Club francofon la Braşov

Alianţa Franceză Braşov anunţă pentru data de miercuri, 04 noiembrie 2009, ora 18.00 a doua întâlnire la Mansarda Casei Baiulescu a celor interesaţi de Clubul francofonilor şi francofililor înfiinţat la Braşov luna aceasta.


Alliance Française de Brasov
Tel : 0368 41 21 79
http://www.afbv.ro

Club francofon

Chers amis,

Nous vous rappellons que la deuxième rencontre des membres
du "Club des francophones" aura lieu le mercredi prochain,
4 novembre 2009 à 18h00 à la mansarde.
Nous attendons vos suggestions concernant les thèmes que vous
considérez intéressants et que vous aimeriez qu'on aborde.
Veuillez trouver ci-joint l'affiche du Club et n'hésitez pas à faire passer
ce message à d'autres amis francophones et francophiles!

Bien cordialement,

Elena ANGHELESCU

Directrice

Traducatori in Brasov

Am vazut ce efect benefic are o simpla postare a unui anunt pe internet. Pun la dispozitie acest blog pentru traducatori. In noiembrie 2009, judetul Brasov.

Maria Balasa traducator autorizat chineză- franceză. Experienţă, profesionalism, respect faţă de client. Domenii de traducere: literatură, educaţie, tehnic ( tractoare, camioane, rulmenţi) , medicină, farmacie, astrologie, economie ( comert, vanzari, publicitate) . Tarife: se evaluează fiecare comandă în parte, preţuri cuprinse între: 35- 120 de lei/ pagina de 1500 caractere, în funcţie de: limba în care se traduce, volumul traducerii, fidelitatea clientului, regimul de urgenţă.

Pretioasa mostenire de familie

Preţioasa moştenire de familie

În epoca Ming era un mare demnitar pe nume Jing Qing ( se citeşte Ţing Cing), căruia îi plăcea tare mult să citească.
Odată, văzu la un coleg de- al său de şcoală o carte deosebit de valoroasă şi i- o ceru acestuia cu împrumut, ca s- o citească. Colegul însă, refuză să i- o dea. Jing Qing insistă, cu vorbe meşteşugite, până când colegul îi împrumută cartea . A doua zi dimineaţă, acel coleg îi ceru cartea înapoi, dar Jing Qing îi spuse :
- Ce carte ? N- am împrumutat nici o carte de la tine!
Atunci, colegul se duse întins la dascălul lor să- i spună ce se întâmplase. Dascălul îl ascultă, după care îl chemă pe Jing Qing. Acesta veni foarte senin la dascăl, aducând şi cartea cu sine.
- Ai împrumutat vreo carte de la cineva şi nu mai vrei s- o dai înapoi?
- Nu, este vorba despre cartea cea mai dragă mie, din care îmi place să citesc în fiecare zi.
Dascălul reflectă un moment, după care îi ceru cartea şi zise:
- Bun, dacă e cartea pe care deci o ştii cel mai bine, atunci spun- mi pe dinafară câteva pasaje din ea.
Jing Qing recită din scoarţă în scoarţă întreaga carte, fără a omite vreun cuvânt.
„ Ei, se gândi dascălul. Văd că totuşi cartea este a lui.”
Astfel că dascălul îl certă pe acel coleg ca pe un elev rău. Acesta, supărat, încercă să- l convingă pe dascăl strigând:
- Dar cartea aceasta este o moştenire de preţ de la bunicii mei!
Dascălul se încruntă:
- Bun, dacă- i aşa, deci cartea este o moştenire de familie, atunci înseamnă că îi cunoşti prea bine conţinutul. Haide, spune- mi- o pe dinafară, te ascult.
Mai degrabă să- i fi cerut viaţa decât aşa ceva! Căci el nu citise nici măcar cu prea mare atenţie cartea,
darămite să mai fi învăţat şi pe dinafară vreun cuvânt!
A doua zi, Jing Qing îi înapoie colegului cartea, spunându- i:
- N- am vrut să- ţi pricinuiesc vreun rău, ci observând că nu citeşti cartea, am făcut o glumă.

