Portrete chinezeşti 4/8

Portrete chinezeşti ( 4/8) / Preluare de pe blogul Un oeil sur la Chine/ Gilles Sabrié

23 august 2010

Părintele Tian De/ Thien Dă, a fost odată o credinţă

Foto : Anaïs Martane

Să trăieşti pe Pământ e în oarecare măsură ca şi cum ai trăi la hotel. Când voi ajunge în Rai – dacă Domnul mă va găsi vrednic- acolo voi avea impresia că m-  am întors acasă. Lucru, consum, vacanţă, politică … toate aceste subiecte ale societăţii, foarte omeneşti, nu mă privesc. De la naştere, în 1916, dar mai ales după ce m- am botezat, la vârsta de trei luni, eu trăiesc într- o altă societate, aceea a Domnului. Lui i- am închinat întreaga viaţă.

De mai bine de douăzeci de ani locuiesc la prezbiteriul catedralei Shishi/ Şîşî din Canton, capitala părţii de sud şi oraşul meu natal. Este un loc de care sunt foarte legat. Aici am fost hirotonisit preot, în 1941. La douăzeci şi cinci de ani. A fost momentul cel mai frumos, cel mai sfânt din întreaga mea existenţă. Dar şi cadoul cel mai pretenţios al Domnului. Era în plină ocupaţie japoneză. Botezam, mă rugam şi dădeam ultima împărtăşanie unui număr mare de compatrioţi, fără teamă. Perioada aceasta, dominată de brutalitatea şi cruzimea ocupaţiei, a fost, în mod paradoxal, pentru mine, o perioadă de bucurie şi pace interioară. 

Azi, la vârsta mea înaintată, am nevoie de multă energie pentru a transmite cuvântul lui Cristos. Trezit în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate, mă duc la capelă să mă rog, apoi, pe la şase şi jumătate, mănânc un mic- dejun consistent. În cursul zilei trec prin faţa mea catecumeni din toate provinciile. Îi ascult şi încerc să răspund la întrebările lor luminat de Evanghelie. Unii dintre ei, curioşi să mă cunoască puţin mai bine, mă întreabă şi despre cei treizeci de ani de laogai, acele tabere de „ muncă şi reformă” , din provincia Heilongjiang/ Heilungţiang, în nord- estul ţării. „ Depărtarea, privaţiunile, frigul; cum aţi putut suporta toate astea? ” mă întreabă impresionaţi. Şi atunci încerc să- i fac să înţeleagă că sacrificiul este sensul întregii mele vieţi … Şi le povestesc ce s- a întâmplat în acea seară de noiembrie 1953 când poliţia m- a îmbarcat pentru o călătorie lungă. Curajul de a organiza un pelerinaj catolic la catedrala Sheshan/ Şăşan, lângă Shanghai, asta mi s- a reproşat. Când credincioşii au văzut, câteva zile înainte, dezvăluite în ziare „ crimele” mele, au venit degrabă la catedrala Shishi, unde îmi aveam atunci rezidenţa să mă implore să plec şi să evit iadul închisorii. Am refuzat. Am împărţit cu ei o ultimă cină şi le- am spus: „ Dacă mă voi reîntoarce viu la Shishi, ne revedem. Dacă nu, ne întâlnim în Rai. ”

Să fi fost pe la ora zece. M- am dus să- l văd pe episcopul nostru, Deng Yiming, şi pe fraţii preoţi ca să le spun la revedere. După care, mi- am pregătit liniştit lucrurile, conştient că viaţa mea va intra pe un nou drum. Întins pe pat, m- am gândit la angajamentul meu apostolic şi la cei şapte ani de seminar. Resemnat, am acceptat soarta ce mă aştepta. Trei lovituri scurte în uşă. Afară era întuneric şi un aer răcoros. Nu mi- a fost teamă. Ba mai mult, eram fericit că- mi onorez  promisiunea făcută lui Cristos. 

„ Să trăiesc întru El şi să mor întru El. ” a fost dorinţa formulată când am devenit preot. N- aş fi îndurat să trădez voinţa Lui …

Am fost trimis mai întâi la închisoare, apoi într- o fabrică de cărămidă, lângă Canton. Unul dintre gardieni mi- a zis într- o zi: „ Eşti foarte încăpăţânat. Mănânci mâncarea comuniştilor, dar vrei să- i mulţumeşti tot lui Dumnezeu. Nu crezi că munca îţi poate aduce totul? ” Eram fericit că mi- a pus această întrebare. Aveam în sfârşit ocazia să- l învăţ ceva. Am fost direct: „ Munca nu poate decât să schimbe lucrurile. Ea nu poate să le creeze. Dacă ţăranii nu ar avea nici grâne, nici pământ, nici soare, nici aer, nici apă, ce ar putea ei produce? ” . A plecat furios şi fără glas. A doua zi eram condamnat pe viaţă şi exilat la graniţa rusă.

Când mă gândesc la toate astea, mă întreb adesea de unde am avut curajul să îndur toate aceste încercări. Iar când se evocă adunările publice al căror personaj principal devenisem, mi se înmoaie genunchii. Şi- mi vin în minte cuvintele Evangheliei: „ Toţi vă vor urî din cauza mea … Dar nici un fir de păr al vostru nu se va clinti. Rămâneţi în picioare şi veţi fi salvaţi. ” .

Text: Diane Michaud

23 août 2010

Portraits Chinois (4/8)

Père Tian De, il était une Foi

Photo: Anais Martane

Vivre sur la Terre, c’est un peu comme vivre à l’hôtel. Quand j’irai au paradis – enfin, si le Seigneur m’en juge digne –, là j’aurais vraiment l’impression de rentrer à la maison. Travail, consommation, vacances, politique… tous ces sujets de société, très humains, ne me concernent pas beaucoup. Depuis ma naissance, en 1916, mais surtout depuis mon baptême, à l’âge de trois mois, je vis dans une autre société, celle du Seigneur. Je Lui ai sacrifié toute ma vie.

