Anunţ

Dragii mei cititori, vă mulţumesc pentru atenţia neaşteptată pentru mine de a- mi citi postările.
Vă rog frumos: când faceţi un comentariu nu rămâneţi anonimi, fiindcă nu vă voi răspunde, indiferent dacă e un comentariu admirativ ori dimpotrivă.
Mulţumesc.

China: Săptămâna modei la Pekin

În 23 arilie 2014 a avut loc la Pekin ceremonia de deschidere a Săptămânii modei.
Imagini de la prezentarea făcută creaţiilor unor de tineri absolvenţi ai Academiei de Arte frumoase din capitala Chinei.

China: Din lumea întreprinderilor : Dongguan, pantoful insurgent

Un articol din 18.04.2014, din presa de limba franceza ( jurnalisti straini francofoni la Pekin)

Din lumea întreprinderilor : Dongguan, pantoful insurgent

În provincia Guangdong, Yue Yuan, gigant taiwanez, este în domeniul pantofilor un alter ego al Foxconn din domeniul smartphone- urilor : un producător cu ştaif pentru 60 de mărci internaţionale, Nike, New Balance... Prin cele 7 uzine de la Dongguan şi din străinătate, Yue Yuan a produs în 2013 la o valoare de 7.5 miliarde $ cifră afaceri, cu un profit de 435 milioane $.

În martie, Yue Yuan a intrat în criză fiindcă o angajată a sa ajunsă la pensie după 18 ani de lucru neîntrerupt la această întreprindere, s- a plâns de pensia trunchiată - grupul nu a cotizat la fondul de pensii conform legii. Aparent, practica e una curentă în China, unde în 10 ani, din cele 400 de firme industriale verificate de China Labor Watch, nici măcar una nu respecta achitarea părţii patronale de asigurări sociale.

De data asta însă, situaţia a luat foc: foarte informaţi asupra drepturilor lor, în special prin ONG- urile locale, precum Chunfeng Labour Dispute Service, muncitorii au comunicat prin intermediul reţelelor sociale, Weibo sau WeChat. Marţi, 15/04/2014, 40.000 dintre ei au încetat lucrul – poliţia mulţumindu- se să protejeze clădirile. Muncitorii au cerut să le fie plătite din urmă cotizaţiile ( reduse cu cel puţin 200¥ pe lună per angajat) şi un plus de 30% la salariu. În aceeaşi zi, Yue Yuan a oferit regularizarea pe 24 de luni: greviştii au refuzat, de teamă ca patronii să nu închidă uzinele fără a- şi onora promisiunile şi să se îndrepte spre uzinele lor din Indonezia şi Vietnam.

Ca detaliu interesant: cum greviştii au refuzat să fie reprezentaţi de sindicatul unic ( organizaţie de masă universal desconsiderată în China) , cei care au negociat cu direcţiunea au fost cadre locale ale partidului. După 5 zile nu s- a ajuns la niciun acord, iar timpul se scurgea în favoarea lucrătorilor. Asta deoarece clienţii, Adidas şi Nike, cu stoc epuizat, se impacientau şi nu le plăcea ca imaginea lor să fie ştirbită de practici ilegale de întreprindere.

În 15/04, un tribunal de la Canton, a judecat 12 membri ai unei firme de pază şi protecţie pentru „ dezordine publică” . Aceştia şi- au ameninţat angajatorul ( un spital) cu suicid colectiv ca urmare a unui conflict salarial. De remarcat că judecătorul s- a dezis de practica sa obişnuită de a da pedepse grele şi a pronunţat achitarea ori pedeapsă cu suspendare pentru 3 dintre acuzaţi, iar pe ceilalţi i- a condamnat cu pedepse uşoare – câteva săptămâni, ţinând cont de timpul deja scurs. Dacă e să dăm crezare experţilor, Partidul ( care ia decizii în verdicte) a căutat o cale de ieşire din această afacere, iar un verdict greu risca să conducă la o explozie în domeniu.

Lecţia ce ar decurge din aceste două întâmplări simultane poate fi că având în vedere mega- uzinele instalate pe propriul pământ, statul n- o să- şi poată prea mult timp oferi luxul absenţei de dialog între patroni, angajaţi şi el însuşi.

