lesă. De cîte ori, în aceşti şaisprezece ani, am fost invitat să susţin prelegeri despre „limbajul publicitar“, am ţinut să fac distincţia între două idiomuri fără legătură între ele: pe de o parte, limba publicităţii (care e limba română din reclame, cu formulările ei retorice, uneori pline de forţă argumentativă, alteori pur şi simplu amuzante); pe de altă parte, jargonul publicitar (acel grai sectorial vorbit de cei care lucrează în domeniul comunicării comerciale, un „sociolect“ al românei la fel de specializat precum româna programatorilor, cea a chirurgilor sau cea a pescarilor la copcă). Eram în stare să conferenţiez despre fiecare dintre cele două subiecte lingvistice, fără să le amestec.
În ultima vreme însă, tot mai mult, constat că jargonul profesional de marketing şi publicitate, cel vorbit de specialişti, tinde să invadeze limba publicităţii, cea adresată publicului larg, format din consumatori finali. E bine sau e rău? mă întreabă cursanţii, în buna tradiţie axiologică a învăţămîntului românesc. Dacă le-aş răspunde cu oricare dintre variante, mi-aş trăda poziţia de observator imparţial. Ştiu că în SUA ar fi considerat rău, neprofitabil, chiar dezastruos din punct de vedere comercial. Dar am învăţat în aceste decenii că publicitatea românească ascultă de alte reguli, la fel ca întregul capitalism românesc. S-ar putea ca, după criza pe care tocmai o traversăm, să se rezolve, printre alte ciudăţenii ale pieţei noastre, şi această indiferenţă zdrobitoare a publicitarilor faţă de regulile comunicării comerciale. Oricum ar fi, observaţiile mentorului meu iudeo-yankeu îmi vor rămîne ca lecţii de viaţă.
„E mai greu să termini liceul decît facultatea”
– interviu cu Adriana SĂFTOIU –
Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române. Studiul acestei discipline se bazează pe prea multe noţiuni teoretice de gramatică şi pe unele texte literare neadecvate vîrstei – crede Adriana Săftoiu. Aşa încît încheie documentul cu cîteva propuneri: „Programa pentru limba şi literatura de specialitate (învăţămîntul primar) ar trebui să fie concepută pentru a oferi fiecărui elev o listă de referinţe corespunzătoare vîrstei sale, extrase din patrimoniul şi literatura pentru copii, de ieri şi de azi, fiind primul pas pentru formarea unei culturi literare. Selecţia lecturilor trebuie să ţină cont de timpul şi preocupările copiilor astfel încît să fie dezvoltată bucuria lecturii, iar limba şi literatura să nu fie percepute ca o materie unde se învaţă pe de rost. Se impune ca textele literare să nu mai reprezinte doar autori clasici. Învăţămîntul primar trebuie să dezvolte personalitatea elevului, lectura fiind un instrument eficient pentru a dezvolta aptitudinile de comunicare“.
De ce aţi avut această iniţiativă în Parlament?
Rezolvarea problemelor din educaţie nu ţine doar de Guvern, cu atît mai puţin de un partid. Drept urmare, consider că revine clasei politice în ansamblu responsabilitatea nereformării şi acestui domeniu. Nu exclud societatea civilă, dar prefer să mă uit în ograda mea şi apoi să transfer o parte din vină şi celorlalţi. Se vorbeşte de foarte mult timp de nevoia reformei în educaţie, ne lamentăm continuu constatînd că generaţiile de elevi, dar şi de profesori au rezultate slabe, mediocre, că şcoala nu e o instituţie a formării şi educării elevului, ci mai degrabă un loc de inhibare şi uniformizare. Ultima reformă curriculară a avut loc în 1997, iar ultimele licitaţii de manuale au avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Învăţămîntul, aşa cum se prezintă acum – un învăţămînt mai curînd inhibitor, de sancţionare, un învăţămînt negativ, care nu se află în concordanţă cu evoluţia societăţilor şi a mentalităţilor, în care elevul este pus mai degrabă să reproducă informaţie, şi nu să înveţe să o folosească – nu poate crea o generaţie care să ajute România să depăşească declinul social, politic, moral şi economic în care băltim.
Acordaţi un spaţiu important în document manualelor de limba şi literatura română. Care sînt principalele „reproşuri“ faţă de felul în care se predă limba română în şcoală?
În programa şcolară pentru clasa a III-a, de exemplu, unde sînt definite obiectivele pentru această disciplină, scrie că scopul studierii limbii şi al literaturii române este acela de a forma progresiv un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimîndu-şi gînduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi. Nu sună rău. Ce se întîmplă însă în practică? Instrumentul de lucru al elevului este manualul, iar textele selectate pentru a-l ajuta să atingă obiectivele trasate de minister sînt glorificări ale trecutului, povestiri care nu mai au nici o legătură cu timpul şi preocupările copilului. Mă întreb cum îl ajută Ocaua lui Cuza sau Condeiele lui Vodă să îşi dezvolte capacităţile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi. Manualele sînt o reproducere a textelor studiate şi acum 30 de ani. Clasicii trebuie incluşi în manualele de literatură, dar ţinînd cont de vîrsta copilului şi de capacitatea lui de a relaţiona cu aceste texte. Mă bucur că manualele nu încep studiul limbii române cu Letopiseţul Ţării Moldovei! Prima întîlnire cu textul literar se face în şcoala primară şi nu e o întîlnire plăcută: în loc să le dezvoltăm copiilor plăcerea pentru literatură, îi îndepărtăm. Noţiunile de gramatică sînt îndesate prea devreme în curricula de şcoală primară. În loc ca învăţătorul să aibă timp să fixeze corect şi definitiv, aş spune, noţiunile de punctuaţie şi ortografie, trebuie să predea, la clasele a III-a şi a IV-a, atributul şi complementul, într-un moment cînd elevul încă se mai luptă să priceapă cînd se scrie cu doi „i“ sau care e diferenţa între „v-a“ şi „va“. Dacă mergem mai departe, la gimnaziu, vom constata că programa de gramatică este prost proporţionată. Gramatica este esenţială pentru a folosi corect limba română, dar dacă nu este predată cît, cum şi cînd trebuie, vom continua să asistăm la „vanghelizarea“ limbii române şi la tot mai multe „succesuri“.
Între şcoală şi televizor
Credeţi că modul în care se învaţă limba şi literatura în şcoală creează competenţele necesare înţelegerii adecvate a unui text (indiferent ce fel de text), comunicării eficiente în scris şi oral?
Sîntem încă în stadiul în care învăţămîntul pune accent pe reproducerea informaţiilor, a comentariilor „de-a gata“. Nu e un învăţămînt euristic, care să ajute copilul să descopere lucruri noi, să îl pună în situaţia disputei, a argumentării propriilor opinii. Creativitatea e mai degrabă inhibată, textele oferite ca studiu la o vîrstă nepotrivită şi care nu au legătură cu preocupările lor nu îi determină să descopere plăcerea textului. Pentru cei mai mulţi, literatura e ceva arid şi plictisitor. Învăţămîntul nu încurajează personalitatea copilului, ci îl sancţionează pentru că nu respectă litera manualului sau punctul de vedere al profesorului. L-am întrebat pe un elev de şcoală primară de ce nu-i place una dintre poeziile despre ţară pe care le învaţă în clasă. Mi-a spus că nu îi spune nimic nou, că poetul foloseşte comparaţii „patetice“, că el ştie că ţara are munţi, lacuri, grîne bogate şi că cerul e albastru. L-am întrebat cum ar fi trebuit să fie poezia aşa încît să-i placă. Mi-a răspuns că trebuia să îi spună ceva nou, de exemplu ce poate realiza ţara lui, şi să folosească expresii noi. Întrebîndu-l dacă toate aceste păreri le-a exprimat la clasă, a rîs şi mi-a spus că la şcoală spune ceea ce îl învaţă „doamna“, nu ce crede el. Aici intervine o altă componentă: calitatea dascălilor. Din păcate, din ce în ce mai des şcoala e un loc de tranziţie pentru tinerii profesori în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. A fi profesor ar trebui să fie mai mult decît o meserie, ar trebui să fie o credinţă. Selecţia cadrelor, evaluarea lor reprezintă o altă zonă care ar trebui să fie drastic reformată.
