Grete Tartler: „Poezia nu se află sub controlul nostru şi ne vizitează mai ales în momente de nelinişte”
joi, 23:52
Grete Tartler este scriitoare, traducătoare, orientalistă, diplomată (a fost ataşat cultural şi secretar I la Viena, ambasador la Copenhaga şi Rejkjavik, ministru plenipotenţiar la Atena). Din 1978 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, e profesor asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative SNSPA din Bucureşti şi cercetătoare/colaboratoare la Centrul de Excelenţă "Paul Celan" al Universităţii din Bucureşti. A publicat nouă volume de poezie, cinci de eseuri, numeroase traduceri.
- Doamnă Grete Tartler: muzician, arabist, redactor la revistele "Orient" şi "Neue Literatur", diplomat, acum sunteţi profesor de "Identitate europeană" la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative - şi în toţi aceşti ani aţi rămas scriitoare, publicând volume de versuri, eseuri, traduceri. Se împacă greu atâtea meserii?
- Într-o viaţă de om e normal să trăieşti experienţe diferite; în cazul meu, m-au interesat mai multe lucruri, dar ele s-au armonizat de la sine. Evident,constanta a fost literatura - restul, etape mai scurte sau mai lungi, care şi-au lăsat urmele şi reapar la suprafaţă când e nevoie de accentul lor. Dar muzica şi literatura provin, cum ştim, din acelaşi izvor, iar traducerile şi diplomaţia au acelaşi rol, de a face legătura între lumi diferite (ca şi interpretarea muzicală, de altfel); nu pot spune că am preocupări despărţite între ele de vreo prăpastie; toate se află într-un acord. În orice caz, nu am trăit haotic, nici nu mă consider o persoană enciclopedică - doar că am izbutit să împletesc mai multe specializări.
- Într-o viaţă de om e normal să trăieşti experienţe diferite; în cazul meu, m-au interesat mai multe lucruri, dar ele s-au armonizat de la sine. Evident,constanta a fost literatura - restul, etape mai scurte sau mai lungi, care şi-au lăsat urmele şi reapar la suprafaţă când e nevoie de accentul lor. Dar muzica şi literatura provin, cum ştim, din acelaşi izvor, iar traducerile şi diplomaţia au acelaşi rol, de a face legătura între lumi diferite (ca şi interpretarea muzicală, de altfel); nu pot spune că am preocupări despărţite între ele de vreo prăpastie; toate se află într-un acord. În orice caz, nu am trăit haotic, nici nu mă consider o persoană enciclopedică - doar că am izbutit să împletesc mai multe specializări.
- Aţi declarat că după 1992 aţi fost fascinată de diplomaţie, în care v-aţi angajat cu toată seriozitatea, pentru că diplomatul are la îndemână uneltele echilibrului între politică şi cultură. Sunteţi satisfăcută de ce aţi reuşit?
- E de ajuns să mă gândesc, acum, când pot să iau fără restricţii avionul spre oricare colţ al lumii, că a fost şi strădania mea ca să putem adera la Uniunea Europeană, că a fost şi munca mea dacă am semnat tratate şi acorduri esenţiale, că am reuşit să pun în mişcare un centru cultural când România nu avea încă aşa ceva (şi când nu exista deloc buget şi lucram numai eu singură, fără nici un fel de ajutor, decât cel benevol al soţului meu), că am ajutat la crearea unui profil cultural puternic în momente deosebite (de exemplu, în perioada Olimpiadei din Grecia) sau că am stimulat publicarea de antologii în traducere, organizarea de concerte, spectacole, conferinţe, tot ce putea să atragă atenţia simpatetetică asupra acestui spaţiu cultural - într-o perioadă în care internetul nu lămurea, ca acum, orice detaliu. Aşa au fost timpurile, nimic n-a fost simplu, dar mă bucur că am trăit în acel vârtej. A fost perioada în care m-am simţit şi chiar am fost utilă, mi-am făcut prieteni, am învăţat să cunosc oamenii (sper că şi să mă cunosc pe mine).