Depuis plus de vingt ans, j’habite au presbytère de la cathédrale Shishi de Canton, la capitale du Sud et ma ville natale. C’est un lieu auquel je suis très attaché. C’est là que j’ai été ordonné prêtre, en 1941. J’avais vingt-cinq ans. Ce fut le moment le plus beau, le plus sacré de toute mon existence. Le cadeau le plus exigeant du Seigneur, aussi. Nous étions en pleine occupation japonaise. Je baptisais, priais et donnais l’extrême-onction à de nombreux compatriotes, sans être inquiété. Cette période, dominée par la brutalité et la cruauté de l’occupation, fut pour moi, et c’est paradoxal, une période de paix et de joie intérieure.

Aujourd’hui, à mon grand âge, j’ai besoin de beaucoup d’énergie pour transmettre la parole du Christ. Levé tous les matins à cinq heures et demie, je vais prier à la chapelle puis, vers six heures et demie, je prends un solide petit-déjeuner. Pendant la journée, je vois défiler les catéchumènes de toutes les provinces. Je les écoute et, à la lumière des Évangiles, je tente de répondre à leurs questions essentielles. Certains, curieux de me connaître un peu mieux, m’interrogent aussi sur mes trente années de laogai, ces camps de « travail et réforme », dans la province du Heilongjiang, au nord-est du pays. « L’éloignement, les privations, le froid ; comment avez-vous pu supporter cela ? » me demandent-ils avec émotion. Je tâche alors de leur faire comprendre que le sacrifice est le sens de toute ma vie… Et je leur raconte ce qui s’est passé, ce fameux soir de novembre 1953 où la police m’a embarqué pour un long voyage. Avoir eu l’audace d’organiser un pèlerinage catholique à la cathédrale de Sheshan, près de Shanghai, chose qui n’avait jamais été faite auparavant, voilà ce qu’on me reprochait. Lorsque les fidèles ont vu mes « crimes » révélés dans les journaux, quelques jours plus tôt, ils se sont précipités à la cathédrale Shishi, où je résidais alors, pour me supplier de quitter les lieux et m’éviter l’enfer de la prison. J’ai refusé. Nous avons partagé un dernier dîner et je leur ai dit : « Si je peux revenir un jour vivant à Shishi, alors nous nous retrouverons. Sinon, n’ayez pas peur, nous avons rendez-vous au paradis. »

Il devait être dix heures du soir. Je suis allé voir mon évêque, Deng Yiming, et mes frères prêtres pour leur dire au revoir. Puis, j’ai préparé mes affaires, en silence, conscient que ma vie allait prendre un nouveau chemin. Allongé sur mon lit, j’ai repensé à mon engagement apostolique, depuis quinze ans, et à mes sept années de séminaire. Résigné, j’ai accepté le sort qui m’attendait. Trois petits coups secs frappés à ma porte. Dehors, il faisait noir et l’air était frais. Je n’avais pas peur. Mieux, je me sentais heureux d’honorer ma promesse faite au Christ.

« Vivre pour Lui et mourir pour Lui » était le vœu que j’avais formulé en devenant prêtre. Jamais je n’aurais supporté de trahir Sa volonté…

J’ai d’abord été envoyé en prison, puis dans une usine de fabrication de briques, près de Canton. Un de mes geôliers m’a dit un jour : « Tu es vraiment buté, toi. Tu manges la nourriture des communistes et tu veux toujours remercier Dieu. Tu ne crois pas que le travail peut tout t’apporter ? » J’étais très heureux qu’il me pose la question. J’avais enfin l’occasion de lui apprendre quelque chose. J’ai été très direct : « Le travail ne peut changer que les choses. Il ne peut pas les créer. Si les fermiers n’avaient ni graines, ni terre, ni soleil, ni air, ni eau, que pourraient-ils produire ? » Il est reparti furieux et sans voix. Le lendemain, j’étais condamné à la prison à vie et exilé à la frontière russe.

Lorsque j’y pense, je me demande souvent d’où m’est venu le courage de supporter toutes ces épreuves. À l’évocation des réunions publiques dont j’étais devenu l’acteur principal, mes jambes se mettent à trembler. Les paroles de l’Évangile me reviennent alors en mémoire : « Tout le monde vous haïra à cause de moi… Mais pas un seul de vos cheveux ne sera perdu. Restez debout et vous serez sauvés. »

Texte: Diane Michaud

Partager et découvrir :

• 
 
• 
 
• 
 
• 

23 août 2010 Publié Actualité | Lien permanent | Alerter

Portrete chinezeşti 3/8

Portrete chinezeşti ( 3/8) / Preluare de pe blogul Un oeil sur la Chine/ Gilles Sabrié

20 august 2010

Liu Ye/ Liu Ie, un actor autentic

Foto : Anaïs Martane

Vă dezvălui un secret: m- am născut într- un loc magnific, dar care oficial nu există. O bucăţică de paradis, foarte aproape de munte, în provincia Jilin/ Ţilin, la graniţa dinspre Coreea de Nord. Satul meu n- a avut niciodată un nume. De fapt a avut: toată lumea îi spune „ 875” . Numărul acesta a fost numărul regimentului de armată poziţionat acolo. La sfârşitul anilor 60, China s- a temut de o revenire a naţionaliştilor. Părinţii mei lucrau la cele mai mari studiouri de film din oraşul Changchun/ Ceangciun, capitala provinciei. Tata era maestru de lumini, iar mama avea un post în administraţie. Ca măsuri de securitate, tot ce era considerat „ patrimoniu naţional” – banc de montaj, lumini, bobine de film … - trebuiau să fie salvate şi adăpostite. De pe o zi pe alta, oameni şi materiale s- au mutat „ sus” , în inima muntelui. Acolo m- am născut eu, în casa părinţilor mei, într- o zi de martie 1978.

