Portrete chinezeşti ( 2/8) / Preluare de pe blogul Un oeil sur la Chine/ Gilles Sabrié
18 august 2010
Wang Jisheng/ Uang Ţişăng, o pensie dulce- amară
Foto : Anaïs Martane
Locuim la Pekin de cinci generaţii! Bunicul a fost bucătar la ambasadele americană şi britanică. Învăţase singur engleza fiindcă îi plăcea foarte mult bucătăria occidentală. În timpul războiului sino- japonez a mers cu trupele în Yunnan. Era un om puţin vorbăreţ. Iar când se aventura să ne povestească din amintirile lui, „ nainai” ,bunica, încrunta din sprâncene: interzis să vorbeşti despre întâmplări de război ori povestiri legate de Eliberare. „ Nu se vorbeşte despre aşa ceva! ” spunea ea pe un ton categoric. Era nesuferită, iar bunicul nu- i ieşea din cuvânt!
Când a izbucnit Revoluţia culturală, eu terminasem deja liceul de doi ani. Pekin- ul era în fierbere. Ne duceam toţi la şcoală, dar nu se mai ţineau cursuri. Stăteam toată ziua pe coridoarele şcolii cu colegii. Cele mai plăcute amintiri de atunci? Cursurile de xingyi, categorie de box chinezesc, ţinute de un mare maestru manciurian pe care l- am întâlnit din întâmplare, la cincisprezece ani, într- unul dintre parcurile oraşului. Bărbatul acesta, dotat cu o putere de caracter ieşită din comun, m- a iniţiat şi în medicina tradiţională chineză şi masaj, pe care, în continuare, le- am practicat întreaga mea viaţă.
În 21 ianuarie 1966, armata a lipit pe pereţii şcolii afişe, cu lista elevilor desemnaţi pentru a pleca la ţară. Părinţii mei erau angajaţi la Hotelul Prieteniei din Pekin. Aş fi vrut să fug departe de acolo. Să scap de gărzile roşii. Dar n- am avut de ales … Aşa că, iată- mă, dis- de- dimineaţă într- un tren, împreună cu fratele meu de optsprezece ani şi vărul meu de aceeaşi vârstă cu mine. Îmi amintesc că am zărit, pierdută în mulţime, faţa graţioasă a unei fete ce a devenit mai apoi soţia mea. Eram încadraţi într- un convoi. Spre Yan’an/ Ien an, în Shenxi / Şănsi, într- un oraş pe malul râului Yanhe/ Ienhă, care fusese cartierul general al partidului comunist şi centrul de comandă în războiul de rezistenţă împotriva Japoniei. Regiunea cea mai potrivită, fără îndoială, pentru a pune la încercare pe tinerii ţărani care ne trezisem a fi aşa dintr- odată. Mi- a rămas în minte munca la câmp, copleşitor de obositoare, de la 5 dimineaţa la 9 seara, pentru modica sumă de 500 de yuani pe an ( 50 de euro) ! Condiţiile de viaţă erau inumane: n- aveam ce mânca, nu aveam electricitate şi niciun fel de libertate. Când Mao a creat mişcarea, se spune că ar fi scotocit în rezervele de hrană ale muncitorilor din Yan’an/ Yen an. Ce rezistenţi erau acei bărbaţi ieşiţi din comun! Eu am rezistat un an şi jumătate acelui regim drastic. Ar părea o perioadă scurtă, dar o aşa experienţă rămâne gravată în minte pentru tot restul vieţii… Gura mea de aer salvatoare? Un cufăr întreg plin cu cărţi, pe care- l luasem cu mine în tren la plecare. Erau, de- a valma: „ Visul în Pavilionul Roşu” , „ Povestea celor trei regate” , culegeri de poeme din dinastia Tang şi chiar câteva cărţi de Balzac traduse în chineză. Ştiu toate personajele din „ Moş Goriot” şi am parcurs cu interes „Iluzii pierdute” ! Pentru că eram „ un bun ţăran” regimul m- a trimis apoi să lucrez câţiva ani la oraş, în uzină, în sudul provinciei. Mai târziu, am fost angajat la China Petroleum din Langfang.
