De-ale mele: Pilda datornicului nemilostiv - Despre iertare si impacare, Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii

Predici celebre. O predică a părintelui Sofian. Este vorba despre iertare în predică, dar mai ales despre iubirea aproapelui.

Predica:

Am recitit in seara aceasta ( predica a fost rostita in 4 martie 1994 ) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti.

In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)       

Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica - o suta de dinari - o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: "Plateste-mi ce esti dator" (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.                

Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.

Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi - dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.

Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: "...si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere "si ne iarta", legata de afir­matia noastra "precum si noi iertam", nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.

Dar de ce suntem datori sa iertam?

Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.

Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.

A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.

Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: "Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine."

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: "iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine". Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.                       

Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre "sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru". Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.

In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.

Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: "Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: "Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu". Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.

Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: "pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?" Si acela a raspuns: "cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos".

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.

Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.

Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.

Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.

Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12).

Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: "Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos" (Efeseni 4, 32). Amin!

3 Questions from Aspiring Literary Translators

Am citit şi mi se pare interesant. Articolul e din 2011, dar eu acum l- am avut sub ochi, iar lucrurile se schimbă mult prea încet ca să fie schimbări esenţiale faţă de cele prezentate.Citiţi şi comentariile şi veţi vedea încă o dată ce mică e lumea mare ...
Cine e autoarea:

I’m Lisa, a translator, writer, editor and industry leader.

I love what I do.

For twenty years, the written word has marked the rhythm of my life: both the measured pace of English and the fiery flair of Spanish.

This passion has translated into seven major book titles and a number of short stories. My work has won the Alicia Gordon Award for Word Artistry in Translation and been nominated for an International IMPAC Dublin Literary Award.

My company, embodies everything I believe in:

Translation is the art of recreating, rewriting a text in another language.

Editing elevates a text.

Knowledge is meant to be shared.

Giving demonstrates commitment and leadership.

Several times a year, I get e-mails from aspiring literary translators who want to learn more about the profession. I’m always thrilled to receive these and appreciate the opportunity to offer what I have learned to those who are starting out. I remember only too well how difficult it was to get concrete information or assistance early on in my own career, and I hope to change that in some small measure.

I thought I would share three of the most common questions asked and my answers.

1. Do you need to study to become a literary translator?

It never hurts to learn more, but no, you don’t *have* to study to become a professional literary translator. Not one author, agent or editor has ever asked me for my CV or educational qualifications; they are more interested in seeing what I can do by means of a translation sample.

That being said, I have noticed more and more Masters programs being offered in Translation and Creative Writing. Such studies can only help you grow as a writer and translator. Though the following is not an exhaustive list by any means, here are just a few of the programs I have heard about in the last couple of years:

• MA in Translation, Writing and Cultural Difference at Warwick University
  MA in Literary Translation at The University of East Anglia
• Literary Translation at Columbia University School of the Arts
• Master of Arts in Literary Translation at University of Rochester
• MFA in Creative Writing and Literary Translation at Queens College
• MA in Literary Translation at Swansea University
• Master of Arts in Literary Translation at New York University

(Note: I have no personal knowledge of or affiliation with any of these programs.)

I am also a huge proponent of non-formal education through partnering or mentoring. There is no official program for this that I am aware of, but this does not mean you can’t simply reach out to working literary translators whom you admire. It might feel presumptuous or as if you are being a bother, but don’t let that stop you. Quite likely you will be surprised at how willing an established translator may be to share their knowledge.

2. What does literary translation pay?

There are no established “standard rates” or “minimum fees” that I can quote with any authority. There is, however, one reference I noted a year or more ago from Chad Post of Three Percent. (Unfortunately I can no longer find the original article or I would link to it here.) If I am not mistaken, he said that the average pay for literary translation was $100-125 per 1000 words($0.10-$0.125 per word), whereas top translators can earn $175-200 per 1000 words ($0.175 to $0.20 per word).

Obviously, pay will depend on many factors: Are you translating for the author or a publisher? Is the publisher big or small? What are your credentials?

To give you a concrete example, let’s look at my own experience. My first book translation project for a major publisher paid approximately $0.08 per word. As my portfolio of publications grew, so did the pay, creeping up to $0.09 and then $0.10 a word. With each subsequent project I negotiated a rate that I could live with — and live on. More recent works have earned me approximately $0.18 per word, and one project reached as high as $0.23 per word.

As you can see, it is a misconception that literary translation always pays less than “regular” translation. If you compare these rates to what many agencies are willing to pay (anywhere from a pitiful $0.02 to a moderate $0.15 per word), literary translation can actually be profitable.

3. Is there enough full-time work?

Ah, if only there were a simple answer to any of these questions… Once again, I have to say thatit all depends. Factors include your language combination, what sort of conditions you are willing to accept and how aggressively you are willing to pursue projects.

If you are working into English in North America, you have no doubt heard of the dreaded 3% figure — the amount of all books published per year in the United States that are works in translation. That alone will tell you that literary translation is a very small industry. However, if you follow publishing industry news you will also have read that this is, in fact, improving. There has been a rising trend in terms of the acceptance and therefore quantity of works translated; this is to be applauded and encouraged.

Even so, very few translators find enough work to keep them occupied full time, year after year. It can, however, be a significant portion of your income if you are willing to negotiate your worth and consistently seek out opportunities.

In my own case, I have translated an average of one book for publication every year over the last seven years, while also translating samples and building relationships that will hopefully lead to more.