Legile lui Murphy ( cateva)

Cand ti se pare ca totul merge foarte bine... e pentru ca ai trecut cu vederea ceva important.... ( Legea imitragpalme)
Daca reusesti sa-ti pastrezi calmul cand toti din jurul tau sunt disperati... e pentru ca nu ai priceput pe deplin gravitatea problemei. (Legea incanapicatmoneda)
Problemele nu se creeaza, nici nu se rezolva, ele doar se transforma!. (legea astanueviata)

Nu lua asa in serios viata, oricum nu scapi viu din ea!

Legende şi povestiri

Supa de găluşte

Odinioară, în capitală era un mare restaurant care avea firmă cu nouă cercuri. Pe vremea aceea exista în capitala Chinei o lege nescrisă a firmelor de restaurante: cu cât un restaurant avea mai multe cercuri desenate pe firmă, cu atât meniurile sale şi felurile de băuturi erau mai bogate, iar arta maeştrilor bucătari mai iscusită. Un restaurant cu nouă cercuri pe firmă însemna restaurantul cel mai bun din lume, unde puteai servi orice îţi poftea inima. Într- un asemenea restaurant îţi erau aduse pe dată, gătite delicios, vietăţi ori plante din văzduh, din munţi, din mare, de absolut oriunde. Cap de maimuţă să fi vrut şi îţi era adus cât ai clipi !
Într- o zi, în restaurant intră un client vârstnic, care- şi căută loc liber şi se aşeză.
Chelnerul apăru pe dată lângă el:
- Ce- ar dori să mănânce multstimatul client? Dar să bea?
Bătrânul răspunse:
- N- aş vrea să mănânc şi nici să beau. Aş dori, dacă se poate, doar un singur bol cu supă de găluşte fără miez.
Cee!? Supă de găluşte fără miez, adică găluşte cu interiorul gol? Chelnerul, înlemnit, îşi spuse în sinea lui: „ Servesc în restaurantul acesta de peste douăzeci de ani. Am fost părtaş la atâtea şi- atâtea petreceri fastuoase! N- am auzit însă vreodată de supă de găluşte fără miez!”
Clientului însă nu îndrăzni să- i spună ceva. Se duse în bucătărie şi- i anunţă pe bucătari ce comandă primise: într- un restaurant de nouă cercuri, măiestria bucătarilor este la înălţime! Şi totuşi, bucătarii, până la unul, nu auziseră nici ei de aşa ceva şi nu ştiau ce poate fi. La urma urmelor, supă de găluşte înseamnă supa în care fierbi nişte ouă de făină, dar cum să faci ca ouăle de făină să fie goale pe dinăuntru? Şi nu numai că nu preparaseră aşa ceva vreodată, dar nici măcar nu auziseră de un aşa fel de mâncare.

