Dilema Veche, Nr. 314 / 18-24 februarie 2010
Starea limbii române
Florin Bican, Florin Dumitrescu, Cristian Moroianu
argument
Ca şi vorbitor
Cînd a apărut noua ediţie a Gramaticii Academiei, problemele limbii române au avut parte, probabil, de cea mai intensă mediatizare din ultimii 20 de ani şi mai bine. Din păcate, şi de cea mai proastă mediatizare. Impresia generală creată de presă a fost că a apărut un fel de „tablă de legi“ a limbii române, care fixează nişte reguli inexorabile, şi că vom fi nevoiţi cu toţii să vorbim într-un anumit fel, căci dacă nu...
Dacă nu, ce? Nimic. Limba română vorbită este (ca orice limbă) un organism viu, în veşnică schimbare, iar Gramatica Academiei este un tratat ştiinţific necesar specialiştilor, util (eventual) profesorilor, care reflectă un anumit stadiu al cercetărilor despre limbă şi care nu „se cere“ aplicat începînd de a doua zi. În acest „caz mediatic“ s-au concentrat cîteva aspecte caracteristice ale lumii noastre de azi: o presă zgomotoasă şi superficială care „dă tonul“ şi creează uneori o falsă actualitate, un public care se lasă „dus“ de valurile create de mass media, şi o categorie de specialişti care, în general, nu sînt luaţi în seamă, dar la anumite ocazii sînt „luaţi la întrebări“ de jurnalişti sau de cetăţeni care cred că oamenilor de ştiinţă trebuie să le ceri socoteală asemenea politicienilor. (Cîteva exemple de acest gen – într-o casetă din pagina 12; mai multă atenţie nu merită.)
Limba română s-a schimbat însă nu pentru că „a decis“ cineva (de exemplu, lingviştii, aşa cum cred unii...), ci pentru că este în strînsă legătură cu schimbările din societate. Cel mai sensibil la modificări este – aşa cum învaţă studenţii la Litere încă din anul I – vocabularul: obiecte şi domenii noi (de la fax la computer, de la tehnologia informaţiei la sistemul financiar-bancar) aduc cu ele cuvinte noi, aşa că ne-am trezit cu o grămadă de termeni englezeşti, în lipsa unor cuvinte neaoşe. Unii se simt deranjaţi din această cauză (dar ce schimbare nu deranjează?...), alţii adoptă frenetic anglicismele pentru că au impresia că numai astfel pot arăta că sînt „oameni ai timpului prezent“, în ton cu evoluţia societăţii. Nimic de făcut: pînă la urmă, limba se autoreglează prin mecanisme proprii, chiar dacă pentru asta este sacrificată uneori „estetica“ vorbirii.
S-au schimbat însă şi tot felul de structuri preluate „din mers“ şi ajunse aproape de generalizare. Două exemple pe care cred că în cîţiva ani lingviştii vor fi nevoiţi să le considere „normale“, pentru că vor fi prea răspîndite: „care“ în loc de „pe care“ („cartea care am citit-o“) şi, mai ales, „ca şi“ în loc de „ca“ („ca şi parlamentar, cred că...“ ori „ca şi student, am studiat...“). Observ la tineri (inclusiv la cei trecuţi prin mulţi ani de şcoală şi de facultate) un uz total decomplexat al formulei aproape magice „ca şi...“.
Probabil că şcoala – făcută tot mai prost – îşi are partea ei de vină. Dar cu impactul televiziunii nu te pui: „modelele“ sînt preluate mai ales din massmedia.
Ce-i de făcut?
Măcar, din cînd în cînd, „ca şi vorbitori ai limbii române“, cîte o radiografie a situaţiunii... (M. V.)
O limbă mai vie
– interviu cu Florin BICAN –
Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?
Evoluţia statutului limbii române este o consecinţă firească a aderării la UE. Dar interesul faţă de această limbă exista şi înainte în spaţiul european, cuplat cu frustrarea provocată de faptul că existau prea puţine date despre ea – insuficiente traduceri din autori români şi aproape inexistente manuale de română pentru studenţi străini. Am locuit multă vreme în Germania şi am predat într-o şcoală din München. Elevii mei erau foarte interesaţi să ştie mai mult despre ţara mea şi limba care se vorbeşte acolo, şi spuneau că în bibliotecile lor au cărţi despre mai toate ţările, mai puţin România... Aşadar interesul exista. Cel puţin în Germania şi Marea Britanie, ţări pe care le-am cunoscut mai îndeaproape.
Programul TPS (Translation and Publication Support) al Institutului Cultural Român funcţionează tot mai bine. Cum apreciaţi interesul tot mai mare pentru traducerea de cărţi româneşti, mai ales ale unor autori contemporani?
Mi se pare îmbucurător şi în acelaşi timp justificat. Şi din nou aş spune că este o consecinţă firească: odată făcut un prim pas – o primă traducere – este normal să i se adauge următorii paşi, următoarele traduceri, în virtutea unei dinamici inevitabile. Iar traducerea autorilor contemporani este o confirmare a teoriei lovinesciene a sincronismului, dusă un pas mai departe...
Tot Institutul Cultural Român acordă şi burse pentru traducători din literatura română. Cum se completează cele două programe?
Bursierii ICR, înarmaţi cu date despre programele de finanţare ale Institutului, au devenit adevăraţi agenţi literari care pledează, împreună cu editurile din ţările lor, pentru publicarea autorilor români din care au tradus eşantioane, prezentîndu-le în acelaşi timp şi programele respective. Aşa se face că din cele peste 150 de traduceri publicate prin programele ICR (TPS, 20 de autori, Publishing Romania) aproximativ 30 sînt făcute de foştii bursieri – şi cam tot atîtea sînt în curs de traducere sau de publicare.
Din experienţa dvs. la cursurile pentru traducători, care sînt problemele cele mai dificile pe care le pune limba română unui străin? Şi ce le place mai mult cursanţilor dvs.?
Principala problemă pare reprezentată de variaţiile de registru şi evaluarea tonului, în vederea găsirii celui mai apropiat echivalent natural în limbile lor. O altă problemă o constituie jargonul şi variaţiile dialectale, care au o pondere considerabilă în literatura practicată azi la noi. De aceea cursanţii se bucură enorm că au ocazia să cunoască vorbitori autentici în situaţii autentice şi mai ales autori... autentici.
Care vi se par cele mai importante schimbări în limba română vorbită în ultimii 20 de ani?
Cea mai importantă schimbare mi se pare destinderea. Limba română a devenit mai relaxată şi simultan mai dinamică, ceea ce o face mai vie. Nu neg existenţa unor vorbitori lipsiţi de har, dar pînă şi ei au farmecul lor în contextul dinamicii generale a limbii. Pronunţia nu cred că s-a schimbat considerabil, dar observ o tendinţă de asumare a accentelor locale, ceea ce mă bucură. Această varietate îmbucurătoare este sporită de amestecul registrelor – încă un semn al destinderii despre care vorbeam. Anglicismele, pe de altă parte, nu semnalează neapărat o schimbare, ci o continuare a tendinţei limbii române de a se adăpa din surse adiacente. Cred că în toate secolele limba română a ciugulit cîte ceva din ograda vecinului, iar în secolul nostru global vecinul este limba engleză...
De multă vreme se spune că avem handicapul unei limbi „mici“, ceea ce înseamnă că şi literatura e, inevitabil, mai puţin cunoscută în lume. Mai e valabil astăzi acest punct de vedere?
Pentru un traducător nu există limbi mari şi limbi mici. Există doar limba-sursă şi limba-ţintă. Iar dacă ne gîndim la mecanismele care fac fiecare limbă în parte să ticăie, fiecare limbă este un fenomen cosmic. Aş zice că limbi mici nici nu există. Numărul vorbitorilor nu este în nici un caz un criteriu. Nici întinderea spaţiului în care se vorbeşte o limbă. Forţa de penetrare este altceva, dar nu ţine neapărat de cît de „mare“ este limba, ci de considerente de ordin extralingvistic. În concluzie, toate limbile sînt mari.
a consemnat Mircea VASILESCU
Cristian MOROIANU
„Merge şi aşa”. Dar...
Începînd cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la diversitatea comunicării în ansamblul ei, de la expresivitatea subterană şi subversivă la cea devenită, în scurtă vreme, titlu de individualizare a diverselor categorii de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor limbaje cu acelaşi drept de existenţă ca şi cea literară. Româna nu are, din acest punct de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întîmplat cu multe alte limbi şi societăţi, în momente de transformare substanţială.
La sfîrşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţă, nivelul de cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: avea un vocabular consistent şi expresiv, cu o notabilă capacitate derivativă, o bogată frazeologie şi o structură gramaticală bine conformată. În mod firesc, după 1990, vocabularul românesc s-a deschis împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rînd, din engleză. Au pătruns mai ales cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente, cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente pînă atunci sau greu accesibile. Direct sau mediat, au intrat numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale îndepărtate şi insolite. Împrumuturile masive din ultimele două decenii sînt o normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special. „Romgleza“ este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu explicaţii ce ţin de specificul unor domenii de activitate, de o presiune culturală obiectivă sau emfatică, de criterii de vîrstă, de educaţie, de aspiraţii etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă sau despre tehnologia informaţiei decît cu ajutorul cuvintelor englezeşti, tot aşa cum, în anii ’50-’60, nu se putea vorbi despre colectivizare decît cu ajutorul cuvintelor din limba rusă. Ceea ce deranjează nu este folosirea în cunoştinţă de cauză a limbii engleze pentru reflectarea vieţii mondene, spre exemplu, ci folosirea ei „după ureche“, cu trunchieri formale şi improprietăţi semantice, hipercorectitudinea şi, în general, tot ce reprezintă prostie, superficialitate şi aroganţă. Normele românei literare fac faţă cu greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut şi apar variante duble sau chiar triple de adaptare a aceluiaşi cuvînt. Variaţia fără criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas spre schimbare. În cazul de faţă, lipsa unor criterii presupune schimbare în rău.
Este adevărat că societatea modernă în care trăim oferă modele culturale şi, implicit, lingvistice inedite. Educaţia familială, cea şcolară şi (auto)educaţia datorată mediului au fost înlocuite, treptat, cu modele promovate, uneori agresiv, de massmedia, în variatele ei forme de manifestare. S-a spus, de multe ori, că limba „se strică“. La radio sau la televizor se folosesc, nu de puţine ori, cuvinte cu grafii, accentuări, forme fonetice şi sensuri greşite, pleonasme, contaminaţii, etimologii populare, hipercorectitudini şi analogii de toate tipurile, confuzii paronimice, anacoluturi etc., unele devenite locuri comune, repetarea lor dezinvoltă arătînd un fapt grav: lipsa de responsabilitate pentru cuvînt şi impresia că „merge şi aşa“. Sigur că merge şi aşa… Însă folosirea corectă, adecvată şi elegantă a limbii reprezintă cartea de vizită a oricărui vorbitor. Iar cînd acel vorbitor se manifestă în spaţiul public, el poate reprezenta un model pentru mulţi dintre cei care îl văd sau îl ascultă. Această simplă posibilitate trebuie să presupună responsabilitatea unui act implicit de educaţie, reflectare a respectului de sine şi mesaj pentru receptori. Modelele lingvistice oferite de massmedia, de la desene animate la talk-show-uri, au o importanţă majoră mai ales în evoluţia tinerilor, în condiţiile în care educaţia familială suferă de lipsă „de timp“, iar educaţia şcolară şi mulţi dintre promotorii ei nu mai au nici continuitate, nici coerenţă şi nici credibilitate. După mine, rolul major al profesorului trebuie repus pe o poziţie prioritară: înţelegerea firească a evoluţiei limbii şi a mecanismelor ei de funcţionare, cunoaşterea libertăţilor pe care le avem în folosirea ei, adecvarea specificului comunicării la un context sau altul sînt realizabile, în primul rînd, prin educaţie şcolară. Cultura lingvistică înseamnă cunoaşterea şi interpretarea regulilor, înseamnă respect pentru cuvîntul propriu, înţelegere şi toleranţă pentru cuvintele altora. Iar lucrurile astea trebuie, în mod fatal, cultivate şi învăţate…
Sînt cel puţin două probleme în folosirea deficitară a limbii noastre: a) prezenţa barbarismelor, disfuncţionalităţile logice şi amestecul nejustificat de registre stilistice, care arată superficialitate şi carenţe culturale; b) prezenţa unor variante analogice (lexicale şi gramaticale) diferite de ceea ce recomandă, la un moment dat, norma literară, şi care arată, dincolo de argumentul grabei sau al comodităţii, o încercare din partea vorbitorilor de a aşeza limba în tipare mai bine şi mai simplu structurate. În acest sens, ar fi bine ca norma literară să fie raportată, explicit şi de cîte ori este nevoie, la normele celorlalte registre stilistice şi să fie promovată, în consecinţă, o limbă cu posibilităţi variate şi expresive de realizare, între limite care să ţină seama de faptul că ea depinde, în ultimă instanţă, de cei care o moştenesc, o recreează şi o îmbogăţesc.
Limba: expresia societăţii?
1. Care credeţi că sînt principalele transformări în limba română după 1989?
2. Se spune adesea că „se strică limba“ (din cauza neologismelor, a greşelilor făcute de prezentatorii şi moderatorii TV şi preluate de public etc.). E adevărat?
3. Şcoala ne învaţă limba româna corectă, pe stradă sau la televizor auzim alte variante ale limbii române. Care este „raportul de forţe“?
Oana MURĂRUŞ
Sub limita acceptabilităţii
1. La o anchetă similară din 2006 a Dilemei vechi, răspundeam, mai în glumă, mai în serios, printr-un „fals decalog“, încercînd să adopt o atitudine relativ relaxată faţă de ideea de schimbare în limbă. Vorbeam atunci de înnoirea necesară a vocabularului din sfera politică, economică, financiar-bancară, culturală, cotidiană ş.a., odată cu schimbarea la faţă a societăţii româneşti şi în paralel cu eliminarea reziduurilor „limbii de lemn“ comuniste, menţionam mult disputata reformă academică „etimologistă“ a ortografiei, fanteziile puriste ale unui George Pruteanu (iniţiatorul unui proiect de lege hazliu care dorea să pedepsească abuzul de anglicisme), salutam relaxarea normativă a DOOM-2005, treceam în revistă colocvialitatea apăsată a limbajului jurnalistic actual, módele lexicale, argoul tinerilor, stîlcirea gramaticii, violenţa limbajului din presa naţionalistă şi de scandal (cuvîntul vulgar, invectiva, injuria) ori din experimentele generaţiei de prozatori Polirom (limbajul licenţios, folosirea cuvintelor-tabu). Evident, nu vreau acum să-mi reciclez idei mai vechi, deşi multe componente ale tabloului general rămîn aceleaşi. Aş observa însă astăzi – cu mai puţină seninătate, dar şi simplificînd mult – că numai primul deceniu al perioadei în discuţie se caracterizează prin dinamismul accentuat al vocabularului, ca şi prin nevoia de inovare stilistică/experimentare ludică (limbajul presei fiind, de departe, cel mai viu fenomen). După anul 2000, pe măsură ce zonele noilor terminologii se articulează şi se stabilizează, iar spiritul experimentalist al presei se lasă temperat de o oarecare rutină (ca să nu zic lehamite, într-un mod neacademic) sau este nivelat de manierism, par a ieşi la suprafaţă mai ales aspectele deficiente ale exprimării noastre în sfera publică: un limbaj politic stereotipizat şi găunos (cînd nu e agramat pur şi simplu), o presă care şi-a pierdut parcă, odată cu entuziasmul, şi verva stilistică de la începuturi, un vorbitor mediu din ce în ce mai puţin capabil să utilizeze registrele înalte ale limbajului cultivat sau măcar formele normale ale politeţii lingvistice.
2. Şi da, şi nu. Eu nu cred că limba în sine „se strică“, fiindcă ea este un organism viu, cu mecanisme de autoreglare. Constat însă (şi nu sînt singura) că asistăm la o deteriorare înspăimîntătoare a climatului cultural mediu, la o proliferare a vulgarităţii şi a prostului gust în massmedia orală, în revistele de consum, în nenumărate alte forme de comunicare publică: talk-show-uri în care se vorbeşte violent şi trivial, în care discuţia se dizolvă în vacarm, emisiuni de aşa-zis divertisment care exploatează monocord şi vulgar denotaţia şi conotaţia sexuală, care invadează viaţa privată a altora prin indiscreţie sau farsă, filme cu titrări din ce în ce mai aberante, presărate cu greşeli de limbă sau de registru stilistic, vedete de ultimă oră care debitează platitudini într-un „limbaj de cartier“ etc. Exemplele ar putea continua. Lista nu se poate totuşi încheia fără a spune două vorbe despre „limba Internetului“ care începe să-şi pună tot mai mult amprenta asupra noastră – un limbaj telegrafic, trunchiat, „abreviaţionist“, pe de o parte, vulgar şi agresiv, sub masca anonimatului, pe de alta. În concluzie: cînd standardele socio-culturale coboară sub o limită a acceptabilităţii, e normal ca limba să fie şi ea în suferinţă. Nu cred că de campanii „iluministe“ de cultivare a limbii avem nevoie, ci de o schimbare mai profundă de ordin moral şi axiologic a societăţii, care ar atrage după sine şi ameliorarea performanţei sale lingvistice.
3. Că tinerii sînt expuşi astăzi influenţei unui mediu socio-cultural degradat, cu efecte nocive asupra calităţii limbajului lor, e un dat de la care trebuie să pornim. Că şcoala a încetat, în bună măsură, să-şi exercite rolul formator, că „livrează“ societăţii, în proporţie covîrşitoare, absolvenţi agramaţi sau, în cel mai bun caz, semidocţi, cu un limbaj sărac, elevi incapabili să folosească cu naturaleţe diversele registre stilistice ale limbii – este inacceptabil şi impardonabil. Dovadă stă farsa bacalaureatului din ultimii 10-15 ani: o bună parte dintre studenţii noştri de la Facultatea de Litere au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale. Prin urmare, şcoala îi învaţă pe tineri din ce în ce mai puţin o limbă română corectă, logică şi nuanţată. Cauzele ar fi multiple: frecventele şi năucitoarele „reforme“ ale sistemului, lipsa de motivare financiară, nepăsarea şi, nu în ultimul rînd, un proces îngrijorător de deprofesionalizare a dascălilor.
Rodica ZAFIU
Neglijenţa generalizată
1. În limba română de după 1989 s-au petrecut, se ştie, cîteva schimbări spectaculoase faţă de perioada imediat precedentă: registrul colocvial (cu spontaneitatea şi pitorescul său) a pătruns în scris, înlocuind clişeele limbii de lemn, engleza a devenit sursa predilectă a împrumutului masiv de cuvinte din informatică, afaceri, dar şi din modă şi divertisment. După douăzeci de ani, constatăm că argotismele şi colocvialismele sînt omniprezente, dar se vorbeşte şi o „limbă de lemn“ (pe care unii o numesc corporatistă), alcătuită dintr-o colecţie de clişee obligatoriu optimiste (provocare, oportunităţi, spirit de echipă, gîndire pozitivă, team-building, focusare, prioritizare, expertiză, dedicaţie totală). Cu multe anglicisme ne-am obişnuit deja, dar apar tot mai multe calcuri semantice şi sintactice, încă stranii (spaţii dedicate, îmbunătăţiri dramatice, eşti patetic, iubeşte să cumpere, a fost ofertat, vă rog găsiţi ataşat). În momentul de faţă cred că problemele noastre sînt cele globale: Internetul şi în genere comunicarea electronică răspîndesc (nu numai la noi) un mod de scriere rapidă, abreviată şi mai ales fragmentată, precum şi o lectură „în diagonală“, oamenii pierzîndu-şi deprinderea de a reciti şi de a rescrie. Şi mai caracteristică vremii noastre e democratizarea scrisului: oricine poate scrie şi oricine poate fi citit în spaţiul public.
2. Nu m-am împăcat niciodată cu lamentaţiile privind „stricarea limbii“, pentru că au nişte presupoziţii pe care le bănuiesc insuficient lămurite. Care limbă – şi stricare faţă de ce? Limba populară nu e niciodată „stricată“; vorbim deci despre limbajul cultivat, supus normelor explicite. Cînd a fost acesta perfect? Cîţi îl vorbeau şi îl scriau (bine), acum o sută de ani? Nu mi se pare corect să ne raportăm la limba şi la stilul cîtorva scriitori foarte buni, nici măcar la cele ale cîtorva sute de intelectuali cultivaţi şi rafinaţi – şi să le comparăm cu ceea ce produc în continuu milioanele de vorbitori, „utilizatori“ şi „comunicatori“ de azi. În fond, parafrazînd o mai veche butadă, cantitatea de folosire inteligentă a limbii e constantă, dar populaţia e în continuă creştere. A sporit, desigur, zgomotul, produs de amestecul de voci, dar selecţia rămîne posibilă. Un interviu excelent la TVR Cultural coexistă cu zece reality-show-uri în care domină înjurătura şi vocabularul minimal; un blog scris cu talent şi rigoare stilistică coexistă cu sute de pagini de comentarii isterizate şi agramate. Problema este socială şi culturală, nu lingvistică. Trăim o epocă în care au dreptul la cuvînt şi cei care nu stăpînesc prea bine normele limbii de cultură. Înseamnă că se strică limba? Eu cred că nu – cu condiţia de a nu renunţa la zonele exemplare şi de a nu nivela totul.
aduse cu poşta
Ce să mai facă ea, limba română, cu românii ei?
Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.
Internetul. Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui copy-paste, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.
În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba e-mail-ului, a chat-ului şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în chat majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată. Situaţia se complică în mesajele de tip messenger în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe chat bar e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un nick-name căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa); sorry a devenit scz, adică „scuze“, np – no problem, iar aprobarea ok s-a redus la k. În mediile evoluate au apărut ideogramele (smiles) unde printr-un singur semn se exprimă un cuvînt sau o stare. Aici semnele de punctuaţie nu mai contează, nu poţi să ştii dacă propoziţia e afirmativă sau interogativă. Şi tot aşa, de nu mai ştie biata limbă dacă mai e română sau electronică.
