Portrete chinezeşti ( 4/8) / Preluare de pe blogul Un oeil sur la Chine/ Gilles Sabrié
23 august 2010
Părintele Tian De/ Thien Dă, a fost odată o credinţă
Foto : Anaïs Martane
Să trăieşti pe Pământ e în oarecare măsură ca şi cum ai trăi la hotel. Când voi ajunge în Rai – dacă Domnul mă va găsi vrednic- acolo voi avea impresia că m- am întors acasă. Lucru, consum, vacanţă, politică … toate aceste subiecte ale societăţii, foarte omeneşti, nu mă privesc. De la naştere, în 1916, dar mai ales după ce m- am botezat, la vârsta de trei luni, eu trăiesc într- o altă societate, aceea a Domnului. Lui i- am închinat întreaga viaţă.
De mai bine de douăzeci de ani locuiesc la prezbiteriul catedralei Shishi/ Şîşî din Canton, capitala părţii de sud şi oraşul meu natal. Este un loc de care sunt foarte legat. Aici am fost hirotonisit preot, în 1941. La douăzeci şi cinci de ani. A fost momentul cel mai frumos, cel mai sfânt din întreaga mea existenţă. Dar şi cadoul cel mai pretenţios al Domnului. Era în plină ocupaţie japoneză. Botezam, mă rugam şi dădeam ultima împărtăşanie unui număr mare de compatrioţi, fără teamă. Perioada aceasta, dominată de brutalitatea şi cruzimea ocupaţiei, a fost, în mod paradoxal, pentru mine, o perioadă de bucurie şi pace interioară.
Azi, la vârsta mea înaintată, am nevoie de multă energie pentru a transmite cuvântul lui Cristos. Trezit în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate, mă duc la capelă să mă rog, apoi, pe la şase şi jumătate, mănânc un mic- dejun consistent. În cursul zilei trec prin faţa mea catecumeni din toate provinciile. Îi ascult şi încerc să răspund la întrebările lor luminat de Evanghelie. Unii dintre ei, curioşi să mă cunoască puţin mai bine, mă întreabă şi despre cei treizeci de ani de laogai, acele tabere de „ muncă şi reformă” , din provincia Heilongjiang/ Heilungţiang, în nord- estul ţării. „ Depărtarea, privaţiunile, frigul; cum aţi putut suporta toate astea? ” mă întreabă impresionaţi. Şi atunci încerc să- i fac să înţeleagă că sacrificiul este sensul întregii mele vieţi … Şi le povestesc ce s- a întâmplat în acea seară de noiembrie 1953 când poliţia m- a îmbarcat pentru o călătorie lungă. Curajul de a organiza un pelerinaj catolic la catedrala Sheshan/ Şăşan, lângă Shanghai, asta mi s- a reproşat. Când credincioşii au văzut, câteva zile înainte, dezvăluite în ziare „ crimele” mele, au venit degrabă la catedrala Shishi, unde îmi aveam atunci rezidenţa să mă implore să plec şi să evit iadul închisorii. Am refuzat. Am împărţit cu ei o ultimă cină şi le- am spus: „ Dacă mă voi reîntoarce viu la Shishi, ne revedem. Dacă nu, ne întâlnim în Rai. ”
Să fi fost pe la ora zece. M- am dus să- l văd pe episcopul nostru, Deng Yiming, şi pe fraţii preoţi ca să le spun la revedere. După care, mi- am pregătit liniştit lucrurile, conştient că viaţa mea va intra pe un nou drum. Întins pe pat, m- am gândit la angajamentul meu apostolic şi la cei şapte ani de seminar. Resemnat, am acceptat soarta ce mă aştepta. Trei lovituri scurte în uşă. Afară era întuneric şi un aer răcoros. Nu mi- a fost teamă. Ba mai mult, eram fericit că- mi onorez promisiunea făcută lui Cristos.
„ Să trăiesc întru El şi să mor întru El. ” a fost dorinţa formulată când am devenit preot. N- aş fi îndurat să trădez voinţa Lui …
Am fost trimis mai întâi la închisoare, apoi într- o fabrică de cărămidă, lângă Canton. Unul dintre gardieni mi- a zis într- o zi: „ Eşti foarte încăpăţânat. Mănânci mâncarea comuniştilor, dar vrei să- i mulţumeşti tot lui Dumnezeu. Nu crezi că munca îţi poate aduce totul? ” Eram fericit că mi- a pus această întrebare. Aveam în sfârşit ocazia să- l învăţ ceva. Am fost direct: „ Munca nu poate decât să schimbe lucrurile. Ea nu poate să le creeze. Dacă ţăranii nu ar avea nici grâne, nici pământ, nici soare, nici aer, nici apă, ce ar putea ei produce? ” . A plecat furios şi fără glas. A doua zi eram condamnat pe viaţă şi exilat la graniţa rusă.
Când mă gândesc la toate astea, mă întreb adesea de unde am avut curajul să îndur toate aceste încercări. Iar când se evocă adunările publice al căror personaj principal devenisem, mi se înmoaie genunchii. Şi- mi vin în minte cuvintele Evangheliei: „ Toţi vă vor urî din cauza mea … Dar nici un fir de păr al vostru nu se va clinti. Rămâneţi în picioare şi veţi fi salvaţi. ” .