China: O librărie deschisă 24 de ore din 24, la Pekin

Începând de vineri, 18 aprilie 2014, librăria este deschisă 24 de ore din 24.Mi se pare o idee super! De ce numai magazinele sau cârciumile ar fi deschise permanent?
După cum vedeţi, librăria e plină de cititori. Adică oameni care citesc! Mi se pare normal: au cărţi la îndemână, citesc!

Les traducteurs sont des chatons - Bérengère Viennot

Ce mică e lumea mare a traducătorilor! Azi mi- au picat ochii pe articolul de mai jos. M- a uns la suflet, ce mai! N- am timp să- l traduc, dar tot românul ştie un pic de franceză ( vine la traducător cu o traducere pentru că " are nevoie de semnătura lui" , nu?!? ) aşa că nu cred că e o problemă ...

Il y a quelques semaines je suis allée chez un médecin que je vois environ tous les deux ans. Après la consultation, il m’a demandé comme à chaque fois: «Alors, vous faites toujours des traductions?» Comme je suis très bien élevée (ou engoncée dans un carcan social qui m’interdit la franchise face à toute personne pourvue d’un minimum d’autorité), d’habitude je me contente de répondre «Oui oui, je suis toujours traductrice».

Etait-ce la conjonction des étoiles, le syndrome prémenstruel, la plénitude de la coupe, l’énervement d’avoir attendu une heure dans la salle d’attente? J’ai explosé en vol.

publicité

Je l’ai regardé droit dans les yeux et j’ai répondu:

«Et vous, vous faites toujours des touchers rectaux? Et votre plombier quand vous le croisez dans la rue, vous lui demandez “Alors, vous débouchez toujours des chiottes?” Et à votre bouchère: “Alors, vous découpez toujours des steaks?” Je ne fais pas des traductions, je suis traductrice.»

En rentrant chez moi, j’ai rageusement jeté à la poubelle l’ordonnance de Xanax qu’il a insisté pour me prescrire.

Cher lecteur, toi qui d’habitude me lis sans le savoir, aujourd’hui je vais te parler en mon nom.

Grâce à Slate qui a la correction de faire ce qui est loin d’être une évidence dans le métier, tu as peut-être déjà lu mon patronyme en bas de traductions, et si ce n’était le mien, c’était donc celui d’un(e) collègue. D’habitude, j’habille de mes mots la pensée des autres. Aujourd’hui, parce que je suis lasse d’être considérée comme une oisive qui bosse deux heures par jour en pyjama, qui peut garder le petit dernier de sa sœur puisqu’elle est à la maison, et qui n’a besoin que du Harrap’s pour travailler tout en frémissant de terreur en voyant s’avancer le spectre des logiciels de traduction, je prends la parole, pour t’expliquer ce qu’est un traducteur indépendant. Ou plutôt, ce qu’iln’est pas.

Un traducteur indépendant 

n’est pas un dictionnaire

Un dictionnaire, c’est un livre (ou un CD, ou un site) avec des listes de mots et leurs équivalents dans une langue que vous ne parlez pas, ou mal.

Un traducteur, c’est un humain qui travaille avec des dictionnaires, alors que l’inverse n’est pas vrai. Certes, il sait un tas de mots que vous ne connaissez pas, mais tout comme l’architecte ne va pas vous sortir une brique de sa poche à l’apéro, il ne peut pas non plus vous réciter le Larousse anglais-français sur commande.

Un traducteur indépendant 

n’est pas un prof

Un prof, c’est quelqu’un qui a décidé de passer ses journées avec des cerveaux pas tout à fait finis, logés dans des enveloppes boutonneuses et hormonalement dysfonctionnelles, et qui a étudié pour savoir comment leur faire rentrer une langue étrangère dans le crâne.

Alors qu’un traducteur est le plus souvent misanthrope, allergique à l’espèce humaine, et la plupart du temps travaille chez lui, la porte fermée à double tour et les fenêtres calfeutrées, ne répondant au téléphone que pour quémander un délai à ses clients ou un rabais à l’Urssaf.

Le traducteur indépendant 

n’est pas juste doué en langues

Le métier de traducteur ne consiste pas à parler une langue étrangère à la perfection. Ça, les étrangers le font très bien (et même beaucoup mieux), et ils ne sont pas tous traducteurs pour autant.