Televiziunea. Lăsînd la o parte multele emisiuni inepte şi agramatismul specialiştilor şi invitaţilor din cele de divertisment care folosesc „replici rupătoare“ (pentru aplauze pe rupte), există şi metode mult mai triste şi mai distractive. Să ne gîndim la benzile din partea de jos, uneori din mijloc sau de sus a ecranului (de te miri ce mai rămîne din imagine!). Benzi numite „burtiere“ pe care, contra unei sume modice (un euro şi ceva), orice fan burtos al sportului-rege din liga naţională îşi poate afişa instantaneu prostia. O denumire şi ea cam mioritică pentru că, în DEX, burtiera e un corset care strînge abdomenul şi şoldurile, iar aici devine o centură care încinge televizorul ca să nu se reverse prostia peste privitori. Adică croll-ul, textul care se prelinge pe burtieră şi care inundă lent, continuu şi constant gramatica limbii române. Cînd un fan al lui Dinamo scrie „A-m fost sînt şi v-oi fi cîine pînă oi muri. După a-ia om vorbi“ e o distracţie pentru cei care au apucat să înveţe gramatica la şcoală, dar e o catastrofă pentru cei care în sincretismul lor şi-o însuşesc de la televizor. Şcoala. Unii dintre profesorii valoroşi îşi varsă nemulţumirea lor, faţă de tot şi de toate, pe elevi (că altă cale n-au). Şi o fac folosind fie un limbaj arogant, agresiv şi violent, fie unul vulgar, bolovănos şi buruienos, uneori ostentativ sau ermetic, alteori unul prea elevat sau sofisticat ca replică la marginalizarea lor. În oricare dintre variante, nu apără, ci dimpotrivă, urîţesc limba română şi o îndepărtează de auditoriu. „Am citit, n-aş mai citi“ – cum spune Mircea Cărtărescu – „perle“ de la examenul de titularizare a profesorilor de limba română prin care încearcă să-şi cîştige dreptul de a distruge generaţii de elevi, în care unii cred că Bubico şi D-l Goe sînt piese de teatru şi unde Conu Leonida şi-a pierdut pălăria cu scrisorica şi-a găsit-o Agamiţă Dandanache.
Presa. Dacă pe vremea Conului Leonida fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor, acum ea se naşte din navigarea pe Internet, privitul la televizor, dar şi din tabloidizarea ziarelor. Rar mai găseşti un titlu atrăgător, însoţit de un text clar şi explicit, de tipul: „De Bobotează, fetele de pe messenger şi-au pus busuioc sub pernă“. Ca să-şi viseze iubitul noaptea şi nu să-şi caute perechea pe site-urile matrimoniale din spaţiul virtual. Acum găsim aventuri ale limbii române de genul „Oprescu vrea să microcipeze cîinii Capitalei“ sau „Cum a găsit porcul Brăila“. Aşa cum zicea Octavian Paler, cantitatea de ştiri şi de informaţii se revarsă peste noi ca o ploaie torenţială, lucru care ne face ca, neputînd să citim tot ce se tipăreşte, să renunţăm la citit. Şi în felul ăsta fără voia, dar din vina ei, presa ne îndepărtează şi ne izolează de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi asta pentru că e un soi de presă în care jurnaliştii din categoria „ştie-tot“, indiferent ce văd sau aud, cataloghează ca bun sau rău, corect sau greşit, în nuanţe de alb sau negru, fără zone de interferenţă. Ei sînt cei care împart dreptatea, stabilesc sarcini, dau verdicte, iar noi, bieţii cititori, devenim neutri, pasivi, neimplicaţi şi nemotivaţi. Fără nici o părere sau speranţă. („Dacă aşa a zis Cristoiu, aşa e, că ştie el mai bine decît noi“.) Oamenilor din categoria „ştie-tot“, Eugen Ionesco li se adresa aşa: „Muriţi voi, toţi care vă pricepeţi la tot şi la toate. Numai atunci rictusul şi încruntarea noastră mai pot deveni un zîmbet“. Zîmbet care dispare imediat cînd avem de-a face cu o sfidare la adresa poporului român şi a limbii române. Chiar dacă la mijloc este un interes ordinar sau un umor involuntar. Ca în discursul-reclamă al Monicăi Columbeanu la lansarea candidaturii lui Nati Meir la funcţia de preşedinte al ţării: „Republica este un spaţiu public şi o vom da uitării în forma sa de funcţionare complet eronată de pînă acum şi o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea condusă de Nati Meir, pe care cu siguranţă ni-l vom aminti continuu şi îl vom vota mereu“.
Fără număr, fără număr… aş adăuga eu.
prof. Gicu BUTOI
3. Mă tem că tocmai şcoala nu ne învaţă româna corectă, pentru că e prea ocupată să stabilească diferenţele dintre articol nehotărît şi numeral cardinal, dintre nuvelă şi schiţă, avînd în continuare obsesia de a identifica instanţa lirică şi de a extrage toate epitetele, metaforele şi simbolurile din text. Nu e oare prea tîrziu dacă încerci să formezi, în primii ani de facultate, obişnuinţele de bază de folosire a virgulei? Nu ar fi fost mai bine ca acestea să se fi automatizat încă din clasa a IV-a? După ani de şcoală (şi un bacalaureat cu note excelente) se scrie de mînă fără semne diacritice, se alcătuiesc referate prin downloadare integrală sau prin metoda copy and paste, se vorbeşte amestecînd registrele. Cred că şcoala românească nu reuşeşte să ia în serios ideea (prezentă în toate programele) de a forma obişnuinţe de redactare şi de comunicare orală.
În rest, cred că problema limbii înseamnă în primul rînd o sănătoasă ierarhie culturală – în care să existe şi preţiozitate academică, şi revoltă underground. A ne propune ca toată lumea să vorbească perfect în orice ocazie e o pură utopie. Problema noastră (lingvistică şi, în genere, culturală) ţine, cred, de neglijenţa generalizată, de lipsa de respect pentru formă. Într-o mare haotică de vorbire inevitabil populară, neglijentă, e suficient să existe cîteva repere, cîteva modele la care cine vrea să se poată raporta. Dar acestea să fie impecabile. Aşadar, ar fi bine să avem traduceri excelente la marile edituri, texte impecabile pe site-urile ministerelor, comunicate oficiale cu semne diacritice, teze de doctorat fără greşeli de literă, rostire cumpănită şi elegantă a prezentatorilor şi a moderatorilor de televiziune. Vi se pare prea puţin?
Florin DUMITRESCU
Vorbeşti publiciteza?
Acum şaisprezece ani mi-am început cariera de copywriter în agenţia unui român evreu întors din SUA, după ce făcuse avere în publicitate. El mi-a trasat cîteva reguli simple, practice, de redactare a textelor de reclame, cărora mai tîrziu aveam să le prind şi noima teoretică.
Prin aceste inefabile tăbliţe cu legi, levitul meu publicitar m-a învăţat, de pildă, să nu spun despre un detergent că face rufele „curate ca lacrima“; pentru că această expresie, conţinînd cuvîntul „lacrimă“, induce pe nesimţite o reacţie negativă faţă de produs. Deşi gospodina prinde sensul superlativ al zicerii, deşi poate că ea însăşi spune „curat ca lacrima“ cînd ceva i se pare foarte curat, riscă totuşi să rămînă cu o repulsie faţă de acel detergent, ca faţă de ceva care provoacă lacrimi, din cine ştie ce cauze chimice, toxice, iritative...
La fel de riscant e să spui despre un aliment – de exemplu carne de pui – că e bun „de-ţi lasă gura apă“. De data aceasta, „apa“ e elementul suspect! Toată lumea ştie că expresiile româneşti despre „lăsat gura apă“ sau „plouat în gură“ evocă salivaţia, efectul celui mai natural apetit; totuşi, în hiperspaţiul semantic al publicităţii, nu poţi spune „apă“ în deplină inocenţă. Consumatorul poate căpăta impresia că puiul acela e injectat, umflat artificial cu apă, poate chiar aditivat cu potenţiatori de gust...
Idem, să spui la modul hiperbolic despre o strălucire (a părului vopsit, de pildă) că e „orbitoare“ e încă o exprimare agresivă. Dacă te orbeşte înseamnă că îţi face rău – e raţionamentul pe care nu-l face nici o persoană lucidă; dar la care poate ajunge subconştientul pe căile sale alunecoase şi obscure, trimiţînd către etajele superioare ale conştiinţei concluzia reziduală că şamponul sau vopseaua cu pricina are un efect nedorit asupra ochilor.
Se poate face un index întreg cu toate aceste tabuuri lingvistice. Unii ar zice că astfel de constrîngeri ne sărăcesc limba şi ne standardizează exprimarea (ceea ce nu e departe de adevăr). Să privim însă jumătatea plină a paharului: activarea subconştientului se poate face şi în sensul persuasiunii, nu doar al descurajării consumatorului. Faptul că româna musteşte în sensuri îi poate ajuta pe cei care ştiu să le stăpînească şi să le îmboldească.
Dar în ultimii ani fataliştii nu mai au a se teme. Noile generaţii de publicitari ignoră multe dintre constrîngerile de altădată, printre care şi teama de aceste reziduuri semantice. Publicitatea de azi abundă în „guri de apă“, „lacrimi de curăţenie“ şi „orbiri de strălucire“. Copywriter-ii tineri pot obţine diplome de specialitate de la oricare dintre zecile de şcoli superioare de profil; dar, vai, duc lipsa unui american sau evreu care să le şoptească peste umăr, simplu şi fără-nconjur, legile de bază ale meseriei.
Nu pot să uit! Cînd aveam de anunţat acţiuni de stimulare a vînzărilor, o regulă nescrisă ne interzicea să folosim cuvintele „promoţie“ sau „ofertă“ ca atare. Oamenii din afara breslei nu trebuie obosiţi cu termeni de marketing, aşa cum nici clienţii obişnuiţi ai unui restaurant nu trebuie să ştie, atunci cînd savurează un fel delicios, dacă bucătarul a folosit sos béarnaise sau remoulade. Clienţii simt nevoia să uite o clipă că participă la o acţiune comercială, că li se iau banii (uneori pe ce nu merită); ei vor (poate fără să conştientizeze) să viseze un pic; să li se spună că se-nvîrt într-un carusel al senzaţiilor; că, în orice situaţie de hard selling, oricît de evidentă ar fi, ei pătrund, chipurile, într-o lume minunată a fanteziei. Desigur, noi ştim (că ei ştiu) că totul e o convenţie. Dar, la fel cum te supără bădăranul care nu-ţi răspunde la bună ziua (în fond, tot o convenţie), te poate supăra şi bruscheţea manierelor la acel burtă-verde care vrea să-ţi ia banii spunîndu-ţi-o aşa, pe şleau.
Azi această reţinere de a-l introduce pe consumator în bucătăria-altar a meseriei noastre practic nu mai există. Azi cumpărătorii au fost dezvirginaţi, pervertiţi cu terminologia de marketing. Li se vorbeşte cu nonşalanţă despre ofertă, super-ofertă, promoţii şi chiar unele barbarisme precum sale ori bargain. Au ajuns să ştie despre branding (e chiar la modă!) şi poziţionare; despre target şi puncte de rating. Unii dintre noi zic că din transparenţă şi respect. Meseriaşii însă ştiu că dintr-o anume lene; dintr-un soi de neglijenţă care se înrudeşte – dimpotrivă – cu lipsa de respect faţă de universul privat al interlocutorului. Ţin minte strădaniile noastre, ale celor de şcoală veche, de a găsi denumiri demne şi eventual ademenitoare pentru aşa-zisele „carduri de fidelitate“. Acelor bucăţi de plastic magnetizat, concepute pentru a-l pescui pe muşteriu şi a-l face dependent de marfa ta, pentru a ţi-l păstra captiv, mereu cald şi disponibil – le dădeam nume cît mai poetice, eterice şi înaripate. Păreau paşapoarte către Arcadia, păreau accesorii magice care îndeplineau dorinţe şi asigurau fericire. Azi am portofelul plin de carduri de fidelitate pe care scrie, simplu şi brutal, „card de fidelitate“. Mă simt ca un cîine în lesă. De cîte ori, în aceşti şaisprezece ani, am fost invitat să susţin prelegeri despre „limbajul publicitar“, am ţinut să fac distincţia între două idiomuri fără legătură între ele: pe de o parte, limba publicităţii (care e limba română din reclame, cu formulările ei retorice, uneori pline de forţă argumentativă, alteori pur şi simplu amuzante); pe de altă parte, jargonul publicitar (acel grai sectorial vorbit de cei care lucrează în domeniul comunicării comerciale, un „sociolect“ al românei la fel de specializat precum româna programatorilor, cea a chirurgilor sau cea a pescarilor la copcă). Eram în stare să conferenţiez despre fiecare dintre cele două subiecte lingvistice, fără să le amestec.
În ultima vreme însă, tot mai mult, constat că jargonul profesional de marketing şi publicitate, cel vorbit de specialişti, tinde să invadeze limba publicităţii, cea adresată publicului larg, format din consumatori finali. E bine sau e rău? mă întreabă cursanţii, în buna tradiţie axiologică a învăţămîntului românesc. Dacă le-aş răspunde cu oricare dintre variante, mi-aş trăda poziţia de observator imparţial. Ştiu că în SUA ar fi considerat rău, neprofitabil, chiar dezastruos din punct de vedere comercial. Dar am învăţat în aceste decenii că publicitatea românească ascultă de alte reguli, la fel ca întregul capitalism românesc. S-ar putea ca, după criza pe care tocmai o traversăm, să se rezolve, printre alte ciudăţenii ale pieţei noastre, şi această indiferenţă zdrobitoare a publicitarilor faţă de regulile comunicării comerciale. Oricum ar fi, observaţiile mentorului meu iudeo-yankeu îmi vor rămîne ca lecţii de viaţă.
„E mai greu să termini liceul decît facultatea”
– interviu cu Adriana SĂFTOIU –
Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române. Studiul acestei discipline se bazează pe prea multe noţiuni teoretice de gramatică şi pe unele texte literare neadecvate vîrstei – crede Adriana Săftoiu. Aşa încît încheie documentul cu cîteva propuneri: „Programa pentru limba şi literatura de specialitate (învăţămîntul primar) ar trebui să fie concepută pentru a oferi fiecărui elev o listă de referinţe corespunzătoare vîrstei sale, extrase din patrimoniul şi literatura pentru copii, de ieri şi de azi, fiind primul pas pentru formarea unei culturi literare. Selecţia lecturilor trebuie să ţină cont de timpul şi preocupările copiilor astfel încît să fie dezvoltată bucuria lecturii, iar limba şi literatura să nu fie percepute ca o materie unde se învaţă pe de rost. Se impune ca textele literare să nu mai reprezinte doar autori clasici. Învăţămîntul primar trebuie să dezvolte personalitatea elevului, lectura fiind un instrument eficient pentru a dezvolta aptitudinile de comunicare“.
De ce aţi avut această iniţiativă în Parlament?
Rezolvarea problemelor din educaţie nu ţine doar de Guvern, cu atît mai puţin de un partid. Drept urmare, consider că revine clasei politice în ansamblu responsabilitatea nereformării şi acestui domeniu. Nu exclud societatea civilă, dar prefer să mă uit în ograda mea şi apoi să transfer o parte din vină şi celorlalţi. Se vorbeşte de foarte mult timp de nevoia reformei în educaţie, ne lamentăm continuu constatînd că generaţiile de elevi, dar şi de profesori au rezultate slabe, mediocre, că şcoala nu e o instituţie a formării şi educării elevului, ci mai degrabă un loc de inhibare şi uniformizare. Ultima reformă curriculară a avut loc în 1997, iar ultimele licitaţii de manuale au avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Învăţămîntul, aşa cum se prezintă acum – un învăţămînt mai curînd inhibitor, de sancţionare, un învăţămînt negativ, care nu se află în concordanţă cu evoluţia societăţilor şi a mentalităţilor, în care elevul este pus mai degrabă să reproducă informaţie, şi nu să înveţe să o folosească – nu poate crea o generaţie care să ajute România să depăşească declinul social, politic, moral şi economic în care băltim.
Acordaţi un spaţiu important în document manualelor de limba şi literatura română. Care sînt principalele „reproşuri“ faţă de felul în care se predă limba română în şcoală?
În programa şcolară pentru clasa a III-a, de exemplu, unde sînt definite obiectivele pentru această disciplină, scrie că scopul studierii limbii şi al literaturii române este acela de a forma progresiv un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimîndu-şi gînduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi. Nu sună rău. Ce se întîmplă însă în practică? Instrumentul de lucru al elevului este manualul, iar textele selectate pentru a-l ajuta să atingă obiectivele trasate de minister sînt glorificări ale trecutului, povestiri care nu mai au nici o legătură cu timpul şi preocupările copilului. Mă întreb cum îl ajută Ocaua lui Cuza sau Condeiele lui Vodă să îşi dezvolte capacităţile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi. Manualele sînt o reproducere a textelor studiate şi acum 30 de ani. Clasicii trebuie incluşi în manualele de literatură, dar ţinînd cont de vîrsta copilului şi de capacitatea lui de a relaţiona cu aceste texte. Mă bucur că manualele nu încep studiul limbii române cu Letopiseţul Ţării Moldovei! Prima întîlnire cu textul literar se face în şcoala primară şi nu e o întîlnire plăcută: în loc să le dezvoltăm copiilor plăcerea pentru literatură, îi îndepărtăm. Noţiunile de gramatică sînt îndesate prea devreme în curricula de şcoală primară. În loc ca învăţătorul să aibă timp să fixeze corect şi definitiv, aş spune, noţiunile de punctuaţie şi ortografie, trebuie să predea, la clasele a III-a şi a IV-a, atributul şi complementul, într-un moment cînd elevul încă se mai luptă să priceapă cînd se scrie cu doi „i“ sau care e diferenţa între „v-a“ şi „va“. Dacă mergem mai departe, la gimnaziu, vom constata că programa de gramatică este prost proporţionată. Gramatica este esenţială pentru a folosi corect limba română, dar dacă nu este predată cît, cum şi cînd trebuie, vom continua să asistăm la „vanghelizarea“ limbii române şi la tot mai multe „succesuri“.
Între şcoală şi televizor
Credeţi că modul în care se învaţă limba şi literatura în şcoală creează competenţele necesare înţelegerii adecvate a unui text (indiferent ce fel de text), comunicării eficiente în scris şi oral?
Sîntem încă în stadiul în care învăţămîntul pune accent pe reproducerea informaţiilor, a comentariilor „de-a gata“. Nu e un învăţămînt euristic, care să ajute copilul să descopere lucruri noi, să îl pună în situaţia disputei, a argumentării propriilor opinii. Creativitatea e mai degrabă inhibată, textele oferite ca studiu la o vîrstă nepotrivită şi care nu au legătură cu preocupările lor nu îi determină să descopere plăcerea textului. Pentru cei mai mulţi, literatura e ceva arid şi plictisitor. Învăţămîntul nu încurajează personalitatea copilului, ci îl sancţionează pentru că nu respectă litera manualului sau punctul de vedere al profesorului. L-am întrebat pe un elev de şcoală primară de ce nu-i place una dintre poeziile despre ţară pe care le învaţă în clasă. Mi-a spus că nu îi spune nimic nou, că poetul foloseşte comparaţii „patetice“, că el ştie că ţara are munţi, lacuri, grîne bogate şi că cerul e albastru. L-am întrebat cum ar fi trebuit să fie poezia aşa încît să-i placă. Mi-a răspuns că trebuia să îi spună ceva nou, de exemplu ce poate realiza ţara lui, şi să folosească expresii noi. Întrebîndu-l dacă toate aceste păreri le-a exprimat la clasă, a rîs şi mi-a spus că la şcoală spune ceea ce îl învaţă „doamna“, nu ce crede el. Aici intervine o altă componentă: calitatea dascălilor. Din păcate, din ce în ce mai des şcoala e un loc de tranziţie pentru tinerii profesori în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. A fi profesor ar trebui să fie mai mult decît o meserie, ar trebui să fie o credinţă. Selecţia cadrelor, evaluarea lor reprezintă o altă zonă care ar trebui să fie drastic reformată.
Dar felul în care oamenii utilizează limba română e, dincolo de ce se face în şcoală, influenţat de „cum se vorbeşte în public“ – la televizor, în Parlament etc. Cum stăm la acest capitol? Pentru că impactul televiziunii e mai puternic decît al şcolii...
În mod categoric impactul e mai puternic sau, cel puţin în acest moment, are o pondere mult mai mare în formarea copilului. Televizorul are mai multă „autoritate“ decît şcoala sau cartea. Trăim în epoca videocraţiei. Ratingul e cel care contează şi, de cele mai multe ori, el nu înseamnă şi calitate. Selecţia celor care se prezintă la televizor nu se face în funcţie de gradul de cultură, educaţie, competenţă într-un domeniu. Nu de puţine ori aud cîte un realizator TV mirîndu-se de calitatea îndoielnică a unui politician sau „monden“, pentru ca la puţin timp să-l văd pe cel incriminat în platou, invitat să-şi dea cu părerea despre cosmos, pietre, pensii, absolut orice. România se confruntă cu o criză a valorilor şi sîntem în faţa promovării unor pseudovalori. Modelele pe care le alegem spun foarte mult despre năzuinţele unei naţiuni; şi năzuinţele noastre nu arată prea bine dacă privim ce modele promovăm.
Ce fel de învăţămînt?
Ce transformări ori fenomene din limba română „de tranziţie“ vă deranjează cel mai mult?