Text: Diane Michaud
23 août 2010
Père Tian De, il était une Foi
Photo: Anais Martane
Vivre sur la Terre, c’est un peu comme vivre à l’hôtel. Quand j’irai au paradis – enfin, si le Seigneur m’en juge digne –, là j’aurais vraiment l’impression de rentrer à la maison. Travail, consommation, vacances, politique… tous ces sujets de société, très humains, ne me concernent pas beaucoup. Depuis ma naissance, en 1916, mais surtout depuis mon baptême, à l’âge de trois mois, je vis dans une autre société, celle du Seigneur. Je Lui ai sacrifié toute ma vie.
Depuis plus de vingt ans, j’habite au presbytère de la cathédrale Shishi de Canton, la capitale du Sud et ma ville natale. C’est un lieu auquel je suis très attaché. C’est là que j’ai été ordonné prêtre, en 1941. J’avais vingt-cinq ans. Ce fut le moment le plus beau, le plus sacré de toute mon existence. Le cadeau le plus exigeant du Seigneur, aussi. Nous étions en pleine occupation japonaise. Je baptisais, priais et donnais l’extrême-onction à de nombreux compatriotes, sans être inquiété. Cette période, dominée par la brutalité et la cruauté de l’occupation, fut pour moi, et c’est paradoxal, une période de paix et de joie intérieure.
Aujourd’hui, à mon grand âge, j’ai besoin de beaucoup d’énergie pour transmettre la parole du Christ. Levé tous les matins à cinq heures et demie, je vais prier à la chapelle puis, vers six heures et demie, je prends un solide petit-déjeuner. Pendant la journée, je vois défiler les catéchumènes de toutes les provinces. Je les écoute et, à la lumière des Évangiles, je tente de répondre à leurs questions essentielles. Certains, curieux de me connaître un peu mieux, m’interrogent aussi sur mes trente années de laogai, ces camps de « travail et réforme », dans la province du Heilongjiang, au nord-est du pays. « L’éloignement, les privations, le froid ; comment avez-vous pu supporter cela ? » me demandent-ils avec émotion. Je tâche alors de leur faire comprendre que le sacrifice est le sens de toute ma vie… Et je leur raconte ce qui s’est passé, ce fameux soir de novembre 1953 où la police m’a embarqué pour un long voyage. Avoir eu l’audace d’organiser un pèlerinage catholique à la cathédrale de Sheshan, près de Shanghai, chose qui n’avait jamais été faite auparavant, voilà ce qu’on me reprochait. Lorsque les fidèles ont vu mes « crimes » révélés dans les journaux, quelques jours plus tôt, ils se sont précipités à la cathédrale Shishi, où je résidais alors, pour me supplier de quitter les lieux et m’éviter l’enfer de la prison. J’ai refusé. Nous avons partagé un dernier dîner et je leur ai dit : « Si je peux revenir un jour vivant à Shishi, alors nous nous retrouverons. Sinon, n’ayez pas peur, nous avons rendez-vous au paradis. »
Il devait être dix heures du soir. Je suis allé voir mon évêque, Deng Yiming, et mes frères prêtres pour leur dire au revoir. Puis, j’ai préparé mes affaires, en silence, conscient que ma vie allait prendre un nouveau chemin. Allongé sur mon lit, j’ai repensé à mon engagement apostolique, depuis quinze ans, et à mes sept années de séminaire. Résigné, j’ai accepté le sort qui m’attendait. Trois petits coups secs frappés à ma porte. Dehors, il faisait noir et l’air était frais. Je n’avais pas peur. Mieux, je me sentais heureux d’honorer ma promesse faite au Christ.
« Vivre pour Lui et mourir pour Lui » était le vœu que j’avais formulé en devenant prêtre. Jamais je n’aurais supporté de trahir Sa volonté…
J’ai d’abord été envoyé en prison, puis dans une usine de fabrication de briques, près de Canton. Un de mes geôliers m’a dit un jour : « Tu es vraiment buté, toi. Tu manges la nourriture des communistes et tu veux toujours remercier Dieu. Tu ne crois pas que le travail peut tout t’apporter ? » J’étais très heureux qu’il me pose la question. J’avais enfin l’occasion de lui apprendre quelque chose. J’ai été très direct : « Le travail ne peut changer que les choses. Il ne peut pas les créer. Si les fermiers n’avaient ni graines, ni terre, ni soleil, ni air, ni eau, que pourraient-ils produire ? » Il est reparti furieux et sans voix. Le lendemain, j’étais condamné à la prison à vie et exilé à la frontière russe.
Lorsque j’y pense, je me demande souvent d’où m’est venu le courage de supporter toutes ces épreuves. À l’évocation des réunions publiques dont j’étais devenu l’acteur principal, mes jambes se mettent à trembler. Les paroles de l’Évangile me reviennent alors en mémoire : « Tout le monde vous haïra à cause de moi… Mais pas un seul de vos cheveux ne sera perdu. Restez debout et vous serez sauvés. »
Texte: Diane Michaud
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.