Now, do you have a question about literary translation? If so, ask away! I would love to take your questions and provide answers in a series of posts that will help you, the reader, achieve your dreams.

 http://intralingo.com/3-questions-from-aspiring-literary-translators/

Despre traducători

Mă întreb, ca mulţi alţi colegi, cum se poate ca de la onoarea, cinstea de a fi tălmaci/ traducător, meseria aceasta să fi decăzut ( pentru cei care vor spune imediat: " Aşa e la noi! " le spun că nu doar la noi) în aşa măsură încât traducătorul să nu fie menţionat adesea pe cărţile pe care le traduce şi considerat un fel de ... detaliu insinifiant.
Iată un exemplu de ce era odată traducătorul, chiar dacă înnobilarea pentru merite culturale nu a fost eveniment cotidian niciodată:

Marţi, 13 ianuarie 2015, de la ora 11.00, la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia va fi vernisat Exponatul lunii ianuarie. Cu această ocazie va fi expusă diploma prin care principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, îl înnobila în anul 1649 pe Ştefan Stoia din Ciugud.

De reținut că înnobilarea românilor transilvăneni, în special pentru servicii militare, a fost un fenomen cu o amplitudine remarcabilă, care a caracterizat cu deosebire epoca Principatului autonom (mijlocul secolului XVI – sfârșitul secolului XVII). Până astăzi au putut fi cuantificate peste 1000 de diplome nobilitare care au avut ca destinatari români, dintre care doar circa 20 au fost recompensați pentru merite culturale.

Diploma expusă ca exponat al lunii ianuarie la muzeul albaiulian a fost emisă de principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, în 14 februarie
1649, pentru Ștefan Stoia din Ciugud și aparține acestei categorii rarisime, de înnobilări pentru merite culturale. Alături de aceasta se mai pot aminti două astfel de acte destinate unor remarcabile personalități ale vieții religioase românești, originare de asemenea din localități învecinate cu Alba Iulia: protopopii Gheorghe din Daia și Ioan Zoba din Vinț, înnobilați în 1664.

Despre Ștefan Stoia din Ciugud nu deținem alte surse documentare, nu știm cine a fost și în ce au constat credincioasele slujbe pentru care consilierii princiari l-au recomandat spre a fi înnobilat. Ele se pot doar deduce din descrierea blazonului care i-a fost conferit și din proximitatea datei înnobilării cu aceea a finalizării tipăririi Noului Testament în prima sa versiune integrală tradusă în limba română.
Reprezentat într-un veșmânt care coboară peste genunchi, de culoare violet, cu o carte deschisă în mână și pregătit să-și șteargă fruntea cu o batistă, Ștefan Stoia a fost, fără îndoială, unul din acei „preoți cărturari și oameni înțelepți” pe care mitropolitul Simion Ștefan a fost îndemnat să-i caute printre popii săi pentru a finaliza dificila și onoranta sarcină de a da românilor pe înțeles vestea cea bună a Evangheliei. Numele niciunuia dintre ei nu ne este cunoscut, cu excepția celui al călugărului Silvestru din Țara Românească, a cărui contribuție responsabilul vlădică a apreciat-o ca plină de „multă lipsă și greșiale” și, oricum, nefinalizată. Cine au fost cei care au îndreptat greșelile, buni cunoscători de slavonă, greacă și latină, și unde și-au însușit ei atât de solid aceste cunoștințe, sunt întrebări care nu au încă răspuns. Blazonul conferit lui Ștefan Stoia din Ciugud este o sugestie unde am putea căuta răspunsul, în lipsa informațiilor explicite, oficiale. Desigur, identificarea lui cu unul dintre ostenitorii la traducerea cărților tipărite la Bălgrad la mijlocul secolului XVII nu poate depăși stadiul de ipoteză, dar faptul că a fost o figură ieșită din comun pentru societatea românească, un om de litere, un cunoscător al Scripturii suficient de bun pentru a-i învăța și pe alții, sunt certitudini. De ce n-au mai fost și alte înnobilări similare în epocă? Sau poate ceilalți traducători moșteniseră de la generațiile anterioare statutul nobiliar? Șansele să mai aflăm au rămas foarte puține, de aceea orice informație colaterală devine la fel de prețioasă ca adevărul însuși.

Cât privește documentul în sine, el este redactat în limba latină, pe pergament, cu imaginea blazonului redată color în spațiul anume destinat și cu două inițiale ornate, dar lipsit de sigiliu, care s-a pierdut.În afară de textul propriu-zis, mai există pe verso mențiunea notată în momentul prezentării diplomei în adunarea din 9 iunie 1649 a nobililor din comitatul Alba, desfășurată la Aiud. Acest apendice reprezintă certificatul de valabilitate și autenticitate al documentului, aproape la fel de important ca semnătura și sigiliul principelui, căci, fără acceptul celorlalți nobili, decizia de înnobilare nu putea intra în vigoare.

Nu se cunosc împrejurările în care diploma a ajuns în colecția muzeului albaiulian. În anii ’90 ai secolului trecut ea a beneficiat de restaurare, iar în prezent aparține categoriei tezaur a bunurilor de patrimoniu cultural național.

Evenimentul este organizat de Consiliul Județean Alba, Primăria Municipiului Alba Iulia și Național al Unirii din Alba Iulia.

http://www.ziarulunirea.ro/marti-exponatul-lunii-ianuarie-la-muzeul-national-al-unirii-alba-iulia-diploma-de-innobilare-a-lui-stefan-stoia-din-ciugud-1649-304910.html

Eveniment în lumea traducătorilor din România

S- a înfiinţat o asociaţie a traducătorilor literari: ARTLIT. Să fie într- un ceas bun!

Înscrieţi- vă, dacă vă interesează domeniul şi vreţi să aveţi un cuvânt de spus!

Iată comunicatul publicat după adunarea de constituire a asociaţiei:

Duminică, 23 noiembrie 2014, a avut loc prima adunare generală a membrilor Asociaţiei Române a Traducătorilor Literari, ARTLIT, la sediul Casei Universitarilor din Bucureşti. La întâlnire au participat un număr de 35 de traducători literari şi cei cinci membri fondatori ai asociaţiei. 

asociaţie a traducătorilor literari: ARTLIT. Să fie într- un ceas bun!