Abuzul de cuvinte anglo-saxone. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat cu cîtă savoare tinerii şi chiar maturii (includ aici generaţia de 35-40 de ani) combină româna cu expresii americăneşti, folosindu-le chiar şi acolo unde există corespondent în limba română. Probabil li se pare „cool“, dar mie mi se pare grotesc. Nu neologismele mă deranjează, ci barbarismele care siluiesc limba română. Apoi, prescurtările enervante folosite pentru comunicarea pe messenger sau sms. Uneori, pentru a descifra un mesaj de la telefon îmi ia mai mult timp decît să traduc un text din latină. Şi totul e motivat de viteza cu care trăim. Despre dicţie, despre cum pronunţăm cuvintele, aş putea să vă dau o mulţime de exemple. O conversaţie cu un tînăr devine un test greu de trecut. Cuvintele se opresc la jumătatea silabei şi ai senzaţia că ai de-a face cu un aspirator de silabe, lăsînd în suspensie propoziţii întregi. Aş introduce în şcoli, ca materie opţională, orele de dicţie.
Documentul dvs. a fost acceptat în Comisia pentru Învăţămînt şi vor urma dezbateri în Parlament. Ce efecte pot avea, concret, aceste dezbateri?
Sper că nu se va opri totul la o dezbatere şi o „condamnare“ a sistemului educaţional. Ceea ce spun eu, o ştiu la fel de bine elevii şi părinţii. Diagnosticul e cunoscut, există şi terapie, dar ceea ce nu a existat pînă acum a fost voinţa politică de a reforma în profunzime acest segment. În România e mult mai dificil să iei BAC-ul, să termini liceul sau gimnaziul, decît să termini o facultate. Eu singură nu voi reuşi mare lucru. E nevoie de toţi cei care sînt preocupaţi mai degrabă de următoarele generaţii decît de următoarele alegeri, e nevoie de vocile din societatea civilă pentru a provoca şi a finaliza reforma sistemului educaţional. Ar fi bine ca, începînd cu anul şcolar 2011-2012, elevii să aibă parte de o cu totul altă curriculă. E nevoie de un studiu serios care să stea la baza elaborării programului şcolar, şi nu de un guvern care îşi pune în practică propriile fobii sau obsesii. Viitoarea curriculă trebuie să ne explice ce fel de învăţămînt ne propune – unul modern? unul tradiţionalist? – şi unde vrea să ducă absolventul de şcoală? La noi, clasa politică reacţionează – sau mai bine zis încă mai reacţionează – la presiunea publică. Ar fi bine să folosim această „slăbiciune“ şi să nu ne oprim doar la a constata fenomenul. Nu aş vrea ca acest demers să se înscrie în tipul „condamnarea comunismului“, care practic a impresionat la nivel discursiv, fără nici un efect la nivelul societăţii.
a consemnat Mircea VASILESCU
marți, 23 februarie 2010
marți, 9 februarie 2010
Informarea prin presa
Opt ziaristi furiosi versus degradarea presei
de Matei Visniec RFI Romania
Marţi, 9 februarie 2010, 22:07 Revista Presei | Subiectele Zilei
Nu este prima data cind in Franta sunt lansate semnale de alarma legate de degradarea meseriei de jurnalist. In prezent, opt ziaristi s-au asociat pentru a vorbi despre acest subiect, iar canalul de televiziune ARTE i-a reunit pe data de 9 februarie in cadrul unei emisiuni extrem de mediatizate, scrie Matei Visniec in cronica sa insolita de la RFI.
Cei 8, nume celebre in Franta, pornesc de la constatarea ca Internetul a modificat total statutul meseriei de jurnalist.
Internetul, spun ei, ameninta chiar sa reduca la tacere jurnalismul traditional, de exemplu cel scris. Tot mai putina lume cumpara ziare, iar tinerii, cind vor sa se informeze, au reflexul de a-si cauta informatia pe Internet. Altadata, mai spun acesti opt ziaristi furiosi, ziaristul era purtatorul de cuvint al publicului, al comunitatii, al oamenilor. Acestia le incredintau ziaristilor punctul lor de vedere.
Acum, publicul aproape ca si-a pierdut increderea in ziaristi. Si in orice caz prefera sa-si exprime parerea direct, tot prin intermediul internetului. Sute de mii de bloguri au aparut in ultimii ani, ceea ce nu este un lucru rau pentru ca asistam la crearea unei democratii directe, inclusiv pe tarimul informatiei… Din pacate, insa, pe internet putem gasi, alaturate, atit informatii competente furnizate de experti si specialisti, cit si provocari lansate de sarlatani si psihopati… Altfel spus, un amestec teribil, iar criteriile de selectie a informatiilor fiabile ramin… greu de definit.
Cum sa ai acces la adevar in aceste conditii, iata marea intrebare. Pentru ca in contextul confuziei generale, opinia unui extremist risca sa aibe aceeasi valoare cu cea a unui expert. Meseria de ziarist este deci amenintata cu disparitia, spun cele opt vedete ale jurnalismului francez, ceea ce, mai adauga ele, pune in pericol chiar democratia. In prezent, mai subliniazà ei, jurnalismul este cangrenat de mimetism, de dictatura emotiei, de confuzia dintre informatie si divertisment.
Denis Jeambar, fost director al revistei L’EXPRESS, spune: “Presa scrisa se uita la televizor, televizorul asculta radioul, radioul citeste presa scrisa”. Mediile de informare deci se inchid in mai multe cercuri concentrice. Mediile de informare traditionale nu au reusit inca sa faca virajul spre Internet si isi pierd tot mai mult din audienta. In acelasi timp, insa, cineva care se informeaza exclusiv din surse legate de Internet risca sa fie manipulat de escroci sau de extremisti.
Paradoxal mai ramine si faptul ca site-urile consacrate informatiei nu sunt inca rentabile, desi toata lumea spune cà viitorul apartine internetului. Aproape ca putem vorbi de moartea informatiei, iata concluzia.
de Matei Visniec RFI Romania
Marţi, 9 februarie 2010, 22:07 Revista Presei | Subiectele Zilei
Nu este prima data cind in Franta sunt lansate semnale de alarma legate de degradarea meseriei de jurnalist. In prezent, opt ziaristi s-au asociat pentru a vorbi despre acest subiect, iar canalul de televiziune ARTE i-a reunit pe data de 9 februarie in cadrul unei emisiuni extrem de mediatizate, scrie Matei Visniec in cronica sa insolita de la RFI.
Cei 8, nume celebre in Franta, pornesc de la constatarea ca Internetul a modificat total statutul meseriei de jurnalist.
Internetul, spun ei, ameninta chiar sa reduca la tacere jurnalismul traditional, de exemplu cel scris. Tot mai putina lume cumpara ziare, iar tinerii, cind vor sa se informeze, au reflexul de a-si cauta informatia pe Internet. Altadata, mai spun acesti opt ziaristi furiosi, ziaristul era purtatorul de cuvint al publicului, al comunitatii, al oamenilor. Acestia le incredintau ziaristilor punctul lor de vedere.
Acum, publicul aproape ca si-a pierdut increderea in ziaristi. Si in orice caz prefera sa-si exprime parerea direct, tot prin intermediul internetului. Sute de mii de bloguri au aparut in ultimii ani, ceea ce nu este un lucru rau pentru ca asistam la crearea unei democratii directe, inclusiv pe tarimul informatiei… Din pacate, insa, pe internet putem gasi, alaturate, atit informatii competente furnizate de experti si specialisti, cit si provocari lansate de sarlatani si psihopati… Altfel spus, un amestec teribil, iar criteriile de selectie a informatiilor fiabile ramin… greu de definit.
Cum sa ai acces la adevar in aceste conditii, iata marea intrebare. Pentru ca in contextul confuziei generale, opinia unui extremist risca sa aibe aceeasi valoare cu cea a unui expert. Meseria de ziarist este deci amenintata cu disparitia, spun cele opt vedete ale jurnalismului francez, ceea ce, mai adauga ele, pune in pericol chiar democratia. In prezent, mai subliniazà ei, jurnalismul este cangrenat de mimetism, de dictatura emotiei, de confuzia dintre informatie si divertisment.
Denis Jeambar, fost director al revistei L’EXPRESS, spune: “Presa scrisa se uita la televizor, televizorul asculta radioul, radioul citeste presa scrisa”. Mediile de informare deci se inchid in mai multe cercuri concentrice. Mediile de informare traditionale nu au reusit inca sa faca virajul spre Internet si isi pierd tot mai mult din audienta. In acelasi timp, insa, cineva care se informeaza exclusiv din surse legate de Internet risca sa fie manipulat de escroci sau de extremisti.
Paradoxal mai ramine si faptul ca site-urile consacrate informatiei nu sunt inca rentabile, desi toata lumea spune cà viitorul apartine internetului. Aproape ca putem vorbi de moartea informatiei, iata concluzia.
vineri, 5 februarie 2010
Traduceri : Fantasy & Science fiction
FANTASY&CIENCE FICTION. De la Waldemar la Gaiman
Dialog cu Liviu Radu
Autor: Michael HAULICĂ
Ai scris SF, ucronie, fantastic, horror, chiar şi cyberpunk la un moment dat. Trilogia Waldemar este fantasy. O faci dinadins? Vrei tu să scrii în toate felurile sau subiectul ales îşi cere genul?
În general, subiectul îşi impune genul. Cu Waldemar a fost un caz mai aparte. Prin 1995, genul fantasy nu prinsese deloc la noi, încercările timide ale Nemirei de a publica acest gen nu avuseseră succesul scontat. Mai mult, se spunea că cititorii români resping genul fantasy şi că, oricum, nu se poate scrie fantasy pornind de la mitologia românească. Am încercat să dovedesc că avem o mitologie suficient de bogată pentru a genera un fantasy cu specific naţional şi am oferit romanul Waldemar Nemirei. Romanul a fost înscris la un concurs la care a participat şi Costi Gurgu, cu Reţetarium. Ambele romane au fost refuzate – s-a recunoscut că au oarecare potenţial, dar... Peste mai bine de zece ani, condiţiile s-au schimbat. Cititorii români îl descoperiseră pe Tolkien – prin intermediul filmelor – şi aflaseră că există un gen literar care le plăcea şi pe care nu îl descoperiseră pînă atunci. Am oferit romanul editurii Tritonic – iar cel care coordona atunci activitatea Editurii, un bun prieten de-al meu, poate aţi auzit de el, Michael Haulică, a considerat că poate fi publicat. Din păcate, faptul că romanele de care am amintit – Waldemar şi Reţetarium – au fost publicate cu o întîrziere de peste zece ani a însemnat timp pierdut pentru SF&F român – plus impresia că-i vorba de o imitare a unor modele de succes.
De ce o trilogie fantasy? Şi de ce nu în linia clasică a lui Tolkien? Nu era mai uşor? Nu era mai la modă?
Iniţial a fost vorba de un singur roman. Faptul că Waldemar a avut un oarecare succes, că a trezit un oarecare interes, m-a făcut să continui, să încerc să dovedesc că mitologia românească se pretează şi la urban fantasy. Poate că ar fi fost mai uşor să scriu ceva gen Tolkien. Dar nu asta am urmărit, după cum am mai spus, voiam să demonstrez ceva. Şi cred că am reuşit. Nu cred că Waldemar e o mare reuşită literară sau estetică, dar a deschis un drum. Sau măcar s-a străduit să-l deschidă.
În După-amiază cu bere şi zîne ai o poveste despre un vampir sau strigoi, ce era, Miron Mironeanu. Ai cam expediat personajul, spre dezamăgirea multor cititori (printre care mă număr şi eu). Povestea lui era chiar faină. Mă gîndesc că poate ai vrea s-o dezvolţi cîndva. Ai vrea? Un roman cu vampiri... o nouă încercare pentru scriitorul Liviu Radu?
Strigoiul Mironeanu trebuia să fie un personaj episodic. Însă atunci cînd m-am apucat să-i scriu povestea – care se dorea o parodie a modului în care sînt tratate acum poveştile cu vampiri – m-am lăsat dus de val. Iar acum mă gîndesc că aş putea să scriu încă un roman cu Waldemar, în care Mironeanu să joace un rol mai important. Vom mai vedea. Un roman cu vampiri, nu, deocamdată. Am un proiect vechi – pornind de la o întrebare importantă: un om are un suflet; ce se întîmplă cu sufletul său, dacă devine vampir? – proiect pe care nu-l voi finaliza multă vreme de acum încolo, pentru că modul în care văd eu lucrurile nu se potriveşte cu ce vrea publicul.
În ultimii ani au apărut cîteva romane fantasy semnate îndeosebi de autoare: Oana Stoica-Mujea, Mihaela Cogălniceanu, Raluca David... romanele pentru copii ale Sînzianei Popescu... Le-ai citit? Cum îţi par? Ce fel de fantasy crezi tu că ar avea succes pe piaţa românească? Fantasy-ul tolkienian sau cel în genul practicat de tine ori cel al lui Răzvan Rădulescu din Teodosie cel Mic?
Am citit romane scrise de Oana Stoica-Mujea şi de Sînziana Popescu. Mi-au plăcut, cele două autoare au talent, presupun că şi celelalte două au. Aş mai adăuga-o şi pe Brînduşa Luciana Grosu. E greu de spus ce fantasy ar avea succes pe piaţa românească. Oana Stoica-Mujea scrie oarecum în stil Tolkien, cu elfi şi conflicte majore, Sînziana Popescu scrie cărţi pentru copii folosind extrem de interesant elemente de mitologie românească. Cred că orice fel de fantasy ar avea succes, cu condiţia să fie scris cu talent. Piaţa de carte a fost năpădită de traduceri de literatură fantasy – care literatură a existat şi pînă acum, numai că n-a băgat-o nimeni din România în seamă. Un autor român nu va putea avea succes dacă va fi un epigon al unor autori din afară. Trebuie să aibă ceva numai al lui. Cum îşi va defini acest lucru care-i numai al lui – prin subiect, prin folosirea unor elemente mitologice care n-au fost folosite de alţii sau numai prin talent narativ – e ceva care îl priveşte pe autor – şi-i defineşte valoarea.
Acum fantazam... De fapt, ce mai scrii tu, Liviu Radu? După încheierea trilogiei Waldemar şi volumul Povestiri fantastice..., ce urmează?
Deocamdată mă străduiesc să termin nişte povestiri pentru anumite antologii. Iar după aceea, principala prioritate este să finalizez trei povestiri care, împreună cu nuvela Lumina trebuie să vină de la răsărit, vor alcătui volumul Grupul pentru rescrierea istoriei oficiale, ceva oarecum în genul Constanţa 1919, adunînd laolaltă ucronii şi poveşti despre filozofia istoriei. Şi am început un roman cu temă fantastică, mă chinui cu nişte nuvele SF... am multe de scris.
La final nu pot rata „subiectul zilei“: Nemira a achiziţionat drepturile pentru The Graveyard Book de Neil Gaiman, roman premiat anul trecut cu Hugo şi Locus şi nominalizat la British Fantasy, World Fantasy şi Mythopoeic. Se ştie că traducerea va fi a ta, aşa cum au fost şi celelalte cinci cărţi traduse pînă acum din opera lui Gaiman. Ce zici de transferul lui la Nemira?
Într-un fel, îmi pare rău că Tritonic a renunţat la o activitate care-i adusese o anumită notorietate. Pe de altă parte, Gaiman merită cunoscut de cît mai multă lume, deci trebuie publicat de o editură care-şi permite tiraje corespunzătoare. Preluarea traducerii lui Gaiman de către Nemira se încadrează în politica acestei edituri de a oferi cititorilor tot ce-i mai bun în domeniul SF&F. The Graveyard Book e o poveste minunată, scrisă excelent, care se citeşte cu plăcere. Şi pe care am tradus-o cu plăcere.
Dialog cu Liviu Radu
Autor: Michael HAULICĂ
Ai scris SF, ucronie, fantastic, horror, chiar şi cyberpunk la un moment dat. Trilogia Waldemar este fantasy. O faci dinadins? Vrei tu să scrii în toate felurile sau subiectul ales îşi cere genul?
În general, subiectul îşi impune genul. Cu Waldemar a fost un caz mai aparte. Prin 1995, genul fantasy nu prinsese deloc la noi, încercările timide ale Nemirei de a publica acest gen nu avuseseră succesul scontat. Mai mult, se spunea că cititorii români resping genul fantasy şi că, oricum, nu se poate scrie fantasy pornind de la mitologia românească. Am încercat să dovedesc că avem o mitologie suficient de bogată pentru a genera un fantasy cu specific naţional şi am oferit romanul Waldemar Nemirei. Romanul a fost înscris la un concurs la care a participat şi Costi Gurgu, cu Reţetarium. Ambele romane au fost refuzate – s-a recunoscut că au oarecare potenţial, dar... Peste mai bine de zece ani, condiţiile s-au schimbat. Cititorii români îl descoperiseră pe Tolkien – prin intermediul filmelor – şi aflaseră că există un gen literar care le plăcea şi pe care nu îl descoperiseră pînă atunci. Am oferit romanul editurii Tritonic – iar cel care coordona atunci activitatea Editurii, un bun prieten de-al meu, poate aţi auzit de el, Michael Haulică, a considerat că poate fi publicat. Din păcate, faptul că romanele de care am amintit – Waldemar şi Reţetarium – au fost publicate cu o întîrziere de peste zece ani a însemnat timp pierdut pentru SF&F român – plus impresia că-i vorba de o imitare a unor modele de succes.
De ce o trilogie fantasy? Şi de ce nu în linia clasică a lui Tolkien? Nu era mai uşor? Nu era mai la modă?
Iniţial a fost vorba de un singur roman. Faptul că Waldemar a avut un oarecare succes, că a trezit un oarecare interes, m-a făcut să continui, să încerc să dovedesc că mitologia românească se pretează şi la urban fantasy. Poate că ar fi fost mai uşor să scriu ceva gen Tolkien. Dar nu asta am urmărit, după cum am mai spus, voiam să demonstrez ceva. Şi cred că am reuşit. Nu cred că Waldemar e o mare reuşită literară sau estetică, dar a deschis un drum. Sau măcar s-a străduit să-l deschidă.
În După-amiază cu bere şi zîne ai o poveste despre un vampir sau strigoi, ce era, Miron Mironeanu. Ai cam expediat personajul, spre dezamăgirea multor cititori (printre care mă număr şi eu). Povestea lui era chiar faină. Mă gîndesc că poate ai vrea s-o dezvolţi cîndva. Ai vrea? Un roman cu vampiri... o nouă încercare pentru scriitorul Liviu Radu?
Strigoiul Mironeanu trebuia să fie un personaj episodic. Însă atunci cînd m-am apucat să-i scriu povestea – care se dorea o parodie a modului în care sînt tratate acum poveştile cu vampiri – m-am lăsat dus de val. Iar acum mă gîndesc că aş putea să scriu încă un roman cu Waldemar, în care Mironeanu să joace un rol mai important. Vom mai vedea. Un roman cu vampiri, nu, deocamdată. Am un proiect vechi – pornind de la o întrebare importantă: un om are un suflet; ce se întîmplă cu sufletul său, dacă devine vampir? – proiect pe care nu-l voi finaliza multă vreme de acum încolo, pentru că modul în care văd eu lucrurile nu se potriveşte cu ce vrea publicul.
În ultimii ani au apărut cîteva romane fantasy semnate îndeosebi de autoare: Oana Stoica-Mujea, Mihaela Cogălniceanu, Raluca David... romanele pentru copii ale Sînzianei Popescu... Le-ai citit? Cum îţi par? Ce fel de fantasy crezi tu că ar avea succes pe piaţa românească? Fantasy-ul tolkienian sau cel în genul practicat de tine ori cel al lui Răzvan Rădulescu din Teodosie cel Mic?
Am citit romane scrise de Oana Stoica-Mujea şi de Sînziana Popescu. Mi-au plăcut, cele două autoare au talent, presupun că şi celelalte două au. Aş mai adăuga-o şi pe Brînduşa Luciana Grosu. E greu de spus ce fantasy ar avea succes pe piaţa românească. Oana Stoica-Mujea scrie oarecum în stil Tolkien, cu elfi şi conflicte majore, Sînziana Popescu scrie cărţi pentru copii folosind extrem de interesant elemente de mitologie românească. Cred că orice fel de fantasy ar avea succes, cu condiţia să fie scris cu talent. Piaţa de carte a fost năpădită de traduceri de literatură fantasy – care literatură a existat şi pînă acum, numai că n-a băgat-o nimeni din România în seamă. Un autor român nu va putea avea succes dacă va fi un epigon al unor autori din afară. Trebuie să aibă ceva numai al lui. Cum îşi va defini acest lucru care-i numai al lui – prin subiect, prin folosirea unor elemente mitologice care n-au fost folosite de alţii sau numai prin talent narativ – e ceva care îl priveşte pe autor – şi-i defineşte valoarea.
Acum fantazam... De fapt, ce mai scrii tu, Liviu Radu? După încheierea trilogiei Waldemar şi volumul Povestiri fantastice..., ce urmează?
Deocamdată mă străduiesc să termin nişte povestiri pentru anumite antologii. Iar după aceea, principala prioritate este să finalizez trei povestiri care, împreună cu nuvela Lumina trebuie să vină de la răsărit, vor alcătui volumul Grupul pentru rescrierea istoriei oficiale, ceva oarecum în genul Constanţa 1919, adunînd laolaltă ucronii şi poveşti despre filozofia istoriei. Şi am început un roman cu temă fantastică, mă chinui cu nişte nuvele SF... am multe de scris.
La final nu pot rata „subiectul zilei“: Nemira a achiziţionat drepturile pentru The Graveyard Book de Neil Gaiman, roman premiat anul trecut cu Hugo şi Locus şi nominalizat la British Fantasy, World Fantasy şi Mythopoeic. Se ştie că traducerea va fi a ta, aşa cum au fost şi celelalte cinci cărţi traduse pînă acum din opera lui Gaiman. Ce zici de transferul lui la Nemira?