Şeful bucătarilor chibzui un moment, după care îi zise chelnerului:
- Du- te şi discută cu clientul. Recomandă- i să mănânce altceva, pe motiv că suntem prea aglomeraţi.
Chelnerul făcu întocmai, dar bătrânul îi zise râzând:
- Nu, nu, altceva nu doresc, vreau supă de găluşte fără miez.
Chelnerul se întoarse la bucătărie şi repetă spusele bătrânului. Bucătarii se uitară unii la
alţii: nici unul nu ştia să prepare aşa ceva. N- aveau încotro, trebuiau să- l cheme pe maestrul bucătar.
Şi acesta însă, când auzi despre ce este vorba, fu pus în încurcătură şi începu să chibzuiască: dacă îi spun clientului deschis că nu ştiu să facă aşa ceva, faima restaurantului va avea cu siguranţă de suferit. Ce- i de făcut? Se gândi, se răsgândi, până ce se hotărî şi- i spuse chelnerului:
- Du- te şi spune- i clientului că supa de găluşte fără miez costă doi liang de argint bolul şi că din păcate trebuie să mai şi aştepte vreo două ceasuri până e gata.
Chelnerul se duse la bătrân şi- i spuse acestea, dar bătrânul zise râzând:
- Când e vorba de o mâncare aleasă, nimic nu contează: nici preţul, nici timpul. Să coste
şi zece liang de argint un bol şi să trebuiască să aştept patru ceasuri, eu tot vreau să mănânc aşa o supă.
Maestrul bucătar fu din nou pus în încurcătură. Socotise el că îl va alunga pe acest
client buclucaş spunându- i că supa e scumpă şi că e nevoie de timp pentru a o pregăti, dar iată că nu fusese să fie aşa. Nici prin gând nu- i trecuse că acest client va ţine morţiş să mănânce supă de găluşte fără miez. Acum, maestrul bucătar se- nvârtea de colo- colo neştiind ce să facă. În cele din urmă se hotărî: dacă e să piardă clientul, îl pierd şi gata. Îşi va îngroşa obrazul şi va recunoaşte: nu ştiu să fac.
Maestrul bucătar se duse de această dată el însuşi la bătrân, îl invită în camera de oaspeţi şi, făcând o plecăciune, îi spuse:
- Stimate maestre, să vorbim deschis! Supa aceasta de găluşte fără miez, noi, ca oameni
de rând ce suntem, nu ştim să o preparăm. Îl rugăm pe stimatul nostru oaspete şi maestru să ne înveţe.
Bătrânul zise, într- un hohot de râs:
- Vrei deci ca astăzi să mă fac de râs în faţa atâtor bucătari maeştri încercând să fac o
biată supă de găluşte?
Acestea fiind spuse, bătrânul se duse direct la bucătărie, ceru să i se aducă o bucată mare
de gheaţă, o sfărâmă în bucăţele, cernu bucăţelele de gheaţă într- un lighean până ajunseră toate de mărimea boabelor de soia. Pregăti făină albă de grâu, apoi luă un polonic, îl umplu cu supă de găină, care fierbea pe foc într- o oală mare, adăugă condimente, îi potrivi gustul. Cu cealaltă mână, vărsă făina peste bucăţelele de gheaţă din lighean şi amestecă astfel ca fiecare bucăţică să se acopere cu un strat de făină; le vărsă în polonic şi când supa dădu în clocot, scoase polonicul din oală şi gata.
Bătrânul îi pofti pe toţi să guste şi, într- adevăr, când muşcară din găluşte văzură că pe
dinăuntru erau goale: bucăţelele de gheaţă tăvălite prin făină, când fuseseră cufundate în supa fierbinte se topiseră, apa fusese absorbită de făină, iar găluştele erau goale înăuntru.
Cu toţii îngenuncheară în faţa bătrânului în semn de cinstire.
- Mă cinstiţi aşadar ca profesor? Mda, n- aş zice că- i rău! Dar aş vrea să ştiţi că eu, ca maestru, v- am învăţat nu ca să vă arăt cât de înaltă mi- e măiestria, căci trebuie să ştiţi că există zile între zile, oameni între oameni şi măiestrii între măiestrii. Apoi, arătând spre firma cu nouă cercuri adăugă:
- Oare nu- s cam multe nouă cercuri?
După ce- şi încheie spusele, bătrânul plecă. Iar Maestrul bucătar al restaurantului porunci imediat să fie coborâtă firma de pe care luă şapte cercuri, lăsând doar două.

Cel care mergea spre miazanoapte

Cel care mergea spre miazănoapte

Regele ţării Wei a luat odată hotărârea să atace Handan, capitala regatului Zhao. Aflând despre acest lucru, Ji Liang, unul dintre înţelepţii regatului Wei, s- a întors dintr- o călătorie în care tocmai pornise şi s- adus să- l vadă pe rege fără a- şi lua răgaz nici măcar pentru a- şi aranja hainele ori a- şi şterge de pe obraz colbul drumului.