Când mă gândesc acum la copilărie, văd un băieţel care aleargă prin pădure, cu arcul cu săgeţi. Un elev de gimnaziu care scrie sârguincios pe curat hieroglife, sub privirea severă a tatălui. Un tânăr înrobit de frumuseţea unei colege de clasă şi care nu va îndrăzni decât după câţiva ani să- i dezvăluie că o iubeşte … Aveam un amestec de timiditate şi romantism. Ca să evit să înfrunt priviri, mă refugiam în cărţi, frunzăream istoria dinastiilor noastre, romane de Balzac sau Victor Hugo.

La optsprezece ani am hotărât să- mi schimb viaţa. Sfătuit de prieteni, m- am dus la Pekin să urmez cursurile Academiei de Arte dramatice. În acel an, din patruzeci de mii de candidaţi, numai şaisprezece au fost reţinuţi odată cu mine, printre care Zhang Ziyi ori Zhao Wei, azi celebri în întreaga lume.

„ Destinul tău depinde de caracterul pe care îl ai” se spune în mod curent în China. Eram convins în sufletul meu că trebuie să- mi asum riscuri şi să provoc norocul cu orice ocazie cât de neînsemnată. Aşa a fost şi în ziua în care, jucam baschet cu nişte colegi la academie când am văzut venind nişte bărbaţi. Mi- am dat seama într- o clipită că trebuie să- i impresionez cu ceva. Că veniseră acolo ca să descopere „ perla rară” printre actorii ucenici. Am început să driblez nebuneşte, să marchez la coş câteva lovituri bine ţintite, să fac pe eroul. S- au scurs cinci minute. Se uitau la mine, după care, arătând cu degetul înspre mine, mi- au făcut semn să merg spre ei. Cu ei am semnat primul meu film „ Poştaşul din munţi” , care s- a bucurat de un enorm succes în Japonia. Şi am obţinut primul meu onorariu: 8. 000 de yuani ( 800 euro) , suficient ca să- mi rezolv cheltuielile universitare şi … să- mi fac cadou primul meu telefon mobil! Trebuie avut grijă cu notorietatea. Vine aşa, pe neaşteptate, şi poate zdrobi tot în trecere. Te ameţeşte repede, te face să te pierzi şi numai familia te mai poate ajuta să redresezi direcţia. Familia mea a avut totdeauna un rol esenţial în viaţa mea. Le port părinţilor mei o profundă dragoste. Sunt gura mea de oxigen, refugiul atunci când presiunea devine prea mare. Am şi norocul să am lângă mine umărul unei tinere, o franţuzoaică, în faţa căreia nu pot juca teatru.

La douăzeci şi nouă de ani am jucat deja în douăzeci şi două de filme pentru marele ecran şi şaptesprezece filme de televiziune. Poştaş, prinţ, homosexual, gangster, îndrăgostit fericit sau nefericit… am încercat să lărgesc paleta personajelor mele, am acceptat să- mi asum riscuri. Criticile nu mă doboară, dimpotrivă, mă stimulează şi- mi furnizează o formidabilă energie. În acest mediu am sfârşit prin a- mi pune la punct un sistem de apărare bazat pe fraternitatea distantă. Când fac un turnaj de film ştiu că voi fi menajat, că voi fi tratat împărăteşte. Trebuie găsit în raporturile cu alţii tonul corect. Să fii prietenos, să respecţi pe oricine şi să ai grijă să păstrezi o anume distanţă. Mai ales, să arăţi că stăpâneşti situaţia şi că nimeni n- are dreptul să te manipuleze. Cinematografia este o maşinărie foarte complicată … Dacă te faci actor, îţi poţi schimba destinul. Poţi să fii un erou al timpurilor moderne. Pentru mine asta înseamnă un cadou al vieţii.

Text: Diane Michaud 

20 août 2010

Portraits Chinois (3/8)

Liu Ye, un acteur authentique

Photo: Anais Martane

Je vais vous révéler un secret : je suis né dans un endroit magnifique, mais qui n’existe pas officiellement. Un petit morceau de paradis, accroché à la montagne, dans la province de Jilin, à la frontière avec la Corée du Nord. Mon village n’a jamais porté de nom. Ou plutôt si : tout le monde l’appelait « 875 ». Ce nombre était le numéro du régiment de l’armée postée à cet endroit. À la fin des années 1960, la Chine a eu peur d’un retour des nationalistes. Mes parents travaillaient pour les plus grands studios de cinéma de la ville de Changchun, la capitale de la Province. Mon père était chef éclairagiste, ma mère occupait un poste administratif. Par mesure de sécurité, ce qui était considéré comme « patrimoine national » – banc de montage, lumières, bobines… – devait être sauvé et mis à l’abri. Du jour au lendemain, hommes et matériels ont déménagé « là-haut », au cœur de la montagne. C’est là que je suis né, dans la maison de mes parents, un jour de mars 1978.

Lorsque je repense à mon enfance, je vois un petit garçon qui court dans la forêt, avec son arc en bandoulière. Un collégien qui recopie scrupuleusement ses caractères, sous le regard sévère de son papa. Un jeune garçon subjugué par la beauté d’une fille de sa classe et qui n’osera pas lui déclarer sa flamme avant plusieurs années… Il y avait, chez moi, un mélange de timidité et de romantisme contenus. Pour éviter d’affronter les regards, je me réfugiais souvent dans les livres, je feuilletais l’histoire de nos dynasties, les romans de Balzac ou de Victor Hugo.