Le traducteur recrée un texte écrit en étranger dans une langue que ses compatriotes (c’est important) peuvent comprendre. Il lit le texte, l’analyse, le comprend, le déverbalise, et recrache le tout dans un français parfait ou quasi. Il transpose et adapte à la culture d’arrivée. Il ne traduit pas des mots, mais des idées, et c’est pour ça qu’il ne traduit pas

«The guy looked hairy at the heel. He grasped her phone and did a runner. Never mind, she thought, I have enough at home to cobble dogs with»

Par:

«Le gars avait l'air velu au niveau du talon. Il saisit son téléphone et a fait un coureur. Jamais l'esprit, pensait-elle, j'ai assez à la maison à bricoler avec des chiens.»^[1]

Le traducteur indépendant 

n’a pas peur de Google Trad

Relisez le paragraphe précédent. C’est Google Trad qui l’a commis.

Le traducteur indépendant 

n’est pas disponible

Quand le traducteur se reproduit, il a besoin, à l’instar des autres travailleurs, d’un mode de garde pour sa progéniture. Non, on ne peut pas traduire un article sur la guerre en Syrie, une plaquette publicitaire, un guide de pilotage ou le mode d’emploi d’une ogive nucléaire avec un bébé hurlant sur les genoux. Ni au square. Ni en touillant la purée. Ni en étant interrompu toutes les cinq minutes. Si garder un enfant n’était pas aussi un travail, tout le monde emmènerait le sien au bureau.

Un traducteur indépendant 

n’est pas un interprète

Le traducteur traduit des documents écrits. L’interprète travaille à l’oral. Ce ne sont pas les mêmes parties du cerveau qui sont sollicitées, les techniques sont différentes, et arrêtez de prendre cet air déçu quand on vous dit qu’on ne travaille pas en cabine avec un micro et des écouteurs. Non, on n’est pas à l’ONU, mais nous, si on veut, on travaille en pyjama.

Un traducteur indépendant 

ne gagne pas d’argent de poche

Le traducteur indépendant doit gagner sa croûte autant que n’importe quel salarié, sans jamais avoir la certitude d’y arriver tant il est soumis aux caprices des clients. «Tu bosses beaucoup, mais tu dois gagner plein de sous c’est super!» est une phrase récurrente dans la bouche de non-traducteurs bien intentionnés. La vérité ressemble davantage à:

«Je bosse beaucoup, ce mois-ci avec de la chance en travaillant 10 heures par jour je vais peut-être atteindre les 2.500 euros. Brut.»

Le traducteur indépendant 

ne veut pas bosser en agence

En tout cas pas dans n’importe laquelle. Des agences commeTextmaster n’hésitent pas à rémunérer leurs traducteurs un centime le mot. Sachant qu’un traducteur traduit en moyenne 2.000 mots par jour (recherches et relecture comprises), en travaillant tous les jours sauf le week-end, il peut espérer un peu plus de 400 euros par mois à ce tarif.

Quel autre métier est rémunéré 20 euros brut la journée? (J’allais dire à bac +5, mais même à bac moins cinq, personne ne mérite d’être payé ça). Si une agence vous propose de vous livrer une traduction à moins de dix centimes du mot, sachez qu’un traducteur et ses enfants mourront de faim à la fin du mois (c’est moins attendrissant qu’un chaton, mais c’est grave quand même).

Un traducteur 

ne travaille pas dans n’importe quel sens

Un traducteur consciencieux travaille toujours vers sa langue maternelle, qui est celle dont il saisit toute l’intelligence et dont la culture n’a quasiment aucun secret pour lui. Savoir traduire, c’est avant tout savoir écrire. Sinon, ça se sent à la lecture, en plus d’enlever le pain de la bouche des traducteurs des autres langues. Un traducteur ne travaille donc pas dans n’importe quel sens. En revanche, il peut travailler dans n’importe quelle position.

Pourquoi alors choisir une profession précaire, mal payée, mal comprise, peu valorisée, sans congés payés ni droits au chômage, et qui nécessite de longues études?

Pourquoi supporter d’être réduite à quelqu’un qui fait (des traductions) et non quelqu’un qui est (une traductrice)?

Sans doute parce que malgré tout, la liberté de traduire en pyjama et dans des positions saugrenues des textes (souvent) intéressants n’a pas de prix. My tailor is poor, but my life is rich.