Şi i- a grăit regelui astfel:

- La întoarcerea din călătoria pe care tocmai am încheiat- o, am întâlnit în drumul meu un om care mergea cu carul spre miazănoapte. Cum mi- a împărtăşit că ar vrea să ajungă în regatul Chu, l- am întrebat: „ Dacă vrei s- ajungi în ţara Chu care este la miazăzi, de ce te îndrepţi spre miazănoapte?” „ Am cai foarte iuţi.” mi- a răspuns el. „ Nu neg că ai avea cai buni. Drumul acesta însă nu duce spre ţara Chu.” am îndrăznit a- i spune. „ Am bani că- mi prisosesc.” „ Nu am temei să cred altcum, dar îţi repet: nu acesta este drumul spre ţara Chu.” „ Am vizitiul cel mai bun din lume !” …

Cu cât spunea mai multe, cu atât mai mult se depărta de regatul Chu. Tot astfel, Majestatea Voastră şi- a pus în gând să atace Handan pentru a spori întinderea ţării şi a se acoperi de glorie. Dar întocmai ca omul care mergea spre miazănoapte vrând să ajungă cât mai degrabă în ţara Chu, care se află la miazăzi, cu cât veţi face mai multe astfel de campanii nesăbuite, cu atât vă veţi depărta mai mult de scopul pe care vi l- aţi propus de a unifica regatele.

Porcul si vaca

Porcul şi vaca

Un bătrân bogătaş, auzind că lumea spune despre el că este zgârcit, îl întrebă într- o zi pe
un prieten al său:
- Oare de ce spun oamenii că sunt un zgârie- brânză? Ştiu cu toţii fără îndoială că după
ce mor averea mea va fi folosită în scopuri de binefacere. Asta cu siguranţă înseamnă generozitate, aşadar de ce se spune că sunt zgârcit?
- Ei, zise prietenul, drept răspuns, îţi voi spunea povestea cu porcul şi vaca.
Într- o zi, porcul ,supărat, a- nceput să- i reproşeze vacii:
- Toată lumea te laudă! Ba că eşti bună şi blândă, ba că le dai de toate: lapte, smântână,
brânză. Eu le dau mult mai multe: muşchiuleţ, jambon, ceafă, piftie, slănină şi câte şi mai câte ! … Cu toate acestea, nimeni nu mă iubeşte şi nu- mi recunoaşte nici un merit!
Vaca se gândi un moment, după care răspunse:
- Eu le dau oamenilor lucruri de care au nevoie cât trăiesc. Poate de aceea …

Azi ( I)

Azi ( I)

M- am trezit plină de întrebări, deloc filozofice: O fi căzut sticla? Au trecut oare trei ore? Apoi mi- am amintit că înlocuisem sticla de trei litri ( trei litri- trei ore) cu un bidon de şase. M- am uitat la ceas, trecuseră cinci ore ... Dormisem ... standardul meu! Cinci ore! M- am dus repejor să mă uit la bidon: era pe jumătate umplut, deci din punctul lui de vedere trecuseră trei ore. Stăteam aşadar bine... Mi- am băut apoi cafeaua cu cele cinci ţigări pe care mi le impune la prima oră ( chiar prima: era ora trei dimineaţa!!! ) intoxicarea mea cu nicotină. Şi m- am gandit ... La ce a fost ieri.

Şi ziua de ieri a început devreme: pe la ora două. L- am sunat la ora aceea pe şeful de scară. Îndelung. Repetat. Până a ridicat telefonul. Şi l- am întrebat de ce mai curge apă din calorifer dacă dânsul a închis apa în urmă cu cinci ore. Nu cumva nu ştia de unde s- o închidă? Mi- a spus ( cu totul altceva decât îmi spusese în urmă cu cinci ore) că el a închis vana de căldură, dar că şi robinetul din pivniţă curge, deci nu e bun. Am insistat cu întrebarea dacă e sigur că a închis robinetul care trebuie. Şi- atunci şi- a amintit că e un compartiment acolo în beci unde el NU ARE VOIE să deschidă. Apoi mi- a pus o întrebare mai uimitoare decât afirmaţia cu interdicţia lui la robinet: de ce nu aduc un instalator să se uite la robinetul care curge la caloriferul meu. Era două noaptea ...
Toate astea, cum spuneam, după ce mă asigurase în urmă cu cinci ore că în maxim o jumătate de oră nu va mai curge apă din caloriferul meu pentru că el a închis- o din pivniţă.