Într-un fel, îmi pare rău că Tritonic a renunţat la o activitate care-i adusese o anumită notorietate. Pe de altă parte, Gaiman merită cunoscut de cît mai multă lume, deci trebuie publicat de o editură care-şi permite tiraje corespunzătoare. Preluarea traducerii lui Gaiman de către Nemira se încadrează în politica acestei edituri de a oferi cititorilor tot ce-i mai bun în domeniul SF&F. The Graveyard Book e o poveste minunată, scrisă excelent, care se citeşte cu plăcere. Şi pe care am tradus-o cu plăcere.
miercuri, 3 februarie 2010
IMPORTANT de la IER ( Institutul European din Romania)
Formarea de competente pentru traducerea si revizia de texte juridice
03- 05 Martie 2010
Institutul European din Romania (IER) organizeaza la sediul sau din Bd. Regina Elisabeta nr.7-9, in perioada 3-5 martie 2010, cursul Formarea de competente pentru traducerea si revizia de texte juridice.
Cursul se adreseaza persoanelor interesate de traducerea de texte juridice complexe si este prezentat intr-un format integrat acoperind competentele necesare in procesul de traducere si dubla revizie. Se abordeaza etapele si standardele de calitate privind traducerea, revizia, cercetarea terminologica, sunt prezentate sisteme CAT si moduri de utilizare, principalele surse de documentare si modalitatile de utilizare a acestora pentru obtinerea unor traduceri de calitate, notiuni elementare de drept, in special privind dreptul Uniunii Europene. Totodata, cursul urmareste dezvoltarea unei atitudini responsabile, a spiritului critic si a competentelor de comunicare si organizare in acest domeniu.
Conceput de Directia Coordonare Traduceri (DCT), cursul imbina experienta de zece ani in traducerea si revizia acquis-ului comunitar preaderare cu principiile standardului european SR EN 15038. Formatorii sunt selectati dintre traducatorii si revizorii DCT, iar baza materiala este adecvata: sala de curs cu toate dotarile necesare unui curs interactiv modern (calculatoare, videoproiector, instalatie de sunet etc.).
Tariful este promotional, de 400 de lei. Se acorda o reducere de 5% cursantilor care se inscriu la curs si care il achita pana la data de 15 februarie 2010. Se acorda o reducere de 15% pentru minim 3 cursanti de la aceeasi institutie. Reducerile nu se cumuleaza.
Termenul limita pentru inscrierea si achitarea tarifului de participare este vineri, 26 februarie 2010.
Pentru detalii privind acest curs si modalitatea de inscriere accesati pagina de Programe de formare.
Adresa Web : www.ier.ro/index.php/site/page/curs_dct_traducator
03- 05 Martie 2010
Institutul European din Romania (IER) organizeaza la sediul sau din Bd. Regina Elisabeta nr.7-9, in perioada 3-5 martie 2010, cursul Formarea de competente pentru traducerea si revizia de texte juridice.
Cursul se adreseaza persoanelor interesate de traducerea de texte juridice complexe si este prezentat intr-un format integrat acoperind competentele necesare in procesul de traducere si dubla revizie. Se abordeaza etapele si standardele de calitate privind traducerea, revizia, cercetarea terminologica, sunt prezentate sisteme CAT si moduri de utilizare, principalele surse de documentare si modalitatile de utilizare a acestora pentru obtinerea unor traduceri de calitate, notiuni elementare de drept, in special privind dreptul Uniunii Europene. Totodata, cursul urmareste dezvoltarea unei atitudini responsabile, a spiritului critic si a competentelor de comunicare si organizare in acest domeniu.
Conceput de Directia Coordonare Traduceri (DCT), cursul imbina experienta de zece ani in traducerea si revizia acquis-ului comunitar preaderare cu principiile standardului european SR EN 15038. Formatorii sunt selectati dintre traducatorii si revizorii DCT, iar baza materiala este adecvata: sala de curs cu toate dotarile necesare unui curs interactiv modern (calculatoare, videoproiector, instalatie de sunet etc.).
Tariful este promotional, de 400 de lei. Se acorda o reducere de 5% cursantilor care se inscriu la curs si care il achita pana la data de 15 februarie 2010. Se acorda o reducere de 15% pentru minim 3 cursanti de la aceeasi institutie. Reducerile nu se cumuleaza.
Termenul limita pentru inscrierea si achitarea tarifului de participare este vineri, 26 februarie 2010.
Pentru detalii privind acest curs si modalitatea de inscriere accesati pagina de Programe de formare.
Adresa Web : www.ier.ro/index.php/site/page/curs_dct_traducator
luni, 1 februarie 2010
Sa traduci literatura contemporana - Fanny Chartres
Observator cultural, Nr. 244 / 26 noiembrie - 2 decembrie 2009
Să traduci literatura contemporană
Fanny Chartres
Vineri, 20 noiembrie, între orele 9.00-18.30, Institutul Francez din Bucureşti şi Institutul Cultural Român au propus o sesiune de discuţii asupra tendinţelor actuale în procesul de traducere literară: „Ce se traduce astăzi în domeniul literar?“.
Aceste întîlniri au fost marcate de intervenţiile unor profesionişti din lumea cărţii, scriitori, traducători francezi şi români: Laure Hinckel (traducătoare), Judith Oriol (asistentă editorială la Gallimard), Andreia Roman (profesoară la INALCO – Institut National des Langues et des Civilisations Orientales), Laura Albulescu (Editura Art), Florin Bican (ICR), Catrinel Pleşu (ICR), Fanny Chartres (traducătoare), scriitorii Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Letiţia Ilea, Dan Lungu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu, Svetlana Cârstean, bursierii aflaţi în formare la Mogoşoaia.
E dificil şi intimidant să intervin pe această temă. Intimidant, dar şi onorant de a fi printre dumneavoastră, autori, traducători, editori, organizatori, fără de care pasiunea mea n-ar fi ceea ce este astăzi. Dificil pentru că subiectul este vast, iar experienţa mea e încă la început.
Mai întîi, a traduce înseamnă, în ce mă priveşte, un lucru ce ţine de pasiune, înainte de a fi o profesie, e o experienţă foarte intimă, actul de a traduce îmi permite să pătrund în atelierul de creaţie al autorilor-artizani, pe care îi admir şi îi respect. Agnès Desarthe, care e scriitoare şi traducătoare, spune că traducătorul este „o sită, un filtru“. E ceea ce cred şi eu: prin intermediul traducătorului, scriitorul traversează spaţii, frontiere, textul trece prin filtrul traducătorului, care nu trebuie să păstreze decît ceea ce e bun şi să elimine asperităţile, elementele indezirabile care se pot strecura şi pot altera textul.
Meseria de traducător este o muncă din umbră, acesta e motivul pentru care îmi place meseria de traducător, e o muncă efectuată în umbra scriitorului, care-l protejează pe traducător de razele prea strălucitoare şi de eventualele arsuri.
Munca de traducător şi relaţia mea cu traducerea sînt, înainte de toate, strîns legate de încredere, sînt o poveste care începe adesea în acelaşi fel: în doi, scriitorul şi traducătorul, ulterior în trei: scriitorul, editorul şi traducătorul. O aventură bazată pe încredere şi dragoste.
Ca orice poveste de dragoste, traducerea generează şi suferinţă, constrîngeri, exigenţă. Nu e o muncă pe care s-o poţi face pe jumătate, limba e mult prea exigentă pentru aşa ceva. Şi e o poveste de iubire plurală, n-am decît o inimă, iar autorii de care m-am îndrăgostit sînt numeroşi. Lista este lungă, cu toate acestea îi pot enumera pe cei dintîi pentru care am făcut o pasiune: Gheorghe Crăciun, Ana Maria Sandu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Gabriela Adameşteanu, Svetlana Cârstean, Vlad Zografi, T.O. Bobe, Răzvan Petrescu, Mircea Nedelciu...
Dacă ar trebui să definesc cumva literatura pe care o traduc în prezent, bazîndu-mă pentru aceasta pe proiectele la care lucrez acum, aş vorbi despre o literatură modernă şi singulară. Această literatură modernă şi singulară este românească, iar misiunea care-mi revine este să o transmit publicului francez. Drumul acesta, pe care am hotărît să mă angajez, nu este fără obstacole şi mi-ar fi dificil să-l urmez fără un sprijin. Mă gîndesc, desigur, la Institutul Cultural Român, care face eforturi extraordinare pentru a facilita munca traducătorilor şi a editorilor, graţie programelor sale de sprijin, şi a cîtorva persoane în care am încredere deplină şi cărora le sînt recunoscătoare.
În acest moment, traduc nuvelele care vor apărea la Éditions Pour la nouvelle, în 2010. Fiecare titlu publicat de această editură e consacrat unei ţări. E prima dată cînd vor publica nuvele româneşti. Selecţia pe care am făcut-o e rezultatul cîtorva ani pe care i-am petrecut în România, al întîlnirilor mele cu scriitorii români – astfel s-au născut cîteva prietenii –, al descoperirilor mele, al experienţelor şi colaborărilor cu Institutul Cultural Român, cu editorii sau cu presa culturală, şi al gusturilor mele, evident. Cultura mea în materie de literatură română s-a făcut în felul acesta şi continuă să se formeze, la faţa locului; nu văd, pentru moment, un alt mod de a lucra. Cuprinsul antologiei de nuvele conţine zece autori români, zece nume mari şi sînt foarte onorată că le traduc textele: Gabriela Adameşteanu, Lucian Dan Teodorovici, Ana Maria Sandu, Răzvan Petrescu, Florin Lăzărescu, Svetlana Cârstean, T.O. Bobe, Laurenţiu Brătan, Filip Florian... Cel de-al zecelea este încă în lucru.
Înaintea acestei antologii, va apărea, în martie, L’écorchure de Ana Maria Sandu, pe care am terminat-o de tradus. E prima carte a scriitoarei, pe care o cunoaşteţi în româneşte sub titlul de Din amintirile unui Chelbasan. Va apărea la Éditions du Chemin de fer, o editură pe care o admir foarte mult. Editura s-a născut în noiembrie 2005, o aventură în care s-au lansat trei oameni: Clotilde Bocquet, Renaud Buénerd şi François Grosso. Specificul editurii e de a publica texte de literatură ilustrate de artişti contemporani. Texte inedite cel mai adesea, uneori ediţii epuizate.
Concret, au decis să se sprijine – din punct de vedere literar – pe autori care au deja o anumită notorietate, nu sînt necunoscuţi (dar nu sînt nici vedete), pentru ca librarii să-i susţină şi pentru că sînt, înainte de orice, cărţi de literatură, vîndute la rafturile de literatură ale librăriilor. În ce priveşte artiştii, apelează la nume care se află în plin proces de afirmare.
În catalogul lor găsim autori precum: Annie Saumont, Henry Bauchau, Dominique Mainard, Mercedes Deambrosis, Eric Pessan, Klaus Mann, Dominique Fabre... Iar printre ilustratori: Françoise Pétrovitch, Anne-Laure Sacriste, Patricia Cartereau, Jean Lecointre...
L’écorchure va fi ilustrată de Marine Joatton şi va apărea la Salonul de Carte de la Paris. Editorii de la Éditions du Chemin de fer au dat dovadă de mult entuziasm în privinţa textului Anei Maria Sandu, a fost o reală plăcere să lucrez pentru ei, te simţi ascultat de nişte oameni pasionaţi şi atenţi.
Cînd am terminat traducerea textului ei, am avut o clipă de ezitare, un moment în care nu mai voiam să-l trimit editorului, nu eram în stare să mă desprind de el, iar a-l trimite editurii însemna pentru mine să-l pierd, dar cînd l-am trimis totuşi, m-am simţit mulţumită, pentru că editorul face o muncă minunată cu acest text; a reflectat îndelung pentru a găsi artistul care să ilustreze cel mai potrivit universul textului Anei Maria Sandu. Sînt, aşadar, liniştită şi încrezătoare în ce priveşte viitorul său, ieşirea ei în lumea „adevărată“.
Îmi place contactul acesta cu scriitorii, să-i văd, să-i ascult, să împart cu ei lucruri... toate acestea contribuie enorm la plăcerea mea de traducător.
Întîlnirea cu scriitorii şi textele lor m-au confirmat în drumul meu, ei au crezut în mine şi, fără încrederea lor, n-aş îndrăzni să continui. Prezenţa şi încurajările lor îmi sînt foarte preţioase. Le mulţumesc. Doresc ca viitorul meu de traducătoare să se întîmple în felul acesta, la umbra acestor scriitori.
Traducere de Adina Diniţoiu
Să traduci literatura contemporană
Fanny Chartres
Vineri, 20 noiembrie, între orele 9.00-18.30, Institutul Francez din Bucureşti şi Institutul Cultural Român au propus o sesiune de discuţii asupra tendinţelor actuale în procesul de traducere literară: „Ce se traduce astăzi în domeniul literar?“.
Aceste întîlniri au fost marcate de intervenţiile unor profesionişti din lumea cărţii, scriitori, traducători francezi şi români: Laure Hinckel (traducătoare), Judith Oriol (asistentă editorială la Gallimard), Andreia Roman (profesoară la INALCO – Institut National des Langues et des Civilisations Orientales), Laura Albulescu (Editura Art), Florin Bican (ICR), Catrinel Pleşu (ICR), Fanny Chartres (traducătoare), scriitorii Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Letiţia Ilea, Dan Lungu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu, Svetlana Cârstean, bursierii aflaţi în formare la Mogoşoaia.
E dificil şi intimidant să intervin pe această temă. Intimidant, dar şi onorant de a fi printre dumneavoastră, autori, traducători, editori, organizatori, fără de care pasiunea mea n-ar fi ceea ce este astăzi. Dificil pentru că subiectul este vast, iar experienţa mea e încă la început.
Mai întîi, a traduce înseamnă, în ce mă priveşte, un lucru ce ţine de pasiune, înainte de a fi o profesie, e o experienţă foarte intimă, actul de a traduce îmi permite să pătrund în atelierul de creaţie al autorilor-artizani, pe care îi admir şi îi respect. Agnès Desarthe, care e scriitoare şi traducătoare, spune că traducătorul este „o sită, un filtru“. E ceea ce cred şi eu: prin intermediul traducătorului, scriitorul traversează spaţii, frontiere, textul trece prin filtrul traducătorului, care nu trebuie să păstreze decît ceea ce e bun şi să elimine asperităţile, elementele indezirabile care se pot strecura şi pot altera textul.
Meseria de traducător este o muncă din umbră, acesta e motivul pentru care îmi place meseria de traducător, e o muncă efectuată în umbra scriitorului, care-l protejează pe traducător de razele prea strălucitoare şi de eventualele arsuri.
Munca de traducător şi relaţia mea cu traducerea sînt, înainte de toate, strîns legate de încredere, sînt o poveste care începe adesea în acelaşi fel: în doi, scriitorul şi traducătorul, ulterior în trei: scriitorul, editorul şi traducătorul. O aventură bazată pe încredere şi dragoste.
Ca orice poveste de dragoste, traducerea generează şi suferinţă, constrîngeri, exigenţă. Nu e o muncă pe care s-o poţi face pe jumătate, limba e mult prea exigentă pentru aşa ceva. Şi e o poveste de iubire plurală, n-am decît o inimă, iar autorii de care m-am îndrăgostit sînt numeroşi. Lista este lungă, cu toate acestea îi pot enumera pe cei dintîi pentru care am făcut o pasiune: Gheorghe Crăciun, Ana Maria Sandu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Gabriela Adameşteanu, Svetlana Cârstean, Vlad Zografi, T.O. Bobe, Răzvan Petrescu, Mircea Nedelciu...
Dacă ar trebui să definesc cumva literatura pe care o traduc în prezent, bazîndu-mă pentru aceasta pe proiectele la care lucrez acum, aş vorbi despre o literatură modernă şi singulară. Această literatură modernă şi singulară este românească, iar misiunea care-mi revine este să o transmit publicului francez. Drumul acesta, pe care am hotărît să mă angajez, nu este fără obstacole şi mi-ar fi dificil să-l urmez fără un sprijin. Mă gîndesc, desigur, la Institutul Cultural Român, care face eforturi extraordinare pentru a facilita munca traducătorilor şi a editorilor, graţie programelor sale de sprijin, şi a cîtorva persoane în care am încredere deplină şi cărora le sînt recunoscătoare.
În acest moment, traduc nuvelele care vor apărea la Éditions Pour la nouvelle, în 2010. Fiecare titlu publicat de această editură e consacrat unei ţări. E prima dată cînd vor publica nuvele româneşti. Selecţia pe care am făcut-o e rezultatul cîtorva ani pe care i-am petrecut în România, al întîlnirilor mele cu scriitorii români – astfel s-au născut cîteva prietenii –, al descoperirilor mele, al experienţelor şi colaborărilor cu Institutul Cultural Român, cu editorii sau cu presa culturală, şi al gusturilor mele, evident. Cultura mea în materie de literatură română s-a făcut în felul acesta şi continuă să se formeze, la faţa locului; nu văd, pentru moment, un alt mod de a lucra. Cuprinsul antologiei de nuvele conţine zece autori români, zece nume mari şi sînt foarte onorată că le traduc textele: Gabriela Adameşteanu, Lucian Dan Teodorovici, Ana Maria Sandu, Răzvan Petrescu, Florin Lăzărescu, Svetlana Cârstean, T.O. Bobe, Laurenţiu Brătan, Filip Florian... Cel de-al zecelea este încă în lucru.
Înaintea acestei antologii, va apărea, în martie, L’écorchure de Ana Maria Sandu, pe care am terminat-o de tradus. E prima carte a scriitoarei, pe care o cunoaşteţi în româneşte sub titlul de Din amintirile unui Chelbasan. Va apărea la Éditions du Chemin de fer, o editură pe care o admir foarte mult. Editura s-a născut în noiembrie 2005, o aventură în care s-au lansat trei oameni: Clotilde Bocquet, Renaud Buénerd şi François Grosso. Specificul editurii e de a publica texte de literatură ilustrate de artişti contemporani. Texte inedite cel mai adesea, uneori ediţii epuizate.
Concret, au decis să se sprijine – din punct de vedere literar – pe autori care au deja o anumită notorietate, nu sînt necunoscuţi (dar nu sînt nici vedete), pentru ca librarii să-i susţină şi pentru că sînt, înainte de orice, cărţi de literatură, vîndute la rafturile de literatură ale librăriilor. În ce priveşte artiştii, apelează la nume care se află în plin proces de afirmare.
În catalogul lor găsim autori precum: Annie Saumont, Henry Bauchau, Dominique Mainard, Mercedes Deambrosis, Eric Pessan, Klaus Mann, Dominique Fabre... Iar printre ilustratori: Françoise Pétrovitch, Anne-Laure Sacriste, Patricia Cartereau, Jean Lecointre...
L’écorchure va fi ilustrată de Marine Joatton şi va apărea la Salonul de Carte de la Paris. Editorii de la Éditions du Chemin de fer au dat dovadă de mult entuziasm în privinţa textului Anei Maria Sandu, a fost o reală plăcere să lucrez pentru ei, te simţi ascultat de nişte oameni pasionaţi şi atenţi.
Cînd am terminat traducerea textului ei, am avut o clipă de ezitare, un moment în care nu mai voiam să-l trimit editorului, nu eram în stare să mă desprind de el, iar a-l trimite editurii însemna pentru mine să-l pierd, dar cînd l-am trimis totuşi, m-am simţit mulţumită, pentru că editorul face o muncă minunată cu acest text; a reflectat îndelung pentru a găsi artistul care să ilustreze cel mai potrivit universul textului Anei Maria Sandu. Sînt, aşadar, liniştită şi încrezătoare în ce priveşte viitorul său, ieşirea ei în lumea „adevărată“.
Îmi place contactul acesta cu scriitorii, să-i văd, să-i ascult, să împart cu ei lucruri... toate acestea contribuie enorm la plăcerea mea de traducător.
Întîlnirea cu scriitorii şi textele lor m-au confirmat în drumul meu, ei au crezut în mine şi, fără încrederea lor, n-aş îndrăzni să continui. Prezenţa şi încurajările lor îmi sînt foarte preţioase. Le mulţumesc. Doresc ca viitorul meu de traducătoare să se întîmple în felul acesta, la umbra acestor scriitori.
Traducere de Adina Diniţoiu
vineri, 29 ianuarie 2010
Premiul Simone de Beauvoir
http://www.cotidianul.ro/doua_militante_pentru_drepturile_femeii_din_china_laureate_ale_premiului_simone_de_beauvoir-106709.html
Premiul Simone de Beauvoir
Două militante pentru drepturile femeii din China, laureate ale Premiului Simone de Beauvoir
Două militante pentru drepturile femeii din China, laureate ale Premiului Simone de Beauvoir
14 Ian 2010 | 0 comentarii | 454 vizualizari
Rating:
3 voturi
Avocata Guo Jianmei şi profesoara de literatură chineză Ai Xiaoming, militante ale drepturilor femeii, au fost recompensate cu premiul Simone-de-Beauvoir 2010 , în valoare de 30.000 de euro, de către un juriu prezidat de Julia Kristeva şi Sylvie Le Bon.
Avocata Guo Jianmai este responsabila unui ONG, "Women's law studies and legal aid center", care militează pentru ameliorarea condiţiei femeii în China, promovând modificări ale cadrului legislativ, mai ales în ceea ce priveşte violenţa contra femeilor ori discriminarea prin muncă.
Ai Xiaoming, profesoară la universitatea Sun Yat-Sen din Canton, este autoarea unor cercetări asupra drepturilor femeii şi a unor documentare care tratează victimele SIDA din comunităţile rurale (The Epic of Central Plains, 2007).
"Astăzi, China este o ţară care fascinează în aceeaşi măsură în care stârneşte frica, în care femeile nu se tem să îşi ia destinul în propriile mâini", a declarat pentru Le Monde Julia Kristeva.
Publicitate
În opinia acesteia, cele două laureate "încarnează un discurs modern şi nou, un spirit umanist pe care îl propagă într-un mod concret. Asta am vrut să salutăm şi să susţinem. Pentru că drepturile omului nu se exportă din afară (...)".
Creat pe 9 ianuarie 2008 în cadrul unui colocviu care celebra naşterea lui Simone de Beauvoir, premiul are ambiţia de a recompensa personalităţi care, prin opere artistice sau prin acţiuni concrete, au promovat libertatea femeii în lume.