Dar felul în care oamenii utilizează limba română e, dincolo de ce se face în şcoală, influenţat de „cum se vorbeşte în public“ – la televizor, în Parlament etc. Cum stăm la acest capitol? Pentru că impactul televiziunii e mai puternic decît al şcolii...
În mod categoric impactul e mai puternic sau, cel puţin în acest moment, are o pondere mult mai mare în formarea copilului. Televizorul are mai multă „autoritate“ decît şcoala sau cartea. Trăim în epoca videocraţiei. Ratingul e cel care contează şi, de cele mai multe ori, el nu înseamnă şi calitate. Selecţia celor care se prezintă la televizor nu se face în funcţie de gradul de cultură, educaţie, competenţă într-un domeniu. Nu de puţine ori aud cîte un realizator TV mirîndu-se de calitatea îndoielnică a unui politician sau „monden“, pentru ca la puţin timp să-l văd pe cel incriminat în platou, invitat să-şi dea cu părerea despre cosmos, pietre, pensii, absolut orice. România se confruntă cu o criză a valorilor şi sîntem în faţa promovării unor pseudovalori. Modelele pe care le alegem spun foarte mult despre năzuinţele unei naţiuni; şi năzuinţele noastre nu arată prea bine dacă privim ce modele promovăm.
Ce fel de învăţămînt?
Ce transformări ori fenomene din limba română „de tranziţie“ vă deranjează cel mai mult?
Abuzul de cuvinte anglo-saxone. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat cu cîtă savoare tinerii şi chiar maturii (includ aici generaţia de 35-40 de ani) combină româna cu expresii americăneşti, folosindu-le chiar şi acolo unde există corespondent în limba română. Probabil li se pare „cool“, dar mie mi se pare grotesc. Nu neologismele mă deranjează, ci barbarismele care siluiesc limba română. Apoi, prescurtările enervante folosite pentru comunicarea pe messenger sau sms. Uneori, pentru a descifra un mesaj de la telefon îmi ia mai mult timp decît să traduc un text din latină. Şi totul e motivat de viteza cu care trăim. Despre dicţie, despre cum pronunţăm cuvintele, aş putea să vă dau o mulţime de exemple. O conversaţie cu un tînăr devine un test greu de trecut. Cuvintele se opresc la jumătatea silabei şi ai senzaţia că ai de-a face cu un aspirator de silabe, lăsînd în suspensie propoziţii întregi. Aş introduce în şcoli, ca materie opţională, orele de dicţie.
Documentul dvs. a fost acceptat în Comisia pentru Învăţămînt şi vor urma dezbateri în Parlament. Ce efecte pot avea, concret, aceste dezbateri?
Sper că nu se va opri totul la o dezbatere şi o „condamnare“ a sistemului educaţional. Ceea ce spun eu, o ştiu la fel de bine elevii şi părinţii. Diagnosticul e cunoscut, există şi terapie, dar ceea ce nu a existat pînă acum a fost voinţa politică de a reforma în profunzime acest segment. În România e mult mai dificil să iei BAC-ul, să termini liceul sau gimnaziul, decît să termini o facultate. Eu singură nu voi reuşi mare lucru. E nevoie de toţi cei care sînt preocupaţi mai degrabă de următoarele generaţii decît de următoarele alegeri, e nevoie de vocile din societatea civilă pentru a provoca şi a finaliza reforma sistemului educaţional. Ar fi bine ca, începînd cu anul şcolar 2011-2012, elevii să aibă parte de o cu totul altă curriculă. E nevoie de un studiu serios care să stea la baza elaborării programului şcolar, şi nu de un guvern care îşi pune în practică propriile fobii sau obsesii. Viitoarea curriculă trebuie să ne explice ce fel de învăţămînt ne propune – unul modern? unul tradiţionalist? – şi unde vrea să ducă absolventul de şcoală? La noi, clasa politică reacţionează – sau mai bine zis încă mai reacţionează – la presiunea publică. Ar fi bine să folosim această „slăbiciune“ şi să nu ne oprim doar la a constata fenomenul. Nu aş vrea ca acest demers să se înscrie în tipul „condamnarea comunismului“, care practic a impresionat la nivel discursiv, fără nici un efect la nivelul societăţii.
a consemnat Mircea VASILESCU
Starea limbii române
Florin Bican, Florin Dumitrescu, Cristian Moroianu
argument
Ca şi vorbitor
Cînd a apărut noua ediţie a Gramaticii Academiei, problemele limbii române au avut parte, probabil, de cea mai intensă mediatizare din ultimii 20 de ani şi mai bine. Din păcate, şi de cea mai proastă mediatizare. Impresia generală creată de presă a fost că a apărut un fel de „tablă de legi“ a limbii române, care fixează nişte reguli inexorabile, şi că vom fi nevoiţi cu toţii să vorbim într-un anumit fel, căci dacă nu...
Dacă nu, ce? Nimic. Limba română vorbită este (ca orice limbă) un organism viu, în veşnică schimbare, iar Gramatica Academiei este un tratat ştiinţific necesar specialiştilor, util (eventual) profesorilor, care reflectă un anumit stadiu al cercetărilor despre limbă şi care nu „se cere“ aplicat începînd de a doua zi. În acest „caz mediatic“ s-au concentrat cîteva aspecte caracteristice ale lumii noastre de azi: o presă zgomotoasă şi superficială care „dă tonul“ şi creează uneori o falsă actualitate, un public care se lasă „dus“ de valurile create de mass media, şi o categorie de specialişti care, în general, nu sînt luaţi în seamă, dar la anumite ocazii sînt „luaţi la întrebări“ de jurnalişti sau de cetăţeni care cred că oamenilor de ştiinţă trebuie să le ceri socoteală asemenea politicienilor. (Cîteva exemple de acest gen – într-o casetă din pagina 12; mai multă atenţie nu merită.)
Limba română s-a schimbat însă nu pentru că „a decis“ cineva (de exemplu, lingviştii, aşa cum cred unii...), ci pentru că este în strînsă legătură cu schimbările din societate. Cel mai sensibil la modificări este – aşa cum învaţă studenţii la Litere încă din anul I – vocabularul: obiecte şi domenii noi (de la fax la computer, de la tehnologia informaţiei la sistemul financiar-bancar) aduc cu ele cuvinte noi, aşa că ne-am trezit cu o grămadă de termeni englezeşti, în lipsa unor cuvinte neaoşe. Unii se simt deranjaţi din această cauză (dar ce schimbare nu deranjează?...), alţii adoptă frenetic anglicismele pentru că au impresia că numai astfel pot arăta că sînt „oameni ai timpului prezent“, în ton cu evoluţia societăţii. Nimic de făcut: pînă la urmă, limba se autoreglează prin mecanisme proprii, chiar dacă pentru asta este sacrificată uneori „estetica“ vorbirii.