- E de ajuns să mă gândesc, acum, când pot să iau fără restricţii avionul spre oricare colţ al lumii, că a fost şi strădania mea ca să putem adera la Uniunea Europeană, că a fost şi munca mea dacă am semnat tratate şi acorduri esenţiale, că am reuşit să pun în mişcare un centru cultural când România nu avea încă aşa ceva (şi când nu exista deloc buget şi lucram numai eu singură, fără nici un fel de ajutor, decât cel benevol al soţului meu), că am ajutat la crearea unui profil cultural puternic în momente deosebite (de exemplu, în perioada Olimpiadei din Grecia) sau că am stimulat publicarea de antologii în traducere, organizarea de concerte, spectacole, conferinţe, tot ce putea să atragă atenţia simpatetetică asupra acestui spaţiu cultural - într-o perioadă în care internetul nu lămurea, ca acum, orice detaliu. Aşa au fost timpurile, nimic n-a fost simplu, dar mă bucur că am trăit în acel vârtej. A fost perioada în care m-am simţit şi chiar am fost utilă, mi-am făcut prieteni, am învăţat să cunosc oamenii (sper că şi să mă cunosc pe mine).
- De multă vreme nu v-a mai apărut un volum de versuri. Aţi abandonat această direcţie? Pregătiţi surprize? În schimb, aţi publicat în această perioadă minunate versuri pentru copii, foarte apreciate. Cum vedeţi literatura pentru copii, pe care foarte mulţi o ignoră într-atâta, încât n-o mai socotesc nici măcar o Cenuşăreasă?
- Nu, cum să renunţ la poezie? Dar poezia, care nu se află sub controlul nostru, ne vizitează mai ales în momente de întrebări, de nelinişte. Am citit de curând un studiu al unui neuropsiholog şi poet englez (John Haldane) despre faptul că poezia activează aceleaşi părţi ale creierului care sunt tulburate când un copil e despărţit de mama sa. Ea stă în emoţia unui puternic sentiment de separare, de dor. Atunci poţi scrie lucrurile care surprind acel fior - dar mai târziu, judecata decide dacă rămân ca atare. Întotdeauna mi-am publicat poeziile la mult timp după ce au fost scrise, aşa că voi publica într-o zi şi ce am scris în ultimii ani. Dar între timp mi-a devenit limpede că tristeţile unui om care a trecut prin viaţă nu au aceeaşi rezonanţă ca melancoliile unui tânăr. Khalil Gibran are un vers despre ploaia ce cade cu alt sens pe muguri decât pe frunze îngălbenite. Totuşi, zic eu, dacă e să dezvoltăm metafora: o frunză galbenă străluceşte, încă, la soare, are chiar personalitate, contur, altfel decât masa amorfă a frunzişului văratec. Cum întotdeauna mi-am dorit să scriu lucruri vesele, înviorătoare, m-am îndreptat spre copii, cărora le poţi spune glume, luându-i în acelaşi timp în serios. Gluma e o formă permisă pentru a ne scoate din suflet o durere, e o oază unde jocurile de cuvinte, umorul, fantezia, dar şi înţelepciunea se îmbină, aducând împrospătare. Cândva am scris primele cărţi pentru copii stimulată de jocurile în propria familie, acum scriu şi pentru copiii ascunşi în noi, cei obligaţi să "creştem" (mi-a plăcut mult că în limba greacă nu există deloc verbul "a îmbătrâni", ci doar "a creşte", "a te face mare"). Modelul meu rămâne Mozart, care la suprafaţă pare voios, simplu şi strălucitor, dar care ascunde straturi nesfârşite în profunzime. Cred, de altfel, că în această epocă a grabei, a internetului şi răsfoirilor, copiii rămân cei mai serioşi cititori, mai ales dacă-i considerăm egalii noştri, minţi strălucite. Cât despre cei care ignoră literatura pentru copii, ori n-au dat încă peste astfel de literatură bună, ori nu mai sunt ei înşişi deloc copii.