Înscrieţi- vă, dacă vă interesează domeniul şi vreţi să aveţi un cuvânt de spus!

Iată comunicatul publicat după adunarea de constituire a 

Membrii fondatori au prezentat ideea iniţială din spatele proiectului: crearea unei asociaţii care să coaguleze corpul profesional al traducătorilor literari şi să le apere drepturile, în special tarife decente, dar şi celelalte condiţii legate de munca lor. Obiectivele asociaţiei ar urma să fie abordate într-o ordine combinată, care să ţină cont pe de o parte de fezabiliatea lor, pe de altă parte de gravitatea lor. Etapa imediat următoare ar trebui să fie una de dezvoltare a asociaţiei, atât ca număr de membri, cât şi ca nivel de organizare şi eficienţă. Rezultatele asociaţiei vor depinde de implicarea şi solidaritatea tuturor membrilor. 

Asociaţia îşi propune să fie cît mai democratică şi transparentă posibil. În acelaşi timp, asociaţia nu are dimensiune politică şi ideologică, este un organism ce reprezintă un corp profesional şi care-şi propune în primul rând apărarea drepturilor traducătorilor, dar şi să contribuie la bunul mers general al lucrurilor în domeniu. 

Dezbaterile amănunţite care au urmat prezentării proiectului iniţial s-au axat pe nevoia unei informări mai bune a traducătorilor, nevoia de consiliere şi asistenţă juridică, necesitatea realizării unui model de contract, necesitatea cunoaşterii anumitor condiţii legale. S-a subliniat faptul că deprofesionalizarea traducătorilor literari este o problemă care trebuie abordată, s-au făcut mai multe propuneri. În final, concluzia adunării ar putea fi că asociaţia este conştientă că are foarte multe lucruri de făcut, dar că atingerea obiectivelor ei legitime este perfect posibilă printr-un efort comun de perspectivă. 

Adunarea a votat următoarele funcţii de conducere: 
Preşedinte: Ciprian Şiulea;
Vicepreşedinte: Florentina Hojbotă;
Trezorier: Dragoş Dodu;
Cenzor: Tatiana Segal;
Secretar: Lavinia Branişte.

Cotizaţia a fost stabilită, tot prin vot, la suma de 150 RON anual. De asemenea, adunarea a stabilit ca, dat fiind faptul că în perioada de constituire sunt multe decizii de luat, la primăvară să se mai organizeze o adunare generală a membrilor. 

Îi aşteptăm în continuare pe toţi traducătorii literari încă neînscrişi în asociaţia ajunsă acum la peste 50 de membri să ni se alăture. Doar împreună ne putem apăra drepturile, doar împreună putem profesionaliza cu adevărat această ocupaţie şi o putem transforma într-o meserie din care se poate trăi decent. 

Echipa ARTLIT
email: artlit2013@gmail.com

https://www.facebook.com/initiativa.traducatori?ref=ts&fref=ts

Les traducteurs sont des chatons - Bérengère Viennot

Ce mică e lumea mare a traducătorilor! Azi mi- au picat ochii pe articolul de mai jos. M- a uns la suflet, ce mai! N- am timp să- l traduc, dar tot românul ştie un pic de franceză ( vine la traducător cu o traducere pentru că " are nevoie de semnătura lui" , nu?!? ) aşa că nu cred că e o problemă ...

Il y a quelques semaines je suis allée chez un médecin que je vois environ tous les deux ans. Après la consultation, il m’a demandé comme à chaque fois: «Alors, vous faites toujours des traductions?» Comme je suis très bien élevée (ou engoncée dans un carcan social qui m’interdit la franchise face à toute personne pourvue d’un minimum d’autorité), d’habitude je me contente de répondre «Oui oui, je suis toujours traductrice».

Etait-ce la conjonction des étoiles, le syndrome prémenstruel, la plénitude de la coupe, l’énervement d’avoir attendu une heure dans la salle d’attente? J’ai explosé en vol.

publicité

Je l’ai regardé droit dans les yeux et j’ai répondu:

«Et vous, vous faites toujours des touchers rectaux? Et votre plombier quand vous le croisez dans la rue, vous lui demandez “Alors, vous débouchez toujours des chiottes?” Et à votre bouchère: “Alors, vous découpez toujours des steaks?” Je ne fais pas des traductions, je suis traductrice.»

En rentrant chez moi, j’ai rageusement jeté à la poubelle l’ordonnance de Xanax qu’il a insisté pour me prescrire.

Cher lecteur, toi qui d’habitude me lis sans le savoir, aujourd’hui je vais te parler en mon nom.

Grâce à Slate qui a la correction de faire ce qui est loin d’être une évidence dans le métier, tu as peut-être déjà lu mon patronyme en bas de traductions, et si ce n’était le mien, c’était donc celui d’un(e) collègue. D’habitude, j’habille de mes mots la pensée des autres. Aujourd’hui, parce que je suis lasse d’être considérée comme une oisive qui bosse deux heures par jour en pyjama, qui peut garder le petit dernier de sa sœur puisqu’elle est à la maison, et qui n’a besoin que du Harrap’s pour travailler tout en frémissant de terreur en voyant s’avancer le spectre des logiciels de traduction, je prends la parole, pour t’expliquer ce qu’est un traducteur indépendant. Ou plutôt, ce qu’iln’est pas.

Un traducteur indépendant 

n’est pas un dictionnaire

Un dictionnaire, c’est un livre (ou un CD, ou un site) avec des listes de mots et leurs équivalents dans une langue que vous ne parlez pas, ou mal.

