Mă bucur că am găsit
această cronică şi v- o pot oferi spre lectură. Eu
am încheiat lectura textului de mai jos cu gând de mulţumire autoarei, care
practic formulează și obține răspuns la toate întrebările pe care le aveam după decernarea
Nobelului de literatură din acest an.
Povestirea
întîmplărilor adevărate din lumea satului Gaomi (provincia Shandong), unde, cu
numele Guan Moye, se naşte, în 1955, scriitorul Mo Yan, domină marea parte a
nuvelelor şi romanelor acestuia. De exemplu, episodul în care, după ce termină
şcoala primară, trudind alături de adulţi în comuna populară din localitate,
obosit şi înfometat, fură o ridiche şi este supus criticii tovarăşilor de
muncă. În faţa portretului preşedintelui Mao, înlăcrimat şi trăgîndu-şi nasul,
puştiul de doisprezece ani recunoaşte că a atentat la avutul comun, faptă
abominabilă pentru care, acasă, mai primeşte şi de la tatăl său o bătaie
cruntă. Amintirea acestei întîmplări se va transfigura în romanul Ridichea
transparentă (Touming de hong luobu), publicat în 1985, o legitimare a sa
în lumea literară, după debutul cu cîteva nuvele din 1981-1982, în acelaşi
registru al realismului social. Adevăratul succes vine în 1986, odată cu
publicarea romanului Sorgul roşu (titlul original este Clanul
Sorgului roşu/ Hong gaoliang jia zu), bazat tot pe fragmente autobiografice
menite să redea ororile din timpul Războiului antijaponez, al trecerii la
comunism şi al Revoluţiei culturale, într-o formulă romanescă de efect,
rezultat al unei reelaborări foarte personale, al mixajului reţetelor clasice
şi moderne.Sorgul roşu apare în 1986 în Revista de
literatură a poporului (Renmin wenxue) și primește la scurtă vreme un important premiu pentru
literatură. În
2000, revistaAsia îl desemnează printre cele mai bune o sută de
romane chinezeşti ale veacului. Nuvela Scrînciobul Cîinelui alb (Bai
gou qiujia) este premiată şi ea în Taiwan.
Aprecieri
şi critici
În seria romanelor de succes ale autorului se înscrie
apoi Ţara vinului (Jiu guo), apărut în 1993, o foarte reuşită
alegorie politică în care Mo Yan preia de la Lu Xun metafora canibalismului
pentru a avertiza asupra capacităţii de autodistrugere a Chinei. La rîndul său,
în acelaşi registru al satirei, romanul Sîni mari şi şolduri late (Feng
ru fei tun) se bucură de o foarte bună primire şi este răsplătit cu
două premii, Premiul Kiryama şi Premiul oamenilor de litere din Asia.
Mo Yan îşi consideră romanul următor, Obosit de
viaţă, obosit de moarte (Sheng si teng lao), drept cartea care-i reflectă
cel mai bine stilul şi experimentele în crearea unui anumit tip de roman –
acela al unui realism magic made in China, vezi pretextul budist al reîncarnărilor
personalujui principal în diverse animale, ceea ce permite reconstituirea
critică a unei perioade importante din istoria Chinei comuniste, făcută din
diversele perspective ale acestor metamorfoze, pentru a constata, pînă la urmă,
relativitatea adevărului, exact aşa cum sugerează magistrala lecţie a
daoistului Zhuang Zi. Este o mostră a scrisului inspirat, o carte așternută
pe hîrtie într-un interval de 42 de zile, însumînd 500.000 de caractere scrise
cu pensula, ca semne vii ale cuvintelor, preferate de autor artificialei
scrieri fonetice cerute de computer, care n-ar putea recupera forţa necesară
imaginilor, impresionante deseori prin violenţa lor. Valoarea acestui roman
este confirmată de Premiul Newman pentru literatură, acordat în 2009. În 2011,
prestigiosul Premiu Mao Dun, obţinut pentru romanul epistolar Broasca
(Wa), echivalează cu suprema recunoaştere naţională.
Situat în avangarda scriitorilor chinezi încă din anii
’80, cînd îşi începe cariera literară, Mo Yan cucereşte deci destul de repede o
poziţie marcantă în topul scriitorilor chinezi. Este foarte bine receptat în
China, dar devine treptat cunoscut şi în afara ei, ca romancier care redă
violenţa istoriei Chinei din ultima sută de ani, maestru al umorului negru, cu
invenţii stilistice care îl recomandă ca o voce inconfundabilă.
