Într- o seară, broasca din iaz, pusă pe sfadă, ţinu morţiş să se ia la întrecere la cântat cu cocoşul ca să vadă care dintre ei reuşeşte să- i scoată din casă cu cântatul său pe ţărani. Cocoşul fu de acord.
Cocoşul o lăsă pe broască să cânte întâi, iar aceasta, umflându- şi obrajii cântă fără încetare „ Oac, oac, oac! ” până i se uscă gura, dar nimeni n- o luă în seamă.
Veni rândul cocoşului să cânte.
Acesta, cântă de trei ori „ Cucurigu! ” înainte de ivirea zorilor, iar ţăranii de cum îl auziră îşi dădură seama că se va lumina curând de ziuă, se sculară, îşi puseră uneltele pe umăr şi plecară la câmp.
Cocoşul terminase de cântat, dar broasca nu îndrăzni să se mai ia la întrecere cu el. Căci îşi dăduse seama că oricât va cânta ea de mult şi de frumos, niciodată nu va cânta atunci când trebuie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.