Un traducteur, c’est un humain qui travaille avec des dictionnaires, alors que l’inverse n’est pas vrai. Certes, il sait un tas de mots que vous ne connaissez pas, mais tout comme l’architecte ne va pas vous sortir une brique de sa poche à l’apéro, il ne peut pas non plus vous réciter le Larousse anglais-français sur commande.

Un traducteur indépendant 

n’est pas un prof

Un prof, c’est quelqu’un qui a décidé de passer ses journées avec des cerveaux pas tout à fait finis, logés dans des enveloppes boutonneuses et hormonalement dysfonctionnelles, et qui a étudié pour savoir comment leur faire rentrer une langue étrangère dans le crâne.

Alors qu’un traducteur est le plus souvent misanthrope, allergique à l’espèce humaine, et la plupart du temps travaille chez lui, la porte fermée à double tour et les fenêtres calfeutrées, ne répondant au téléphone que pour quémander un délai à ses clients ou un rabais à l’Urssaf.

Le traducteur indépendant 

n’est pas juste doué en langues

Le métier de traducteur ne consiste pas à parler une langue étrangère à la perfection. Ça, les étrangers le font très bien (et même beaucoup mieux), et ils ne sont pas tous traducteurs pour autant.

Le traducteur recrée un texte écrit en étranger dans une langue que ses compatriotes (c’est important) peuvent comprendre. Il lit le texte, l’analyse, le comprend, le déverbalise, et recrache le tout dans un français parfait ou quasi. Il transpose et adapte à la culture d’arrivée. Il ne traduit pas des mots, mais des idées, et c’est pour ça qu’il ne traduit pas

«The guy looked hairy at the heel. He grasped her phone and did a runner. Never mind, she thought, I have enough at home to cobble dogs with»

Par:

«Le gars avait l'air velu au niveau du talon. Il saisit son téléphone et a fait un coureur. Jamais l'esprit, pensait-elle, j'ai assez à la maison à bricoler avec des chiens.»^[1]

Le traducteur indépendant 

n’a pas peur de Google Trad

Relisez le paragraphe précédent. C’est Google Trad qui l’a commis.

Le traducteur indépendant 

n’est pas disponible

Quand le traducteur se reproduit, il a besoin, à l’instar des autres travailleurs, d’un mode de garde pour sa progéniture. Non, on ne peut pas traduire un article sur la guerre en Syrie, une plaquette publicitaire, un guide de pilotage ou le mode d’emploi d’une ogive nucléaire avec un bébé hurlant sur les genoux. Ni au square. Ni en touillant la purée. Ni en étant interrompu toutes les cinq minutes. Si garder un enfant n’était pas aussi un travail, tout le monde emmènerait le sien au bureau.

Un traducteur indépendant 

n’est pas un interprète

Le traducteur traduit des documents écrits. L’interprète travaille à l’oral. Ce ne sont pas les mêmes parties du cerveau qui sont sollicitées, les techniques sont différentes, et arrêtez de prendre cet air déçu quand on vous dit qu’on ne travaille pas en cabine avec un micro et des écouteurs. Non, on n’est pas à l’ONU, mais nous, si on veut, on travaille en pyjama.

Un traducteur indépendant 

ne gagne pas d’argent de poche

Le traducteur indépendant doit gagner sa croûte autant que n’importe quel salarié, sans jamais avoir la certitude d’y arriver tant il est soumis aux caprices des clients. «Tu bosses beaucoup, mais tu dois gagner plein de sous c’est super!» est une phrase récurrente dans la bouche de non-traducteurs bien intentionnés. La vérité ressemble davantage à:

«Je bosse beaucoup, ce mois-ci avec de la chance en travaillant 10 heures par jour je vais peut-être atteindre les 2.500 euros. Brut.»

Le traducteur indépendant 

ne veut pas bosser en agence

En tout cas pas dans n’importe laquelle. Des agences commeTextmaster n’hésitent pas à rémunérer leurs traducteurs un centime le mot. Sachant qu’un traducteur traduit en moyenne 2.000 mots par jour (recherches et relecture comprises), en travaillant tous les jours sauf le week-end, il peut espérer un peu plus de 400 euros par mois à ce tarif.

Quel autre métier est rémunéré 20 euros brut la journée? (J’allais dire à bac +5, mais même à bac moins cinq, personne ne mérite d’être payé ça). Si une agence vous propose de vous livrer une traduction à moins de dix centimes du mot, sachez qu’un traducteur et ses enfants mourront de faim à la fin du mois (c’est moins attendrissant qu’un chaton, mais c’est grave quand même).

Un traducteur 

ne travaille pas dans n’importe quel sens

Un traducteur consciencieux travaille toujours vers sa langue maternelle, qui est celle dont il saisit toute l’intelligence et dont la culture n’a quasiment aucun secret pour lui. Savoir traduire, c’est avant tout savoir écrire. Sinon, ça se sent à la lecture, en plus d’enlever le pain de la bouche des traducteurs des autres langues. Un traducteur ne travaille donc pas dans n’importe quel sens. En revanche, il peut travailler dans n’importe quelle position.

Pourquoi alors choisir une profession précaire, mal payée, mal comprise, peu valorisée, sans congés payés ni droits au chômage, et qui nécessite de longues études?

Pourquoi supporter d’être réduite à quelqu’un qui fait (des traductions) et non quelqu’un qui est (une traductrice)?

Sans doute parce que malgré tout, la liberté de traduire en pyjama et dans des positions saugrenues des textes (souvent) intéressants n’a pas de prix. My tailor is poor, but my life is rich.