Noi nu am făcut studii superioare din motive bine întemeiate. Viitorul tineretului ţintea spre recucerirea economică a ţării. Dar cum să- ţi câştigi existenţa decent când părăsisem şcoala pentru a merge la câmp! În 1973, salariul meu lunar la danwei, locul de muncă, era de 49 de yuani. Din convingere personală, nu făceam parte din partid. Aveam puţine relaţii. În sfârşit, eram „ condamnat” să duc, împreună cu soţia mea, viaţa oamenilor mărunţi, a celor fără grade, ne- titraţi. Când mă gândesc la toate acestea, îmi spun că noi am fost un instrument al puterii. Am avut toate inconvenientele reformei, fără nici un avantaj. Situaţia asta mă întristează. Timp de treizeci de ani, noi am muncit ca să aurim din nou blazonul ţării. Şi cu ce am rămas? Cu nimic, absolut nimic! Declarat „ inapt” , am fost dat afară la cincizeci şi trei de ani, fără a mi se spune nimic şi fără un ban.
Am putut, datorită unor relaţii pe care mi le făcusem târziu şi cunoştinţelor mele de drept dobândite din cărţile citite, ca, în timp, să fiu trecut la pensie anticipat. Pensia mea? 1215 yuani pe lună. Mai puţin decât soţia mea, care primeşte 1400 de yuani! Exact cu cât să pot achita rata lunară de împrumut de 2200 de yuani timp de 20 de ani, ca să ne plătim apartamentul. Ca în multe familii din China, fiul nostru ne este un preţios ajutor… Nu ştiu ce ne- am face fără el … Datorită certificatului meu de maestru masor am o clientelă, mică, graţie căreia îmi mai rotunjesc veniturile şi o scot la capăt în fiecare lună…
Pensiile în China sunt chiar foarte mici. Nu avem asigurări sociale, avansuri de plăţi şi în medie ne plătim 80% din medicamente. Am fost nu demult într- o situaţie delicată: soţia mea a fost îngrijită pentru un cancer la sân şi a trebuit să găsesc 130.000 de yuani pentru a fi primită la spital! N-aveam ce altceva să fac decât să apelez la familie şi prieteni. Asigurarea fostului ei angajator a returnat doar o infimă parte din cheltuieli …
Sunt apoi acele o mie şi unul de mărunţişuri ce alimentează cotidianul fiecăruia dintre noi şi care ne sunt interzise, din lipsă de bani: să mergi la film – un bilet costă 60 de yuani- , să faci cumpărături, să vizitezi Oraşul interzis … puterea noastră de cumpărarea este redusă strict la nevoile cele mai simple. Seara, în liniştea camerei noastre, mă gândesc împreună cu soţia la viitor. Şi ne rugăm la cer să nu ne îmbolnăvim …
Text: Diane Michaud
18 août 2010
Wang Ji Sheng, une retraite douce-amère
Photo: Anais MartaneNous sommes pékinois depuis cinq générations ! Mon grand-père était cuisinier aux ambassades américaines et britanniques. Il avait appris l’anglais tout seul parce qu’il aimait beaucoup la cuisine occidentale. Durant la guerre sino-japonaise, il avait suivi les troupes dans le Yunan. C’était un homme peu bavard. Et lorsqu’il s’aventurait à nous raconter ses souvenirs, « Nainai », grand-mère, fronçait les sourcils : interdiction d’évoquer les histoires de guerre ou les récits liés à la Libération. « On ne parle pas de ces choses-là !» disait-elle sur un ton sans appel. Elle n’était pas commode et mon grand-père lui obéissait au doigt et à l’œil !
J’avais fini le lycée depuis deux ans lorsque la Révolution culturelle a éclaté. Pékin était en ébullition. Tout le monde allait à l’école, mais il n’y avait plus de cours. Je traînais toute la journée dans les couloirs avec mes petits camarades. Mes meilleurs souvenirs ? Les cours de Xing Yi, sorte de boxe chinoise, dispensés par un grand maître mandchou que j’avais rencontré par hasard, à quinze ans, dans un parc de la ville. Cet homme, doté d’une force de caractère peu commune, m’a aussi initié à la médecine traditionnelle chinoise et aux massages que j’ai, par la suite, pratiqués toute ma vie.