Atunci n- am mai stat la vorbă, mi- am amintit că am treabă. În colţişorul din cameră unde curgea apă din calorifer nu încăpea ca lumea niciunul dintre vasele pe care le am în casă, ca să- l pun să colecteze apa. Am găsit repede o sticlă de plastic de trei litri, am agăţat- o de calorifer sub picătura aproape continuă, despre care ştiam deja că adună un litru pe oră, că doar mă uitasem la ea timp de cinci ore; mai întâi o ştergeam plină de speranţă că va înceta, cu cârpele din baie, apoi pusesem într- o rână, înghesuit, un vas de doi litri de la mixer. Asta pe când aşteptam ca picătura să înceteze pentru că şeful de scară spusese că apa a fost închisă din beci personal de el ... O măsurasem, o cunoşteam deja.

M- am dus şi m- am culcat, iar când m- am trezit peste trei ore ( n- aveam timp de cele cinci ore din standardul meu de somn) , petul de colectare era căzut şi, bineînţeles, apa împrăştiată pe jos. Cel puţin nu cursese toată într- un loc ... am văzut eu imediat partea bună a lucrurilor!

M- am dus în boxa din pivniţă să mai aduc ceva sticle pe care să le umplu cu apă caldă şi să încălzesc casa şi am adus şi un pet de şase litri, pe care să- l pun la picătură, să- mi pot asigura o independenţă de mişcare, că nu puteam sta în casă să rezolv. Aveam însă să văd că nu prea îmi era necesară independenţa asta. Preşedintele asociaţiei de proprietari mi- a râs în nas: rezolvaţi abia luni, că Termo nu lucrează sâmbăta şi duminica. Nu l- am luat în seamă, că şi şeful de scară vorbise aiurea. Dar ajunsă la punctul termic, care teoretic, după cum spusese preşedintele asociaţiei, trebuia să rezolve problema, am văzut că era într- adevăr încuiat la toate cele trei uşi mari de tablă albastră.
M- am întors acasă, unde am fost totuşi mulţumită că intervalul de libertate pe care mi- l oferea colectarea picăturii era totuşi de şase ore. Şi- am început să dau telefoane la Termo, nevenindu- mi să cred că toţi în oraşul ăsta sunt ca şeful de scară şi preşedintele de asociaţie. Am aflat că nu Termo, ci CET- ul se ocupă de asta, iar la CET am fost asigurată că vine o echipă să rezolve, dar de ce totuşi şeful de scară nu inchide apa. Era şi întrebarea la care eu nu aveam răspuns. Aşa că, am reumplut sticlele cu apă caldă ca să încălzesc casa, am golit petul şi apoi m- am aşezat în fotoliu să aştept echipa de la CET. M- am trezit, cum spuneam, după cele cinci ore standard ( al meu) de somn. Petul de şase litri nu căzuse, nu era apă pe jos. În casă însă, frig, ca- n sufletele celor cu care discutasem în ziua precedentă.

Ieri s- a auzit pentru prima oara dupa zeci de ani ceasul mare din Piata Sfatului. Stiam de eveniment, dar n- am ajuns sa particip la el, eram ocupata cu picatura ...

Adevărata comoară

Adevarata comoara

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Odinioară trăia un lăcătuş neîntrecut în meseria sa: lacătele care ieşeau din mâna sa nu puteau fi deschise decât tot cu chei făcute de el. Făcuse în viaţa lui multe, multe astfel e lacăte şi adunase o groază de bani. Cu toate acestea, se îmbrăca tot în haine de rând şi mânca bucate de rând. La un moment dat, el îşi luă un ucenic tare dornic de a- i învăţa meseria, dar pe care lăcătuşul nu- l învăţa nimic. Ba, mai mult, aştepta să vină seara şi ucenicul să se culce şi abia atunci se apuca de lucru. Numai că, ucenicul, deşi sforăia, totuşi trăgea cu ochiul la ce făcea bătrânul.