S-au schimbat însă şi tot felul de structuri preluate „din mers“ şi ajunse aproape de generalizare. Două exemple pe care cred că în cîţiva ani lingviştii vor fi nevoiţi să le considere „normale“, pentru că vor fi prea răspîndite: „care“ în loc de „pe care“ („cartea care am citit-o“) şi, mai ales, „ca şi“ în loc de „ca“ („ca şi parlamentar, cred că...“ ori „ca şi student, am studiat...“). Observ la tineri (inclusiv la cei trecuţi prin mulţi ani de şcoală şi de facultate) un uz total decomplexat al formulei aproape magice „ca şi...“.
Probabil că şcoala – făcută tot mai prost – îşi are partea ei de vină. Dar cu impactul televiziunii nu te pui: „modelele“ sînt preluate mai ales din massmedia.
Ce-i de făcut?
Măcar, din cînd în cînd, „ca şi vorbitori ai limbii române“, cîte o radiografie a situaţiunii... (M. V.)
O limbă mai vie
– interviu cu Florin BICAN –
Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?
Evoluţia statutului limbii române este o consecinţă firească a aderării la UE. Dar interesul faţă de această limbă exista şi înainte în spaţiul european, cuplat cu frustrarea provocată de faptul că existau prea puţine date despre ea – insuficiente traduceri din autori români şi aproape inexistente manuale de română pentru studenţi străini. Am locuit multă vreme în Germania şi am predat într-o şcoală din München. Elevii mei erau foarte interesaţi să ştie mai mult despre ţara mea şi limba care se vorbeşte acolo, şi spuneau că în bibliotecile lor au cărţi despre mai toate ţările, mai puţin România... Aşadar interesul exista. Cel puţin în Germania şi Marea Britanie, ţări pe care le-am cunoscut mai îndeaproape.
Programul TPS (Translation and Publication Support) al Institutului Cultural Român funcţionează tot mai bine. Cum apreciaţi interesul tot mai mare pentru traducerea de cărţi româneşti, mai ales ale unor autori contemporani?
Mi se pare îmbucurător şi în acelaşi timp justificat. Şi din nou aş spune că este o consecinţă firească: odată făcut un prim pas – o primă traducere – este normal să i se adauge următorii paşi, următoarele traduceri, în virtutea unei dinamici inevitabile. Iar traducerea autorilor contemporani este o confirmare a teoriei lovinesciene a sincronismului, dusă un pas mai departe...
Tot Institutul Cultural Român acordă şi burse pentru traducători din literatura română. Cum se completează cele două programe?
Bursierii ICR, înarmaţi cu date despre programele de finanţare ale Institutului, au devenit adevăraţi agenţi literari care pledează, împreună cu editurile din ţările lor, pentru publicarea autorilor români din care au tradus eşantioane, prezentîndu-le în acelaşi timp şi programele respective. Aşa se face că din cele peste 150 de traduceri publicate prin programele ICR (TPS, 20 de autori, Publishing Romania) aproximativ 30 sînt făcute de foştii bursieri – şi cam tot atîtea sînt în curs de traducere sau de publicare.
Din experienţa dvs. la cursurile pentru traducători, care sînt problemele cele mai dificile pe care le pune limba română unui străin? Şi ce le place mai mult cursanţilor dvs.?
Principala problemă pare reprezentată de variaţiile de registru şi evaluarea tonului, în vederea găsirii celui mai apropiat echivalent natural în limbile lor. O altă problemă o constituie jargonul şi variaţiile dialectale, care au o pondere considerabilă în literatura practicată azi la noi. De aceea cursanţii se bucură enorm că au ocazia să cunoască vorbitori autentici în situaţii autentice şi mai ales autori... autentici.
Care vi se par cele mai importante schimbări în limba română vorbită în ultimii 20 de ani?
Cea mai importantă schimbare mi se pare destinderea. Limba română a devenit mai relaxată şi simultan mai dinamică, ceea ce o face mai vie. Nu neg existenţa unor vorbitori lipsiţi de har, dar pînă şi ei au farmecul lor în contextul dinamicii generale a limbii. Pronunţia nu cred că s-a schimbat considerabil, dar observ o tendinţă de asumare a accentelor locale, ceea ce mă bucură. Această varietate îmbucurătoare este sporită de amestecul registrelor – încă un semn al destinderii despre care vorbeam. Anglicismele, pe de altă parte, nu semnalează neapărat o schimbare, ci o continuare a tendinţei limbii române de a se adăpa din surse adiacente. Cred că în toate secolele limba română a ciugulit cîte ceva din ograda vecinului, iar în secolul nostru global vecinul este limba engleză...
De multă vreme se spune că avem handicapul unei limbi „mici“, ceea ce înseamnă că şi literatura e, inevitabil, mai puţin cunoscută în lume. Mai e valabil astăzi acest punct de vedere?
Pentru un traducător nu există limbi mari şi limbi mici. Există doar limba-sursă şi limba-ţintă. Iar dacă ne gîndim la mecanismele care fac fiecare limbă în parte să ticăie, fiecare limbă este un fenomen cosmic. Aş zice că limbi mici nici nu există. Numărul vorbitorilor nu este în nici un caz un criteriu. Nici întinderea spaţiului în care se vorbeşte o limbă. Forţa de penetrare este altceva, dar nu ţine neapărat de cît de „mare“ este limba, ci de considerente de ordin extralingvistic. În concluzie, toate limbile sînt mari.
a consemnat Mircea VASILESCU
Cristian MOROIANU
„Merge şi aşa”. Dar...
Începînd cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la diversitatea comunicării în ansamblul ei, de la expresivitatea subterană şi subversivă la cea devenită, în scurtă vreme, titlu de individualizare a diverselor categorii de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor limbaje cu acelaşi drept de existenţă ca şi cea literară. Româna nu are, din acest punct de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întîmplat cu multe alte limbi şi societăţi, în momente de transformare substanţială.
La sfîrşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţă, nivelul de cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: avea un vocabular consistent şi expresiv, cu o notabilă capacitate derivativă, o bogată frazeologie şi o structură gramaticală bine conformată. În mod firesc, după 1990, vocabularul românesc s-a deschis împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rînd, din engleză. Au pătruns mai ales cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente, cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente pînă atunci sau greu accesibile. Direct sau mediat, au intrat numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale îndepărtate şi insolite. Împrumuturile masive din ultimele două decenii sînt o normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special. „Romgleza“ este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu explicaţii ce ţin de specificul unor domenii de activitate, de o presiune culturală obiectivă sau emfatică, de criterii de vîrstă, de educaţie, de aspiraţii etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă sau despre tehnologia informaţiei decît cu ajutorul cuvintelor englezeşti, tot aşa cum, în anii ’50-’60, nu se putea vorbi despre colectivizare decît cu ajutorul cuvintelor din limba rusă. Ceea ce deranjează nu este folosirea în cunoştinţă de cauză a limbii engleze pentru reflectarea vieţii mondene, spre exemplu, ci folosirea ei „după ureche“, cu trunchieri formale şi improprietăţi semantice, hipercorectitudinea şi, în general, tot ce reprezintă prostie, superficialitate şi aroganţă. Normele românei literare fac faţă cu greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut şi apar variante duble sau chiar triple de adaptare a aceluiaşi cuvînt. Variaţia fără criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas spre schimbare. În cazul de faţă, lipsa unor criterii presupune schimbare în rău.