À dix-huit ans, j’ai décidé de changer de vie. Sur les conseils d’un ami, je suis parti suivre des études à l’Académie des Arts dramatiques de Pékin. Cette année-là, sur quarante mille candidats, seize seulement ont été retenus en même temps que moi, dont Zhang Ziyi ou Zhaowei aujourd’hui célèbres dans le monde entier.

« Ton destin dépend de ton caractère » dit-on couramment en Chine. J’avais ce sentiment intime qu’il fallait prendre des risques, provoquer la chance à la moindre occasion. Comme le jour où, alors que je jouais au basket avec mes copains de l’Académie, j’ai vu débarquer deux hommes à l’entrée. En deux secondes, j’ai compris qu’il me fallait les épater. Qu’ils étaient venus dénicher « la perle rare » au milieu d’apprentis comédiens. Je me suis mis à dribbler comme un fou, à faire quelques paniers bien lancés, à jouer les héros. Cinq minutes ont passé. Ils m’ont regardé, puis pointant l’index dans ma direction, m’ont fait signe d’avancer. Avec eux, j’ai signé mon premier film, Postmen in the Mountain, qui fut un énorme succès au Japon. Mon premier cachet aussi : 8 000 yuans (800 euros), suffisamment pour régler mes frais d’université et… m’offrir mon premier téléphone portable !

Il faut être vigilant avec la notoriété. Elle débarque comme ça, à l’improviste, et peut tout broyer sur son passage. On est très vite grisé, on se perd un peu, et c’est grâce à la famille qu’on redresse la barre. La mienne a toujours été essentielle à ma vie. J’éprouve pour mes parents un amour profond. Ils sont ma bouée de sauvetage, un refuge lorsque la pression devient trop forte. Pour m’épauler, j’ai aussi la chance d’avoir à mes côtés, une jeune femme, une Française, avec laquelle je ne peux pas jouer la comédie.

À vingt-neuf ans, j’ai tourné dans vingt-deux films et dix-sept téléfilms. Postier, prince, homosexuel, gangster, amoureux transi ou désespéré… j’ai tenté d’élargir la palette de mes personnages, accepté de prendre des risques. Les critiques ne m’abattent pas, au contraire elles me stimulent et me procurent une formidable énergie. Dans ce milieu, j’ai fini par mettre au point un système de défense basé sur une fraternité distante. Lorsque j’arrive sur un tournage, je sais qu’on va me ménager, s’occuper de moi comme un roi. Il faut trouver le ton juste dans les rapports avec les autres. Être amical, respecter tout un chacun et veiller à garder une certaine distance. Montrer surtout, qu’on maîtrise les choses, et que personne n’a le droit de vous manipuler. Le cinéma est une machine très compliquée…

En devenant acteur, on peut changer son destin. Devenir un héros des temps modernes. Pour moi, c’est un cadeau de la vie.

Texte: Diane Michaud

Partager et découvrir :

• 
 
• 
 
• 
 
• 

20 août 2010 Publié Actualité | Lien permanent | Alerter

Portrete chinezeşti 2/8

Portrete chinezeşti ( 2/8) / Preluare de pe blogul Un oeil sur la Chine/  Gilles Sabrié

18 august 2010

Wang Jisheng/ Uang Ţişăng, o pensie dulce- amară

Foto : Anaïs Martane

Locuim la Pekin de cinci generaţii! Bunicul a fost bucătar la ambasadele americană şi britanică. Învăţase singur engleza fiindcă îi plăcea foarte mult bucătăria occidentală. În timpul războiului sino- japonez a mers cu trupele în Yunnan. Era un om puţin vorbăreţ. Iar când se aventura să ne povestească din amintirile lui, „ nainai” ,bunica, încrunta din sprâncene: interzis să vorbeşti despre întâmplări de război ori povestiri legate de Eliberare. „ Nu se vorbeşte despre aşa ceva! ” spunea ea pe un ton categoric. Era nesuferită, iar bunicul nu- i ieşea din cuvânt!

Când a izbucnit Revoluţia culturală, eu terminasem deja liceul de doi ani. Pekin- ul era în fierbere. Ne duceam toţi la şcoală, dar nu se mai ţineau cursuri. Stăteam toată ziua pe coridoarele şcolii cu colegii. Cele mai plăcute amintiri de atunci? Cursurile de xingyi, categorie de box chinezesc, ţinute de un mare maestru manciurian pe care l- am întâlnit din întâmplare, la cincisprezece ani, într- unul dintre parcurile oraşului. Bărbatul acesta, dotat cu o putere de caracter ieşită din comun, m- a iniţiat şi în medicina tradiţională chineză şi masaj, pe care, în continuare, le- am practicat întreaga mea viaţă.