- Nu, cum să renunţ la poezie? Dar poezia, care nu se află sub controlul nostru, ne vizitează mai ales în momente de întrebări, de nelinişte. Am citit de curând un studiu al unui neuropsiholog şi poet englez (John Haldane) despre faptul că poezia activează aceleaşi părţi ale creierului care sunt tulburate când un copil e despărţit de mama sa. Ea stă în emoţia unui puternic sentiment de separare, de dor. Atunci poţi scrie lucrurile care surprind acel fior - dar mai târziu, judecata decide dacă rămân ca atare. Întotdeauna mi-am publicat poeziile la mult timp după ce au fost scrise, aşa că voi publica într-o zi şi ce am scris în ultimii ani. Dar între timp mi-a devenit limpede că tristeţile unui om care a trecut prin viaţă nu au aceeaşi rezonanţă ca melancoliile unui tânăr. Khalil Gibran are un vers despre ploaia ce cade cu alt sens pe muguri decât pe frunze îngălbenite. Totuşi, zic eu, dacă e să dezvoltăm metafora: o frunză galbenă străluceşte, încă, la soare, are chiar personalitate, contur, altfel decât masa amorfă a frunzişului văratec. Cum întotdeauna mi-am dorit să scriu lucruri vesele, înviorătoare, m-am îndreptat spre copii, cărora le poţi spune glume, luându-i în acelaşi timp în serios. Gluma e o formă permisă pentru a ne scoate din suflet o durere, e o oază unde jocurile de cuvinte, umorul, fantezia, dar şi înţelepciunea se îmbină, aducând împrospătare. Cândva am scris primele cărţi pentru copii stimulată de jocurile în propria familie, acum scriu şi pentru copiii ascunşi în noi, cei obligaţi să "creştem" (mi-a plăcut mult că în limba greacă nu există deloc verbul "a îmbătrâni", ci doar "a creşte", "a te face mare"). Modelul meu rămâne Mozart, care la suprafaţă pare voios, simplu şi strălucitor, dar care ascunde straturi nesfârşite în profunzime. Cred, de altfel, că în această epocă a grabei, a internetului şi răsfoirilor, copiii rămân cei mai serioşi cititori, mai ales dacă-i considerăm egalii noştri, minţi strălucite. Cât despre cei care ignoră literatura pentru copii, ori n-au dat încă peste astfel de literatură bună, ori nu mai sunt ei înşişi deloc copii.
- După Conservator aţi absolvit şi Facultatea deLimbi Orientale, aţi făcut un doctorat în filozofie islamică. Ne explicaţi această pasiune?- Aceeaşi nevoie acută de echilibru, de armonie: muzica mi-a oferit-o până la un punct, dar firea mea activă, raţională, avea nevoie pentru a se întregi de misterul, lenea, fantezia Orientului. Nu te poţi integra cu adevărat în această lume fără a avea acces la o limbă orientală, am studiat deci araba (mult mai puţin greaca veche, persana şi ebraica) şi astfel pot spune că am descoperit o cultură care atârnă greu în balanţa zilelor noastre. Pe de altă parte, reflectând asupra filozofiei arabe, m-am trezit înarmată şi pentru problemele contemporane, care pornesc de multe ori de la neînţelegerea celor diferiţi de noi. Datorită studiului şi traducerilor din filozofia islamică am apucat pe cărări teologice pe care nu le-aş fi descoperit niciodată; nu în ultimul rând, m-am lămurit asupra identităţii europene (şi, implicit, a celei româneşti).
- Într-o serie de eseuri publicate în urmă cu câţiva ani, susţineaţi că naţiunile europene s-au pus în cea mai bună lumină prin propria cultură, investind pe termen lung în diplomaţia culturală. Unde ne aflăm noi, românii?
- S-a investit şi la noi în ultimii ani în diplomaţia culturală, situaţia e cu totul alta decât în urmă cu douăzeci de ani. Dar acum lucrurile curg de la sine, nu mai e nevoie de atâtea eforturi diplomatice pentru a face cunoscute valorile; a crescut o nouă generaţie, care e la fel de "acasă" oriunde în Europa ca şi în România: forţa de afirmare a acestor tineri, care nu sunt doar români, ci şi membri ai Uniunii Europene, are cu totul altă anvergură.
- O întrebare oarecum deplasată pentru un asemenea interviu: care credeţi că este influenţa globalizării asupra literaturii?