Este adevărat că societatea modernă în care trăim oferă modele culturale şi, implicit, lingvistice inedite. Educaţia familială, cea şcolară şi (auto)educaţia datorată mediului au fost înlocuite, treptat, cu modele promovate, uneori agresiv, de massmedia, în variatele ei forme de manifestare. S-a spus, de multe ori, că limba „se strică“. La radio sau la televizor se folosesc, nu de puţine ori, cuvinte cu grafii, accentuări, forme fonetice şi sensuri greşite, pleonasme, contaminaţii, etimologii populare, hipercorectitudini şi analogii de toate tipurile, confuzii paronimice, anacoluturi etc., unele devenite locuri comune, repetarea lor dezinvoltă arătînd un fapt grav: lipsa de responsabilitate pentru cuvînt şi impresia că „merge şi aşa“. Sigur că merge şi aşa… Însă folosirea corectă, adecvată şi elegantă a limbii reprezintă cartea de vizită a oricărui vorbitor. Iar cînd acel vorbitor se manifestă în spaţiul public, el poate reprezenta un model pentru mulţi dintre cei care îl văd sau îl ascultă. Această simplă posibilitate trebuie să presupună responsabilitatea unui act implicit de educaţie, reflectare a respectului de sine şi mesaj pentru receptori. Modelele lingvistice oferite de massmedia, de la desene animate la talk-show-uri, au o importanţă majoră mai ales în evoluţia tinerilor, în condiţiile în care educaţia familială suferă de lipsă „de timp“, iar educaţia şcolară şi mulţi dintre promotorii ei nu mai au nici continuitate, nici coerenţă şi nici credibilitate. După mine, rolul major al profesorului trebuie repus pe o poziţie prioritară: înţelegerea firească a evoluţiei limbii şi a mecanismelor ei de funcţionare, cunoaşterea libertăţilor pe care le avem în folosirea ei, adecvarea specificului comunicării la un context sau altul sînt realizabile, în primul rînd, prin educaţie şcolară. Cultura lingvistică înseamnă cunoaşterea şi interpretarea regulilor, înseamnă respect pentru cuvîntul propriu, înţelegere şi toleranţă pentru cuvintele altora. Iar lucrurile astea trebuie, în mod fatal, cultivate şi învăţate…
Sînt cel puţin două probleme în folosirea deficitară a limbii noastre: a) prezenţa barbarismelor, disfuncţionalităţile logice şi amestecul nejustificat de registre stilistice, care arată superficialitate şi carenţe culturale; b) prezenţa unor variante analogice (lexicale şi gramaticale) diferite de ceea ce recomandă, la un moment dat, norma literară, şi care arată, dincolo de argumentul grabei sau al comodităţii, o încercare din partea vorbitorilor de a aşeza limba în tipare mai bine şi mai simplu structurate. În acest sens, ar fi bine ca norma literară să fie raportată, explicit şi de cîte ori este nevoie, la normele celorlalte registre stilistice şi să fie promovată, în consecinţă, o limbă cu posibilităţi variate şi expresive de realizare, între limite care să ţină seama de faptul că ea depinde, în ultimă instanţă, de cei care o moştenesc, o recreează şi o îmbogăţesc.
Limba: expresia societăţii?
1. Care credeţi că sînt principalele transformări în limba română după 1989?
2. Se spune adesea că „se strică limba“ (din cauza neologismelor, a greşelilor făcute de prezentatorii şi moderatorii TV şi preluate de public etc.). E adevărat?
3. Şcoala ne învaţă limba româna corectă, pe stradă sau la televizor auzim alte variante ale limbii române. Care este „raportul de forţe“?
Oana MURĂRUŞ
Sub limita acceptabilităţii
1. La o anchetă similară din 2006 a Dilemei vechi, răspundeam, mai în glumă, mai în serios, printr-un „fals decalog“, încercînd să adopt o atitudine relativ relaxată faţă de ideea de schimbare în limbă. Vorbeam atunci de înnoirea necesară a vocabularului din sfera politică, economică, financiar-bancară, culturală, cotidiană ş.a., odată cu schimbarea la faţă a societăţii româneşti şi în paralel cu eliminarea reziduurilor „limbii de lemn“ comuniste, menţionam mult disputata reformă academică „etimologistă“ a ortografiei, fanteziile puriste ale unui George Pruteanu (iniţiatorul unui proiect de lege hazliu care dorea să pedepsească abuzul de anglicisme), salutam relaxarea normativă a DOOM-2005, treceam în revistă colocvialitatea apăsată a limbajului jurnalistic actual, módele lexicale, argoul tinerilor, stîlcirea gramaticii, violenţa limbajului din presa naţionalistă şi de scandal (cuvîntul vulgar, invectiva, injuria) ori din experimentele generaţiei de prozatori Polirom (limbajul licenţios, folosirea cuvintelor-tabu). Evident, nu vreau acum să-mi reciclez idei mai vechi, deşi multe componente ale tabloului general rămîn aceleaşi. Aş observa însă astăzi – cu mai puţină seninătate, dar şi simplificînd mult – că numai primul deceniu al perioadei în discuţie se caracterizează prin dinamismul accentuat al vocabularului, ca şi prin nevoia de inovare stilistică/experimentare ludică (limbajul presei fiind, de departe, cel mai viu fenomen). După anul 2000, pe măsură ce zonele noilor terminologii se articulează şi se stabilizează, iar spiritul experimentalist al presei se lasă temperat de o oarecare rutină (ca să nu zic lehamite, într-un mod neacademic) sau este nivelat de manierism, par a ieşi la suprafaţă mai ales aspectele deficiente ale exprimării noastre în sfera publică: un limbaj politic stereotipizat şi găunos (cînd nu e agramat pur şi simplu), o presă care şi-a pierdut parcă, odată cu entuziasmul, şi verva stilistică de la începuturi, un vorbitor mediu din ce în ce mai puţin capabil să utilizeze registrele înalte ale limbajului cultivat sau măcar formele normale ale politeţii lingvistice.
2. Şi da, şi nu. Eu nu cred că limba în sine „se strică“, fiindcă ea este un organism viu, cu mecanisme de autoreglare. Constat însă (şi nu sînt singura) că asistăm la o deteriorare înspăimîntătoare a climatului cultural mediu, la o proliferare a vulgarităţii şi a prostului gust în massmedia orală, în revistele de consum, în nenumărate alte forme de comunicare publică: talk-show-uri în care se vorbeşte violent şi trivial, în care discuţia se dizolvă în vacarm, emisiuni de aşa-zis divertisment care exploatează monocord şi vulgar denotaţia şi conotaţia sexuală, care invadează viaţa privată a altora prin indiscreţie sau farsă, filme cu titrări din ce în ce mai aberante, presărate cu greşeli de limbă sau de registru stilistic, vedete de ultimă oră care debitează platitudini într-un „limbaj de cartier“ etc. Exemplele ar putea continua. Lista nu se poate totuşi încheia fără a spune două vorbe despre „limba Internetului“ care începe să-şi pună tot mai mult amprenta asupra noastră – un limbaj telegrafic, trunchiat, „abreviaţionist“, pe de o parte, vulgar şi agresiv, sub masca anonimatului, pe de alta. În concluzie: cînd standardele socio-culturale coboară sub o limită a acceptabilităţii, e normal ca limba să fie şi ea în suferinţă. Nu cred că de campanii „iluministe“ de cultivare a limbii avem nevoie, ci de o schimbare mai profundă de ordin moral şi axiologic a societăţii, care ar atrage după sine şi ameliorarea performanţei sale lingvistice.