Dincolo de aprecierea meritelor sale – forţa
imaginaţiei, umorul, remarcabila artă a povestirii –, recentul cîştigător al Premiului
Nobel pentru Literatură a primit din partea unor colegi de breaslă şi o serie
de reacţii critice. Unii dintre aceştia îi impută lipsa de priză la realităţile
imediate şi refugierea în vis sau alegorie, alţii îi reproşează, dimpotrivă,
surprinderea unor aspecte concrete ale istoriei, care ar trăda, se zice,
afilierea la direcţia oficială a partidului, conformismul. Cei care îi
reproşează că, înfățișînd
în opera sa aceste aspecte, a aderat la realităţile societăţii socialiste nu
vor să vadă şi că, deşi nu propune subiecte interzise, scrisul său are și
o latură subversivă, că avertizează asupra traumelor istoriei, asupra
abuzurilor politice, că romanele sale sînt, pînă la urmă, o cronică a
Partidului Comunist deloc lipsită de accente critice. Constatăm că astfel de
obiecții nu țin
seama de principala caracteristică a scrisului său, remarcată şi în motivaţia
juriului Nobel: realismul magic amintind de Faulkner şi de Márquez, pe care Mo
Yan îi recunoaşte, de altfel, ca modele. Drept pentru care criticul He Jianfei
îl acuză că nu are curajul de a fi un scriitor chinez al vieţii actuale, că se
complace în atitudinea de servitute a Chinei faţă de Occident.
O victorie
a povestirii tradiţionale chineze
Apreciind că „scrie realitatea, natura umană, prin întîmplări
care zguduie sufletul, nu doar prin înălţarea unor zmeie în vînt“, scriitori
prestigioşi ca He Jianming (din care am citat), precum şi Wang Meng sau Su
Tong, care-i recunosc cu convingere talentul, cred că, în sfîrşit, literatura
chineză a intrat în atenţia lumii, aşa cum i se cuvine. Mulţi dintre cei
întrebaţi despre semnificaţia evenimentului consideră că Nobelul acordat nu
este doar o răsplată a talentului lui Mo Yan, ci şi o recunoaştere a
scriitorilor chinezi nu îndeajuns de prezenţi în lume, o dovadă că dialogul
cultural este într-adevăr posibil, că există în prezent mai multă încredere în
China, o mai mare deschidere a Occidentului faţă de autenticele valori ale
culturii chineze, o depăşire a vechii receptări orientaliste. Cauza lipsei de
audienţă a literaturii chineze, constată corect aceştia, ţine de lipsa
traducerilor. Patina culturală puternică face traducerea dificilă, astfel că
puţini sînt scriitorii chinezi care captează atenţia mediului literar
internaţional. Mo Yan a avut această şansă, sinologul Howard Goldblatt i-a
tradus excelent în engleză mai întîi Sorgul roşu, apoi celelalte romane. Şi
prezenţa în juriu a sinologului Goran Malmqvist, membru al Academiei Suedeze,
pare să fi fost un factor ce a favorizat luarea în considerare a candidaturii
scriitorului chinez la Premiul Nobel. Cum altfel ar fi putut fi scos din
izolare şi necunoaştere un scriitor foarte marcat de specificitate locală, cu
alegeri stilistice speciale, cu apel sporit la aluzii literare – figuri exotice
devenite la traducere cultureme greu de echivalat?
Opera lui Mo Yan poate fi considerată un exemplu de
eliminare a acestei bariere prin traducerile foarte bune care au făcut-o
accesibilă şi cititorilor străini şi au impus-o atenţiei criticilor literari,
sensibili tocmai la un anumit specific cultural. Căci, dincolo de
universalitatea care caracterizează capodoperele, de acel general uman pe care
îl surprind, romanele lui Mo Yan sînt extrem de chinezeşti, nu doar prin
tematica lor – parte a destinului Chinei –, prin înrădăcinarea în pămîntul
natal. Arta acestui autor revalorizează într-un grad înalt tehnicile
tradiţionale ale povestirii clasice, astfel încît s-a spus, cu îndreptăţire, că
premierea nu este atît victoria romanului modern, cît a povestirii tradiţionale
în limba chineză. De acolo a învăţat Mo Yan măiestria montajului truculent, a
deraierii fine din real, a extensiei alegorice, a manipulării cu eficienţă
etică a parabolei.