Premiul Simone de Beauvoir
Două militante pentru drepturile femeii din China, laureate ale Premiului Simone de Beauvoir
Două militante pentru drepturile femeii din China, laureate ale Premiului Simone de Beauvoir
14 Ian 2010 | 0 comentarii | 454 vizualizari
Rating:
3 voturi
Avocata Guo Jianmei şi profesoara de literatură chineză Ai Xiaoming, militante ale drepturilor femeii, au fost recompensate cu premiul Simone-de-Beauvoir 2010 , în valoare de 30.000 de euro, de către un juriu prezidat de Julia Kristeva şi Sylvie Le Bon.
Avocata Guo Jianmai este responsabila unui ONG, "Women's law studies and legal aid center", care militează pentru ameliorarea condiţiei femeii în China, promovând modificări ale cadrului legislativ, mai ales în ceea ce priveşte violenţa contra femeilor ori discriminarea prin muncă.
Ai Xiaoming, profesoară la universitatea Sun Yat-Sen din Canton, este autoarea unor cercetări asupra drepturilor femeii şi a unor documentare care tratează victimele SIDA din comunităţile rurale (The Epic of Central Plains, 2007).
"Astăzi, China este o ţară care fascinează în aceeaşi măsură în care stârneşte frica, în care femeile nu se tem să îşi ia destinul în propriile mâini", a declarat pentru Le Monde Julia Kristeva.
Publicitate
În opinia acesteia, cele două laureate "încarnează un discurs modern şi nou, un spirit umanist pe care îl propagă într-un mod concret. Asta am vrut să salutăm şi să susţinem. Pentru că drepturile omului nu se exportă din afară (...)".
Creat pe 9 ianuarie 2008 în cadrul unui colocviu care celebra naşterea lui Simone de Beauvoir, premiul are ambiţia de a recompensa personalităţi care, prin opere artistice sau prin acţiuni concrete, au promovat libertatea femeii în lume.
marți, 26 ianuarie 2010
Traduceri beletrristica in 2010
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Marile_carti_ale_anului_2010_0_184182051.html
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
joi, 14 ianuarie 2010
Colocviu international la Paris / data limita inscrieri: 01 februarie 2010
http://calenda.revues.org/nouvelle15348.html
LANGAGE
APPEL À CONTRIBUTION
Lundi 01 février 2010 | Paris (75006)
La traduction / la transmissibilité et la communication transculturelle dans les sciences sociales
Publié le lundi 21 décembre 2009 par Marie Pellen
RÉSUMÉ
Ce colloque a pour but d’aborder la problématique de la traduction, appliquée plus précisément à l’étude, l’enseignement, la recherche et la dissémination d’informations intellectuelles dans le domaine des sciences sociales. En effet, on a besoin de re-examiner les constructions culturelles, politiques et sociales en fonction de la traduction et de la théorie de la traduction dans des champs de recherche en sciences sociales.
ANNONCE
Sans vouloir préjuger ou limiter des réflexions possibles sur ce sujet, nous vous proposons quelques pistes de réflexion : Quelle est l’identité culturelle ou l’identité rationnelle de ce qu’on pourrait appeler l’auteur ? Qu’est-ce que le valeur d’un texte d’origine ou d’une pensée d’origine après avoir traversé les procédés de la traduction ? Comment est-ce que les systèmes sociaux se font face ou refusent de se faire face à travers le travail trans-culturel de la traduction dans le domaine des sciences sociales ? Quel contrôle a pris le traducteur sur le fonctionnement et la réception à l’étranger des sciences sociales et de ses théories philosophiques, sociologiques, anthropologiques et autres ? Quel contrôle a le traducteur sur la réception d’une œuvre hors des contextes locaux, des langues d’origines et au-delà du passé culturel qui l’ont formée ; loin des contextes qui ont contribué à la pensée originelle d’un texte scientifique ? Dans le cadre de la traduction, pourrait-on reconsidérer des arguments présentés dans des œuvres théoriques tels que « Qu’est-ce qu’un auteur ? » de Michel Foucault, « L’auteur comme producteur » et « La tâche du traducteur » de Walter Benjamin ? Comment pourrait-on réexaminer la discipline de la traduction scientifique ou théorique, (la traduction des pensées), en fonction du concept de la « déterritorialisation du langage » (Deleuze et Guattari) ? Quelles erreurs et quelles omissions intellectuelles (délibérées ou accidentelles) ont-elles paru dans des traductions erronées (« mistranslations ») de textes scientifiques ? Comment cela a-t-il mené aux conséquences désastreuses ou étonnement fructueux pour la recherche ? Si on accepte que la traduction implique une conversion culturelle du texte, comment pourrait-on lui accorder sa valeur d’origine dans sa forme non autochtone ? Comme tel, comment la pratique de la traduction changerait-elle les concepts binaires de l’identité nationale et culturelle qui partent des principes d’essence, de fixité et de hiérarchie ?
Partant de ces questionnements, les présentations pourraient examiner les œuvres littéraires, théoriques, philosophiques ou scientifiques qui ont bénéficié d’une meilleure réception en traduction que dans leur langue d’origine. Ils pourraient également s’adresser aux ramifications de la domination d’une langue sur une autre, surtout quand cela concerne l’effacement ou l’accentuation de certaines langues via la traduction. D’autres sujets qui nous intriguent incluent, notamment :
la traduction et sa relation avec les processus tangentiels de la pensée.
des lectures proches de traductions et de re-traductions d’un seul texte théorique ou scientifique à travers des époques.
la traduction, et la façon dont elle est « reproduction et re-production » (Matilde Baron).
les variations de contexte culturel et de changement révélées par les traductions, au lieu de la valeur simplement linguistique d’un texte.
l’intertextualité dans la traduction.
les relations entre la traduction et le postcolonialisme (ou/et les études postcoloniales).
la traduction comme interprétation et interprétation erronée de l’Autre dans le contexte des sciences sociales.
Papiers pluridisciplinaires souhaités, ceux qui pensent au-delà des limites traditionnelles de la traduction pour explorer des conséquences du transfert de la culture ou de l’isolation. Envoyez un titre avec votre résumé de 300 mots ainsi qu’une bio-biblio d’une ou de deux phrases en anglais, français, ou allemand à transmissibility@gmail.com avant le 1 février 2010. Cette journée d’étude est ouverte aux chercheurs et aux jeunes chercheurs y compris les chercheurs en formation.
LANGAGE
APPEL À CONTRIBUTION
Lundi 01 février 2010 | Paris (75006)
La traduction / la transmissibilité et la communication transculturelle dans les sciences sociales
Publié le lundi 21 décembre 2009 par Marie Pellen
RÉSUMÉ
Ce colloque a pour but d’aborder la problématique de la traduction, appliquée plus précisément à l’étude, l’enseignement, la recherche et la dissémination d’informations intellectuelles dans le domaine des sciences sociales. En effet, on a besoin de re-examiner les constructions culturelles, politiques et sociales en fonction de la traduction et de la théorie de la traduction dans des champs de recherche en sciences sociales.
ANNONCE
Sans vouloir préjuger ou limiter des réflexions possibles sur ce sujet, nous vous proposons quelques pistes de réflexion : Quelle est l’identité culturelle ou l’identité rationnelle de ce qu’on pourrait appeler l’auteur ? Qu’est-ce que le valeur d’un texte d’origine ou d’une pensée d’origine après avoir traversé les procédés de la traduction ? Comment est-ce que les systèmes sociaux se font face ou refusent de se faire face à travers le travail trans-culturel de la traduction dans le domaine des sciences sociales ? Quel contrôle a pris le traducteur sur le fonctionnement et la réception à l’étranger des sciences sociales et de ses théories philosophiques, sociologiques, anthropologiques et autres ? Quel contrôle a le traducteur sur la réception d’une œuvre hors des contextes locaux, des langues d’origines et au-delà du passé culturel qui l’ont formée ; loin des contextes qui ont contribué à la pensée originelle d’un texte scientifique ? Dans le cadre de la traduction, pourrait-on reconsidérer des arguments présentés dans des œuvres théoriques tels que « Qu’est-ce qu’un auteur ? » de Michel Foucault, « L’auteur comme producteur » et « La tâche du traducteur » de Walter Benjamin ? Comment pourrait-on réexaminer la discipline de la traduction scientifique ou théorique, (la traduction des pensées), en fonction du concept de la « déterritorialisation du langage » (Deleuze et Guattari) ? Quelles erreurs et quelles omissions intellectuelles (délibérées ou accidentelles) ont-elles paru dans des traductions erronées (« mistranslations ») de textes scientifiques ? Comment cela a-t-il mené aux conséquences désastreuses ou étonnement fructueux pour la recherche ? Si on accepte que la traduction implique une conversion culturelle du texte, comment pourrait-on lui accorder sa valeur d’origine dans sa forme non autochtone ? Comme tel, comment la pratique de la traduction changerait-elle les concepts binaires de l’identité nationale et culturelle qui partent des principes d’essence, de fixité et de hiérarchie ?
Partant de ces questionnements, les présentations pourraient examiner les œuvres littéraires, théoriques, philosophiques ou scientifiques qui ont bénéficié d’une meilleure réception en traduction que dans leur langue d’origine. Ils pourraient également s’adresser aux ramifications de la domination d’une langue sur une autre, surtout quand cela concerne l’effacement ou l’accentuation de certaines langues via la traduction. D’autres sujets qui nous intriguent incluent, notamment :
la traduction et sa relation avec les processus tangentiels de la pensée.
des lectures proches de traductions et de re-traductions d’un seul texte théorique ou scientifique à travers des époques.
la traduction, et la façon dont elle est « reproduction et re-production » (Matilde Baron).
les variations de contexte culturel et de changement révélées par les traductions, au lieu de la valeur simplement linguistique d’un texte.
l’intertextualité dans la traduction.
les relations entre la traduction et le postcolonialisme (ou/et les études postcoloniales).
la traduction comme interprétation et interprétation erronée de l’Autre dans le contexte des sciences sociales.
Papiers pluridisciplinaires souhaités, ceux qui pensent au-delà des limites traditionnelles de la traduction pour explorer des conséquences du transfert de la culture ou de l’isolation. Envoyez un titre avec votre résumé de 300 mots ainsi qu’une bio-biblio d’une ou de deux phrases en anglais, français, ou allemand à transmissibility@gmail.com avant le 1 février 2010. Cette journée d’étude est ouverte aux chercheurs et aux jeunes chercheurs y compris les chercheurs en formation.
sâmbătă, 9 ianuarie 2010
Dalai Lama in Romania
SPIRITUALIA/ Dalai Lama in România
de Marius Vasileanu
08.01.2010
Unul dintre semnele cele mai clare că eşti pe drumul cel bun al vieţii spirituale este starea de bună-dispoziţie. Din această perspectivă privind, nu cred că există un exemplu mai reuşit decât cel al actualului Dalai Lama.
L-am urmărit constant in câteva interviuri şi filme documentare, am citit cărţi care-l au drept protagonist: râde precum copiii, glumeşte şi ştie să răspundă cu umor in cele mai neaşteptate prilejuri, are simţul autoironiei şi dezinvoltura adolescenţilor puşi pe hârjoană, pe scurt, este un exemplu viu de spiritualitate bine aplicată.
Acelaşi lucru mi l-au relatat şi cei trei-patru cunoscuţi români sau străini care l-au intâlnit personal, aceeaşi concluzie poate fi trasă de oricine il intâlneşte. Măcar dintre noi, occidentalii, căci aici este parcă deficitul cel mai mare de bună-dispoziţie.
Am găsit de curând incă o carte care-i este dedicată şi care se detaşează prin seriozitate şi acribie: "Dalai Lama. Omul, călugărul, misticul", scrisă de Mayank Chhaya (Ed. Paralela 45, 2009, trad. Ramona Neacşa). Este o biografie autorizată scrisă de un indian care a avut acces atât la documentarea necesară, cât, mai ales, s-a intâlnit adesea cu Dalai Lama.
Nenumărate sunt aspectele inedite descrise in lucrare. Mă voi opri la doar câteva. "Zorii anului 1976 au fost semnificativi atât pentru tibetani, cât şi pentru chinezi. Există relatări care spun că oracolul Nechung a făcut preziceri dramatice, care l-au trimis pe Dalai Lama in ceea ce s-a considerat a fi cea mai lungă retragere a sa, din perioada petrecută in India. In timpul acestei retrageri, de regulă, Dalai Lama se izolează complet timp de câteva săptămâni şi execută practici şi ritualuri despre care foarte rar s-a vorbit. Retragerile ii oferă lui Dalai Lama ocazia de a se regenera spiritual. Unii cred că Dalai Lama ar putea folosi astfel de retrageri ca să creeze imprejurări speciale şi uneori distructive impotriva unei stări de lucruri cu care nu este de acord. Retragerea din 1976, conform lui Dalai Lama, a fost <>" (p. 136).
Mitologia locală ţesută in jurul personajului este cu mult mai stranie decât işi inchipuie un occidental. De pildă, pasajul de mai sus vine şi cu două "argumente". In urma acestei retrageri, Claude B. Levenson, unul dintre nenumăraţii autori care au scris despre Sfinţia-Sa Dalai Lama (aceasta este exprimarea protocolară) consemnează poveştile ce circulă in mediile tibetane: (1) in China comunistă - statul care a cotropit şi a distrus Tibetul independent -, avea loc in iulie 1976 un devastator cutremur, soldat cu mii de victime şi (2) in septembrie 1976, a urmat moartea lui Mao. Astfel incât, spune povestea, un indian din preajma liderului religios refugiat in India ar fi afirmat: "Ajunge, nu te mai ruga, altfel cerul va cădea pe capetele chinezilor"... Desigur, dacă l-ai fi intrebat pe Dalai Lama cum stau lucrurile cu acest presupus război parapsihologic, el ar fi răspuns cu o glumă, pe când nenumăraţii săi adepţi cred cu siguranţă in continuare in aceasta legenda care se ţese neincetat. Un adevărat maestru spiritual are insă simţul ridicolului, iar Dalai Lama o demonstrează cu prisosinţă, dovadă fiind următorul exemplu.
Trecând peste pleonasmul din titlul cărţii - in mod evident dacă eşti călugăr, nu poţi urmări decât viaţa mistică -, descoperim aici numeroase alte istorii despre Dalai Lama. Astfel, pentru pasionaţii de exotisme indiene şi tibetane, nu puteau fi trecute cu vederea practicile yoga, tantra ori "puterile" speciale ale unor lama.
Autorul, el insuşi incredinţat de veridicitatea unor istorii, notează: "Dacă lamaşii obişnuiţi puteau sări de pe un pisc pe altul, cu siguranţă că Dalai Lama ar fi putut pulveriza o armată intreagă. Astfel de puteri se plasau mai aproape de frontiera fantasticului decât de cea a realităţii. (...) L-am intrebat pe Dalai Lama dacă el crede că lamaşii puteau sări de pe un pisc pe altul. A râs zgomotos, poate mai zgomotos decât l-am auzit in toate intâlnirile avute. << Ar insemna că mă pot intoarce oricând in Tibet. Trebuie numai să sar peste câteva piscuri. Asta ar fi tot>>, a spus el, şi, după câteva clipe, a redevenit serios. <>" (p. 214).
Răspunsul de mai sus este o splendidă lecţie despre ce inseamnă viaţa spirituală asumată până in cele mai intime resorturi. Cercetătorii fenomenului mistic şi esoteric (nu se confundă intre ele, chiar dacă se intersectează adesea) subliniază ferm: aşa-numitele puteri paranormale nu pot fi folosite in interes privat, cu atât mai puţin contra semenilor, fie aceştia şi duşmani. Mă refer desigur la cercetătorii reali şi nu inchipuiţi.
Ce se mai poate adăuga? Faptul că acest Dalai Lama reprezintă latura modernă (in curs de modernizare) a budismului tibetan, o latură ceva mai cerebrală. Membrii guvernului din exil mărturisec şi faptul că in acest spirit Dalai Lama s-a distanţat conştient de fenomenul pseudoreligios care abundă de practici aflate dincolo de limita vrajitoriei tocmai pentru că ar fi fost perceput deformat de comunitatea internaţională, al cărei erou este. A preferat să pună accentul, de pildă, pe fascinanta legătură dintre budism şi cercetarea ştiinţifică modernă - dovadă stau faimoasele dialoguri purtate de-a lungul anilor cu cercetători de anvergură intr-ale ştiinţelor exacte. Parte din cărţile rezultate sunt deja traduse şi in limba română.
Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, actualul Dalai Lama poate fi descris printr-o singură frază astfel: in parte socratic, in parte star rock, in parte invăţat oriental, dar cel mai mult călugăr budist (titlul capitolului 21). Este o carte despre lupta nobilă pentru libertate, despre inţelepciunea căutată cu inteligenţă nefanatică, despre oameni care ştiu să râdă cu demnitate, chiar in momente de restrişte. De ce? O vor afla cei care o vor citi, le-o recomand cu căldură.
Oricum, la inceput de 2010, un zvon străbate România: acela că o vizită la Bucureşti a lui Dalai Lama este mai aproape ca oricând, poate chiar in acest an. Sunt convins că orice blocaj de ordin politic poate fi surmontat cu inteligenţă: o ţară puternică - fie China, fie România - ştie să treacă graţios peste blocajele de ordin psihologic cauzate de acte istorice regretabile.
O legendă tibetană spune că Dumnezeu ar fi făcut lumea in şapte hohote de râs. Cu alte cuvinte, păstrăm incă inlăuntru, fiecare, indiferent că suntem chinezi, români sau tibetani, o fărâmă din acel râs primordial. Iată de ce, printre altele, prezenţa actualului Dalai Lama aduce bună dispoziţie.
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ''Ion Mincu''). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri - in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ''Adevarul'' si redactor-sef al revistei ''Adevarul literar si artistic''; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ''NewsIn'', coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ''Aldine'' al ziarului ''Romania libera'' si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.
de Marius Vasileanu
08.01.2010
Unul dintre semnele cele mai clare că eşti pe drumul cel bun al vieţii spirituale este starea de bună-dispoziţie. Din această perspectivă privind, nu cred că există un exemplu mai reuşit decât cel al actualului Dalai Lama.
L-am urmărit constant in câteva interviuri şi filme documentare, am citit cărţi care-l au drept protagonist: râde precum copiii, glumeşte şi ştie să răspundă cu umor in cele mai neaşteptate prilejuri, are simţul autoironiei şi dezinvoltura adolescenţilor puşi pe hârjoană, pe scurt, este un exemplu viu de spiritualitate bine aplicată.
Acelaşi lucru mi l-au relatat şi cei trei-patru cunoscuţi români sau străini care l-au intâlnit personal, aceeaşi concluzie poate fi trasă de oricine il intâlneşte. Măcar dintre noi, occidentalii, căci aici este parcă deficitul cel mai mare de bună-dispoziţie.
Am găsit de curând incă o carte care-i este dedicată şi care se detaşează prin seriozitate şi acribie: "Dalai Lama. Omul, călugărul, misticul", scrisă de Mayank Chhaya (Ed. Paralela 45, 2009, trad. Ramona Neacşa). Este o biografie autorizată scrisă de un indian care a avut acces atât la documentarea necesară, cât, mai ales, s-a intâlnit adesea cu Dalai Lama.
Nenumărate sunt aspectele inedite descrise in lucrare. Mă voi opri la doar câteva. "Zorii anului 1976 au fost semnificativi atât pentru tibetani, cât şi pentru chinezi. Există relatări care spun că oracolul Nechung a făcut preziceri dramatice, care l-au trimis pe Dalai Lama in ceea ce s-a considerat a fi cea mai lungă retragere a sa, din perioada petrecută in India. In timpul acestei retrageri, de regulă, Dalai Lama se izolează complet timp de câteva săptămâni şi execută practici şi ritualuri despre care foarte rar s-a vorbit. Retragerile ii oferă lui Dalai Lama ocazia de a se regenera spiritual. Unii cred că Dalai Lama ar putea folosi astfel de retrageri ca să creeze imprejurări speciale şi uneori distructive impotriva unei stări de lucruri cu care nu este de acord. Retragerea din 1976, conform lui Dalai Lama, a fost <
Mitologia locală ţesută in jurul personajului este cu mult mai stranie decât işi inchipuie un occidental. De pildă, pasajul de mai sus vine şi cu două "argumente". In urma acestei retrageri, Claude B. Levenson, unul dintre nenumăraţii autori care au scris despre Sfinţia-Sa Dalai Lama (aceasta este exprimarea protocolară) consemnează poveştile ce circulă in mediile tibetane: (1) in China comunistă - statul care a cotropit şi a distrus Tibetul independent -, avea loc in iulie 1976 un devastator cutremur, soldat cu mii de victime şi (2) in septembrie 1976, a urmat moartea lui Mao. Astfel incât, spune povestea, un indian din preajma liderului religios refugiat in India ar fi afirmat: "Ajunge, nu te mai ruga, altfel cerul va cădea pe capetele chinezilor"... Desigur, dacă l-ai fi intrebat pe Dalai Lama cum stau lucrurile cu acest presupus război parapsihologic, el ar fi răspuns cu o glumă, pe când nenumăraţii săi adepţi cred cu siguranţă in continuare in aceasta legenda care se ţese neincetat. Un adevărat maestru spiritual are insă simţul ridicolului, iar Dalai Lama o demonstrează cu prisosinţă, dovadă fiind următorul exemplu.
Trecând peste pleonasmul din titlul cărţii - in mod evident dacă eşti călugăr, nu poţi urmări decât viaţa mistică -, descoperim aici numeroase alte istorii despre Dalai Lama. Astfel, pentru pasionaţii de exotisme indiene şi tibetane, nu puteau fi trecute cu vederea practicile yoga, tantra ori "puterile" speciale ale unor lama.