În 21 ianuarie 1966, armata a lipit pe pereţii şcolii afişe, cu lista elevilor desemnaţi pentru a pleca la ţară. Părinţii mei erau angajaţi la Hotelul Prieteniei din Pekin. Aş fi vrut să fug departe de acolo. Să scap de gărzile roşii. Dar n- am avut de ales … Aşa că, iată- mă, dis- de- dimineaţă într- un tren, împreună cu fratele meu de optsprezece ani şi vărul meu de aceeaşi vârstă cu mine. Îmi amintesc că am zărit, pierdută în mulţime, faţa graţioasă a unei fete ce a devenit mai apoi soţia mea. Eram încadraţi într- un convoi. Spre Yan’an/ Ien an, în Shenxi / Şănsi, într- un oraş pe malul râului Yanhe/ Ienhă, care fusese cartierul general al partidului comunist şi centrul de comandă în războiul de rezistenţă împotriva Japoniei. Regiunea cea mai potrivită, fără îndoială, pentru a pune la încercare pe tinerii ţărani care ne trezisem a fi aşa dintr- odată.  Mi- a rămas în minte munca la câmp, copleşitor de obositoare, de la 5 dimineaţa la 9 seara, pentru modica sumă de 500 de yuani pe an ( 50 de euro) ! Condiţiile de viaţă erau inumane: n- aveam ce mânca, nu aveam electricitate şi niciun fel de libertate. Când Mao a creat mişcarea, se spune că ar fi scotocit în rezervele de hrană ale muncitorilor din Yan’an/ Yen an. Ce rezistenţi erau acei bărbaţi ieşiţi din comun! Eu am rezistat un an şi jumătate acelui regim drastic. Ar părea o perioadă scurtă, dar o aşa experienţă rămâne gravată în minte pentru tot restul vieţii… Gura mea de aer salvatoare? Un cufăr întreg plin cu cărţi, pe care- l luasem cu mine în tren la plecare. Erau, de- a valma: „ Visul în Pavilionul Roşu” , „ Povestea celor trei regate” , culegeri de poeme din dinastia Tang şi chiar câteva cărţi de Balzac traduse în chineză. Ştiu toate personajele din „ Moş Goriot” şi am parcurs cu interes „Iluzii pierdute” ! Pentru că eram „ un bun ţăran” regimul m- a trimis apoi să lucrez câţiva ani la oraş, în uzină, în sudul provinciei. Mai târziu, am fost angajat la China Petroleum din Langfang.

Noi nu am făcut studii superioare din motive bine întemeiate. Viitorul tineretului ţintea spre recucerirea economică a ţării. Dar cum să- ţi câştigi existenţa decent când părăsisem şcoala pentru a merge la câmp! În 1973, salariul meu lunar la danwei, locul de muncă, era de 49 de yuani. Din convingere personală, nu făceam parte din partid. Aveam puţine relaţii. În sfârşit,  eram „ condamnat” să duc, împreună cu soţia mea, viaţa oamenilor mărunţi, a celor fără grade, ne- titraţi. Când mă gândesc la toate acestea, îmi spun că noi am fost un instrument al puterii. Am avut toate inconvenientele reformei, fără nici un avantaj. Situaţia asta mă întristează. Timp de treizeci de ani, noi am muncit ca să aurim din nou blazonul ţării. Şi cu ce am rămas? Cu nimic, absolut nimic! Declarat „ inapt” , am fost dat afară la cincizeci şi trei de ani, fără a mi se spune nimic şi fără un ban. 

 Am putut, datorită unor relaţii pe care mi le făcusem târziu şi cunoştinţelor mele de drept dobândite din cărţile citite, ca, în timp, să fiu trecut la pensie anticipat. Pensia mea? 1215 yuani pe lună. Mai puţin decât soţia mea, care primeşte 1400 de yuani! Exact cu cât să pot achita rata lunară de împrumut de 2200 de yuani timp de 20 de ani, ca să ne plătim apartamentul. Ca în multe familii din China, fiul nostru ne este un preţios ajutor… Nu ştiu ce ne- am face fără el … Datorită certificatului meu de maestru masor am o clientelă, mică, graţie căreia îmi mai rotunjesc veniturile şi o scot la capăt în fiecare lună…

Pensiile în China sunt chiar foarte mici. Nu avem asigurări sociale, avansuri de plăţi şi în medie ne plătim 80% din medicamente. Am fost nu demult într- o situaţie delicată: soţia mea a fost îngrijită pentru un cancer la sân şi a trebuit să găsesc 130.000 de yuani pentru a fi primită la spital! N-aveam ce altceva să fac decât să apelez la familie şi prieteni. Asigurarea fostului ei angajator a returnat doar o infimă parte din cheltuieli …

Sunt apoi acele o mie şi unul de mărunţişuri ce alimentează cotidianul fiecăruia dintre noi şi care ne sunt interzise, din lipsă de bani: să mergi la film – un bilet costă 60 de yuani- , să faci cumpărături, să vizitezi Oraşul interzis … puterea noastră de cumpărarea este redusă strict la nevoile cele mai simple. Seara, în liniştea camerei noastre, mă gândesc împreună cu soţia la viitor. Şi ne rugăm la cer să nu ne îmbolnăvim …

Text: Diane Michaud

18 août 2010

Portraits Chinois (2/8)

Wang Ji Sheng, une retraite douce-amère

Photo: Anais Martane

Nous sommes pékinois depuis cinq générations ! Mon grand-père était cuisinier aux ambassades américaines et britanniques. Il avait appris l’anglais tout seul parce qu’il aimait beaucoup la cuisine occidentale. Durant la guerre sino-japonaise, il avait suivi les troupes dans le Yunan. C’était un homme peu bavard. Et lorsqu’il s’aventurait à nous raconter ses souvenirs, « Nainai », grand-mère, fronçait les sourcils : interdiction d’évoquer les histoires de guerre ou les récits liés à la Libération. « On ne parle pas de ces choses-là !» disait-elle sur un ton sans appel. Elle n’était pas commode et mon grand-père lui obéissait au doigt et à l’œil !

