Poate vă interesează: Traducătorii trădaţi

Traducătorii trădaţi
de Daniel Nicolescu

E aproape imposibil să fii azi, în România, traducător cu normă întreagă. Mă refer, desigur, la traducătorii de carte - beletristică sau chiar non-fiction -, iar nu la cei care transpun în altă limbă prospecte de şuruburi sau medicamente. Ori la cei care au prins (dar pentru asta trebuie un exerciţiu special şi îndelungat) un post la "simultanele" din spaţiul diplomatic. Ci la aproape anonimii truditori (Elisabeta Lăsconi îi numea cu o formulă care are toate şansele să aibă carieră îndelungată: "cei fără nume pe copertă") care încearcă să aducă lumea în România şi România în lume, pe calea literaturii. Un exerciţiu din ce în ce mai anevoios, în care se lasă prinşi amatori tot mai puţini.
Unii dintre traducători au fost, la rândul lor, scriitori, cu operă notabilă şi prestigiu aşezat. E drept, categoria acestora s-a subţiat teribil în vremea din urmă, pentru că, nu-i aşa, scriitorii îi citesc arareori pe scriitori, dară-mi-te să-i mai şi traducă. Până nu demult, traducerea era (şi) o treaptă importantă în ucenicia literară, iar marile viitoare condeie se exersau dacă nu programatic, măcar asiduu în transpunerea textelor altora. Şi o făceau, cu har şi fără pic de sastiseală, şi după ce căpătau un nume strălucitor pe copertă. E, poate, de prisos, să amintesc în acest sens mari cupluri precum Baudelaire/Poe, Proust/ Ruskin, Nerval/ Goethe dar şi Blaga/ Goethe, Coşbuc/ Homer etc. etc. Dar asta e istorie. După ce s-a stins Mircea Ivănescu, marea literatură universală are toate şansele (cu mici dar lăudabile excepţii), la noi, să rămână definitiv în grija traducătorilor profesionişti. Ceea ce, teoretic vorbind, nu e rău, câtă vreme cunoaşterea limbii sursă & limbii ţintă e dublată de talent, de osârdie, de devoţiune, de o solidă cultură generală. Atât doar că traducătorii-traducători, cum sugeram în preambulul acestui articol, nu prea au vântul editorial la pupă şi deci nici prea multe motive să facă exces de talent sau de probitate profesională.
Într-un articol din săptămânalul L'Express (13-19 iulie 2011), în care era vorba despre mari şi susţinute colaborări între scriitori de raftul întâi (de la Nabokov la Philip Roth, şi de la Eco la Marquez) şi traducătorii lor din Franţa (cu care cei dintâi aveau nu doar schimburi regulate de misive, ci şi întâlniri pe teme de strategie a transpunerii, încheiate îndeobşte prin prietenii durabile), autoarea eseului, Marianne Payot, ajungea la următoarea, rezonabilă, concluzie: pentru o bună traducere, e nevoie de nenumărate calităţi intelectuale; dar nu numai atât: să nu uităm că textul "îşi pătrunde traducătorul, că ajunge să fie visat noaptea şi repetat obsesiv ziua, că devine o muncă osmotică, înrobitoare. Toate acestea în schimbul unei sume medii de 22 de euro pentru o foaie de 1.500 de semne. Acesta este motivul - susţine dna Payot - pentru care au proliferat traducerile mediocre."
Vă vine să credeţi că asta e motivul pentru care în Franţa există traduceri proaste? 22 de euro pentru 1.500 de semne? Pentru cine cunoaşte tainul mediu primit de un traducător din România (adică 2,5 euro pentru 2.000 de semne, adică de zece ori mai puţin), cuantumul franţuzesc pare o pleaşcă din Pays de Cocagne. Şi, totuşi, lucrurile aşa stau. Presupunând că un traducător român ar da gata, lucrând la foc continuu, 100 de pagini pe lună, ar însemna că va primi în acest interval 250 de euro. Păi, îţi ajung lunar atâţia bani de-o osmoză? De-o întrepătrundere sau de-o visare cu ochii deschişi la nu ştiu ce picior metric sau topică imposibilă?
Şi vă mai întrebaţi de ce patronul traducătorilor, sf. Ieronim, stă, în mai toate reprezentările lui plastice, mâhnit şi cu mâna pe-un craniu...