Bérengère Viennot

[1] Traduction par Google Translate. En réalité il faut lire: «Le type avait l’air louche. Il s’empara de son téléphone et piqua des deux. Tant pis, pensa-t-elle, j’en ai plus qu’il ne m’en faut à la maison.» Retourner à l'article

http://www.slate.fr/story/84701/traducteur#retour1

Vesti din China: Ceremonie de premiere a traducătorilor de literatură chineză

Cea de-a 7-a ediţie a Ceremoniei de premiere pentru contribuţie specială la popularizarea creaţiilor literare chineze s-a desfăşurat marţi la Beijing, în cadrul celei de-a 20-a ediţii a Târgului Internaţional de Carte. Vicepremierul chinez Liu Yandong a înmânat distincţiile celor şase laureaţi ai premiului pentru contribuţii deosebite la răspândirea literaturii chineze. Aceştia sunt traducătorul egiptean Mohzsen Sayed Fergani Abdelbaki, scriitorul argentinian Jorge Eduardo Malena, editor din Indonezia Yoza Suryawan, traducătorul italian Lionello Lanciotti, traducătorul suedez Anna Gustafsson Chen şi scriitorul american Ezra F.Vogel.

Anual, peste 10 mii de cărţi chinezeşti din diverse domenii de interes ajung în toate colţurile lumii. Cărţile căutate pe piaţa internaţională sunt lansate simultan şi pe piaţa internă. Guvernul chinez promovează exportul cărţilor de referinţă pentru ca cititorii din diverse ţări să ia contact cu cultura chineză şi realităţile din China, spun organizatorii evenimentului.

Actuala ediţie a târgului de carte are peste 2200 de pavilioane distribuite pe o suprafaţă de 54000 de metri pătraţi. Peste 2000 de edituri din 76 de ţări participă în cadrul târgului, iar Arabia Saudită este ţara invitat de onoare , în timp ce Moscova e oraşul invitat special la acest eveniment.

http://romanian.cri.cn/341/2013/08/28/1s140508.htm

Dinu Luca: „În traducere se amestecă iubire şi aventură“

Interviuri esenţiale

„În traducere se amestecă iubire şi aventură“

Interviu cu Dinu LUCA, laureatul Premiului pentru Traducere „Antoaneta Ralian“ pentru „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Gaudeamus 2012

UPDATE: La încheierea Tîrgului Gaudeamus, pe 25 noiembrie, Dinu Luca a primit Premiul pentru Traducere „Antoaneta Ralian“, acordat pe baza votului publicului, pentru traducerea romanului „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Editura Humanitas Fiction, 2012. 

Dacă Mo Yan, nobelizatul din 2012, îi cucereşte pe cititorii de la noi, rivalizînd cu scriitori iubiţi şi preţuiţi – Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa –, revelaţia se va datora harului de traducător al lui Dinu Luca, pe măsura fabulosului prozator chinez. Dar Dinu Luca merită cunoscut ca personalitate deja formată între orientaliştii români.

A început să studieze chineza în urmă cu peste 25 de ani, a descoperit bogăția culturii şi a civilizaţiei chineze, iar cariera universitară l-a dus de la Bucureşti la Taipei. Pasiunea de sinolog a probat-o în traduceri din filozofia chineză, din scriitori contemporani, moderni sau clasici, ca implicare în ambiţiosul proiect Lumea chineză, Revista română de cultură chineză, din 2001 (accesibil via internet).

Dinu Luca are toate şansele să devină un cărturar admirabil, însă pînă atunci poate dărui limbii române cîteva comori – cele două traduceri din Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte şi Sorgul roşu, sînt demonstraţii de virtuozitate, cum am mai citit în minunăţiile semnate de inegalabila Antoaneta Ralian.

Domnule Dinu Luca, ce întîmplare v-a dus spre limba chineză şi de acolo mai departe – spre filozofie şi literatură?

O întîmplare, chiar o întîmplare, m-a făcut să aleg, în 1987, să studiez chineza la Limbi Străine, la Universitatea din Bucureşti. O întîmplare norocoasă, aş zice, pentru că la nu multă vreme după ce m-am apropiat de limbă, am avut senzaţia că mi se întîmplă ceva cu totul minunat: era dificil, era chinuitor, dar mă ducea departe, teribil de departe de anii aceia imposibili. Mai mult, mă disciplina, mă obliga la efort susţinut, îmi umplea mintea de întrebări, mă făcea să compar, să relativizez, să nuanţez, să mă distanţez şi să vin înapoi pentru a mă distanţa din nou. Şi totul a devenit chiar extraordinar din clipa în care m-am îndrăgostit iremediabil de „ma­eş­trii“ Chinei vechi — de toţi acei zi pe care îi găsim la finalul numelor unui Kongzi („Maestrul Kong”, Confucius), Laozi, Zhuan­gzi... Un rol esenţial l-au avut aici maeştrii noştri de zi cu zi, profesorii care deja făceau cu noi Confucius sau Cartea poemelor în anul întîi. De aici, după mai mulţi ani, şi pasul spre literatura veche, iar după şi mai mulţi, spre cea nouă.

Studiul limbilor orientale cere pregătire complexă: istorie şi religie, mitologie şi filozofie, civilizaţie şi cultură. Cum se formează un sinolog?