J’avais fini le lycée depuis deux ans lorsque la Révolution culturelle a éclaté. Pékin était en ébullition. Tout le monde allait à l’école, mais il n’y avait plus de cours. Je traînais toute la journée dans les couloirs avec mes petits camarades. Mes meilleurs souvenirs ? Les cours de Xing Yi, sorte de boxe chinoise, dispensés par un grand maître mandchou que j’avais rencontré par hasard, à quinze ans, dans un parc de la ville. Cet homme, doté d’une force de caractère peu commune, m’a aussi initié à la médecine traditionnelle chinoise et aux massages que j’ai, par la suite, pratiqués toute ma vie.

Le 21 janvier 1966, l’armée a placardé des affiches sur les murs de l’école, avec la liste des élèves réquisitionnés pour partir à la campagne. Mes parents étaient employés à l’hôtel de l’Amitié de Pékin. J’aurais voulu m’enfuir, loin. Échapper aux gardes rouges. Mais je n’avais pas le choix… Je me suis donc retrouvé au petit matin, dans un train, avec mon frère de dix-huit ans et mon cousin du même âge. Je me rappelle avoir aperçu, perdu dans la foule, le visage gracieux de la jeune fille qui deviendrait ma femme. Nous étions encadrés en convoi. Direction Yan’An, dans le Shaanxi, une ville située sur la rivière Yan’he, qui fut le quartier général du parti communiste chinois et le centre de commandement de la guerre de résistance contre le Japon. Sans doute la région la plus éprouvante pour les jeunes paysans que nous étions brusquement devenus. J’ai le souvenir d’un travail harassant dans les champs, de 5 heures du matin à 9 heures du soir pour la modique somme de 500 yuans par an (50 euros) ! Les conditions de vie étaient inhumaines : nous n’avions rien à manger, pas d’électricité et aucune liberté. Quand Mao a cherché à créer son mouvement, c’est dans le vivier des travailleurs de Yan’An, dit-on, qu’il a commencé à puiser. C’est dire la résistance de ces hommes hors du commun ! J’ai tenu un an et demi à ce régime sévère. Cela paraît court, mais une expérience comme celle-là, reste gravée dans la mémoire, toute une vie… Ma botte secrète ? Une caisse entière de livres que j’avais emportés avec moi, dans le train. On y trouvait pêle-mêle, Le Pavillon rouge, Les trois Royaumes, des recueils de poèmes Tang et quelques livres de Balzac traduits en chinois. Je connais tous les personnages du Père Goriot et j’ai parcouru avec passion Les Illusions perdues ! Parce que j’étais un « bon paysan », le régime m’a ensuite envoyé travailler quelques années à la ville, à l’usine, dans le sud de la province. Plus tard, j’ai été engagé par la China Petroleum, à Lang Fang.

Nous n’avions pas fait d’études supérieures, et pour cause. L’avenir de la jeunesse était tendu vers la reconquête économique du pays. Mais comment gagner sa vie décemment lorsqu’on a quitté l’école pour les champs ! En 1973, mon salaire mensuel dans mondanwei, mon unité de travail, était de 49 yuans par mois. Par conviction personnelle, je n’appartenais pas au parti. J’avais peu de relations. Finalement, j’étais « condamné » à vivre, avec ma femme, la vie des petites gens, des sans-grades.

Quand j’y pense, je me dis que nous avons été l’instrument du pouvoir. Nous avons reçu tous les inconvénients de la réforme, sans les avantages. Cette situation me rend triste. Pendant trente ans, nous avons travaillé dur pour redorer le blason de notre pays. Et qu’est ce qu’il nous reste ? Rien, absolument rien ! Jugé « inapte », j’ai été licencié à cinquante-trois ans, sans un mot et sans un centime. J’ai pu, grâce à quelques relations tardives et à mes connaissances du droit acquises dans les livres, au fil des ans, être mis en retraite anticipée. Ma pension ? 1 215 yuans par mois. Moins que ma femme qui touche, quant à elle, 1 400 yuans ! Juste de quoi couvrir l’emprunt mensuel de 2 200 yuans sur vingt ans, pour rembourser notre appartement. Comme dans bon nombre de familles en Chine, mon fils est d’une aide précieuse… Je ne sais pas ce que nous ferions sans lui… Grâce à mon certificat de maître masseur, j’ai aussi une petite clientèle qui me permet d’arrondir mes fins de mois…

Les retraites sont vraiment peu élevées en Chine. Nous n’avons aucune sécurité sociale, aucune avance de frais et nous payons en moyenne 80 % de nos médicaments. Je me suis récemment trouvé dans une situation extrêmement délicate : ma femme a été soignée d’un cancer du sein, et j’ai dû trouver en urgence 130 000 yuans pour la faire admettre à l’hôpital ! Je n’avais d’autre solution que de me tourner vers ma famille et mes amis. L’assurance de son ancien employeur n’a remboursé qu’une infime partie…

Il y a aussi ces mille et une choses qui alimentent le quotidien de chacun d’entre nous et qui nous sont interdites, faute de moyens : aller au cinéma – une place coûte 60 yuans – faire des courses, visiter la Cité interdite… notre pouvoir d’achat est strictement réduit aux besoins les plus simples. Le soir, dans le silence de notre chambre nous évoquons l’avenir avec ma femme. Et nous prions le ciel de ne pas tomber malades…

Texte: Diane Michaud

Partager et découvrir :

• 
 
• 
 
• 
 
• 

18 août 2010 Publié Actualité | Lien permanent | Alerter

Portrete chinezeşti 1/8

Traducere din limba franceză de Maria Bălaşa

Portrete chinezeşti ( 1/8) / Preluare de pe blogul Un oeil sur la Chine/ Gilles Sabrié

16 august 2010

Profit de acest sfârşit de vară şi pun la dispoziţie blogul meu pentru lucrările a două femei talentate, fotografa Anaïs Martane şi ziarista Diane Droin- Michaud. În vara anului 2007 au străbătut China pentru a întâlni chinezi, care ne vorbesc despre viaţa, ambiţiile, greutăţile lor… Blesteme de neam ori destine de excepţie, mizerie sau opulenţă, banalitatea cotidianului ori frământări ale Istoriei, dar totdeauna acel incredibil optimism, ce constituie un adevărat cel mai mic numitor comun al poporului chinez.