În conferinţa sa la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, din
2009, convins că „operele literare trebuie să depăşească partizanatele,
partinicul, clasele, politicul“, Mo Yan mărturisea că „îşi doreşte ca opera lui
să stea în faţa omenirii întregi şi să aibă valoare pentru omenirea largă“,
crez reafirmat la aflarea veștii
recentei premieri. Întrebat de ziarişti de ce crede că a primit Nobelul, Mo Yan
a răspuns că „deoarece că a descris natura umană în sensul ei larg, printr-o
operă care este literatură chineză, dar şi parte a literaturii universale“.
Este o reafirmare a încrederii lui „în menirea literaturii de a scrie despre
om, de a sta de partea omului, de a depăşi zonalul, naţionalul...“, în
contribuţia literaturii la proiectul uman ascensional, căci, spune el, „prin
descrierea durerilor şi sacrificiilor omului de acum se pregăteşte omul de
mîine…“. Şi, într-adevăr, în romanele lui Mo Yan descoperim un mecanism de
generare care este cel al universalizării, al esenţializării. Într-un schimb
simbolic de tip yin-yang, viaţa şi moartea, binele şi răul, trecutul şi
prezentul devin tiparele binomiale pe care se construiesc arhetipal scenariile
şi personajele menite să denunţe vicii eterne ale societăţii: lăcomia,
corupţia, birocraţia.
Remarca făcută de dramaturgul Lin Meng, conform căreia
Nobelul lui Mo Yan arată că filmul chinez şi-a adus contribuţia la propagarea
literaturii chineze, surprinde un adevăr important. Romanul Sorgul roşu a fost
tradus în douăzeci de limbi după ce regizorul Zhang Yimou l-a făcut celebru
prin filmul premiat la Berlin în 1987. În 2000, se adaptează şi o nuvelă din
volumul Maestrul e din ce în ce mai plin de umor (Shifu yu lai yu
youmo) şi tot Zhang Yimou regizează filmul Vremuri fericite
(Xinfu shiguang), care trezeşte un larg interes. În 2003 este rîndul
romanului Scrînciobul Cîinelui alb (Bai gou qiu jia) să fie
ecranizat, cu titlul Nuan (numele eroinei), de către Huo
Jianji, fiind premiat la Festivalul de la Tokyo. Toate aceste filme au un rol
major în receptarea internaţională a romanelor lui Mo Yan, au un efect de
fecundă rumoare, stîrnesc acea „curiozitate postfilm“, care trimite spectatorul
în librării pentru a descoperi traducerea.
Un
scriitor care scapă etichetelor
Dincolo de toţi aceşti factori de luat în considerare,
esenţială rămîne întrebarea: este Mo Yan un premiat viabil? Indiferent de cel
care răspunde la întrebare, nu se poate nega faptul că recentul cîştigător al
Nobelului pentru literatură este unul dintre romancierii care au înnoit romanul
chinez, făcînd vechea matrice a povestirii aptă de experimente, de ingenioase
invenţii stilistice, că are talentul de a selecta şi transfigura evenimente
trăite sau de a imagina poveşti insolite, de a construi personaje originale, de
statura celor din romanele chineze clasice, de a impresiona prin scene
memorabile, cu o predispoziţie remarcabilă pentru imaginea vizuală, cadrată cinematografic
şi cu o ritualizare a mişcărilor ca în artele marţiale (vezi celebra scenă a
jupuirii de viu a unui om din Sorgul roşu, ca limită maximă a ororii)…
Alocuţiunile oficiale rostite cu ocazia decernării
Nobelului îl descriu pe Mo Yan ca pe un scriitor profund naţional, ca pe un
reprezentant al scriitorilor pămîntului natal, al etosului autohton. Nu este
văzut ca imitator, se insistă asupra originalităţii lui: el nu se încadrează cu
strictețe nici în modelul modern, nici în cel
postmodern, scapă etichetelor. Se admite că mai există în China şi alţi
prozatori foarte talentaţi, dar el este cel care a perseverat şi a progresat
cel mai mult. Premiul Nobel este un stimulent care va face ca ochii lumii să se
îndrepte şi asupra Chinei, să-i recunoască literaturii sale brandul. Mo Yan
devine pentru scriitorii chinezi un exemplu de urmat, el demonstrează că
Nobelul poate fi cucerit și
că, oricît de idiosincratică ar fi literatura chineză, ea poate fi înţeleasă
prin universaliile talentului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.