Autorul, el insuşi incredinţat de veridicitatea unor istorii, notează: "Dacă lamaşii obişnuiţi puteau sări de pe un pisc pe altul, cu siguranţă că Dalai Lama ar fi putut pulveriza o armată intreagă. Astfel de puteri se plasau mai aproape de frontiera fantasticului decât de cea a realităţii. (...) L-am intrebat pe Dalai Lama dacă el crede că lamaşii puteau sări de pe un pisc pe altul. A râs zgomotos, poate mai zgomotos decât l-am auzit in toate intâlnirile avute. << Ar insemna că mă pot intoarce oricând in Tibet. Trebuie numai să sar peste câteva piscuri. Asta ar fi tot>>, a spus el, şi, după câteva clipe, a redevenit serios. <
Răspunsul de mai sus este o splendidă lecţie despre ce inseamnă viaţa spirituală asumată până in cele mai intime resorturi. Cercetătorii fenomenului mistic şi esoteric (nu se confundă intre ele, chiar dacă se intersectează adesea) subliniază ferm: aşa-numitele puteri paranormale nu pot fi folosite in interes privat, cu atât mai puţin contra semenilor, fie aceştia şi duşmani. Mă refer desigur la cercetătorii reali şi nu inchipuiţi.
Ce se mai poate adăuga? Faptul că acest Dalai Lama reprezintă latura modernă (in curs de modernizare) a budismului tibetan, o latură ceva mai cerebrală. Membrii guvernului din exil mărturisec şi faptul că in acest spirit Dalai Lama s-a distanţat conştient de fenomenul pseudoreligios care abundă de practici aflate dincolo de limita vrajitoriei tocmai pentru că ar fi fost perceput deformat de comunitatea internaţională, al cărei erou este. A preferat să pună accentul, de pildă, pe fascinanta legătură dintre budism şi cercetarea ştiinţifică modernă - dovadă stau faimoasele dialoguri purtate de-a lungul anilor cu cercetători de anvergură intr-ale ştiinţelor exacte. Parte din cărţile rezultate sunt deja traduse şi in limba română.
Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, actualul Dalai Lama poate fi descris printr-o singură frază astfel: in parte socratic, in parte star rock, in parte invăţat oriental, dar cel mai mult călugăr budist (titlul capitolului 21). Este o carte despre lupta nobilă pentru libertate, despre inţelepciunea căutată cu inteligenţă nefanatică, despre oameni care ştiu să râdă cu demnitate, chiar in momente de restrişte. De ce? O vor afla cei care o vor citi, le-o recomand cu căldură.
Oricum, la inceput de 2010, un zvon străbate România: acela că o vizită la Bucureşti a lui Dalai Lama este mai aproape ca oricând, poate chiar in acest an. Sunt convins că orice blocaj de ordin politic poate fi surmontat cu inteligenţă: o ţară puternică - fie China, fie România - ştie să treacă graţios peste blocajele de ordin psihologic cauzate de acte istorice regretabile.
O legendă tibetană spune că Dumnezeu ar fi făcut lumea in şapte hohote de râs. Cu alte cuvinte, păstrăm incă inlăuntru, fiecare, indiferent că suntem chinezi, români sau tibetani, o fărâmă din acel râs primordial. Iată de ce, printre altele, prezenţa actualului Dalai Lama aduce bună dispoziţie.
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ''Ion Mincu''). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri - in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ''Adevarul'' si redactor-sef al revistei ''Adevarul literar si artistic''; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ''NewsIn'', coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ''Aldine'' al ziarului ''Romania libera'' si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.
vineri, 8 ianuarie 2010
miercuri, 30 decembrie 2009
Traduceri in Europa: Ungaria si Romania
Anamaria Pop
In Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice
Exista mai multe uniuni ale scriitorilor in Ungaria... Fiecare uniune respecta optiunile si opiniile celeilalte, iar pe segmentele compatibile exista o reala colaborare. Societatea Scriitorilor de Beletristica din Ungaria organizeaza celebrele intalniri numite "Viata ulterioara a cartii", o serie de dezbateri, de analize pe text, de happeninguri, diferite expozitii pe tematica respectivei carti. Sunt programe foarte interesante, la care, de regula, particip.
Anamaria Pop, desi de cativa ani esti recunoscuta ca un excelent traducator al operei lui Péter Esterhozy, fapt ce ti-a adus, in 2009, premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru traducerea din maghiara a romanului "Harmonia Caelestis", esti si o cunoscuta poeta. Ai in pregatire un volum de versuri pentru Romania?
Da, pregatesc asa, printre picaturi, munca la traduceri fiind coplesitoare, volumul al cincilea... Citesc multa poezie, proza romaneasca... poate mai multa decat citeam cand traiam in Romania... primesc multe carti, iar cand merg acasa, in Romania, ma intorc in Ungaria cu geamantanele burdusite de carti. Poezia romaneasca, dar in general literatura romaneasca, este extraordinar de puternica... ma si mandresc cu treaba asta aici. Multi poeti maghiari, prieteni de ai mei, mi-au spus ca invidiaza vigurozitatea poeziei romanesti.
ll Esti, dupa cate stiu implicata si in viata literara din Ungaria.
In general, da. Anual exista doua targuri de carte, unul tocmai in perioada Bookfestului, cand, de regula, sunt in Bucuresti, si unul iarna, la care apuc sa particip, si care este in decembrie, inainte de Craciun, deci, dupa Targul Gaudeamus, cand, de regula, iar sunt la Bucuresti. Dar exista si Festivalul International al Cartii, care e primavara, la care particip in fiecare an. Apoi, se organizeaza multe seri de lectura, intalniri cu cititorii. Intre timp, drept replica la niste manifestari nationaliste, mai radicale... ale unor colegi scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din Budapesta, am parasit in "grup" ca sa spun asa (in fruntea grupului aflandu-se cunoscutii scriitori cum e Imre Kertész, Péter Esterházy, Péter Nádas, György Konrád, András Forgách... ca sa dau doar cateva exemple) Uniunea Scriitorilor si ne-am afiliat cu totii Societatii Scriitorilor de Beletristica din Ungaria, o asociatie profesionala extrem de activa.
Unui scriitor din Ungaria, pe care critica il face cunoscut, i se intampla numai lucruri bune?
I se intampla ce i se intampla oricarui om, oricarui scriitori din lume, dar mai cu seama scriitorilor din Europa Centrala si de Est, zona in care in ultima vreme s-a polarizat totul, s-a tematizat... Incepand cu viata cotidiana, viata literara, critica literara si asa mai departe. E clar ca daca un scriitor apare in excelenta revista Élet és Irodalom - prescurtat, ÉS - peste o saptamana o sa-i apara macar caricatura de prost gust in presa nationalista, foarte activa, cu o difuzare bine pusa la punct... Ca peste tot, si in Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice... important e ca scriitorii de valoare, cei care chiar conteaza nu se prea ocupa cu asa ceva, isi vad de scris... In rest... li se intampla si mai bune, dar si mai rele... Incepand cu faptul ca au tiraje cu multe zero la cartile publicate, ca sunt tradusi in strainatate, ca au succes, ca pot calatori si trai din onorarii... pana la falimentarea editurii la care publica de ani de zile, neplata la timp a onorariului... la faptul ca nici macar un critic literar nu reactioneaza la ceea ce scriu (e mai rau decat daca ar fi desfiintati), ca din cauza unei "furtuni cu gheata" li se arunca de la etajul trei cainele...
ll Esti cum s-ar spune cel mai consecvent traducator al vastei opere a lui Péter Esterházy. Scriitor cunoscut in intreaga lume. Ce te-a facut sa te atasezi definitiv de literatura lui?
Vizualitatea. Pentru mine textele lui Péter Esterházy sunt extraordinar de vizuale. Daca te lasi prins in vartejul ritmului, al textului, daca ai curajul sa te desprinzi de limitele limbii in care traduci... ajungi intr-o aventura spirituala care are niste profunzimi absolut senzationale. Pentru mine traducerea cartilor lui Esterházy este o mare provocare, poate cea mai mare pe care am trait-o pana acum... Apoi, ar mai fi vorba de lumea sinonimelor, a epitetelor, a metaforelor, a jocurilor de cuvinte, a ironiei si autoironiei... Chiar ma pregatesc sa scriu un fel de studiu despre tehnica lui Péter Esterházy si cea a lui Péter Nádas, un alt mare, foarte mare scriitor maghiar contemporan, al carui tradu catoare sunt, privind folosirea epitetelor si sinonimelor. Ca stil, cei doi sunt diametral opusi, dar amandoi sunt ca doua diamante cu multe carate pe segmentul pe care-l stapanesc cu brio. La Esterházy, pentru ca acum despre el vorbim, se mai poate vorbi de... pocnetul biciului de la sfarsitul cate unei propozitii. Este senzational cum stie sa atenueze, in final de propozitie, cu cate un cuvant sau expresie, tensiunea textului. Cunoscandu-ne si fiind prieteni de atatia ani, avand la activ nenumarate ore de conversatie, de analiza pe text... stiind foarte bine logica dupa care gandeste, aproape ca aud la inceputul propozitiei pocnetul biciului de la sfarsit.
ll Sunt respectati oamenilor de cultura
in Ungaria?
Cred ca da... de fapt depinde de calitatea intelectuala a celui care respecta, la fel, a celui care e sau nu respectat. Mai exact, de educatia si cultura celui care respecta si de valorile morale, de verticalitatea celui care se doreste respectat.
ll Ce este cu adevarat dramatic in politica culturala europeana?
Depinde cu ce comparam aceasta situatie dramatica. In Ungaria situatia este mai dramatica decat in tarile situate mai la vest, dar in acelasi timp e mai putin dramatica decat in tarile care se afla ceva mai la est. Oricum, in Ungaria onorariile pentru scriitori sunt intre 3-5 ori mai mici decat in Austria, de pilda, dar tot in Ungaria aceste onorarii sunt intre 3-5 ori mi mari decat cele din Romania. Traducerile din literatura maghiara sunt finantate pe baza de proiecte de catre Hungarian Book Foundation, o fundatie infiintata in '90 si care functioneaza excelent, apartinand de Ministerul Culturii. Suma atribuita drept finantare, acordata de un curatoriu (format din critici literari), depinde de numarul proiectelor care intra in competitie, de calitatea traducatorilor, de calitatea textelor ce urmeaza sa fie traduse. De exemplu, de-a lungul anilor eu am primit drept onorariu de la aceasta fundatie intre 4-6 euro per 2000 de semne (cu spatii cu tot), dar au fost cazuri, nu putine la numar, cand am primit si 8 euro, ba chiar si 10 euro per 2000 de semne. Aceasta finantare reprezinta 60% din onorariile practicate in tarile vest-europene, restul de 40% urmand sa plateasca editura care tipareste traducerea cartii. (In paranteza fie spus... niciodata nu mi-a trecut prin cap sa cer restul de 40% de la editurile din Romania unde mi-au aparut traducerile.) Cam tot atat primeste si un traducator care lucreaza pentru editurile unguresti. Or, dupa cate stiu, nicio editura din Romania nu are asemenea onorarii pentru traduceri. Sigur, Asociatia Traducato rilor Maghiari de Beletristica
(o grupare cu orientare sindicala si profesionala), unde sunt membra fondatoare, se lupta din rasputeri ca traducatorii maghiari sa nu accepte sa lucreze pentru onorarii mai mici decat suma medie practicata in tarile Uniunii Europene. Si gur, si acest aspect are o mare importanta (oho, mai ales in cazul liberilor profesionisti), dar cred ca si mai importante sunt aspectele legate de criza morala prin care trece cultura in general. Scriitorii, traducato rii, care, de fapt, sunt coautori, editarea de carte, grafica de carte... si tot ce deriva de aici... pana la difuzare, cu toate consecintele nedorite..., dar si alte domenii culturale... trec printr-o mare criza morala, peste tot in Europa. Prin urmare, politicile culturale aplicate in prezent (dar si pana acum) cam scartaie. Cred ca statul trebuie sa "pastoreasca" cu mai mare tragere de inima cultura, acolo unde e cazul sa puna umarul nu doar simbolic - cel putin asa cred eu, o liberala convinsa in privinta rolului jucat de stat intr-o societate moderna, democratica, deschisa. Recent, in Ungaria s-a adoptat un nou sistem de finantare a culturii, incepand din anul viitor, printre altele, 90% din impozitul jocurilor de noroc revine Ministerului Culturii. Daca intr-adevar va fi asa... e un pas facut cu dreptul pentru revigorarea actului de cultura.
ll Ce Romanie doresti sa-ti ramana pentru totdeauna in suflet?
O Romanie in care exista orasul Bucuresti, un Bucuresti in care exista parcurile Cismigiu si Herastrau... unde odinioara frunzele batute de ploaie invatau, de la noi, rasul pan' la lacrimi al clopoteilor lui Esenin. "Spusa" asta nu-mi apartine, e o parte a unui autograf care mi-a fost daruit recent pe o carte - dar in momentul in care am citit aceste cuvinte mi-am dat seama ca ele contin pe de-a intregul dorinta mea.
ll Cate "mari si tari" trebuie sa strabata un scriitor pentru a se aseza definitiv in constiinta colectiva?
Nu cred ca trebuie sa strabata "mari si tari", doar sa-si pastreze coloana in pozitie de verticalitate, sa nu devina din guma... care se apleaca dincolo de demnitatea umana.
ll In incheiere, te-as ruga sa divulgi, primele cuvinte pe care ti le-a spus Péter Esterházy, la aflarea vestii ca va primi Marele Premiu "Ovidius", la Neptun, iunie, 2009.
M-a sunat la telefon si mi-a spus: hai c-am fo' buni - este o sintagma folosita de cateva ori in Harmonia cćlestis... dar si de catre membrii unei echipe de fotbal care castiga un meci. La inceput n-am inteles despre ce-i vorba, apoi din bucuria cu care a tot repetat hai c-am fo' buni... mi-am dat seama ca i s-a intamplat ceva foarte bun si, intr-adevar.
Iolanda MALAMEN, iolanda.malamen@ziua.ro
In Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice
Exista mai multe uniuni ale scriitorilor in Ungaria... Fiecare uniune respecta optiunile si opiniile celeilalte, iar pe segmentele compatibile exista o reala colaborare. Societatea Scriitorilor de Beletristica din Ungaria organizeaza celebrele intalniri numite "Viata ulterioara a cartii", o serie de dezbateri, de analize pe text, de happeninguri, diferite expozitii pe tematica respectivei carti. Sunt programe foarte interesante, la care, de regula, particip.
Anamaria Pop, desi de cativa ani esti recunoscuta ca un excelent traducator al operei lui Péter Esterhozy, fapt ce ti-a adus, in 2009, premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru traducerea din maghiara a romanului "Harmonia Caelestis", esti si o cunoscuta poeta. Ai in pregatire un volum de versuri pentru Romania?
Da, pregatesc asa, printre picaturi, munca la traduceri fiind coplesitoare, volumul al cincilea... Citesc multa poezie, proza romaneasca... poate mai multa decat citeam cand traiam in Romania... primesc multe carti, iar cand merg acasa, in Romania, ma intorc in Ungaria cu geamantanele burdusite de carti. Poezia romaneasca, dar in general literatura romaneasca, este extraordinar de puternica... ma si mandresc cu treaba asta aici. Multi poeti maghiari, prieteni de ai mei, mi-au spus ca invidiaza vigurozitatea poeziei romanesti.
ll Esti, dupa cate stiu implicata si in viata literara din Ungaria.
In general, da. Anual exista doua targuri de carte, unul tocmai in perioada Bookfestului, cand, de regula, sunt in Bucuresti, si unul iarna, la care apuc sa particip, si care este in decembrie, inainte de Craciun, deci, dupa Targul Gaudeamus, cand, de regula, iar sunt la Bucuresti. Dar exista si Festivalul International al Cartii, care e primavara, la care particip in fiecare an. Apoi, se organizeaza multe seri de lectura, intalniri cu cititorii. Intre timp, drept replica la niste manifestari nationaliste, mai radicale... ale unor colegi scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din Budapesta, am parasit in "grup" ca sa spun asa (in fruntea grupului aflandu-se cunoscutii scriitori cum e Imre Kertész, Péter Esterházy, Péter Nádas, György Konrád, András Forgách... ca sa dau doar cateva exemple) Uniunea Scriitorilor si ne-am afiliat cu totii Societatii Scriitorilor de Beletristica din Ungaria, o asociatie profesionala extrem de activa.
Unui scriitor din Ungaria, pe care critica il face cunoscut, i se intampla numai lucruri bune?
I se intampla ce i se intampla oricarui om, oricarui scriitori din lume, dar mai cu seama scriitorilor din Europa Centrala si de Est, zona in care in ultima vreme s-a polarizat totul, s-a tematizat... Incepand cu viata cotidiana, viata literara, critica literara si asa mai departe. E clar ca daca un scriitor apare in excelenta revista Élet és Irodalom - prescurtat, ÉS - peste o saptamana o sa-i apara macar caricatura de prost gust in presa nationalista, foarte activa, cu o difuzare bine pusa la punct... Ca peste tot, si in Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice... important e ca scriitorii de valoare, cei care chiar conteaza nu se prea ocupa cu asa ceva, isi vad de scris... In rest... li se intampla si mai bune, dar si mai rele... Incepand cu faptul ca au tiraje cu multe zero la cartile publicate, ca sunt tradusi in strainatate, ca au succes, ca pot calatori si trai din onorarii... pana la falimentarea editurii la care publica de ani de zile, neplata la timp a onorariului... la faptul ca nici macar un critic literar nu reactioneaza la ceea ce scriu (e mai rau decat daca ar fi desfiintati), ca din cauza unei "furtuni cu gheata" li se arunca de la etajul trei cainele...
ll Esti cum s-ar spune cel mai consecvent traducator al vastei opere a lui Péter Esterházy. Scriitor cunoscut in intreaga lume. Ce te-a facut sa te atasezi definitiv de literatura lui?
Vizualitatea. Pentru mine textele lui Péter Esterházy sunt extraordinar de vizuale. Daca te lasi prins in vartejul ritmului, al textului, daca ai curajul sa te desprinzi de limitele limbii in care traduci... ajungi intr-o aventura spirituala care are niste profunzimi absolut senzationale. Pentru mine traducerea cartilor lui Esterházy este o mare provocare, poate cea mai mare pe care am trait-o pana acum... Apoi, ar mai fi vorba de lumea sinonimelor, a epitetelor, a metaforelor, a jocurilor de cuvinte, a ironiei si autoironiei... Chiar ma pregatesc sa scriu un fel de studiu despre tehnica lui Péter Esterházy si cea a lui Péter Nádas, un alt mare, foarte mare scriitor maghiar contemporan, al carui tradu catoare sunt, privind folosirea epitetelor si sinonimelor. Ca stil, cei doi sunt diametral opusi, dar amandoi sunt ca doua diamante cu multe carate pe segmentul pe care-l stapanesc cu brio. La Esterházy, pentru ca acum despre el vorbim, se mai poate vorbi de... pocnetul biciului de la sfarsitul cate unei propozitii. Este senzational cum stie sa atenueze, in final de propozitie, cu cate un cuvant sau expresie, tensiunea textului. Cunoscandu-ne si fiind prieteni de atatia ani, avand la activ nenumarate ore de conversatie, de analiza pe text... stiind foarte bine logica dupa care gandeste, aproape ca aud la inceputul propozitiei pocnetul biciului de la sfarsit.
ll Sunt respectati oamenilor de cultura
in Ungaria?
Cred ca da... de fapt depinde de calitatea intelectuala a celui care respecta, la fel, a celui care e sau nu respectat. Mai exact, de educatia si cultura celui care respecta si de valorile morale, de verticalitatea celui care se doreste respectat.
ll Ce este cu adevarat dramatic in politica culturala europeana?
Depinde cu ce comparam aceasta situatie dramatica. In Ungaria situatia este mai dramatica decat in tarile situate mai la vest, dar in acelasi timp e mai putin dramatica decat in tarile care se afla ceva mai la est. Oricum, in Ungaria onorariile pentru scriitori sunt intre 3-5 ori mai mici decat in Austria, de pilda, dar tot in Ungaria aceste onorarii sunt intre 3-5 ori mi mari decat cele din Romania. Traducerile din literatura maghiara sunt finantate pe baza de proiecte de catre Hungarian Book Foundation, o fundatie infiintata in '90 si care functioneaza excelent, apartinand de Ministerul Culturii. Suma atribuita drept finantare, acordata de un curatoriu (format din critici literari), depinde de numarul proiectelor care intra in competitie, de calitatea traducatorilor, de calitatea textelor ce urmeaza sa fie traduse. De exemplu, de-a lungul anilor eu am primit drept onorariu de la aceasta fundatie intre 4-6 euro per 2000 de semne (cu spatii cu tot), dar au fost cazuri, nu putine la numar, cand am primit si 8 euro, ba chiar si 10 euro per 2000 de semne. Aceasta finantare reprezinta 60% din onorariile practicate in tarile vest-europene, restul de 40% urmand sa plateasca editura care tipareste traducerea cartii. (In paranteza fie spus... niciodata nu mi-a trecut prin cap sa cer restul de 40% de la editurile din Romania unde mi-au aparut traducerile.) Cam tot atat primeste si un traducator care lucreaza pentru editurile unguresti. Or, dupa cate stiu, nicio editura din Romania nu are asemenea onorarii pentru traduceri. Sigur, Asociatia Traducato rilor Maghiari de Beletristica
(o grupare cu orientare sindicala si profesionala), unde sunt membra fondatoare, se lupta din rasputeri ca traducatorii maghiari sa nu accepte sa lucreze pentru onorarii mai mici decat suma medie practicata in tarile Uniunii Europene. Si gur, si acest aspect are o mare importanta (oho, mai ales in cazul liberilor profesionisti), dar cred ca si mai importante sunt aspectele legate de criza morala prin care trece cultura in general. Scriitorii, traducato rii, care, de fapt, sunt coautori, editarea de carte, grafica de carte... si tot ce deriva de aici... pana la difuzare, cu toate consecintele nedorite..., dar si alte domenii culturale... trec printr-o mare criza morala, peste tot in Europa. Prin urmare, politicile culturale aplicate in prezent (dar si pana acum) cam scartaie. Cred ca statul trebuie sa "pastoreasca" cu mai mare tragere de inima cultura, acolo unde e cazul sa puna umarul nu doar simbolic - cel putin asa cred eu, o liberala convinsa in privinta rolului jucat de stat intr-o societate moderna, democratica, deschisa. Recent, in Ungaria s-a adoptat un nou sistem de finantare a culturii, incepand din anul viitor, printre altele, 90% din impozitul jocurilor de noroc revine Ministerului Culturii. Daca intr-adevar va fi asa... e un pas facut cu dreptul pentru revigorarea actului de cultura.
ll Ce Romanie doresti sa-ti ramana pentru totdeauna in suflet?