Vă propun până la începutul lui septembrie 8 portrete, selectate dintre cele 38 câte numără cartea „ Portrete chinezeşti”

Zhao Wei/ Djao Vei, agent imobiliar aflat sub tensiune

Să- ţi pui întrebări, să faci introspecţie, să ai stări sufleteşti înseamnă un lux pe care eu nu mi- l pot oferi. Chiar n- am timp pentru aşa ceva. Lucrez douăsprezece ore pe zi într- o agenţie imobiliară la Pekin, şase zile din şapte. Înainte de a sta să visez am nevoie să mănânc. Dar e sigur că dacă mi s- ar întâmpla să- mi pun întrebări, procesul- verbal de constatare n- ar fi strălucit: exercit o meserie care mă plictiseşte, de o monotonie apăsătoare, nu am o prietenă, am destul de puţini amici, dar oare am de ales? Trezit la 7.30, înghit micul dejun şi alerg la şedinţa de la ora 8.30. Dimineaţa este după aceea consacrată vizitei de apartamente împreună cu clienţii. Între vizite, trebuie să rezolv hârţogăria administrativă, tot mai multă, îngrămădită pe biroul meu. Zilnic trebuie rezolvate atât de multe lucruri! O oră de pauză pentru prânz şi ritualul se reia după- amiaza, până la 8.30, totul întretăiat de zeci de telefoane. Dacă reuşesc să vând un apartament pe lună e deja foarte bine. La 2- 3 milioane de yuani, eu câştig 0,1% din vânzare. Salariul meu fix e la nivelul a 1200 de yuani ( 120 euro) pe lună, dar în general ajung la în jur de 4500 de yuani. Nu vând decât apartamente vechi, la mâna a doua. Fără siheyuan, faimoasele case tradiţionale numite şi „ curţi pătrate”  după care sunt înnebuniţi expatriaţii şi chinezii bogaţi. Pe acestea cel mai adesea, e greu să le găseşti, iar titlurile lor de proprietate sunt foarte incerte. Mă străduiesc să găsesc mai degrabă locuri încântătoare, cu un potenţial puternic şi, mai ales, bine amplasate. Piaţa e enormă şi e de lucru pentru toată lumea. Trebuie să ştii să pândeşti şi să ai spirit de prădător…

Primul meu gând, dimineaţa, este să- mi ating obiectivele. În cinci ani, mi- ar plăcea să- mi pot cumpăra maşină şi sper să ajung să am un salariu de 25.000 de yuani pe lună. Peste zece ani, la treizeci şi cinci de ani, dacă toate merg bine, mă voi căsători şi voi avea un copil. Poate atunci, în acel moment, voi putea să mă gândesc şi la altceva, la cinematografie ori, de ce nu, să- mi construiesc o afacere pe cont propriu. Şi, în sfârşit, să mă gândesc la sensul vieţii! Pentru moment, nu e în program. Trăiesc singur şi trebuie să- mi ajut părinţii, care stau tot în satul nostru din Henan. Tata este funcţionar la stat. E administrator de case de oaspeţi. Iar mama e profesoară de matematică la un liceu. Sunt conştient că am o enormă responsabilitate faţă de ei. Copil unic fiind, cunosc preţul devotamentului lor şi am fost totdeauna în relaţii foarte bune. Acum este rândul meu să mă ocup de ei. Banii mei sunt şi ai lor. Provenit dintr- o familie tradiţională, am datoria să fiu un bun fiu. E pentru mine o chestiune de onoare.

În munca mea, suport o presiune de nedescris. Sufăr în tăcere aşteptând zile mai bune. Sunt momente în care mă simt total dezorientat.  E cam ca la fotbal: sunt multe lucruri pe care nu le poţi controla. Şi  foarte multe frustrări, lucruri neaşteptate … Când tensiunea e foarte puternică, mă întorc acasă, fac un duş, îmi schimb hainele şi o şterg într- un bar să beau o bere. Încerc să fac exerciţii fizice de musculatură, o dată pe săptămână, un mod de a elimina toxinele. Ies puţin, din lipsă de timp. Iar dragostea încă nu şi- a găsit un loc în viaţa mea. Dar cine ar vrea să se mărite cu o fantomă?

Diane Michaud a colaborat la „ Le Journal du Dimanche” / Ziarul de duminică, „ Le Figaro” , „ Le Parisien” / Parizianul şi revista „ Elle” / Ea. Jurnalistă independentă, a trăit timp de 10 ani la Hong Kong, iar acum s- a stabilit la New- Delhi.

Anaïs Martane este fotografă, stabilită la Pekin din 2001. După ce a lucrat pentru „ Traffic d’Images” / Trafic de imagini a făcut portrete în principal pentru „ Time Magazine”/ Revista magazin Timp şi are colaborări în mass- media franceză la „ Libération” / Eliberarea , „ Le Monde” / Lumea, „ Elle” / Ea şi Telerama. A avut expoziţii cu ocazia evenimentului Luna septembrie a fotografiei la Nisa, „ China, te clinteşti din nemişcare?” la Casa Chinei „ Poveste evreiască la Shanghai … ” la galeriile Pekin Fine Arts şi IFA Shanghai.

Anaïs lucrează de ani de zile la coproducţia unor filme chinezeşti precum „ O tinereţe chineză” şi „ Noapte de beţie de primăvară” .