Le 21 janvier 1966, l’armée a placardé des affiches sur les murs de l’école, avec la liste des élèves réquisitionnés pour partir à la campagne. Mes parents étaient employés à l’hôtel de l’Amitié de Pékin. J’aurais voulu m’enfuir, loin. Échapper aux gardes rouges. Mais je n’avais pas le choix… Je me suis donc retrouvé au petit matin, dans un train, avec mon frère de dix-huit ans et mon cousin du même âge. Je me rappelle avoir aperçu, perdu dans la foule, le visage gracieux de la jeune fille qui deviendrait ma femme. Nous étions encadrés en convoi. Direction Yan’An, dans le Shaanxi, une ville située sur la rivière Yan’he, qui fut le quartier général du parti communiste chinois et le centre de commandement de la guerre de résistance contre le Japon. Sans doute la région la plus éprouvante pour les jeunes paysans que nous étions brusquement devenus. J’ai le souvenir d’un travail harassant dans les champs, de 5 heures du matin à 9 heures du soir pour la modique somme de 500 yuans par an (50 euros) ! Les conditions de vie étaient inhumaines : nous n’avions rien à manger, pas d’électricité et aucune liberté. Quand Mao a cherché à créer son mouvement, c’est dans le vivier des travailleurs de Yan’An, dit-on, qu’il a commencé à puiser. C’est dire la résistance de ces hommes hors du commun ! J’ai tenu un an et demi à ce régime sévère. Cela paraît court, mais une expérience comme celle-là, reste gravée dans la mémoire, toute une vie… Ma botte secrète ? Une caisse entière de livres que j’avais emportés avec moi, dans le train. On y trouvait pêle-mêle, Le Pavillon rouge, Les trois Royaumes, des recueils de poèmes Tang et quelques livres de Balzac traduits en chinois. Je connais tous les personnages du Père Goriot et j’ai parcouru avec passion Les Illusions perdues ! Parce que j’étais un « bon paysan », le régime m’a ensuite envoyé travailler quelques années à la ville, à l’usine, dans le sud de la province. Plus tard, j’ai été engagé par la China Petroleum, à Lang Fang.
Nous n’avions pas fait d’études supérieures, et pour cause. L’avenir de la jeunesse était tendu vers la reconquête économique du pays. Mais comment gagner sa vie décemment lorsqu’on a quitté l’école pour les champs ! En 1973, mon salaire mensuel dans mondanwei, mon unité de travail, était de 49 yuans par mois. Par conviction personnelle, je n’appartenais pas au parti. J’avais peu de relations. Finalement, j’étais « condamné » à vivre, avec ma femme, la vie des petites gens, des sans-grades.
Quand j’y pense, je me dis que nous avons été l’instrument du pouvoir. Nous avons reçu tous les inconvénients de la réforme, sans les avantages. Cette situation me rend triste. Pendant trente ans, nous avons travaillé dur pour redorer le blason de notre pays. Et qu’est ce qu’il nous reste ? Rien, absolument rien ! Jugé « inapte », j’ai été licencié à cinquante-trois ans, sans un mot et sans un centime. J’ai pu, grâce à quelques relations tardives et à mes connaissances du droit acquises dans les livres, au fil des ans, être mis en retraite anticipée. Ma pension ? 1 215 yuans par mois. Moins que ma femme qui touche, quant à elle, 1 400 yuans ! Juste de quoi couvrir l’emprunt mensuel de 2 200 yuans sur vingt ans, pour rembourser notre appartement. Comme dans bon nombre de familles en Chine, mon fils est d’une aide précieuse… Je ne sais pas ce que nous ferions sans lui… Grâce à mon certificat de maître masseur, j’ai aussi une petite clientèle qui me permet d’arrondir mes fins de mois…
Les retraites sont vraiment peu élevées en Chine. Nous n’avons aucune sécurité sociale, aucune avance de frais et nous payons en moyenne 80 % de nos médicaments. Je me suis récemment trouvé dans une situation extrêmement délicate : ma femme a été soignée d’un cancer du sein, et j’ai dû trouver en urgence 130 000 yuans pour la faire admettre à l’hôpital ! Je n’avais d’autre solution que de me tourner vers ma famille et mes amis. L’assurance de son ancien employeur n’a remboursé qu’une infime partie…
Il y a aussi ces mille et une choses qui alimentent le quotidien de chacun d’entre nous et qui nous sont interdites, faute de moyens : aller au cinéma – une place coûte 60 yuans – faire des courses, visiter la Cité interdite… notre pouvoir d’achat est strictement réduit aux besoins les plus simples. Le soir, dans le silence de notre chambre nous évoquons l’avenir avec ma femme. Et nous prions le ciel de ne pas tomber malades…
Texte: Diane Michaud
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.