Într- o zi, pe când se întorcea de la un client, bătrânul lăcătuş se împiedică şi căzu în râu, înecându - se.

În timp ce ucenicul îşi pierduse glasul de atâta plâns, rudele bătrânului scotociră toată casa în căutarea banilor pe care ştiau că acesta îi adunase. Au găsit în cele din urmă un cufăr de metal, pe care au încercat în toate felurile să- l deschidă, dar în zadar.

Ucenicul, făcu repede, în taină, o cheie cu care cufărul se deschise imediat. Cufărul era plin ochi cu bani de argint! Rudele bătrânului se înghesuiră care mai de care să ia bani, în timp ce ucenicul nostru stătea deoparte privindu- i. El luă doar pila şi ciocanul maestrului său, spunând:

- Aceasta este adevărata comoară!

Incaltarile schimbate

Încălţările schimbate

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Erau odată un tată şi un fiu, care au fost invitaţi să meargă într- o zi anume la nunta unui prieten. Pentru că drumul era lung, cei doi se sculară în ziua cu pricina la cântatul cocoşilor şi- o porniră la drum. Când se lumină de ziuă, cum tocmai ajunseseră într- o vale, cei doi, deja obosiţi, se aşezară să- şi tragă sufletul.
În acest moment, tatăl îşi dădu seama că în întunericul şi graba cu care plecaseră, se încălţase cu un pantof şi o gheată.
Temându- se că la nuntă lumea va râde de el, îşi scoase de grabă încălţările şi i le dădu fiului să se întoarcă acasă şi să i le schimbe.
Trecu multişor până ce fiul se întoarse, mergând agale, şi aducând cu sine … tot încălţările cu care plecase.
Tatăl răcni la el:
- Neghiobule, de ce nu le- ai schimbat?
- Păi cu ce să le schimb, că şi- acasă tot un pantof singur şi- o gheată desperecheată erau
?!

Cine merge cel mai repede

Cine merge cel mai repede ?

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Într- o zi a izbucnit focul în pădure. Animalele s- au adunat să- l stingă, dar focul se înteţea văzând cu ochii. Trebuia chemată degrabă echipa de pompieri. Dar cine merge cel mai repede ? Cu toţii au fost că miriapodul. Acesta, de cum i se încredinţă misiunea de a merge după echipa de pompieri, se duse acasă şi începu să se îmbrace în grabă.
Trecuse ceva timp, dar echipa de pompieri nu apărea. Animalele îl trimiseră pe iepure acasă la miriapod să vadă ce se întâmplă. Iepurele îl găsi pe miriapod lac de sudoare şi- l întrebă uimit:
- Cum de n- ai plecat ?
- Mă grăbesc cât pot, dar n- am isprăvit cu încălţatul …

Vorbele de bine

Vorbele de bine

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Era odată un om sărac, care spunea tot timpul despre bogătaşi că sunt oameni răi. Într- o zi, un bogătaş îl întrebă:

- Sunt bogat şi nu pot pricepe: de ce spui că nu sunt un om bun?

Săracul îi răspunse:

- Tu ai bani. Sunt ai tăi şi doar n- o să mi- i dai mie degeaba, deci n- am de ce spune că eşti bun.

- Bine, uite, îţi dau bani. Tot mai spui că sunt rău?

- Banii pe care mi i-ai dat sunt puţini, aşa că tot nu pot spune că eşti bun.

- Da?! Uite, îţi dau jumătate din ce am. Şi- acum ai să spui că nu sunt bun?

- Exact, fiindcă acum sunt egal cu tine, deci n- am de ce spune că tu eşti bun.

- Eei ! Să zicem că- ţi dau tot ce am. Ai să continui să spui că nu sunt om bun?

• Când o să- mi dai tot ce ai, eu am să fiu un mare bogătaş, iar tu un

prăpădit de sărăntoc, aşa că tot n- am să pot spune că eşti bun.