3. Că tinerii sînt expuşi astăzi influenţei unui mediu socio-cultural degradat, cu efecte nocive asupra calităţii limbajului lor, e un dat de la care trebuie să pornim. Că şcoala a încetat, în bună măsură, să-şi exercite rolul formator, că „livrează“ societăţii, în proporţie covîrşitoare, absolvenţi agramaţi sau, în cel mai bun caz, semidocţi, cu un limbaj sărac, elevi incapabili să folosească cu naturaleţe diversele registre stilistice ale limbii – este inacceptabil şi impardonabil. Dovadă stă farsa bacalaureatului din ultimii 10-15 ani: o bună parte dintre studenţii noştri de la Facultatea de Litere au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale. Prin urmare, şcoala îi învaţă pe tineri din ce în ce mai puţin o limbă română corectă, logică şi nuanţată. Cauzele ar fi multiple: frecventele şi năucitoarele „reforme“ ale sistemului, lipsa de motivare financiară, nepăsarea şi, nu în ultimul rînd, un proces îngrijorător de deprofesionalizare a dascălilor.
Rodica ZAFIU
Neglijenţa generalizată
1. În limba română de după 1989 s-au petrecut, se ştie, cîteva schimbări spectaculoase faţă de perioada imediat precedentă: registrul colocvial (cu spontaneitatea şi pitorescul său) a pătruns în scris, înlocuind clişeele limbii de lemn, engleza a devenit sursa predilectă a împrumutului masiv de cuvinte din informatică, afaceri, dar şi din modă şi divertisment. După douăzeci de ani, constatăm că argotismele şi colocvialismele sînt omniprezente, dar se vorbeşte şi o „limbă de lemn“ (pe care unii o numesc corporatistă), alcătuită dintr-o colecţie de clişee obligatoriu optimiste (provocare, oportunităţi, spirit de echipă, gîndire pozitivă, team-building, focusare, prioritizare, expertiză, dedicaţie totală). Cu multe anglicisme ne-am obişnuit deja, dar apar tot mai multe calcuri semantice şi sintactice, încă stranii (spaţii dedicate, îmbunătăţiri dramatice, eşti patetic, iubeşte să cumpere, a fost ofertat, vă rog găsiţi ataşat). În momentul de faţă cred că problemele noastre sînt cele globale: Internetul şi în genere comunicarea electronică răspîndesc (nu numai la noi) un mod de scriere rapidă, abreviată şi mai ales fragmentată, precum şi o lectură „în diagonală“, oamenii pierzîndu-şi deprinderea de a reciti şi de a rescrie. Şi mai caracteristică vremii noastre e democratizarea scrisului: oricine poate scrie şi oricine poate fi citit în spaţiul public.
2. Nu m-am împăcat niciodată cu lamentaţiile privind „stricarea limbii“, pentru că au nişte presupoziţii pe care le bănuiesc insuficient lămurite. Care limbă – şi stricare faţă de ce? Limba populară nu e niciodată „stricată“; vorbim deci despre limbajul cultivat, supus normelor explicite. Cînd a fost acesta perfect? Cîţi îl vorbeau şi îl scriau (bine), acum o sută de ani? Nu mi se pare corect să ne raportăm la limba şi la stilul cîtorva scriitori foarte buni, nici măcar la cele ale cîtorva sute de intelectuali cultivaţi şi rafinaţi – şi să le comparăm cu ceea ce produc în continuu milioanele de vorbitori, „utilizatori“ şi „comunicatori“ de azi. În fond, parafrazînd o mai veche butadă, cantitatea de folosire inteligentă a limbii e constantă, dar populaţia e în continuă creştere. A sporit, desigur, zgomotul, produs de amestecul de voci, dar selecţia rămîne posibilă. Un interviu excelent la TVR Cultural coexistă cu zece reality-show-uri în care domină înjurătura şi vocabularul minimal; un blog scris cu talent şi rigoare stilistică coexistă cu sute de pagini de comentarii isterizate şi agramate. Problema este socială şi culturală, nu lingvistică. Trăim o epocă în care au dreptul la cuvînt şi cei care nu stăpînesc prea bine normele limbii de cultură. Înseamnă că se strică limba? Eu cred că nu – cu condiţia de a nu renunţa la zonele exemplare şi de a nu nivela totul.
aduse cu poşta
Ce să mai facă ea, limba română, cu românii ei?
Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.
Internetul. Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui copy-paste, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.
În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba e-mail-ului, a chat-ului şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în chat majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată. Situaţia se complică în mesajele de tip messenger în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe chat bar e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un nick-name căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa); sorry a devenit scz, adică „scuze“, np – no problem, iar aprobarea ok s-a redus la k. În mediile evoluate au apărut ideogramele (smiles) unde printr-un singur semn se exprimă un cuvînt sau o stare. Aici semnele de punctuaţie nu mai contează, nu poţi să ştii dacă propoziţia e afirmativă sau interogativă. Şi tot aşa, de nu mai ştie biata limbă dacă mai e română sau electronică.
Televiziunea. Lăsînd la o parte multele emisiuni inepte şi agramatismul specialiştilor şi invitaţilor din cele de divertisment care folosesc „replici rupătoare“ (pentru aplauze pe rupte), există şi metode mult mai triste şi mai distractive. Să ne gîndim la benzile din partea de jos, uneori din mijloc sau de sus a ecranului (de te miri ce mai rămîne din imagine!). Benzi numite „burtiere“ pe care, contra unei sume modice (un euro şi ceva), orice fan burtos al sportului-rege din liga naţională îşi poate afişa instantaneu prostia. O denumire şi ea cam mioritică pentru că, în DEX, burtiera e un corset care strînge abdomenul şi şoldurile, iar aici devine o centură care încinge televizorul ca să nu se reverse prostia peste privitori. Adică croll-ul, textul care se prelinge pe burtieră şi care inundă lent, continuu şi constant gramatica limbii române. Cînd un fan al lui Dinamo scrie „A-m fost sînt şi v-oi fi cîine pînă oi muri. După a-ia om vorbi“ e o distracţie pentru cei care au apucat să înveţe gramatica la şcoală, dar e o catastrofă pentru cei care în sincretismul lor şi-o însuşesc de la televizor. Şcoala. Unii dintre profesorii valoroşi îşi varsă nemulţumirea lor, faţă de tot şi de toate, pe elevi (că altă cale n-au). Şi o fac folosind fie un limbaj arogant, agresiv şi violent, fie unul vulgar, bolovănos şi buruienos, uneori ostentativ sau ermetic, alteori unul prea elevat sau sofisticat ca replică la marginalizarea lor. În oricare dintre variante, nu apără, ci dimpotrivă, urîţesc limba română şi o îndepărtează de auditoriu. „Am citit, n-aş mai citi“ – cum spune Mircea Cărtărescu – „perle“ de la examenul de titularizare a profesorilor de limba română prin care încearcă să-şi cîştige dreptul de a distruge generaţii de elevi, în care unii cred că Bubico şi D-l Goe sînt piese de teatru şi unde Conu Leonida şi-a pierdut pălăria cu scrisorica şi-a găsit-o Agamiţă Dandanache.
