Despre traducători

Mă întreb, ca mulţi alţi colegi, cum se poate ca de la onoarea, cinstea de a fi tălmaci/ traducător, meseria aceasta să fi decăzut ( pentru cei care vor spune imediat: " Aşa e la noi! " le spun că nu doar la noi) în aşa măsură încât traducătorul să nu fie menţionat adesea pe cărţile pe care le traduce şi considerat un fel de ... detaliu insinifiant.
Iată un exemplu de ce era odată traducătorul, chiar dacă înnobilarea pentru merite culturale nu a fost eveniment cotidian niciodată:

Marţi, 13 ianuarie 2015, de la ora 11.00, la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia va fi vernisat Exponatul lunii ianuarie. Cu această ocazie va fi expusă diploma prin care principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, îl înnobila în anul 1649 pe Ştefan Stoia din Ciugud.

De reținut că înnobilarea românilor transilvăneni, în special pentru servicii militare, a fost un fenomen cu o amplitudine remarcabilă, care a caracterizat cu deosebire epoca Principatului autonom (mijlocul secolului XVI – sfârșitul secolului XVII). Până astăzi au putut fi cuantificate peste 1000 de diplome nobilitare care au avut ca destinatari români, dintre care doar circa 20 au fost recompensați pentru merite culturale.

Diploma expusă ca exponat al lunii ianuarie la muzeul albaiulian a fost emisă de principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, în 14 februarie
1649, pentru Ștefan Stoia din Ciugud și aparține acestei categorii rarisime, de înnobilări pentru merite culturale. Alături de aceasta se mai pot aminti două astfel de acte destinate unor remarcabile personalități ale vieții religioase românești, originare de asemenea din localități învecinate cu Alba Iulia: protopopii Gheorghe din Daia și Ioan Zoba din Vinț, înnobilați în 1664.

Despre Ștefan Stoia din Ciugud nu deținem alte surse documentare, nu știm cine a fost și în ce au constat credincioasele slujbe pentru care consilierii princiari l-au recomandat spre a fi înnobilat. Ele se pot doar deduce din descrierea blazonului care i-a fost conferit și din proximitatea datei înnobilării cu aceea a finalizării tipăririi Noului Testament în prima sa versiune integrală tradusă în limba română.
Reprezentat într-un veșmânt care coboară peste genunchi, de culoare violet, cu o carte deschisă în mână și pregătit să-și șteargă fruntea cu o batistă, Ștefan Stoia a fost, fără îndoială, unul din acei „preoți cărturari și oameni înțelepți” pe care mitropolitul Simion Ștefan a fost îndemnat să-i caute printre popii săi pentru a finaliza dificila și onoranta sarcină de a da românilor pe înțeles vestea cea bună a Evangheliei. Numele niciunuia dintre ei nu ne este cunoscut, cu excepția celui al călugărului Silvestru din Țara Românească, a cărui contribuție responsabilul vlădică a apreciat-o ca plină de „multă lipsă și greșiale” și, oricum, nefinalizată. Cine au fost cei care au îndreptat greșelile, buni cunoscători de slavonă, greacă și latină, și unde și-au însușit ei atât de solid aceste cunoștințe, sunt întrebări care nu au încă răspuns. Blazonul conferit lui Ștefan Stoia din Ciugud este o sugestie unde am putea căuta răspunsul, în lipsa informațiilor explicite, oficiale. Desigur, identificarea lui cu unul dintre ostenitorii la traducerea cărților tipărite la Bălgrad la mijlocul secolului XVII nu poate depăși stadiul de ipoteză, dar faptul că a fost o figură ieșită din comun pentru societatea românească, un om de litere, un cunoscător al Scripturii suficient de bun pentru a-i învăța și pe alții, sunt certitudini. De ce n-au mai fost și alte înnobilări similare în epocă? Sau poate ceilalți traducători moșteniseră de la generațiile anterioare statutul nobiliar? Șansele să mai aflăm au rămas foarte puține, de aceea orice informație colaterală devine la fel de prețioasă ca adevărul însuși.

Cât privește documentul în sine, el este redactat în limba latină, pe pergament, cu imaginea blazonului redată color în spațiul anume destinat și cu două inițiale ornate, dar lipsit de sigiliu, care s-a pierdut.În afară de textul propriu-zis, mai există pe verso mențiunea notată în momentul prezentării diplomei în adunarea din 9 iunie 1649 a nobililor din comitatul Alba, desfășurată la Aiud. Acest apendice reprezintă certificatul de valabilitate și autenticitate al documentului, aproape la fel de important ca semnătura și sigiliul principelui, căci, fără acceptul celorlalți nobili, decizia de înnobilare nu putea intra în vigoare.

Nu se cunosc împrejurările în care diploma a ajuns în colecția muzeului albaiulian. În anii ’90 ai secolului trecut ea a beneficiat de restaurare, iar în prezent aparține categoriei tezaur a bunurilor de patrimoniu cultural național.

Evenimentul este organizat de Consiliul Județean Alba, Primăria Municipiului Alba Iulia și Național al Unirii din Alba Iulia.

http://www.ziarulunirea.ro/marti-exponatul-lunii-ianuarie-la-muzeul-national-al-unirii-alba-iulia-diploma-de-innobilare-a-lui-stefan-stoia-din-ciugud-1649-304910.html