O Romanie in care exista orasul Bucuresti, un Bucuresti in care exista parcurile Cismigiu si Herastrau... unde odinioara frunzele batute de ploaie invatau, de la noi, rasul pan' la lacrimi al clopoteilor lui Esenin. "Spusa" asta nu-mi apartine, e o parte a unui autograf care mi-a fost daruit recent pe o carte - dar in momentul in care am citit aceste cuvinte mi-am dat seama ca ele contin pe de-a intregul dorinta mea.
ll Cate "mari si tari" trebuie sa strabata un scriitor pentru a se aseza definitiv in constiinta colectiva?
Nu cred ca trebuie sa strabata "mari si tari", doar sa-si pastreze coloana in pozitie de verticalitate, sa nu devina din guma... care se apleaca dincolo de demnitatea umana.
ll In incheiere, te-as ruga sa divulgi, primele cuvinte pe care ti le-a spus Péter Esterházy, la aflarea vestii ca va primi Marele Premiu "Ovidius", la Neptun, iunie, 2009.
M-a sunat la telefon si mi-a spus: hai c-am fo' buni - este o sintagma folosita de cateva ori in Harmonia cćlestis... dar si de catre membrii unei echipe de fotbal care castiga un meci. La inceput n-am inteles despre ce-i vorba, apoi din bucuria cu care a tot repetat hai c-am fo' buni... mi-am dat seama ca i s-a intamplat ceva foarte bun si, intr-adevar.
Iolanda MALAMEN, iolanda.malamen@ziua.ro
marți, 15 decembrie 2009
duminică, 13 decembrie 2009
Copenhaga, o provocare la nivel planetar
Iata ce scrie presa franceza:
La conférence sur le climat de Copenhague est entrée, vendredi 11 décembre, dans une phase décisive, avec l'acceptation implicite par tous les pays d'une base de discussion : le matin, avait été distribué aux délégués des 191 parties à la Convention un "brouillon" (draft text). Rédigé par le diplomate maltais Michael Zammit Cutajar, le texte fait une synthèse des positions publiées dans la semaine, un projet danois reflétant l'approche des pays du Nord et un projet des pays du Basic (Brésil, Afrique du Sud, Soudan, Inde et Chine) exprimant celle du Sud.
Conservez cet article dans votre classeur
Abonnez-vous au Monde.fr : 6€ par mois + 30 jours offerts
Sur le même sujet
Entre 30 000 et 100 000 personnes ont défilé, samedi 12 décembre, pour une "justice climatique" à Copenhague.
Reportage Copenhague : "Montrer notre solidarité au reste du monde"
Fin de la manifestation à Copenhague, samedi 12 décembre.
Les faits Entre 30 000 et 100 000 manifestants à Copenhague
Cadrage A Copenhague, une mobilisation militante à l'ampleur inédite
Entretien "L'influence des ONG passe davantage par le lobbying"
Portfolio sonore A bord du Climate Express pour Copenhague
Edition abonnés Archive : Suivez le sommet de Copenhague en direct sur Twitter
Le texte de M. Cutajar prend pour base la continuation du protocole de Kyoto. Il indique que l'on "devrait" limiter la hausse de la température de la planète à 2° C ou à 1,5° C (le choix est laissé à la discussion). Il propose de se fixer un objectif global de réduction des émissions en 2050, plusieurs options étant ouvertes : - 50 %, - 85 %, - 95 %. Les pays développés "devraient" limiter les leurs d'ici à 2050 d'une valeur comprise entre - 75 % et - 95 %, et d'ici à 2020 d'une valeur allant de - 25 % à - 40 %. Quant aux pays en développement, ils viseraient "à atteindre une substantielle déviation de leurs émissions" de - 15 % à - 30 % d'ici à 2020. Sur la question des financements de l'aide aux pays les plus pauvres, le document ne s'avance pas sur les montants ou l'architecture, mais inscrit un mécanisme immédiat ("fast start") d'aide aux plus pauvres pour 2010-2012.
Si le texte constitue maintenant la base de discussion, cela ne signifie pas que l'accord est certain. Les Etats-Unis ont réagi par la voix de Todd Stern, le chef de leur délégation, qui a jugé que la partie sur les engagements des pays du Sud "ne constituait pas une base de négociation. (...) Les Etats-Unis n'iront pas à un accord sans que les plus grands pays en développement s'impliquent et prennent des actions réelles". Sans prononcer le mot de "contraignant", Washington attend un engagement plus net de la part des grands émergents, la Chine en particulier.
EFFACEMENT DE L'EUROPE
Sans répondre directement, le représentant chinois s'est cependant montré acerbe à l'égard des Etats-Unis. En référence à une déclaration antérieure de Todd Stern, selon laquelle Pékin ne devait pas s'attendre à une aide financière, en raison de sa prospérité, He Yafei, vice-ministre des Affaires étrangères a déclaré : "Je pense que ce gentleman est ignorant. Il manque de sens commun ou est extrêmement irresponsable."
Cet échange montre que la conférence se focalise sur la relation Chine-Etats-Unis. L'annonce par l'Europe d'une aide de 7,2 milliards d'euros sur trois ans, vendredi, n'a pas suscité un accueil très chaleureux. "C'est non seulement insignifiant, mais ça nourrit encore plus la défiance sur les intentions des leaders de l'Union européenne", a jugé le délégué soudanais Lumumba Stanislas Dia-Ping, dont le pays préside le G77.
"Ce dont on parle, c'est du court terme et ça ne suffit pas. (...) Que ferons-nous dans trois ans ?", a également lancé He Yafei. Aucune réponse claire n'est venue du camp européen, singulièrement effacé dans cette conférence, alors qu'il était habituellement très actif. Il semble observer le duel entre Etats-Unis et Chine, celle-ci s'appuyant sur le G77 qui la reconnaît comme son porte-parole.
Comme le résume Yvo de Boer, secrétaire de la Conférence, "la discussion sérieuse sur les finances et sur les objectifs d'émissions a commencé". Les ministres vont entrer en scène dès dimanche : la présidence danoise les réunit à l'écart du Bella Center pour discuter du texte, et tenter d'accommoder les positions avant l'arrivée des chefs d'Etat, en fin de semaine.
Le sommet pourrait se transformer en un duel Sud contre Etats-Unis, l'Europe ayant à choisir son camp. Rupture ? Accord ? Les jeux restent plus ouverts que jamais.
La conférence sur le climat de Copenhague est entrée, vendredi 11 décembre, dans une phase décisive, avec l'acceptation implicite par tous les pays d'une base de discussion : le matin, avait été distribué aux délégués des 191 parties à la Convention un "brouillon" (draft text). Rédigé par le diplomate maltais Michael Zammit Cutajar, le texte fait une synthèse des positions publiées dans la semaine, un projet danois reflétant l'approche des pays du Nord et un projet des pays du Basic (Brésil, Afrique du Sud, Soudan, Inde et Chine) exprimant celle du Sud.
Conservez cet article dans votre classeur
Abonnez-vous au Monde.fr : 6€ par mois + 30 jours offerts
Sur le même sujet
Entre 30 000 et 100 000 personnes ont défilé, samedi 12 décembre, pour une "justice climatique" à Copenhague.
Reportage Copenhague : "Montrer notre solidarité au reste du monde"
Fin de la manifestation à Copenhague, samedi 12 décembre.
Les faits Entre 30 000 et 100 000 manifestants à Copenhague
Cadrage A Copenhague, une mobilisation militante à l'ampleur inédite
Entretien "L'influence des ONG passe davantage par le lobbying"
Portfolio sonore A bord du Climate Express pour Copenhague
Edition abonnés Archive : Suivez le sommet de Copenhague en direct sur Twitter
Le texte de M. Cutajar prend pour base la continuation du protocole de Kyoto. Il indique que l'on "devrait" limiter la hausse de la température de la planète à 2° C ou à 1,5° C (le choix est laissé à la discussion). Il propose de se fixer un objectif global de réduction des émissions en 2050, plusieurs options étant ouvertes : - 50 %, - 85 %, - 95 %. Les pays développés "devraient" limiter les leurs d'ici à 2050 d'une valeur comprise entre - 75 % et - 95 %, et d'ici à 2020 d'une valeur allant de - 25 % à - 40 %. Quant aux pays en développement, ils viseraient "à atteindre une substantielle déviation de leurs émissions" de - 15 % à - 30 % d'ici à 2020. Sur la question des financements de l'aide aux pays les plus pauvres, le document ne s'avance pas sur les montants ou l'architecture, mais inscrit un mécanisme immédiat ("fast start") d'aide aux plus pauvres pour 2010-2012.
Si le texte constitue maintenant la base de discussion, cela ne signifie pas que l'accord est certain. Les Etats-Unis ont réagi par la voix de Todd Stern, le chef de leur délégation, qui a jugé que la partie sur les engagements des pays du Sud "ne constituait pas une base de négociation. (...) Les Etats-Unis n'iront pas à un accord sans que les plus grands pays en développement s'impliquent et prennent des actions réelles". Sans prononcer le mot de "contraignant", Washington attend un engagement plus net de la part des grands émergents, la Chine en particulier.
EFFACEMENT DE L'EUROPE
Sans répondre directement, le représentant chinois s'est cependant montré acerbe à l'égard des Etats-Unis. En référence à une déclaration antérieure de Todd Stern, selon laquelle Pékin ne devait pas s'attendre à une aide financière, en raison de sa prospérité, He Yafei, vice-ministre des Affaires étrangères a déclaré : "Je pense que ce gentleman est ignorant. Il manque de sens commun ou est extrêmement irresponsable."
Cet échange montre que la conférence se focalise sur la relation Chine-Etats-Unis. L'annonce par l'Europe d'une aide de 7,2 milliards d'euros sur trois ans, vendredi, n'a pas suscité un accueil très chaleureux. "C'est non seulement insignifiant, mais ça nourrit encore plus la défiance sur les intentions des leaders de l'Union européenne", a jugé le délégué soudanais Lumumba Stanislas Dia-Ping, dont le pays préside le G77.
"Ce dont on parle, c'est du court terme et ça ne suffit pas. (...) Que ferons-nous dans trois ans ?", a également lancé He Yafei. Aucune réponse claire n'est venue du camp européen, singulièrement effacé dans cette conférence, alors qu'il était habituellement très actif. Il semble observer le duel entre Etats-Unis et Chine, celle-ci s'appuyant sur le G77 qui la reconnaît comme son porte-parole.
Comme le résume Yvo de Boer, secrétaire de la Conférence, "la discussion sérieuse sur les finances et sur les objectifs d'émissions a commencé". Les ministres vont entrer en scène dès dimanche : la présidence danoise les réunit à l'écart du Bella Center pour discuter du texte, et tenter d'accommoder les positions avant l'arrivée des chefs d'Etat, en fin de semaine.
Le sommet pourrait se transformer en un duel Sud contre Etats-Unis, l'Europe ayant à choisir son camp. Rupture ? Accord ? Les jeux restent plus ouverts que jamais.
joi, 10 decembrie 2009
luni, 7 decembrie 2009
Copenhaga, o provocare la nivel planetar
Aujourd'hui, cinquante-six journaux de quarante-cinq pays ont pris l'initiative sans précédent de parler d'une seule voix en publiant un éditorial commun. Nous le faisons car l'humanité est confrontée à une urgence aiguë. Si le monde ne s'unit pas pour prendre des mesures décisives, le changement climatique ravagera notre planète, et, avec elle, notre prospérité et notre sécurité. Les dangers sont apparus depuis une génération.
Dans les revues scientifiques, la question n'est plus de savoir si c'est l'activité humaine qui est responsable de ces phénomènes, mais de calculer le peu de temps qu'il nous reste pour en limiter les dégâts. Et pourtant, jusqu'à présent, la réaction mondiale a été marquée par la faiblesse et le manque de conviction.
Le changement climatique est enclenché depuis plusieurs siècles, il aura des conséquences à jamais irréversibles et c'est au cours des douze prochains jours que se détermineront nos chances de le maîtriser.
Nous demandons aux représentants des cent quatre-vingt-douze pays réunis à Copenhague de ne pas hésiter, de ne pas sombrer dans les querelles, de ne pas se rejeter mutuellement la faute mais de saisir l'opportunité de réagir face à ce qui est aujourd'hui le plus grand échec politique contemporain. Cela ne doit pas être un combat entre le monde riche et le monde pauvre, ni entre l'Est et l'Ouest. Le changement climatique nous affecte tous et c'est ensemble que nous devons nous y attaquer.
La science est complexe mais les faits sont clairs. Le monde doit prendre les mesures pour limiter la hausse des températures à 2°C, un objectif qui exigera que les émissions mondiales cessent d'augmenter et commencent à diminuer au cours des cinq à dix prochaines années. Une hausse de 3 à 4° – oit la plus faible augmentation à laquelle il faut s'attendre si nous ne faisons rien – dessécherait les continents, transformant les terres fertiles en déserts. La moitié des espèces vivantes pourraient disparaître, des millions de gens seraient déplacés, des pays entiers engloutis par la mer.
La controverse qui a suivi le piratage du courrier électronique de climatologues – visant à faire apparaître leur volonté de supprimer des données "dérangeantes" sur la réalité du réchauffement – a obscurci le débat. Sans pour autant remettre en cause la masse des preuves sur lesquelles se fondent les prévisions des scientifiques.
Rares sont ceux qui pensent que Copenhague peut désormais déboucher sur un traité parfaitement abouti; la possibilité d'y parvenir n'a pu s'ouvrir que grâce à l'arrivée du président Obama à la Maison Blanche et au renversement de la politique obstructionniste poursuivie durant des années par les Etats-Unis. Aujourd'hui encore, le monde est à la merci de la politique intérieure américaine, car Barack Obama ne peut mettre pleinement en œuvre les mesures nécessaires tant que le Congrès américain ne les a pas approuvées.
Mais les hommes politiques réunis à Copenhague peuvent et doivent s'accorder sur les éléments essentiels d'un accord équitable et efficace et, surtout, sur un calendrier ferme permettant de transformer cet accord en traité. L'échéance qu'ils devraient se fixer pour le faire devrait être le sommet de l'ONU sur le climat prévu en juin prochain à Bonn. Comme l'a dit un des négociateurs : "Nous pouvons jouer les prolongations, mais nous ne pouvons pas nous permettre de rejouer le match."
Le cœur du traité devrait consister en un accord entre le monde riche et le monde en développement, définissant la manière dont sera réparti le fardeau visant à lutter contre le changement climatique – et la façon dont nous nous partagerons une nouvelle et précieuse ressource: le millier de milliards de tonnes de carbone que nous pourrons encore émettre avant que le mercure n'atteigne des niveaux alarmants.
Les pays riches aiment à rappeler la vérité arithmétique selon laquelle il ne peut y avoir de solution tant que les géants en développement tels que la Chine n'adopteront pas des mesures plus radicales que celles qu'ils ont prises jusqu'à présent. Mais le monde riche est responsable de la majeure partie du carbone accumulé dans l'atmosphère – soit les trois quarts du dioxyde de carbone émis depuis 1850. Il doit donc donner l'exemple, et chaque pays développé doit s'engager à prendre des mesures énergiques susceptibles de faire baisser dans les dix ans à venir ses émissions à un niveau nettement inférieur à celui qu'il était en 1990.
Les pays en développement peuvent arguer du fait qu'ils ne sont pas responsables de l'essentiel du problème, et aussi du fait que les régions les plus pauvres du monde seront les plus durement touchées. Mais ces pays vont de plus en plus contribuer au réchauffement et, à ce titre, ils doivent s'engager eux aussi à prendre des mesures significatives et quantifiables. Même si son annonce n'a pas répondu à tous les espoirs, le fait que les deux plus gros pollueurs mondiaux, la Chine et les Etats-Unis, se soient fixé des objectifs en termes d'émissions constitue un pas important dans la bonne direction.
La justice sociale exige que le monde industrialisé mette généreusement la main à la poche et fournisse des moyens financiers capables d'aider les pays les plus pauvres à s'adapter au changement climatique, ainsi que des technologies propres leur permettant de croître économiquement sans pour autant augmenter leurs émissions.
L'architecture d'un futur traité doit être par ailleurs précisément définie – avec un rigoureux contrôle multilatéral, de justes récompenses pour la protection des forêts et une évaluation crédible des "émissions exportées" afin que le fardeau final soit plus équitablement réparti entre ceux qui fabriquent des produits polluants et ceux qui les consomment. Et l'équité exige que le fardeau alloué à chacun des pays développés prenne en compte sa capacité à s'en charger; par exemple les membres les plus récents de l'Union européenne, souvent beaucoup plus pauvres que les pays de la "vieille Europe", ne doivent pas pâtir plus que leurs partenaires mieux lotis.
miercuri, 2 decembrie 2009
Pepenii
Sun Lu-dang* ( se citeşte: Sun Lu-tang), pe numele său adevărat Fu Quan (Fu Ciuan) a fost profesor de arte marţiale şi o personalitate ilustră de la sfârşitul dinastiei Qing (Cing) şi începutul perioadei republicii.
Sun Lu-dang (1862-1933) a fost campion mondial la arte marţiale, un erudit în domeniu, de o înaltă ţinută morală, căruia contemporanii -în semn de respect- i-au acordat titlul de maestru absolut al generaţiei sale.
S-a scurs aproape un secol de la dispariţia lui Sun Lu-dang, dar în regiunea sa natală şi locurile unde a fost profesor circulă şi acum numeroase povestiri despre înalta sa tehnică, forţa sa deosebită, generozitatea şi curajul său.
* Vom nota numele proprii cu ajutorul transcrierii fonetice chineze în uz în R. P. Chineză, indicând în paranteză pronunţia aproximativă a cuvintelor în limba română.
PEPENII
Există sumedenie de istorioare din perioada în care Sun Lu- dang a fost profesor într- un oraş capitală de judeţ. Am ales dintre ele povestirea care urmează.
Într- o zi la amiază, profesorul Sun tocmai se întinsese în pat şi se odihnea, când un elev al său a intrat tiptil în cameră. Din pragul camerei, elevul a observat că profesorului îi căzuse pătura pe jos aşa că s- a aplecat încetişor, să nu- l trezească pe profesor, a ridicat pătura şi a dat să- l învelească. Dar când să- l învelească, ia- l pe profesor de unde nu- i! S-a răsucit , uimit, pe călcâie şi a văzut şi mai uimit că profesorul stătea întins pe un alt pat.
Şi- a dat seama atunci că profesorul nu doarme şi a zis cu glas tare:
- Domnule profesor, m- aţi speriat! Cum de- aţi ajuns atât de repede într-un alt loc?
Alţi elevi, auzind vorbă în cameră şi dorind şi ei să discute cu profesorul, au intrat şi ei.
Sun Lu- dang s- a ridicat pe marginea patului şi a spus râzând:
- Când te aplecai tu uşurel să iei pătura căzută. Exerciţiul numit „ să te ridici ca o săgeată şi să te laşi în jos ca vântul”, pe care vi l- am predat, nu? Ar trebui să exersaţi ceva mai mult!
Elevul îi răspunse:
- Aşa cum ne- aţi sfătuit, maestre, noi am reflectat în pauza de prânz la cele predate, dar sunt lucruri pe care nu le- am înţeles, de aceea am dori să mai explicaţi o dată.
În dimineaţa aceea, Sun Lu- dang le predase principiile xingyiquan (sing i ciuen; stil de arte marţiale, creat de Sun Lu- dang) şi modalităţi de antrenament. Oricât s- ar strădui un profesor în predarea acestora şi oricât ar vrea elevii să şi le însuşească, lucrurile sunt deosebit de complexe şi se asimilează în timp.
Sun Lu- dang spuse:
- Nu- i nimic dacă n- aţi prea înţeles. Trebuie să faceţi antrenament şi, aşa cum v- am spus, să vă fortificaţi organismul şi să vă educaţi respiraţia mai întâi.
Să vă antrenaţi apoi respiraţia ajungând până la perfecţiune, iar în al doilea rând să vă antrenaţi pentru perfecţiunea spiritului.
În al treilea rând, să vă antrenaţi pentru cât mai multă modestie. În timp, de la sine, le veţi deprinde pe toate, vă vor intra în reflex, veţi ajunge la aşa- zisa situaţie „ să ai pumn fără pumn şi voinţă fără voinţă”. Când veţi ajunge să nu aveţi voinţă în acest mod, înseamnă că aţi atins măiestria.
Unul dintre cei câţiva elevi care ascultau cu atenţie, întrebă:
- Ne- aţi vorbit despre antrenarea forţei externe, a forţei interne şi forţei de
autotransformare. Este vorba deci despre trei forţe. Ne este însă greu să facem diferenţa între ele şi am vrea să ne mai spuneţi o dată: cum putem să facem diferenţa între forţa internă şi forţa externă?
Sun Lu- dang se bucura în sinea sa văzând că într- o zi aşa de călduroasă, după o
dimineaţă întreagă de antrenament şi sudoare, elevii săi sunt totuşi atât de sârguincioşi.
- Aici este vorba despre un secret, pe care vi- l voi dezvălui deîndată.
Scoase din buzunar nişte bani şi- i dădu unui elev, spunându- i :
-Du- te şi cumpără câţiva pepeni, să ne mai răcorim puţin!
Apoi adăugă dinadins:
- Poţi să cheltui ceva mai mult, dar să fie buni.
Nu după mult timp, elevul reveni în fugă cu doi pepeni mari în braţe, strigând bucuros:
- Ce noroc avem! Azi tata a venit cu pepeni să- i vândă. Mi- a ales doi pepeni, pe cei mai buni şi, pentru că sunt băiatul lui, nici n- a vrut să ia banii! Spunând acestea, puse cei doi pepeni mari, cu coajă neagră, pe masă. Profesorul şi elevii se bucurară cu toţii. Sun Lu- dang se duse lângă masă şi, râzând, spuse:
- Ia să încercăm pepenii!