Presa. Dacă pe vremea Conului Leonida fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor, acum ea se naşte din navigarea pe Internet, privitul la televizor, dar şi din tabloidizarea ziarelor. Rar mai găseşti un titlu atrăgător, însoţit de un text clar şi explicit, de tipul: „De Bobotează, fetele de pe messenger şi-au pus busuioc sub pernă“. Ca să-şi viseze iubitul noaptea şi nu să-şi caute perechea pe site-urile matrimoniale din spaţiul virtual. Acum găsim aventuri ale limbii române de genul „Oprescu vrea să microcipeze cîinii Capitalei“ sau „Cum a găsit porcul Brăila“. Aşa cum zicea Octavian Paler, cantitatea de ştiri şi de informaţii se revarsă peste noi ca o ploaie torenţială, lucru care ne face ca, neputînd să citim tot ce se tipăreşte, să renunţăm la citit. Şi în felul ăsta fără voia, dar din vina ei, presa ne îndepărtează şi ne izolează de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi asta pentru că e un soi de presă în care jurnaliştii din categoria „ştie-tot“, indiferent ce văd sau aud, cataloghează ca bun sau rău, corect sau greşit, în nuanţe de alb sau negru, fără zone de interferenţă. Ei sînt cei care împart dreptatea, stabilesc sarcini, dau verdicte, iar noi, bieţii cititori, devenim neutri, pasivi, neimplicaţi şi nemotivaţi. Fără nici o părere sau speranţă. („Dacă aşa a zis Cristoiu, aşa e, că ştie el mai bine decît noi“.) Oamenilor din categoria „ştie-tot“, Eugen Ionesco li se adresa aşa: „Muriţi voi, toţi care vă pricepeţi la tot şi la toate. Numai atunci rictusul şi încruntarea noastră mai pot deveni un zîmbet“. Zîmbet care dispare imediat cînd avem de-a face cu o sfidare la adresa poporului român şi a limbii române. Chiar dacă la mijloc este un interes ordinar sau un umor involuntar. Ca în discursul-reclamă al Monicăi Columbeanu la lansarea candidaturii lui Nati Meir la funcţia de preşedinte al ţării: „Republica este un spaţiu public şi o vom da uitării în forma sa de funcţionare complet eronată de pînă acum şi o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea condusă de Nati Meir, pe care cu siguranţă ni-l vom aminti continuu şi îl vom vota mereu“.
Fără număr, fără număr… aş adăuga eu.
prof. Gicu BUTOI
3. Mă tem că tocmai şcoala nu ne învaţă româna corectă, pentru că e prea ocupată să stabilească diferenţele dintre articol nehotărît şi numeral cardinal, dintre nuvelă şi schiţă, avînd în continuare obsesia de a identifica instanţa lirică şi de a extrage toate epitetele, metaforele şi simbolurile din text. Nu e oare prea tîrziu dacă încerci să formezi, în primii ani de facultate, obişnuinţele de bază de folosire a virgulei? Nu ar fi fost mai bine ca acestea să se fi automatizat încă din clasa a IV-a? După ani de şcoală (şi un bacalaureat cu note excelente) se scrie de mînă fără semne diacritice, se alcătuiesc referate prin downloadare integrală sau prin metoda copy and paste, se vorbeşte amestecînd registrele. Cred că şcoala românească nu reuşeşte să ia în serios ideea (prezentă în toate programele) de a forma obişnuinţe de redactare şi de comunicare orală.
În rest, cred că problema limbii înseamnă în primul rînd o sănătoasă ierarhie culturală – în care să existe şi preţiozitate academică, şi revoltă underground. A ne propune ca toată lumea să vorbească perfect în orice ocazie e o pură utopie. Problema noastră (lingvistică şi, în genere, culturală) ţine, cred, de neglijenţa generalizată, de lipsa de respect pentru formă. Într-o mare haotică de vorbire inevitabil populară, neglijentă, e suficient să existe cîteva repere, cîteva modele la care cine vrea să se poată raporta. Dar acestea să fie impecabile. Aşadar, ar fi bine să avem traduceri excelente la marile edituri, texte impecabile pe site-urile ministerelor, comunicate oficiale cu semne diacritice, teze de doctorat fără greşeli de literă, rostire cumpănită şi elegantă a prezentatorilor şi a moderatorilor de televiziune. Vi se pare prea puţin?
Florin DUMITRESCU
Vorbeşti publiciteza?
Acum şaisprezece ani mi-am început cariera de copywriter în agenţia unui român evreu întors din SUA, după ce făcuse avere în publicitate. El mi-a trasat cîteva reguli simple, practice, de redactare a textelor de reclame, cărora mai tîrziu aveam să le prind şi noima teoretică.
Prin aceste inefabile tăbliţe cu legi, levitul meu publicitar m-a învăţat, de pildă, să nu spun despre un detergent că face rufele „curate ca lacrima“; pentru că această expresie, conţinînd cuvîntul „lacrimă“, induce pe nesimţite o reacţie negativă faţă de produs. Deşi gospodina prinde sensul superlativ al zicerii, deşi poate că ea însăşi spune „curat ca lacrima“ cînd ceva i se pare foarte curat, riscă totuşi să rămînă cu o repulsie faţă de acel detergent, ca faţă de ceva care provoacă lacrimi, din cine ştie ce cauze chimice, toxice, iritative...
La fel de riscant e să spui despre un aliment – de exemplu carne de pui – că e bun „de-ţi lasă gura apă“. De data aceasta, „apa“ e elementul suspect! Toată lumea ştie că expresiile româneşti despre „lăsat gura apă“ sau „plouat în gură“ evocă salivaţia, efectul celui mai natural apetit; totuşi, în hiperspaţiul semantic al publicităţii, nu poţi spune „apă“ în deplină inocenţă. Consumatorul poate căpăta impresia că puiul acela e injectat, umflat artificial cu apă, poate chiar aditivat cu potenţiatori de gust...
Idem, să spui la modul hiperbolic despre o strălucire (a părului vopsit, de pildă) că e „orbitoare“ e încă o exprimare agresivă. Dacă te orbeşte înseamnă că îţi face rău – e raţionamentul pe care nu-l face nici o persoană lucidă; dar la care poate ajunge subconştientul pe căile sale alunecoase şi obscure, trimiţînd către etajele superioare ale conştiinţei concluzia reziduală că şamponul sau vopseaua cu pricina are un efect nedorit asupra ochilor.
Se poate face un index întreg cu toate aceste tabuuri lingvistice. Unii ar zice că astfel de constrîngeri ne sărăcesc limba şi ne standardizează exprimarea (ceea ce nu e departe de adevăr). Să privim însă jumătatea plină a paharului: activarea subconştientului se poate face şi în sensul persuasiunii, nu doar al descurajării consumatorului. Faptul că româna musteşte în sensuri îi poate ajuta pe cei care ştiu să le stăpînească şi să le îmboldească.
Dar în ultimii ani fataliştii nu mai au a se teme. Noile generaţii de publicitari ignoră multe dintre constrîngerile de altădată, printre care şi teama de aceste reziduuri semantice. Publicitatea de azi abundă în „guri de apă“, „lacrimi de curăţenie“ şi „orbiri de strălucire“. Copywriter-ii tineri pot obţine diplome de specialitate de la oricare dintre zecile de şcoli superioare de profil; dar, vai, duc lipsa unui american sau evreu care să le şoptească peste umăr, simplu şi fără-nconjur, legile de bază ale meseriei.