Bérengère Viennot

[1] Traduction par Google Translate. En réalité il faut lire: «Le type avait l’air louche. Il s’empara de son téléphone et piqua des deux. Tant pis, pensa-t-elle, j’en ai plus qu’il ne m’en faut à la maison.» Retourner à l'article

http://www.slate.fr/story/84701/traducteur#retour1

ONU a celebrat Ziua limbii chineze 2014

Agenţia Xinhua ( China Nouă) , 18.04.2014 05.40:

 Organizaţia Naţiunilor Unite a celebrat joi ( 17.04.2014) Ziua limbii chineze printr- o serie de activităţi culturale pentru a pune în valoare farmecul acestei limbi. " Ziua limbii chineze la ONU a fost stabilită în 2010 de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură ( UNESCO) pentru a celebra multilingvismul şi diversitatea culturală şi pentru a promova utilizarea în părţi egale a celor şase limbi oficiale de lucru în întreaga organizaţie" a declarat Heather Landon, directoare diviziei pentru documentare din Departamentul pentru conferinţa ONU, în cadrul discursului său adresat în timpul ceremoniei. Calificând studiul lingvistic al limbii chineze drept " o provocare pasionantă" dna Landon şi- a exprimat uimirea faţă de " diversitatea impresionantă" a limbii chineze, care se traduce, conform celor spuse de dânsa, prin coexistenţa unor numeroase dialecte şi diferenţe din ţară. Zeci de membri din cadrul personalului ONU şi diplomaţi din diferite ţări s- au reunit la sediul Secretariatului ONU pentru a asista la o multitudine de evenimente. Între 14 şi 17 aprilie a fost deschisă la sediul ONU din New York o expoziţie de caligrafie şi pictură chineză. Fo Tao, maestru caligraf din Pekin, a organizat joi un atelier pentru sensibilizarea publicului faţă de caligrafia chineză. În afară de aceasta, alte evenimente, precum conferinţe despre arta ceaiului şi muzica chinezească au atras participanţii, care au fost surprinşi de cântecele populare chinezeşti interpretate de membri ai personalului de la Naţiunile Unite.
Celebrarea a avut loc, ca în fiecare an, în perioada Guyu/ 穀雨 Gǔyǔ ( ad- litteram: " Ploile cerealelor" ) , a şasea dintre cele douăzeci şi patru perioade solare create din timpuri străvechi pentru ghidarea activităţilor agricole,
având scopul de a omagia pe Cangjie/仓颉 Cāngjié, personaj mitologic chinez care a inventat caracterele chinezeşti în urmă cu circa 5000 de ani. Limba chineză, vorbită în zilele noastre de mai bine de un miliard de persoane în întreaga lume, se află printre cele şase limbi oficiale de lucru ale ONU. Celelalte limbi oficiale de lucru sunt: engleza, franceza, spaniola, rusa şi araba.

Un Paşte Fericit!

China: O nouă gară în construcţie la Shenyang

La Shenyang/ provincia Liaoning a început construcţia unei noi gări ce va fi gata în 2015 şi care va avea o capacitate de 9000 de pasageri în salile de aşteptare. Fotografii de pe şantierul Gării de sud din 14 aprilie 2014:

Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

In preajma Pastelui, un articol provenind din lumea occidentala, unde a fi credincios e demult sinonim cu a fi daca nu usor naiv si simplu la minte ( ca sa nu spun redus) cel putin ciudatel... Si totusi, iata opinia uni medic, laureat al unui premiu Nobel.
Printre multe alte opinii ale unor oameni de stiinta de altfel.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.
"Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de apa si oxigen.”- Dr. Alexis Carrel
Introducere
 Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.
În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.
Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii
 În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm
 Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ”  A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.
Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”
Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.
Unde şi cum să ne rugăm
 Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.
Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
Efectele rugăciunii
Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.
Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.
Efectele psihofiziologice
 Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.
Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.
Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.
Efectele curative
 În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.
În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.
Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.
Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.
Semnificaţia rugăciunii
În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.
Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.
Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
Concluzii 
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Bijuterii adevarate:inel de aur 18 carate, cu spinel, India

inel de aur 18 carate, cu spinel rosu, India

o bijuterie deosebita, o mica minune de la inceputul sec XX,
datorita in special pietrei, din ce in ce mai rar intalnite si pe care patina vremii a sters motivele florale incrustate initial.
Provenienta: India, Jaipour
greutate: 8 g
marime: 57, modificabila
pret:1350 euro ( transport neinclus)

S-a dovedit stiintific: MOARTEA NU EXISTA!

