Vesti din China:THE ECONOMIST Acest om trebuie să schimbe China din rădăcini

În curând, Xi Jinping va fi numit preşedinte al Chinei. Principala sa datorie este să rupă cât mai repede legăturile cu trecutul

La finalul celui de-al XVIII-lea Congres Naţional al Partidului Comunist Chinez, programat să înceapă pe 8 noiembrie la Beijing, o coloană scurtă de bărbaţi în costume negre (printre ei, poate şi o femeie) va păşi pe covorul roşu din Marea Sală a Poporului pentru a face cunoştinţă cu presa internaţională. În fruntea coloanei se va afla Xi Jinping, uns recent lider al partidului, cel care va prelua, în martie, funcţia de preşedinte al Chinei. În urma sa, vor sta cuminţi noii membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic, cel mai important organism din ierahia ţării. Toţi își vor ține spatele drept şi vor afișa un zâmbet fals ancorat pe faţă. Între această punere în scenă fastuoasă şi incertitudinile de care vor da cu capul odată ajunşi la conducerea ţării există însă diferenţe imense.

Din poziţia de conducător al noii uzine economice a lumii, Xi Jinping va încerca, la fel ca predecesorii săi, să combine creşterea economică a ţării cu stabilitatea politică. Din păcate pentru el, această sarcină se dovedeşte tot mai dificilă. Economia în scădere, corupţia şi mulţimea de probleme de care se loveşte zi de zi a frustrat poporul chinez de-a lungul anilor, generând îngrijorare pe toate palierele guvernamentale.

Pentru a gestiona aceste nemulţumiri, noul preşedinte poate fie să continue să înăbuşească tensiunile, fie să slăbească lanţurile controlului de partid. Viitorul Chinei va fi determinat de răspunsul la următoarea întrebare: va avea Xi curajul şi viziunea să admită că prosperitatea şi stabilitatea viitoare ale acestei naţiuni depind de voinţa sa de a se rupe de trecut?

Cum a apărut spectrul revoluţiei

Pentru lumea bogată, care se zbate sub un maldăr de datorii şi de conflicte politice, temerile Chinei par un mizilic. Relansarea reformelor economice de către Deng Xiaoping, în 1992, a dus la două decenii de dezvoltare fantastică. Numai în ultimii zece ani, sub conducerea actualului lider, Hu Jintao, economia s-a cvadruplat. Printr-un nou sistem de securitate socială (destul de rudimentar, ce-i drept), 95% din populaţie are acces la un tip de asigurare medicală, faţă de 15%, în 2000. La nivel global, China este văzută ca a doua putere (în termeni de statut şi influenţă), după SUA.  

Până de curând, chinezii se îmbogăţeau atât de rapid, încât aveau lucruri mult mai bune de făcut decât să stea cu ochii pe guvern. Astăzi, însă, ţara se confruntă cu o serie de ameninţări descrise de o gazetă oficială ca „legate la fel de solid ca dinții unui câine“. Cei săraci deplâng inechitatea socială, corupţia, distrugerea mediului şi luarea cu forţa de către stat a drepturilor de proprietate. Clasa medie este îngrozită de contaminarea alimentelor şi, în paralel, îşi protejează economiile trimiţând bani în afara ţării şi aglomerând sistemele de eliberare a paşapoartelor. Iar cei bogaţi şi puternici se luptă pe avuţia imensă a ţării. Câţiva analişti descriau foarte bine fenomenul în cadrul unei conferinţe guvernamentale recente: China este „instabilă la rădăcini, tensionată la mijlocul tulpinii şi dezlănţuită la vârf“.
Pe vremuri, partidul înfrâna orice manifestări neprielnice. Astăzi, însă, oamenii protestează în public. Scriu cărţi cu subiecte altădată tabu şi comentează totul în timp real, pe corzile imensei încrengături de reţele sociale ale Chinei. Nemulţumiri care altădată ar fi fost sufocate la nivel local sunt acum dezbătute pe canalele naţionale. Iar aşa cum avertiza, într-un raport secret, un mare economist, dacă liderii Chinei vor gestiona nefericit aceste tensiuni, vor provoca „o reacţie în lanţ care va duce la tulburări sociale, poate chiar la o revoluţie sângeroasă“.