Nu pot să uit! Cînd aveam de anunţat acţiuni de stimulare a vînzărilor, o regulă nescrisă ne interzicea să folosim cuvintele „promoţie“ sau „ofertă“ ca atare. Oamenii din afara breslei nu trebuie obosiţi cu termeni de marketing, aşa cum nici clienţii obişnuiţi ai unui restaurant nu trebuie să ştie, atunci cînd savurează un fel delicios, dacă bucătarul a folosit sos béarnaise sau remoulade. Clienţii simt nevoia să uite o clipă că participă la o acţiune comercială, că li se iau banii (uneori pe ce nu merită); ei vor (poate fără să conştientizeze) să viseze un pic; să li se spună că se-nvîrt într-un carusel al senzaţiilor; că, în orice situaţie de hard selling, oricît de evidentă ar fi, ei pătrund, chipurile, într-o lume minunată a fanteziei. Desigur, noi ştim (că ei ştiu) că totul e o convenţie. Dar, la fel cum te supără bădăranul care nu-ţi răspunde la bună ziua (în fond, tot o convenţie), te poate supăra şi bruscheţea manierelor la acel burtă-verde care vrea să-ţi ia banii spunîndu-ţi-o aşa, pe şleau.
Azi această reţinere de a-l introduce pe consumator în bucătăria-altar a meseriei noastre practic nu mai există. Azi cumpărătorii au fost dezvirginaţi, pervertiţi cu terminologia de marketing. Li se vorbeşte cu nonşalanţă despre ofertă, super-ofertă, promoţii şi chiar unele barbarisme precum sale ori bargain. Au ajuns să ştie despre branding (e chiar la modă!) şi poziţionare; despre target şi puncte de rating. Unii dintre noi zic că din transparenţă şi respect. Meseriaşii însă ştiu că dintr-o anume lene; dintr-un soi de neglijenţă care se înrudeşte – dimpotrivă – cu lipsa de respect faţă de universul privat al interlocutorului. Ţin minte strădaniile noastre, ale celor de şcoală veche, de a găsi denumiri demne şi eventual ademenitoare pentru aşa-zisele „carduri de fidelitate“. Acelor bucăţi de plastic magnetizat, concepute pentru a-l pescui pe muşteriu şi a-l face dependent de marfa ta, pentru a ţi-l păstra captiv, mereu cald şi disponibil – le dădeam nume cît mai poetice, eterice şi înaripate. Păreau paşapoarte către Arcadia, păreau accesorii magice care îndeplineau dorinţe şi asigurau fericire. Azi am portofelul plin de carduri de fidelitate pe care scrie, simplu şi brutal, „card de fidelitate“. Mă simt ca un cîine în lesă. De cîte ori, în aceşti şaisprezece ani, am fost invitat să susţin prelegeri despre „limbajul publicitar“, am ţinut să fac distincţia între două idiomuri fără legătură între ele: pe de o parte, limba publicităţii (care e limba română din reclame, cu formulările ei retorice, uneori pline de forţă argumentativă, alteori pur şi simplu amuzante); pe de altă parte, jargonul publicitar (acel grai sectorial vorbit de cei care lucrează în domeniul comunicării comerciale, un „sociolect“ al românei la fel de specializat precum româna programatorilor, cea a chirurgilor sau cea a pescarilor la copcă). Eram în stare să conferenţiez despre fiecare dintre cele două subiecte lingvistice, fără să le amestec.
În ultima vreme însă, tot mai mult, constat că jargonul profesional de marketing şi publicitate, cel vorbit de specialişti, tinde să invadeze limba publicităţii, cea adresată publicului larg, format din consumatori finali. E bine sau e rău? mă întreabă cursanţii, în buna tradiţie axiologică a învăţămîntului românesc. Dacă le-aş răspunde cu oricare dintre variante, mi-aş trăda poziţia de observator imparţial. Ştiu că în SUA ar fi considerat rău, neprofitabil, chiar dezastruos din punct de vedere comercial. Dar am învăţat în aceste decenii că publicitatea românească ascultă de alte reguli, la fel ca întregul capitalism românesc. S-ar putea ca, după criza pe care tocmai o traversăm, să se rezolve, printre alte ciudăţenii ale pieţei noastre, şi această indiferenţă zdrobitoare a publicitarilor faţă de regulile comunicării comerciale. Oricum ar fi, observaţiile mentorului meu iudeo-yankeu îmi vor rămîne ca lecţii de viaţă.
„E mai greu să termini liceul decît facultatea”
– interviu cu Adriana SĂFTOIU –
Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române. Studiul acestei discipline se bazează pe prea multe noţiuni teoretice de gramatică şi pe unele texte literare neadecvate vîrstei – crede Adriana Săftoiu. Aşa încît încheie documentul cu cîteva propuneri: „Programa pentru limba şi literatura de specialitate (învăţămîntul primar) ar trebui să fie concepută pentru a oferi fiecărui elev o listă de referinţe corespunzătoare vîrstei sale, extrase din patrimoniul şi literatura pentru copii, de ieri şi de azi, fiind primul pas pentru formarea unei culturi literare. Selecţia lecturilor trebuie să ţină cont de timpul şi preocupările copiilor astfel încît să fie dezvoltată bucuria lecturii, iar limba şi literatura să nu fie percepute ca o materie unde se învaţă pe de rost. Se impune ca textele literare să nu mai reprezinte doar autori clasici. Învăţămîntul primar trebuie să dezvolte personalitatea elevului, lectura fiind un instrument eficient pentru a dezvolta aptitudinile de comunicare“.
De ce aţi avut această iniţiativă în Parlament?
Rezolvarea problemelor din educaţie nu ţine doar de Guvern, cu atît mai puţin de un partid. Drept urmare, consider că revine clasei politice în ansamblu responsabilitatea nereformării şi acestui domeniu. Nu exclud societatea civilă, dar prefer să mă uit în ograda mea şi apoi să transfer o parte din vină şi celorlalţi. Se vorbeşte de foarte mult timp de nevoia reformei în educaţie, ne lamentăm continuu constatînd că generaţiile de elevi, dar şi de profesori au rezultate slabe, mediocre, că şcoala nu e o instituţie a formării şi educării elevului, ci mai degrabă un loc de inhibare şi uniformizare. Ultima reformă curriculară a avut loc în 1997, iar ultimele licitaţii de manuale au avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Învăţămîntul, aşa cum se prezintă acum – un învăţămînt mai curînd inhibitor, de sancţionare, un învăţămînt negativ, care nu se află în concordanţă cu evoluţia societăţilor şi a mentalităţilor, în care elevul este pus mai degrabă să reproducă informaţie, şi nu să înveţe să o folosească – nu poate crea o generaţie care să ajute România să depăşească declinul social, politic, moral şi economic în care băltim.
Acordaţi un spaţiu important în document manualelor de limba şi literatura română. Care sînt principalele „reproşuri“ faţă de felul în care se predă limba română în şcoală?