Arborele de santal

Arborele de santal

Odinioară era un om care într- o zi a găsit pe drum un arbore de santal. Cum însă nu ştia că este un arbore de preţ, s- a dus să l vândă ca simplu lemn de foc.

Trecuseră deja câteva zile şi nu găsise nici un cumpărător pentru marfa lui. De ce ? Fiindcă oamenii se fereau să- l întrebe cât costă, gândind că trebuie să fie foarte scump. Omul nostru nu cunoştea însă motivul, aşa că începu să- şi facă tot felul de gânduri.

Într- o seară se nimeri să stea -vrând în continuare să vândă arborele găsit- lângă un vânzător de cărbuni de lemn şi când văzu că oamenii se bat să cumpere cărbuni, lacrimi de invidie i se prelinseră din ochi. Aşa că, se întoarse repede acasă, arse lemnul de santal făcându- l cărbuni, după care se duse şi vându cărbunii pe câţiva bănuţi.

Şi tare se mai bucură că- şi vânduse cărbunii ceva mai scump decât alţii.

Cocosul si broasca

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Într- o seară, broasca din iaz, pusă pe sfadă, ţinu morţiş să se ia la întrecere la cântat cu cocoşul ca să vadă care dintre ei reuşeşte să- i scoată din casă cu cântatul său pe ţărani. Cocoşul fu de acord.

Cocoşul o lăsă pe broască să cânte întâi, iar aceasta, umflându- şi obrajii cântă fără încetare „ Oac, oac, oac! ” până i se uscă gura, dar nimeni n- o luă în seamă.

Veni rândul cocoşului să cânte.

Acesta, cântă de trei ori „ Cucurigu! ” înainte de ivirea zorilor, iar ţăranii de cum îl auziră îşi dădură seama că se va lumina curând de ziuă, se sculară, îşi puseră uneltele pe umăr şi plecară la câmp.

Cocoşul terminase de cântat, dar broasca nu îndrăzni să se mai ia la întrecere cu el. Căci îşi dăduse seama că oricât va cânta ea de mult şi de frumos, niciodată nu va cânta atunci când trebuie.

Zana Apelor si scoica

Zâna apelor şi scoica

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Într- o zi, Zâna apelor s- a gândit să întrebe câteva vieţuitoare din adâncuri care sunt lucrurile cele mai importante din lume. L- a întrebat mai întâi pe delfin, care i- a răspuns:

- Cei mari sunt importanţi.

Broasca ţestoasă, pe care a întrebat- o apoi, i- a spus:

- Cei puternici sunt cei mai importanţi.

Steaua de mare, la rândul său şi- a spus părerea:

- Cei frumoşi sunt cei mai importanţi.

Delfinul, broasca ţestoasă şi steaua de mare au început apoi să se certe. Pe jumătate

îngropată în nisip, scoica auzi zvon de ceartă. Ea nu era nici mare, nici puternică şi nici frumoasă, aşa că le strigă:

- Aşadar eu aş fi cea mai puţin importantă, nu ?

Chiar în acel moment, un peştişor apăru grăbit nevoie mare:

- Ajutor, salvaţi- mă, peştele- ciocan vrea să mă mănânce! Salvaţi- mă!

Steaua de mare, delfinul şi broasca ţestoasă ziseră fiecare:

- N- avem cum să te salvăm! După care dispăru fiecare speriat.

- Am să te ajut eu! spuse scoica deschizându- şi cochilia. Haide, ascunde- te în cochilia

mea!

Peştele- ciocan apăru imediat şi dându- şi seama de şiretlic, încercă să deschidă

cochilia scoicii, dar în zadar. În cele din urmă renunţă şi plecă.

Scoica îşi deschise cochilia, iar peştişorul ieşi.

- Scoica este cea mai curajoasă dintre vieţuitoarele apei, se auzi vocea Zânei apelor.

După care adăugă: cei curajoşi sunt cei mai importanţi în lume.