Pledoaria pentru o schimbare profundă a societăţii chineze în următorul deceniu nici măcar nu are nevoie de argumentul potenţialelor revolte. Premierul aflat la final de mandat, Wen Jinbao, a catalogat în mod repetat dezvoltarea ţării ca „dezechilibrată, necoordonată şi nesustenabilă“. Săptămânile trecute, Quishi, cea mai importantă publicaţie politico-economică a partidului, făcea apel la guvern să „urgenteze restructurarea sistemului politic“.
Xi Jinping se descrie ca fiind un om din popor, iar partidul său insistă că prioritatea comuniştilor sunt în continuare marile mase. Şi totuşi, meritocraţia atât de ridicată în slăvi de analiştii occidentali nu prea şi-a mai găsit locul în ultima perioadă. Dacă nu ai pile, nu ai şanse să urci ierarhic în societate. Or, rămas fără legitimitatea ideologică şi, mai nou, şi fără cea economică, de când creşterea ţării pare să fi stat în loc, partidul are mai mare nevoie ca niciodată de loialitatea cetăţenilor pe care-i conduce cu mână de fier.

Aşadar, odată ajuns la conducere, noul preşedinte ar putea oferi mai multe puteri acestor cetăţeni. Terenurile agricole, acum colectivizate, ar trebui privatizate şi date ţăranilor; sistemul judiciar ar putea să înceapă să facă dreptate oamenilor de rând; sistemul permiselor de rezidenţă (denumit hukou) ar trebui relaxat astfel încât să garanteze familiilor imigranţilor proveniţi din mediul rural acces decent la educaţie şi sănătate, odată mutate la oraş. În acelaşi timp, Xi trebuie să slăbească lanţurile partidului. Răsfăţatele bănci de stat ar trebui să afle ce înseamnă competiţia; pieţele financiare trebuie să înceapă să înveţe să răspundă la semnalele economiei, nu la controalele de partid; măsuri trebuie luate şi în privinţa liberalizării presei, care s-ar putea dovedi astfel un aliat de nădejde în lupta împotriva corupţiei.

Reformă made in China

O asemenea abordare ar stârni nemulţumirea „stângiştilor“, care se uită cu dispreţ către Occident şi insistă că datoria Partidului Comunist este de a păstra monopolul asupra puterii în stat. Chiar şi mulţi reprezentanţi ai „dreptei“ liberale, care cer zgomotos schimbarea, nu vor în realitate nimic mai radical decât un sistem unipartit similar celui din Singapore. Preşedintele nu ar trebui să ţină cont de aceştia. Pentru a se bucura de încrederea populaţiei, calea optimă este reformarea profundă a scenei politice.
Probabil că sună total nerealist. Să ne amintim totuşi cum, în anii ’80, însuşi Deng afirma că, după 2050, conducerea centrală a Chinei ar trebui decisă prin scrutin naţional - şi nici măcar el nu-şi imaginase ce dezvoltare avea să cunoască ţara în următoarele două decenii. Zhu Rongji, predecesorul lui Wen Jinbao, spunea la rândul său că numirea tuturor autorităţilor ar trebui să se facă în urma votului popular, schimbare ce ar fi bine să aibă loc „cât mai repede posibil“. De atunci, însă, partidul a obstrucţionat căile de reformare politică, prin sufocarea societăţii civile. Totuşi, speranţe mai există, vezi exemplul Taiwanului, care a trecut printr-o dezvoltare similară (este adevărat, sub o conducere anticomunistă).
În final, sperăm noi, cei de la Economist, reforma politică va fi suficient de puternică încât să putem vedea tot mai mulţi lideri ai partidului aduşi în faţa legii şi, mai ales, tot mai mulţi prizonieri politici eliberaţi. Mizăm şi pe o slăbire a departamentului de propagandă şi a comisiei militare centrale, care impune Armatei Populare de Eliberare să apere partidul, nu neapărat ţara.
Partidul Comunist Chinez are o poveste extraordinară. În ciuda paşilor strâmbi pe care i-a făcut de-a lungul timpului, a generat bogăţia ţării de azi, dar şi speranţe pe care generaţiile mai în vârstă nu ar fi îndrăznit vreodată să le aibă. O reformare curajoasă a statului i-ar aduce un imens val de simpatie din partea oamenilor de rând.

Xi Jinping vine la conducere într-un moment crucial, în care garda veche neagă în continuare necesitatea schimbării politice şi insistă că tensiunile pot fi şterse cu buretele forţei. Alegerile noului preşedinte se vor dovedi vitale la toate nivelurile. Întreaga lume se teme mult mai rău de o Chină slabă şi instabilă decât de una puternică.


Răsfăţatele bănci de stat ar trebui să afle ce înseamnă competiţia, iar pieţele finan­ciare, să învețe să răspundă la semnalele economiei, nu la controalele de partid.

http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/the-economist-acest-om-trebuie-sa-schimbe-china-din-radacini-173752.html