În programa şcolară pentru clasa a III-a, de exemplu, unde sînt definite obiectivele pentru această disciplină, scrie că scopul studierii limbii şi al literaturii române este acela de a forma progresiv un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimîndu-şi gînduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi. Nu sună rău. Ce se întîmplă însă în practică? Instrumentul de lucru al elevului este manualul, iar textele selectate pentru a-l ajuta să atingă obiectivele trasate de minister sînt glorificări ale trecutului, povestiri care nu mai au nici o legătură cu timpul şi preocupările copilului. Mă întreb cum îl ajută Ocaua lui Cuza sau Condeiele lui Vodă să îşi dezvolte capacităţile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi. Manualele sînt o reproducere a textelor studiate şi acum 30 de ani. Clasicii trebuie incluşi în manualele de literatură, dar ţinînd cont de vîrsta copilului şi de capacitatea lui de a relaţiona cu aceste texte. Mă bucur că manualele nu încep studiul limbii române cu Letopiseţul Ţării Moldovei! Prima întîlnire cu textul literar se face în şcoala primară şi nu e o întîlnire plăcută: în loc să le dezvoltăm copiilor plăcerea pentru literatură, îi îndepărtăm. Noţiunile de gramatică sînt îndesate prea devreme în curricula de şcoală primară. În loc ca învăţătorul să aibă timp să fixeze corect şi definitiv, aş spune, noţiunile de punctuaţie şi ortografie, trebuie să predea, la clasele a III-a şi a IV-a, atributul şi complementul, într-un moment cînd elevul încă se mai luptă să priceapă cînd se scrie cu doi „i“ sau care e diferenţa între „v-a“ şi „va“. Dacă mergem mai departe, la gimnaziu, vom constata că programa de gramatică este prost proporţionată. Gramatica este esenţială pentru a folosi corect limba română, dar dacă nu este predată cît, cum şi cînd trebuie, vom continua să asistăm la „vanghelizarea“ limbii române şi la tot mai multe „succesuri“.
Între şcoală şi televizor
Credeţi că modul în care se învaţă limba şi literatura în şcoală creează competenţele necesare înţelegerii adecvate a unui text (indiferent ce fel de text), comunicării eficiente în scris şi oral?
Sîntem încă în stadiul în care învăţămîntul pune accent pe reproducerea informaţiilor, a comentariilor „de-a gata“. Nu e un învăţămînt euristic, care să ajute copilul să descopere lucruri noi, să îl pună în situaţia disputei, a argumentării propriilor opinii. Creativitatea e mai degrabă inhibată, textele oferite ca studiu la o vîrstă nepotrivită şi care nu au legătură cu preocupările lor nu îi determină să descopere plăcerea textului. Pentru cei mai mulţi, literatura e ceva arid şi plictisitor. Învăţămîntul nu încurajează personalitatea copilului, ci îl sancţionează pentru că nu respectă litera manualului sau punctul de vedere al profesorului. L-am întrebat pe un elev de şcoală primară de ce nu-i place una dintre poeziile despre ţară pe care le învaţă în clasă. Mi-a spus că nu îi spune nimic nou, că poetul foloseşte comparaţii „patetice“, că el ştie că ţara are munţi, lacuri, grîne bogate şi că cerul e albastru. L-am întrebat cum ar fi trebuit să fie poezia aşa încît să-i placă. Mi-a răspuns că trebuia să îi spună ceva nou, de exemplu ce poate realiza ţara lui, şi să folosească expresii noi. Întrebîndu-l dacă toate aceste păreri le-a exprimat la clasă, a rîs şi mi-a spus că la şcoală spune ceea ce îl învaţă „doamna“, nu ce crede el. Aici intervine o altă componentă: calitatea dascălilor. Din păcate, din ce în ce mai des şcoala e un loc de tranziţie pentru tinerii profesori în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. A fi profesor ar trebui să fie mai mult decît o meserie, ar trebui să fie o credinţă. Selecţia cadrelor, evaluarea lor reprezintă o altă zonă care ar trebui să fie drastic reformată.
Dar felul în care oamenii utilizează limba română e, dincolo de ce se face în şcoală, influenţat de „cum se vorbeşte în public“ – la televizor, în Parlament etc. Cum stăm la acest capitol? Pentru că impactul televiziunii e mai puternic decît al şcolii...
În mod categoric impactul e mai puternic sau, cel puţin în acest moment, are o pondere mult mai mare în formarea copilului. Televizorul are mai multă „autoritate“ decît şcoala sau cartea. Trăim în epoca videocraţiei. Ratingul e cel care contează şi, de cele mai multe ori, el nu înseamnă şi calitate. Selecţia celor care se prezintă la televizor nu se face în funcţie de gradul de cultură, educaţie, competenţă într-un domeniu. Nu de puţine ori aud cîte un realizator TV mirîndu-se de calitatea îndoielnică a unui politician sau „monden“, pentru ca la puţin timp să-l văd pe cel incriminat în platou, invitat să-şi dea cu părerea despre cosmos, pietre, pensii, absolut orice. România se confruntă cu o criză a valorilor şi sîntem în faţa promovării unor pseudovalori. Modelele pe care le alegem spun foarte mult despre năzuinţele unei naţiuni; şi năzuinţele noastre nu arată prea bine dacă privim ce modele promovăm.
Ce fel de învăţămînt?
Ce transformări ori fenomene din limba română „de tranziţie“ vă deranjează cel mai mult?
Abuzul de cuvinte anglo-saxone. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat cu cîtă savoare tinerii şi chiar maturii (includ aici generaţia de 35-40 de ani) combină româna cu expresii americăneşti, folosindu-le chiar şi acolo unde există corespondent în limba română. Probabil li se pare „cool“, dar mie mi se pare grotesc. Nu neologismele mă deranjează, ci barbarismele care siluiesc limba română. Apoi, prescurtările enervante folosite pentru comunicarea pe messenger sau sms. Uneori, pentru a descifra un mesaj de la telefon îmi ia mai mult timp decît să traduc un text din latină. Şi totul e motivat de viteza cu care trăim. Despre dicţie, despre cum pronunţăm cuvintele, aş putea să vă dau o mulţime de exemple. O conversaţie cu un tînăr devine un test greu de trecut. Cuvintele se opresc la jumătatea silabei şi ai senzaţia că ai de-a face cu un aspirator de silabe, lăsînd în suspensie propoziţii întregi. Aş introduce în şcoli, ca materie opţională, orele de dicţie.
Documentul dvs. a fost acceptat în Comisia pentru Învăţămînt şi vor urma dezbateri în Parlament. Ce efecte pot avea, concret, aceste dezbateri?
Sper că nu se va opri totul la o dezbatere şi o „condamnare“ a sistemului educaţional. Ceea ce spun eu, o ştiu la fel de bine elevii şi părinţii. Diagnosticul e cunoscut, există şi terapie, dar ceea ce nu a existat pînă acum a fost voinţa politică de a reforma în profunzime acest segment. În România e mult mai dificil să iei BAC-ul, să termini liceul sau gimnaziul, decît să termini o facultate. Eu singură nu voi reuşi mare lucru. E nevoie de toţi cei care sînt preocupaţi mai degrabă de următoarele generaţii decît de următoarele alegeri, e nevoie de vocile din societatea civilă pentru a provoca şi a finaliza reforma sistemului educaţional. Ar fi bine ca, începînd cu anul şcolar 2011-2012, elevii să aibă parte de o cu totul altă curriculă. E nevoie de un studiu serios care să stea la baza elaborării programului şcolar, şi nu de un guvern care îşi pune în practică propriile fobii sau obsesii. Viitoarea curriculă trebuie să ne explice ce fel de învăţămînt ne propune – unul modern? unul tradiţionalist? – şi unde vrea să ducă absolventul de şcoală? La noi, clasa politică reacţionează – sau mai bine zis încă mai reacţionează – la presiunea publică. Ar fi bine să folosim această „slăbiciune“ şi să nu ne oprim doar la a constata fenomenul. Nu aş vrea ca acest demers să se înscrie în tipul „condamnarea comunismului“, care practic a impresionat la nivel discursiv, fără nici un efect la nivelul societăţii.
a consemnat Mircea VASILESCU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)