Cred că depinde mult de unde se porneşte. Sinologul tradiţional era un foarte bun cunoscător al propriilor repere culturale, stăpînea deja, cînd începea să studieze chineza, marile limbi de circulaţie, adesea şi pe cele clasice, iar curiozitatea intelectuală îl purta frecvent spre multe alte domenii. Lucrurile s-au schimbat semnificativ astăzi, dar cîteva aspecte cred că au rămas valabile. Unul dintre el priveşte rolul limbii — e greu să faci sinologie fără o solidă pregătire filologică, una care să includă, măcar la modul ideal (dacă infernalele invenţii numite „plan de învăţămînt“ sau „norme“ nu permit altfel), chineză clasică. Un altul are de-a face cu ceea ce profesoara şi apoi colega mea, doamna Flo­rentina Vişan, numea nevoia de a fi învăţăcel — de a accepta, la 18-19 ani, că totul trebuie luat de la capăt, „şcolăreşte“, cu modes­tie şi umilinţă. Pe de altă parte, una dintre schimbările faţă de vechea sinologie mi se pare bine-venită: sinologul de azi se vede nu rareori obligat să accepte că ştiinţa sa despre China este parţială şi incompletă. Altfel spus, că el însuşi nu este decît un specialist ca oricare altul, care se cuvine să aspire la controlarea intelectuală a unui domeniu cu graniţe bine fixate, mai degrabă decît să urmărească un enciclopedism sortit să rămînă superficial şi desuet. După părerea mea, drumul spre competenţa sinologică înseamnă, după iniţiala lărgire a propriilor orizonturi, după comparaţii şi aproprieri, după parcurgerea textelor fundamentale şi după schimbări de unghi şi de direcţie, alegerea şi explorarea privilegiată a unui singur domeniu. Iar aici, neapărat, în dialog cu cîmpul larg în care se înscrie domeniul în cauză. Sintetizînd, aşadar, aş zice că parcursul despre care mă întrebaţi poate fi diferit de la caz la caz, dar ţinta se cuvine să rămînă neschimbată — aceea de a deveni un specialist care explorează un aspect sau altul al culturii chineze în continuu dialog cu teoriile dominante ale domeniului în care se înscrie.

Limba, ca un şuvoi năvalnic

Care a fost prima traducere din limba chineză? Dar primul scriitor descoperit pe cont propriu, citindu-l în original?

Prima traducere a fost din chineza clasică, textul Laozi sau Daodejing, şi a fost inclusă în lucrarea mea de licenţă. Traducerea aceasta, mult modificată şi însoţită de numeroase extrase dintr-un alt clasic daoist, Zhuangzi, a şi apărut în 1993, la Humanitas. Dintre toate textele pe care am lucrat apoi, probabil că ar trebui să aleg Cizelarea dragonilor a lui Liu Xie drept opera majoră descoperită, în mare măsură, pe cont propriu. Este vorba de un text de poetică din secolul al VI-lea, care vorbeşte, în cincizeci de capitole, despre aproape toată literatura produsă în China pînă atunci, de­spre arta de a scrie şi arta de a citi, despre lumea literară... L-am tradus aproape integral în română, alături de mai multe alte texte din tradiţia gîndirii literare din China care l-au precedat, şi i-am dedicat lucrarea mea de doctorat. Îmi doresc să revizitez traducerile acestea, să le rînduiesc încă o dată, iar apoi să le şi public cîndva.

Aţi tradus mai mulţi autori chinezi contemporani, dar romanul care i-a uluit pe cititori a fost Sorgul roşu, care l-a impus pe Mo Yan ca mare scriitor. Ce dificultăţi a ridicat traducerea scriitorului recent nobelizat?

Cînd am făcut la Humanitas propunerea pentru Sorgul roşu, citisem multe texte, mai ales de scurte dimensiuni, ale scriitorilor chinezi din anii ’80, inclusiv Mo Yan. Lucrasem deja, publicînd sau nu, pe o parte dintre ele şi mă impresionaseră atît economia lor de mijloace, cît şi atacurile radicale pe care le lansau asupra substanţei înseşi a limbii — Can Xue, de pildă, pulverizează pur şi simplu scriitura. Mo Yan îmi părea, prin comparaţie, baroc, marquezian, polifonic, deşi parcă mai puţin intens în prozele lui scurte. În Sorgul, în schimb, m-a izbit de la început bogăţia lexicală absolut nestăpînită, un delir al spunerii multiple care te cuprinde pe măsură ce intri în text şi nu te mai lasă pînă la sfîrşit. Regionalisme, limbă literară, aluzii, arhaisme, directeţe brutală, sonorităţi de toate felurile, aproape pe fiecare pagină, fără oprire. Am crezut că mă înec în acest şuvoi, mărturisesc, şi am avut intens senzaţia că nu stăpînesc nici pe departe atît de bine cum cred limba română. La a doua mînă, am refăcut complet traducerea, uniformizînd şi nuanţînd, căutînd corespondenţe şi explorînd tot felul de variante, timp de cîteva luni bune. Mi-am dorit mult să înfăţişez cititorilor un Mo Yan care să le vorbească, pe cît cu putinţă, la fel de bogat, de spectaculos sau de neaşteptat ca în chineză. Am avut şi şansa unei colaborări excelente cu redactorul de la Humanitas, doamna Iustina Croitoru, şi uite aşa Honggaoliang jiazu s-a făcut Sorgul roşu.

La Tîrgul Gaudeamus se lansează Obosit de viaţă, obosit de moarte. Cît timp v-a acaparat traducerea unui roman de peste 700 de pagini? Şi cîtă bătaie de cap dă echivalarea unui titlu?

La Obosit de viaţă, obosit de moarte am lucrat, în salturi, în jur de trei ani şi jumătate — nu pentru că textul e foarte mare sau foarte dificil, ci pentru că îndatoririle profesionale ştiu mereu să-şi clameze strident prioritatea. Titlul ar fi trebuit, probabil, să fie Viaţa, moartea, osteneala, în relaţie cu pasajul budist sub călăuzirea căruia, ca motto, se aşază textul. La sugestia doamnei Denisa Comănescu, am optat pentru vari­anta care se găseşte acum pe copertă.

Ce vă doriţi cel mai mult să traduceţi dintr-o literatură uriaşă, la noi încă prea puţin cunoscută?