16 août 2010

Portraits Chinois (1/8)

Je profite de cette fin d’été pour ouvrir ce blog au travail de deux femmes de talents, la photographe Anais Martane et la journaliste Diane Droin-Michaud. Pendant l’année 2007, elles ont parcouru la Chine à la rencontre de chinois. Ils nous parlent de leur vie, de leurs ambitions, de leurs difficultés…  Malédictions natales ou destins exceptionnels, misère ou opulence, banalité du quotidien ou tourments de l’Histoire, mais toujours cette incroyable optimisme, un plus petit dénominateur commun du peuple chinois.

Je vous propose jusque début septembre 8 portraits, sélectionnés parmi les 38 que compte le livre « Portraits Chinois » (Editions Snoeck Ducaju Et Zoon)

Zhao Wei, agent immobilier sous pression

Se poser des questions, faire de l’introspection, avoir des états d’âme, c’est un luxe que je ne peux pas m’offrir. Je n’ai vraiment pas le temps. Je travaille douze heures par jour dans une agence immobilière de Pékin, six jours sur sept. Avant de rêver, j’ai besoin de manger. Mais c’est sûr que s’il m’arrivait de m’interroger, le constat ne serait pas brillant : j’exerce un métier qui m’ennuie, d’une monotonie pesante, je n’ai pas de petite amie, assez peu d’amis, mais ai-je vraiment le choix ? Levé à 7 h 30, j’avale un petit-déjeuner et je cours à ma réunion de 8 h 30. La matinée est ensuite consacrée à la visite d’appartements avec mes clients. Entre les visites, je dois traiter la paperasse administrative qui s’amoncelle de plus en plus sur mon bureau. Il y a tellement de choses à régler chaque jour. Une heure de pause déjeuner et je déroule le même rituel l’après-midi, jusqu’à 20 h 30, le tout entrecoupé de dizaines de coups de téléphone. Si j’arrive à vendre un appartement par mois, c’est déjà très bien. Sur 2 à 3 millions de yuans, je touche environ 0,1 % de la vente. Mon salaire fixe est de l’ordre de 1 200 yuans (120 euros) par mois, mais je tourne plus généralement autour de 4 500 yuans. Je ne vends que des appartements anciens, de seconde main. Pas des si he yuan, les fameuses maisons traditionnelles appelées les « cours carrées » dont raffolent les expatriés et les Chinois fortunés. Le plus souvent, elles sont trop difficiles à dénicher et leurs titres de propriété sont très incertains. Je m’attache plutôt à trouver des endroits charmants, au fort potentiel et, surtout, bien situés. Le marché est énorme et il y a du travail pour tout le monde. Il faut savoir rester aux aguets et avoir l’esprit prédateur…

Ma première pensée, le matin, c’est d’atteindre mes objectifs. Dans cinq ans, j’aimerais pouvoir acheter une voiture et j’espère décrocher un salaire de 25 000 yuans par mois. Dans dix ans, à trente-cinq ans, si tout va bien, je me marierai et j’aurai un enfant. Alors, peut-être, à ce moment-là, pourrai-je m’intéresser à autre chose, au cinéma ou, pourquoi pas, monter une petite affaire à mon compte. Et penser enfin au sens de la vie !Pour l’heure, ce n’est pas au programme. Je vis seul et je dois aider mes parents, toujours installés dans notre village du Henan. Mon père est fonctionnaire au gouvernement. Il est chargé de gérer des maisons d’hôtes. Quant à ma mère, elle est professeur de maths dans un lycée. J’ai conscience d’avoir une énorme responsabilité vis-à-vis d’eux. Enfant unique, je connais le prix de leur dévouement et nous avons toujours entretenu de belles relations. Aujourd’hui, c’est à mon tour de m’occuper d’eux. Mon argent, c’est aussi le leur. Issu d’une famille traditionnelle, j’ai le devoir d’être un bon fils. J’en fais une question d’honneur.

Dans mon boulot, je subis une pression inouïe. Je ronge mon frein, parfois, en attendant des jours meilleurs. Il y a des moments où je me sens totalement désemparé. C’est un peu comme au foot : il y a beaucoup de choses que l’on ne peut pas contrôler. Une somme de frustrations, de surprises, aussi… Quand la pression est trop forte, je rentre chez moi, je prends une douche, je me change et je file dans un bar pour boire une bière. J’essaye de faire de la musculation, une fois par semaine, une manière d’éliminer les toxines. Je sors peu, faute de temps. Et l’amour, dans ma vie, n’a pas encore trouvé sa place. Mais qui voudrait épouser un fantôme?

Diane Michaud a collaboré avec le Journal du Dimanche, le Figaro, le Parisien et le magazine ELLE. Journaliste indépendante elle a vécu à Hong Kong pendant 10 ans avec sa famille, et est maintenant installée à New-Delhi.

Anaïs Martane est photographe établie à Pékin depuis 2001. Après avoir travaillé avec l’agence “Traffic d’Images”, elle fait des portraits principalement pour Time Magazine et collabore avec quelques médias français comme Libération, Le Monde, ELLE et Télérama. Ses expositions ont eu lieu à l’occasion du Septembre de la Photo à Nice “Chine, tu bouges?”, à la Maison de la Chine “A Shanghai, une histoire juive…”, dans les galeries Pékin Fine Arts et IFA Shanghai.
Anaïs travaille depuis des années à la coproduction de certains films chinois comme “Une Jeunesse Chinoise” et “Nuit d’Ivresse Printanière”

Partager et découvrir :

• 
 
• 
 
• 
 
• 

16 août 2010 Publié Actualité | Lien permanent | Alerter