Rostogoli uşor un pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă, apoi cu mâna
dreaptă dădu o palmă puternică pepenelui şi clătină din cap:
- E un pepene bun, numai pulpă!
Elevii se uitară la pepene şi văzură că pe el rămăseseră încrustate urmele a cinci degete.
- Câţiva ţistuiră admirativ, iar unul dintre elevi exclamă:
Oau! Ce mână grea are maestrul!
Sun Lu- dang luă şi cel de- al doilea pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă şi apoi îl bătu uşor cu palma. Pe coaja pepenelui nu rămăsese nici o urmă de deget, iar el clătină din cap:
- Pepenele ăsta e prea copt, are miezul putred.
Auzind acestea, elevul care adusese pepenele zise:
- Nu se poate, domnule profesor! E de la mine de- acasă şi a fost ales de tata. Vă
garantez eu că e bun!
Sun Lu- dang ascultă şi spuse râzând:
- Bine, bine, bine! Ia cuţitul, dintr- o tăietură vom vedea.
Un elev luă cuţitul şi tăie pepenele cu urme de degete. Tiii! Seminţele negre, miezul roşu, care parcă era presărat cu zahăr, arătau - fără a fi nevoie să- l guşti- că e foarte bun.
Apoi tăie pe cel care nu avea urme de degete: cum băgă cuţitul în el, când încă nu făcuse o tăietură, toată zeama îi curse, umplând masa. Când îl tăiară, văzură că miez bun avea foarte puţin.
Sun Lu- dang râse:
- Ei ?
Elevul care adusese pepenii se făcu roşu ca racul şi vru s- o zbughească afară.
Sun Lu- dang îl opri:
- Unde te duci?
Elevul spuse mânios:
- La tata!
Sun Lu- dang râse:
- Nu te du, nu el e de vină!
Spuse apoi elevilor săi:
- Cei doi pepeni erau iniţial la fel, cu un miez foarte bun, dar când am atins uşor un pepene cu palma, ca şi cum nu s- ar fi întâmplat nimic, pe coajă n- a rămas nici o urmă, dar pentru că am folosit forţa internă, i- am distrus interiorul. La celălalt pepene însă, am folosit forţa externă: nu vă uitaţi că urmele degetelor sunt foarte adânci, este semnul rănii, de aceea interiorul îi este bun. Aţi înţeles acum în ce constă forţa internă şi forţa externă?
Elevul care adusese pepenii se linişti, apoi tăiară pepenele în felii şi- l mâncară cu poftă.
Sun Lu-dang (1862-1933) a fost campion mondial la arte marţiale, un erudit în domeniu, de o înaltă ţinută morală, căruia contemporanii -în semn de respect- i-au acordat titlul de maestru absolut al generaţiei sale.
S-a scurs aproape un secol de la dispariţia lui Sun Lu-dang, dar în regiunea sa natală şi locurile unde a fost profesor circulă şi acum numeroase povestiri despre înalta sa tehnică, forţa sa deosebită, generozitatea şi curajul său.
* Vom nota numele proprii cu ajutorul transcrierii fonetice chineze în uz în R. P. Chineză, indicând în paranteză pronunţia aproximativă a cuvintelor în limba română.
PEPENII
Există sumedenie de istorioare din perioada în care Sun Lu- dang a fost profesor într- un oraş capitală de judeţ. Am ales dintre ele povestirea care urmează.
Într- o zi la amiază, profesorul Sun tocmai se întinsese în pat şi se odihnea, când un elev al său a intrat tiptil în cameră. Din pragul camerei, elevul a observat că profesorului îi căzuse pătura pe jos aşa că s- a aplecat încetişor, să nu- l trezească pe profesor, a ridicat pătura şi a dat să- l învelească. Dar când să- l învelească, ia- l pe profesor de unde nu- i! S-a răsucit , uimit, pe călcâie şi a văzut şi mai uimit că profesorul stătea întins pe un alt pat.
Şi- a dat seama atunci că profesorul nu doarme şi a zis cu glas tare:
- Domnule profesor, m- aţi speriat! Cum de- aţi ajuns atât de repede într-un alt loc?
Alţi elevi, auzind vorbă în cameră şi dorind şi ei să discute cu profesorul, au intrat şi ei.
Sun Lu- dang s- a ridicat pe marginea patului şi a spus râzând:
- Când te aplecai tu uşurel să iei pătura căzută. Exerciţiul numit „ să te ridici ca o săgeată şi să te laşi în jos ca vântul”, pe care vi l- am predat, nu? Ar trebui să exersaţi ceva mai mult!
Elevul îi răspunse:
- Aşa cum ne- aţi sfătuit, maestre, noi am reflectat în pauza de prânz la cele predate, dar sunt lucruri pe care nu le- am înţeles, de aceea am dori să mai explicaţi o dată.
În dimineaţa aceea, Sun Lu- dang le predase principiile xingyiquan (sing i ciuen; stil de arte marţiale, creat de Sun Lu- dang) şi modalităţi de antrenament. Oricât s- ar strădui un profesor în predarea acestora şi oricât ar vrea elevii să şi le însuşească, lucrurile sunt deosebit de complexe şi se asimilează în timp.
Sun Lu- dang spuse:
- Nu- i nimic dacă n- aţi prea înţeles. Trebuie să faceţi antrenament şi, aşa cum v- am spus, să vă fortificaţi organismul şi să vă educaţi respiraţia mai întâi.
Să vă antrenaţi apoi respiraţia ajungând până la perfecţiune, iar în al doilea rând să vă antrenaţi pentru perfecţiunea spiritului.
În al treilea rând, să vă antrenaţi pentru cât mai multă modestie. În timp, de la sine, le veţi deprinde pe toate, vă vor intra în reflex, veţi ajunge la aşa- zisa situaţie „ să ai pumn fără pumn şi voinţă fără voinţă”. Când veţi ajunge să nu aveţi voinţă în acest mod, înseamnă că aţi atins măiestria.
Unul dintre cei câţiva elevi care ascultau cu atenţie, întrebă:
- Ne- aţi vorbit despre antrenarea forţei externe, a forţei interne şi forţei de
autotransformare. Este vorba deci despre trei forţe. Ne este însă greu să facem diferenţa între ele şi am vrea să ne mai spuneţi o dată: cum putem să facem diferenţa între forţa internă şi forţa externă?
Sun Lu- dang se bucura în sinea sa văzând că într- o zi aşa de călduroasă, după o
dimineaţă întreagă de antrenament şi sudoare, elevii săi sunt totuşi atât de sârguincioşi.
- Aici este vorba despre un secret, pe care vi- l voi dezvălui deîndată.
Scoase din buzunar nişte bani şi- i dădu unui elev, spunându- i :
-Du- te şi cumpără câţiva pepeni, să ne mai răcorim puţin!
Apoi adăugă dinadins:
- Poţi să cheltui ceva mai mult, dar să fie buni.
Nu după mult timp, elevul reveni în fugă cu doi pepeni mari în braţe, strigând bucuros:
- Ce noroc avem! Azi tata a venit cu pepeni să- i vândă. Mi- a ales doi pepeni, pe cei mai buni şi, pentru că sunt băiatul lui, nici n- a vrut să ia banii! Spunând acestea, puse cei doi pepeni mari, cu coajă neagră, pe masă. Profesorul şi elevii se bucurară cu toţii. Sun Lu- dang se duse lângă masă şi, râzând, spuse:
- Ia să încercăm pepenii!
Rostogoli uşor un pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă, apoi cu mâna
dreaptă dădu o palmă puternică pepenelui şi clătină din cap:
- E un pepene bun, numai pulpă!
Elevii se uitară la pepene şi văzură că pe el rămăseseră încrustate urmele a cinci degete.
- Câţiva ţistuiră admirativ, iar unul dintre elevi exclamă:
Oau! Ce mână grea are maestrul!
Sun Lu- dang luă şi cel de- al doilea pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă şi apoi îl bătu uşor cu palma. Pe coaja pepenelui nu rămăsese nici o urmă de deget, iar el clătină din cap:
- Pepenele ăsta e prea copt, are miezul putred.
Auzind acestea, elevul care adusese pepenele zise:
- Nu se poate, domnule profesor! E de la mine de- acasă şi a fost ales de tata. Vă
garantez eu că e bun!
Sun Lu- dang ascultă şi spuse râzând:
- Bine, bine, bine! Ia cuţitul, dintr- o tăietură vom vedea.
Un elev luă cuţitul şi tăie pepenele cu urme de degete. Tiii! Seminţele negre, miezul roşu, care parcă era presărat cu zahăr, arătau - fără a fi nevoie să- l guşti- că e foarte bun.
Apoi tăie pe cel care nu avea urme de degete: cum băgă cuţitul în el, când încă nu făcuse o tăietură, toată zeama îi curse, umplând masa. Când îl tăiară, văzură că miez bun avea foarte puţin.
Sun Lu- dang râse:
- Ei ?
Elevul care adusese pepenii se făcu roşu ca racul şi vru s- o zbughească afară.
Sun Lu- dang îl opri:
- Unde te duci?
Elevul spuse mânios:
- La tata!
Sun Lu- dang râse:
- Nu te du, nu el e de vină!
Spuse apoi elevilor săi:
- Cei doi pepeni erau iniţial la fel, cu un miez foarte bun, dar când am atins uşor un pepene cu palma, ca şi cum nu s- ar fi întâmplat nimic, pe coajă n- a rămas nici o urmă, dar pentru că am folosit forţa internă, i- am distrus interiorul. La celălalt pepene însă, am folosit forţa externă: nu vă uitaţi că urmele degetelor sunt foarte adânci, este semnul rănii, de aceea interiorul îi este bun. Aţi înţeles acum în ce constă forţa internă şi forţa externă?
Elevul care adusese pepenii se linişti, apoi tăiară pepenele în felii şi- l mâncară cu poftă.
duminică, 8 noiembrie 2009
Pareri despre Romania
Pãreri despre România
Lantul e de aur,România nu mai stim prea sigur ce mai e si a cui.Realitatea demograficã s-a schimbat brusc, ca o furtunã sositã din senin.
Sântem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armatã. Sântem colonizati de o populatie certãreatã si nesimtitã, venitã din nici o stepã, adusã de nici un avion.
O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burtã, urlând din toti bojocii: „Am avere, am vaoare!.
E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masinã de mâl uman care acoperã încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita. Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetateni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în sãlasele de nomazi,
Cine mai stie?
Lumea de pe strada nu mai e cea pe care o stiam din copilarie. Tata Ioane si Tanti Mimi, familie veche, cu casã în Cezar Bolliac, fãcutã la 1870, au lãsat în urmã un copil, care a mai fãcut un copil, blond si bucãlat si bine crescut, cu care mã jucam acum 40 de ani.
Pânã la urmã, a plecat în strãinatate, la studii si nu s-a mai întors niciodatã. La fel, jumãtate din stradã: urmasii burgheziei care a avut timp sã dospeascã elite. În locul celor dispãruti, au aparut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe geam. În locul bunicii care ne spunea sa nu scuipãm pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupã bãuturã. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezentã grea si absurdã s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam ca e bine si mai ales peste ce credeam ca e frumos.
Cefele groase nu mai sunt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetateanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cãzneste sa-i educe odrasla: „Bine, bre, crezi ca esti tu mai dastept? Ia sa vad ce masina ai! Noul domn Goe nu mai e nici macar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afarã de viitorul tãrii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici macar ridicolã. E dincolo de asta, în sensul cel mai rãu si primitiv cu putintã.
Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Acum câteva zile, am vãzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhãmate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viatã de crimã si muschi în sânge.
Oamenii ãia care dãdeau ordine politiei se pregãtesc sã dea asaltul final, spre puterea oficialã, dupã ce au pus mâna pe cea simbolicã: ascultãm muzica lor, ne refacem reperele dupã valorile lor, sântem cãlcati de masinile lor.
Undeva, departe, Uniunea Europeana si moda corectitudinii politice ne învatã sã multumim frumos pentru asta si sã ne stergem la gurã.
Am fost o natiune, devenim o sumã de triburi. Suntem o tarã ocupatã de hoarde sosite din pântece de mame eroine.. O tarã pusã la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tarã în care fiul naiv si sãrac al tãranului (câti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, când se dã jos din autobuz. Marginea lumii s-a rãzbunat dând buzna în centru, pusã pe jaful identitãtii nationale, întocmai ca barbarii care nãvãleau în Roma, surprinsi cã localnicii n-au puterea sã lupte.
Tara cea nouã, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strâns în muzee si-n cãrti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de românã se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevãzutã de nici un critic.
În locul ei, discurile cu manele ramân sã sfideze eternitatea.
Cu ele nu poti sa te stergi (…). Chiar dacã ai vrea.
Assoc Prof Dr Lucian Miron, MD, PhD
University of Medicine and Pharmacy
St Spiridon Clinical Emergency Hospital Clinic of Medical Oncology
1, Bd Independentei, Iasi, Romania
Phone +40 744397003
E-mail: lucmir@gmail.com
Assoc Prof Dr Ingrid Miron, MD, PhD
University of Medicine and Pharmacy
St Mary Clinical Emergency Hospital for Children Head of IV th Pediatric Clinic,
Dept of Ped Hematology and Oncology
62, V.Lupu St, Iasi, Romania
Lantul e de aur,România nu mai stim prea sigur ce mai e si a cui.Realitatea demograficã s-a schimbat brusc, ca o furtunã sositã din senin.
Sântem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armatã. Sântem colonizati de o populatie certãreatã si nesimtitã, venitã din nici o stepã, adusã de nici un avion.
O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burtã, urlând din toti bojocii: „Am avere, am vaoare!.
E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masinã de mâl uman care acoperã încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita. Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetateni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în sãlasele de nomazi,
Cine mai stie?
Lumea de pe strada nu mai e cea pe care o stiam din copilarie. Tata Ioane si Tanti Mimi, familie veche, cu casã în Cezar Bolliac, fãcutã la 1870, au lãsat în urmã un copil, care a mai fãcut un copil, blond si bucãlat si bine crescut, cu care mã jucam acum 40 de ani.
Pânã la urmã, a plecat în strãinatate, la studii si nu s-a mai întors niciodatã. La fel, jumãtate din stradã: urmasii burgheziei care a avut timp sã dospeascã elite. În locul celor dispãruti, au aparut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe geam. În locul bunicii care ne spunea sa nu scuipãm pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupã bãuturã. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezentã grea si absurdã s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam ca e bine si mai ales peste ce credeam ca e frumos.
Cefele groase nu mai sunt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetateanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cãzneste sa-i educe odrasla: „Bine, bre, crezi ca esti tu mai dastept? Ia sa vad ce masina ai! Noul domn Goe nu mai e nici macar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afarã de viitorul tãrii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici macar ridicolã. E dincolo de asta, în sensul cel mai rãu si primitiv cu putintã.
Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Acum câteva zile, am vãzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhãmate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viatã de crimã si muschi în sânge.
Oamenii ãia care dãdeau ordine politiei se pregãtesc sã dea asaltul final, spre puterea oficialã, dupã ce au pus mâna pe cea simbolicã: ascultãm muzica lor, ne refacem reperele dupã valorile lor, sântem cãlcati de masinile lor.
Undeva, departe, Uniunea Europeana si moda corectitudinii politice ne învatã sã multumim frumos pentru asta si sã ne stergem la gurã.
Am fost o natiune, devenim o sumã de triburi. Suntem o tarã ocupatã de hoarde sosite din pântece de mame eroine.. O tarã pusã la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tarã în care fiul naiv si sãrac al tãranului (câti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, când se dã jos din autobuz. Marginea lumii s-a rãzbunat dând buzna în centru, pusã pe jaful identitãtii nationale, întocmai ca barbarii care nãvãleau în Roma, surprinsi cã localnicii n-au puterea sã lupte.
Tara cea nouã, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strâns în muzee si-n cãrti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de românã se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevãzutã de nici un critic.
În locul ei, discurile cu manele ramân sã sfideze eternitatea.
Cu ele nu poti sa te stergi (…). Chiar dacã ai vrea.
Assoc Prof Dr Lucian Miron, MD, PhD
University of Medicine and Pharmacy
St Spiridon Clinical Emergency Hospital Clinic of Medical Oncology
1, Bd Independentei, Iasi, Romania
Phone +40 744397003
E-mail: lucmir@gmail.com
Assoc Prof Dr Ingrid Miron, MD, PhD
University of Medicine and Pharmacy
St Mary Clinical Emergency Hospital for Children Head of IV th Pediatric Clinic,
Dept of Ped Hematology and Oncology
62, V.Lupu St, Iasi, Romania
miercuri, 4 noiembrie 2009
Milionar
După numeroasele insistenţe ale reporterului, milionarul acceptă să destăinuie secretul reuşitei sale:
- Ei, zice bătrânul milionar, începuturile în a face avere s- au datorat faptului că am vândut un porumbel din casă.
- Chiar aşa ? se minunează reporterul. Dar spuneţi- mi vă rog, câţi porumbei creşteaţi pe- atunci?
- Doar unul singur - răspunde milionarul- care însă de fiecare dată când îl vindeam se întorcea acasă.
traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa
Nave şi faruri
O noapte ceţoasă, pe mare. Căpitanul unei nave zăreşte în faţă farul altui vas şi ordonă telegrafistului să transmită cu lumina farului de pe vas următorul mesaj:
- Te rog să schimbi imediat direcţia vasului tău cu 10 grade spre sud.
Interlocutorul îi răspunde:
- Te rog să schimbi direcţia vasului tău cu 10 grade spre nord.
Căpitanul răspunde:
- Aici căpitanul, îţi ordon să- ţi schimbi direcţia vasului tău cu 10 grade spre sud!
Răspuns:
- Eu sunt marinar de prim rang, deci schimbă- ţi direcţia vasului tău cu 10 grade spre nord.
Căpitanul se înfurie:
- Sunt navă de război, schimbă tu direcţia vasului tău cu 10 grade!
Răspuns:
- Sunt farul de pe ţărm, schimbă direcţia cu 10 grade!
traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa
- Te rog să schimbi imediat direcţia vasului tău cu 10 grade spre sud.
Interlocutorul îi răspunde:
- Te rog să schimbi direcţia vasului tău cu 10 grade spre nord.
Căpitanul răspunde:
- Aici căpitanul, îţi ordon să- ţi schimbi direcţia vasului tău cu 10 grade spre sud!
Răspuns:
- Eu sunt marinar de prim rang, deci schimbă- ţi direcţia vasului tău cu 10 grade spre nord.
Căpitanul se înfurie:
- Sunt navă de război, schimbă tu direcţia vasului tău cu 10 grade!
Răspuns:
- Sunt farul de pe ţărm, schimbă direcţia cu 10 grade!
traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa
Reparatie
Clientul: Aş dori să- mi reparaţi acest aparat de radio. Acum câteva zile s- a oprit brusc şi de atunci nu mai merge.
Şeful atelierului particular de reparaţii: Îl repar, desigur, dar mai întâi trebuie să plătiţi 10 yuani, taxa de demontare.
C: 10 yuani ?
Ş: L- am demontat. Mai daţi acum 20 de yuani, taxa de verificare.
C: 20 de yuani?
Ş: Toate piesele din aparat sunt bune, n- au nici un defect.
C: Atunci de ce nu merge?
Ş: Problemă de exploatare.
C: Ce problemă?
Ş: Vă rog să plătiţi 5 yuani, taxă de şcolarizare pentru exploatare.
C: Ei, alţi 5 yuani?
Ş: N- aţi pus bateriile, de aceea nu merge.
C: Mmda … MULŢUMESC!
Ş: Nu- mi mulţumiţi încă, vă rog să mai plătiţi taxa de montare.
C: Am plătit deja câteva zeci de yuani, nu- i mai plătesc şi pe- ăştia!
Ş: Atunci vă rog să vă luaţi aparatul, nici eu nu- l mai montez!
C: Bun, hai, ăştia sunt ultimii 10, nu?
Ş: Nu, mai trebuie 20, taxa pentru garanţia reparaţiei …
traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa
Şeful atelierului particular de reparaţii: Îl repar, desigur, dar mai întâi trebuie să plătiţi 10 yuani, taxa de demontare.
C: 10 yuani ?
Ş: L- am demontat. Mai daţi acum 20 de yuani, taxa de verificare.
C: 20 de yuani?
Ş: Toate piesele din aparat sunt bune, n- au nici un defect.
C: Atunci de ce nu merge?
Ş: Problemă de exploatare.
C: Ce problemă?
Ş: Vă rog să plătiţi 5 yuani, taxă de şcolarizare pentru exploatare.
C: Ei, alţi 5 yuani?
Ş: N- aţi pus bateriile, de aceea nu merge.
C: Mmda … MULŢUMESC!
Ş: Nu- mi mulţumiţi încă, vă rog să mai plătiţi taxa de montare.
C: Am plătit deja câteva zeci de yuani, nu- i mai plătesc şi pe- ăştia!
Ş: Atunci vă rog să vă luaţi aparatul, nici eu nu- l mai montez!
C: Bun, hai, ăştia sunt ultimii 10, nu?
Ş: Nu, mai trebuie 20, taxa pentru garanţia reparaţiei …
traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa
Electoral
Un politician ţine un discurs la o adunare în cadrul campaniei electorale, răcnind din toate puterile. La un moment dat, un copilaş din sală izbucneşte în plâns, iar mama lui, luându- l în braţe vrea să părăsească sala.
Politicianul îşi dă seama că e pe cale să piardă un vot, pe care încearcă să- l salveze strigând:
- Doamnă, vă rog să staţi liniştită, copilul nu mă deranjează.
- Copilul probabil nu vă deranjează, zice femeia mergând mai departe, dar dumneavoastră cu siguranţă îl deranjaţi pe el.
traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa
duminică, 1 noiembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)