Nu îmi puneţi o întrebare uşoară; şi nu e uşoară din mai multe motive. Unul priveşte tributul în timp pe care îl necesită traducerea, dacă doreşti să o faci cu onestitate şi iubire; altul are de-a face cu rolul şi rostul traducătorului în cultura noastră. Sînt amîndouă subiecte prea sensibile ca să le dezvolt acum, dar îmi influenţează evident alegerile şi chiar dorinţa de a continua activitatea de traducere. La modul ideal însă, mi-ar plăcea să termin în primul rînd ce am început şi nu am dus pînă la capăt. Am în calculator o traducere nouă din acelaşiDaodejing, revizitat mulţi ani mai tîrziu; traducerea era practic gata în 2007, dar accesul ne­sperat, pe atunci, la un corpus bibliografic masiv mi-a încetinit pînă la oprire eforturile. Aş vrea de asemenea să pun capăt muncii la două texte pe care am lucrat intens o vreme, unul din tradiţia autoritaristă cunoscută sub numele de legism (textul Hanfeizi), celălalt o formidabilă enciclopedie daoistă numităHuainanzi. Ar fi apoi poeticile de care vorbeam, neapărat Cizelarea dragonilor şi neapărat Rapsodia despre literatură a lui Lu Ji— un text minunat de greu şi de drag mie: toate sînt gata sau aproape gata. Venind către noi, sînt cîţiva modernişti din anii ’30-’40 care îmi sînt aproape — Lin Yutang, Zhang Ailing... Apoi, fireşte, avangarda de la sfîrşitul anilor ’80, cu precădere Yu Hua şi Su Tong, dar nu numai. Ar mai fi multe nume de adăugat, şi dintre vechi şi dintre noi, toate însă prea puţin cunoscute în România; aceasta subliniază, dincolo de pasiunea mea sau a altora pentru o mare literatură, cît de mult mai e de făcut ca să ne-o apropiem.

Prietenie şi sprijin constant

Vă încumetaţi să daţi o definiţie a traducerii şi a traducătorului, pe măsura experienţei personale?

Nu cred că pot generaliza, dar pentru mine în traducere se amestecă iubire şi aventură; amîndouă sînt mereu prezente, chiar dacă în grade diferite. Iubirea are obiecte variabile — poate fi vorba de un scriitor (oricare dintre cei menţionaţi mai sus, de pildă), de o viziune (deconstrucţia, de exemplu, drept care am tradus Hillis Miller şi aş mai traduce orice din el) sau de o cultură (cea chineză, dar nu numai); tot aceeaşi iubire are şi un obiect care rămîne constant: este, evident, vorba de limba română. Este probabil banal ce spun, dar în ce mă priveşte această ultimă iubire este adesea motivaţia ultimă pentru a continua, în contextul legat de poziţia traducătorului despre care vorbeam înainte. Aventura se petrece şi ea în fiecare dintre limbile implicate în traducere şi-şi găseşte mereu forme noi — joacade-a şi prin tot felul de labirinturi e una, călătoria printre sunete e alta, şi tot aşa. Dimpreună, aşadar, cele două ar trebui să ducă, de preferinţă, nu spre o iubire... aventuroasă, ci doar, mai simplu, spre o aventură a iubirii.

Ce întrebare nepusă își așteaptă răspunsul?

Mi-ar plăcea să mă întrebaţi despre datoriile de recunoştinţă pe care le-am acumulat în anii de cînd fac sinologie. V-aş spune cît de mult mă bucură existenţa unor asemenea datorii, ca şi faptul că ele rămîn mereu neachitate — că am parte, altfel spus, de prietenie şi sprijin constante. Mulţi dintre „creditorii“ mei (unii foşti profesori — de fapt mereu profesori —, alţii colegi) puteau sau pot fi întîlniţi în sălile de curs ale Facultății de Limbi Străine din Bucureşti, fermecîndu-şi audienţa, scriind şi traducînd minunat şi, în cazul sinologilor (Florentina Vişan, Luminiţa Bălan), contribuind decisiv la dezvoltarea tradiţiei autohtone a cercetării de­spre China: munca mea se doreşte înţeleasă în primul rînd alături de a acestora din urmă. Şi s-ar mai cuveni să-mi mărturisesc recunoştinţa şi faţă de un număr de instituţii — cîteva universităţi, cîteva organizaţii şi, în contextul imediat al traducerilor din Mo Yan şi nu numai, o editură, Humanitas. Sînt peste douăzeci de ani de cînd un tînăr absolvent de chineză s-a bucurat de încrederea ei, iar în toţi aceşti ani colaborarea, cînd s-a petrecut, a fost aproape desăvîrşită şi a dus, în cîteva cazuri, la prietenii de lungă durată. Este reconfortant să poţi avea asemenea datorii şi, cel puţin în cazul meu, este reconfortant că migăleala solitară care poate părea munca sinologului necesită, de fapt, iată, şi multă comunicare şi iubire. Îmi face mare plăcere să spun acest lucru.

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=27880

NOTA MB: Este ingrat să comentezi un astfel de interviu şi totuşi o voi face. Citesc cu nesaţ interviuri, ca felii de viaţă autentică şi am avut, în general, norocul să citesc interviuri esenţiale. Spusele din titlu mi- au dat imboldul şi curajul de a scrie această notă. Mi s- a părut foarte adesea că a face o traducere este o aventură: pentru că, de pildă, inevitabil făcând traducere ajungi la dicţionar. Iar compararea unor termeni în dicţionare diferite deja te incită la aventură, de fiecare dată o aventură a cunoaşterii. Te trezeşti uneori că pornind de la un termen ai ajuns să citeşti pe o temă care, deşi are legătură cu traducerea pe care o faci, nu credeai că o vei aborda vreodată. 

     În acest interviu mi se pare deosebit de important şi altceva: magia traducerii. Avem aici un traducător care a abordat ( " printr- o fericită coincidenţă" , se spune în interviu) fix opera ce va fi premiată cu Nobel. Este tipul de magie care în literatura universală a creat marile legături spirituale între naţii. Este acel ceva care face dintr- o traducere o traducere de excepţie, cum este cazul şi aici.