- Intrebările despre globalizare nu sunt niciodată deplasate, fiindcă, nu-i aşa - aici aş cita unul dintre jocurile de cuvinte care-mi demonstrează ataşamentul lingvistic -, gloaba priveşte totul global. Ca în orice domeniu, influenţa globalizării se simte şi în literatură: scriitorii îşi pun ştachete mai înalte, "concurând" cu colegi din întreaga lume; e bine că îşi pun ştachete înalte, dar poate nu e atât de bine că pierd din culoarea locală. E bine că pot publica la reviste literare internaţionale, dar poate nu e aşa de bine că multe dintre revistele literare româneşti sunt pe ducă. Din fericire există internetul, unde o revistă literară se menţine cu costuri mici. Se poate discuta şi despre problema didactizării - editurile româneşti încep să aibă pretenţii şi politici legate de cele din alte ţări. Universităţile încep să aibă (sau ar trebui să aibă) mai mulţi profesori de talie internaţională, copiii au la îndemână cărţi din toată lumea ...
- Intrebările despre globalizare nu sunt niciodată deplasate, fiindcă, nu-i aşa - aici aş cita unul dintre jocurile de cuvinte care-mi demonstrează ataşamentul lingvistic -, gloaba priveşte totul global. Ca în orice domeniu, influenţa globalizării se simte şi în literatură: scriitorii îşi pun ştachete mai înalte, "concurând" cu colegi din întreaga lume; e bine că îşi pun ştachete înalte, dar poate nu e atât de bine că pierd din culoarea locală. E bine că pot publica la reviste literare internaţionale, dar poate nu e aşa de bine că multe dintre revistele literare româneşti sunt pe ducă. Din fericire există internetul, unde o revistă literară se menţine cu costuri mici. Se poate discuta şi despre problema didactizării - editurile româneşti încep să aibă pretenţii şi politici legate de cele din alte ţări. Universităţile încep să aibă (sau ar trebui să aibă) mai mulţi profesori de talie internaţională, copiii au la îndemână cărţi din toată lumea ...
- Dar ce credeţi că ar trebui să facă un om de cultură, un scriitor, într-o perioadă de criză cum este cea prin care trecem?
- Îmi puneţi o întrebare care lasă umbre; la vârsta mea, problemele se văd mai degrabă după filozofia dictonului To be is to do (Kant), to do is to be (Nietzsche), Do be do be do (Sinatra). Scriitorii n-au dus-o niciodată prea bine; e neplăcut că se vând cărţi mai puţine, dar până la urmă contează ca ele să ajungă la cine trebuie. Criza ţine de mersul economiei la nivel macro, aşa că un scriitor nu prea are ce să facă decât să-şi cultive grădina, la propriu şi la figurat. Cei care au curajul să intre în politică s-o facă şi să nu se lase, să încerce să dreagă lucrurile pe această cale; iar cine rămâne doar la uneltele sale să încerce să creadă că scrie pentru cititorii tuturor timpurilor. Au scris unii şi în închisoare sau în lagăre de concentrare, au scris unii în comunism, când se lua lumina, totul e să ai încredere în tine şi în vocaţia ta. Din păcate, pentru cei care nu mai sunt tineri nu prea sunt soluţii, societatea fiind "recunoscătoare" ca întotdeauna. Însă pe aceste meleaguri oamenii au trecut prin atâtea, încât au devenit înţelepţi…
- Îmi puneţi o întrebare care lasă umbre; la vârsta mea, problemele se văd mai degrabă după filozofia dictonului To be is to do (Kant), to do is to be (Nietzsche), Do be do be do (Sinatra). Scriitorii n-au dus-o niciodată prea bine; e neplăcut că se vând cărţi mai puţine, dar până la urmă contează ca ele să ajungă la cine trebuie. Criza ţine de mersul economiei la nivel macro, aşa că un scriitor nu prea are ce să facă decât să-şi cultive grădina, la propriu şi la figurat. Cei care au curajul să intre în politică s-o facă şi să nu se lase, să încerce să dreagă lucrurile pe această cale; iar cine rămâne doar la uneltele sale să încerce să creadă că scrie pentru cititorii tuturor timpurilor. Au scris unii şi în închisoare sau în lagăre de concentrare, au scris unii în comunism, când se lua lumina, totul e să ai încredere în tine şi în vocaţia ta. Din păcate, pentru cei care nu mai sunt tineri nu prea sunt soluţii, societatea fiind "recunoscătoare" ca întotdeauna. Însă pe aceste meleaguri oamenii au trecut prin atâtea, încât au devenit înţelepţi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.