Târgul de carte la Londra şi traducătorii

Citiţi articolul, dacă nu l- aţi citit. Merită, cel puţin pentru sentimentul că traducătorii români nu sunt chiar aşa de uitaţi pe la noi, cum se spune foarte adesea ...

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles|details?articleID=25252

Joburi pentru traducatori

În sfârşit se caută masiv traducători!

http://www.money.ro/cele-mai-bune-joburi-pentru-vorbitorii-de-limbi-straine_920461.html

Târgurile de joburi din ultimele zile confirmă şi ele acest lucru.

Dacă nu eşti într- o asociaţie de profil e bine să intri. Găseşti mai uşor sprijin concret.

Veşti din China: Plenul ANP, studiu de atmosferă

( preluare din presa de limbă franceză - jurnalişti francezi- de la Pekin)


În atmosfera instabilă şi capricioasă a acestei primăveri 2011, plenul ANP ( 5/03) se anunţă pasionant, bogat în evenimente neprevăzute suscitate de maturizarea intelectuală şi morală a societăţii, de progresele sale în lume, de schimbarea echipei aflate la putere şi, desigur, filigranul arab „ primăvara iasomiei” .
În ajunul plenului, se vede mai întâi un vals al conducătorilor principalelor organe de supraveghere. Vice- guvernatorul provinciei Anhui, Sun Zhigang ( 57 de ani) devine nr 2 al NDRC ( Comisia Naţională pentru Dezvoltare şi Reformă) şi şeful Biroului pentru reforma în sănătate. La 54 de ani, fostul vice- primar al oraşului Chongqing, Zhou Mubin este făcut Vice Preşedinte al CBRC, organismul de supraveghere a băncilor, la şefia căruia va putea candida odată cu pensionarea actualului şef Liu Mingkang. Nr 2 al NDRC, inginerul economist Liu Tienan ( 56 de ani) va conduce biroul naţional pentru energie. Miao Wei ( 56 de ani) , fostul şef al automobilelor Dongfeng este numit ministru al MIIT ( Ministerul Industriilor şi Tehnologiilor Informaţiei) . Iar la 56 de ani Li Cigui, vice- primarul oraşului Xiamen, devine directorul Biroului naţional pentru oceane.
Aceste promovări de tehnocraţi tineri trebuie să permită relansarea reformelor, în prezent letargice. Astfel, în domeniul energiei, tarifarea şi taxarea trebuie revăzute în întregime, pentru a impune economiile şi alegerile filierelor, fără însă a arunca în stradă beneficiarii. În ce priveşte oceanele, desfăşurarea ( militară, tehnologică) aflată în curs, trebuie însoţită de comunicarea cu ţările riverane, o împărtăşire a alianţelor: o întreagă paletă de acţiuni diplomatice care încă lipsesc, pentru a limita riscurile auto- izolării.
Aceste promovări pot fi puse pe seama Preşedintelui Hu Jintao, care impune succesorului său, Xi Jinping, o administraţie viitoare având ca nucleu oamenii lui, aşa cum a făcut acum 10 ani şi Jiang Zemin.
Se observă chiar o serie de numiri „ tinere” în sfera kaki. Zhang Jianping ( 54 de ani) devine comandor al regiunii militare aeriene ( RMA) din Jinan, Yi Xiaoguang ( 52) al celei din Nankin, Jiang Jianzeng al celei din Pekin … Ori, cel puţin Zhang şi Yi nu sunt de origine aristocratică roşie, ci de rang social înalt, cooptaţi în sfera politică drept recunoaştere a calităţilor lor de piloţi.

Acestea traduc voinţa de a se urmări modernizarea APL, armata chineză. Sursa acestor promovări încă nu este clară – „ gang- ul prinţişorilor” lui Xi ori „ Liga tineretului” lui Hu, cele două curente de mişcare ce îşi împart puterea. Ele pun în lumină în orice caz rolul armatei, ca arbitru curtat în actualul război secret de succesiune.

Fapt foarte notabil, această armată chineză, este în mod spontan mai aproape de Xi decât de Hu, de liderul de mâine decât de cel de azi. În sânul său, fiii cadrelor istorice precum Xi sunt o mulţime. Iar Xi şi- a trăit majoritatea carierei pe orbita APL, în regiuni de coastă în anii ’ 70, alături de mici ofiţeri precum Guo Boxiong, Ma Xiaotian sau Xu Qiliang. Au trecut împreună peste vremuri grele, au urcat împreună eşaloanele, creând legături de neclintit. Implicaţiile unor astfel de legături sunt puternice: după 2012, importanţa, respectiv puterea armatei va creşte şi mai mult odată cu primul său port- avion şi un parc de submarine mărit de la 15 la 77.
Totodată, politica viitoare va fi un compromis între cele două curente de mişcare: orice viraj brusc va fi exclus.

În acest Plen, datorită nervozităţii crescânde cauzate de inflaţie, sensibilitatea populistă a ANP va fi exacerbată. La nivelul cel mai înalt în sfera socială apar cu bruscheţe apeluri la mai multă transparenţă şi responsabilitate, în mod special faţă de problemele de securitate alimentară, precum aceea a orezului, din care 10% ar fi contaminat cu cadmiu. Corupţia e şi ea pe eşichier, ca şi explozia bugetului Jocurilor Asiatice 2010 de la Canton, de la 2 MM la 120 MM¥, în legătură cu care Parlamentul local solicită justificări.
În fine, se va vedea o progresie a fibrei rurale: de pildă, promisiunea de suplimentare a creditului acordat ţăranilor, care începând cu 2010 primeau 405MM$ de noi credite, respectiv 33% din total- faţă de un procent de 52% din populaţie.