O noua teorie stiintifica demonstreaza ca moartea trupului nu este punctul terminus al calatoriei sufletului, asa cum, de altfel, sustineau si stramosii nostri, dacii.
„Multiversul” ne asteapta

Prin observatii ce tin de fizica cuantica s-a ajuns la notiunea de „lumi multiple” sau „multivers”, in loc de „univers”. Noua teorie care demonstreaza ca moartea nu exista are la baza conceptul de biocentrism.

Adica, exista un numar infinit de universuri si tot ceea ce este posibil sa se intample are loc in unele dintre acestea. Iar ceea ce nu este posibil sa se intample este doar moartea! Toate aceste multiple universuri exista simultan si, indiferent ce se intampla intr-unul dintre acestea, „actiunea” se continua intr-un altul.

 Daca un corp este distrus intr-un univers, nucleul energetic de 20 de wati – masurat stiintific – care a facut creierul sa functioneze ca un computer nu se stinge odata cu trupul. Se stie de ani multi ca „energia nu se distruge, se transforma”, iar „fantana energo-informationala” a creierului, cum au numit cercetatorii cei 20 de wati, transcede intr-o nou univers.

Bratarile sacre ale dacilor, un pod „Einstein- Rosen” pentru sufletele nemuritoare

Un experiment, publicat recent in „Science”, arata comportamentul unei particule ce trebuia  sa treaca simultan prin doua separatoare de fascicule. Particula a trecut prin primul separator de fascicule. Cat timp aceasta a petrecut in separator, un Observator oarecare se poate decide sa actioneze comutatorul celui de-al doilea separator, pornindu-l sau oprindu-l. Ceea ce Observatorul a decis la acel moment, a determinat particula sa se comporte intr-un anume fel, sa treaca mai departe sau sa mai astepte. Indiferent de alegerea pe care a facut-o Observatorul, particula este cea care experimenteaza optiunile. Ideea e ca manifestarea energiei transcede ideea clasica de timp si spatiu. Ganditi-va la cei 20 de wati de energie ca la un holoproiector, care afiseaza rezultatele experimentului pe un ecran. Indiferent daca Observatorul a oprit sau a pornit al doilea separator de fascicule, holoproiectorul ramane activat de aceeasi baterie de 20 de wati. Conform Biocentrismului, spatiul si timpul sunt doar instrumente pe care creierul uman, „bateria de 20 de wati”, le foloseste ca sa aranjeze intr-o forma accesibila informatiile primite. Mintea are nevoie de ele. „Bateria” nu, doar le proceseaza la un moment dat, dar functionarea ei categoric nu depinde de timp si spatiu.
Legatura Cer-Pamant
Vorba lui Einstein:„Oamenii ca mine stiu ca diferenta intre trecut, prezent si viitor nu este decat o iluzie perpetuata de incapatanarea umana”. Orice se intampla cu trupul uman, „bateria” este cea care va experimenta trecerea prin „al doilea separator de fascicule”. Aici intervine Multiversul. Intr-un univers, trupul poate sa moara, dar simultan, in alt univers, el poate continua sa traiasca. Practic, ceea ce au descoperit cercetatorii acum, in trecut se numea Pomul vietii, a carui filosofie se regaseste in toate culturile antice. Este Thorul, „legatura Cer – Pamant”, care constituie calea prin care „fantana nemuritoare de energie”, „bateria de 20 de wati” purtatoare de infoenergie sare dintr-un univers in altul. In stiinta, Thorul poarta denumirea de Podul Einstein-Rosen. De fapt, sunt mai multe poduri, fiecare catre alt univers, care uneste „gaurile negre”. Conform acestei teorii, universul in care ne aflam noi se afla in interiorul unei gauri negre, care exista in interiorul altui univers si tot asa. Cine este Observatorul care alege sa ne comute la un moment dat, acordand „bateriei” energoinformationale sa experimenteze si alte universuri? Rugaciunea „Tatal nostru” contine esenta acestei teorii: „Tatal nostru care esti in ceruri (…)/ Faca-se voia Ta, precum in Cer, asa si pe Pamant”!

Redau mai jos introducerea la Manualul de limbă chineză pe care îl pregătesc şi care este în curs de apariţie. Dacă aveţi întrebări ori nevoie de lămuriri suplimentare, nu ezitaţi să îmi spuneţi. Mulţumesc. 

          Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm

E ciudată limba chineză?

Orice vorbitor de limbă română, la primul său contact cu limba chineză îşi spune „ Ce limbă ciudată!”.

Despre scriere

Să vedem de ce e „ ciudată” limba chineză. În primul rând ne spunem aşa în sinea noastră pentru că de regulă primul contact cu această limbă îl avem prin intermediul scrierii. Este o scriere „ desenată” ne spunem văzând de pildă banalele inscripţii de pe orice produs chinezesc.

 Ce ar trebui să ştim aşadar despre scriere? În primul rând că această scriere pe care o percepem foarte diferită, aparţine într- adevăr unui sistem cu totul diferit decât al limbii noastre: nu este o scriere alfabetică, ci picto- ideografică.

Semnele pe care le vedem reprezintă cuvinte, respectiv silabe, întrucât limba chineză este o limbă silabică. Adică, o silabă în această limbă coincide cu un cuvânt, respectiv, totdeauna are un înţeles de sine stătător.

Povestea unui cuvânt

De exemplu, China ( denumirea prescurtată, deci nu cea oficială, care este Republica Populară Chineză) se spune în limba chineză: Zhōng guó 中国 ( citit: Djong guo). Cele două silabe, luate separat, înseamnă fiecare câte ceva: zhōng = centru, mijloc, iar guó = ţară, regat. Împreună, înseamnă aşadar China.

Denumirea ţării datează din antichitate ( sec. III î. C.) , din Epoca Statelor Combatante, epocă în care domnea dinastia Zhou ( Djou). Puterea centralizată a acestei dinastii a  slăbit, iar ţara s- a fărâmiţat practic în câteva state care au început să se lupte pentru supremaţie. Din această luptă a ieşit învingător statul Qin ( Cin), care era condus atunci de faimosul Qin Shi Huang Di ( Cin Şî Huang Ti) / Împăratul Qin Shi Huang sau Împăratul Galben.

Statul Qin era amplasat din punct de vedere geografic aproximativ în centrul spaţiului chinez. Aşa s- a ajuns la denumirea de Regatul de Mijloc. Tot de la numele acestei dinastii, Qin ( pronunţat  Cin), provine şi numele China din limba română şi din alte limbi. Se pare că în limba română acest cuvânt, ca şi multe alte toponime chineze, a ajuns prin intermediul limbii engleze. Sunt autori ce consideră că provenienţa ar fi din italiană.

Să revenim însă la scriere!

Despre scriere ideografică şi pictografică. Scrierea chineză este aşadar o scriere nealfabetică, o scriere ideo- pictografică. A evoluat de la scriere pictografică la semnele/ caracterele/ hieroglifele/ sinogramele de astăzi. Scriere pictografică înseamnă că se desenează imaginea fizică a unui cuvânt. Cam asta făceau chinezii prin secolele 14- 17 î. C. în ceea ce priveşte scrierea. Unele dintre sinograme, cele care notează cuvinte ce denumesc obiecte cu o existenţă materială, păstrează mult din caracterul pictografic iniţial al limbii.

Care este diferenţa faţă de română în afară de ceea ce ne apare clar la prima vedere?

Din punct de vedere grafic şi fonetic, orice scriere alfabetică ( inclusiv cea latină/ românească) notează, prin litere, nişte sunete. În scrierea ideo- pictografică se notează silabe/ cuvinte. 

Din punct de vedere semantic, în română un total de sunete notate în scris prin litere, după ce a apărut scrierea, alcătuiesc un cuvânt. În chineză, o sinogramă notează un cuvânt, adică un grup de sunete (o silabă), care au un sens.

Din punct de vedere practic, faptul că limba chineză este o scriere ideografică înseamnă că în această limbă, fiecare silabă are propriul său semn.

Ni se pare, la prima vedere, ca utilizatori ai unei limbi cu scriere alfabetică, a fi un lucru dificil, dacă nu descurajant. Vom vedea, studiind limba, că lucrurile nu stau chiar aşa.

Sunt multe semne în limba chineză? Este lipsit de sens să stăm să numărăm câte sinograme şi de fapt câte cuvinte există. Într- o viaţă de om, în nici o limbă, nici o persoană nu ajunge să cunoască toate cuvintele limbii materne. De ce? Extrem de simplu: pentru că nu are nevoie. În viaţa de toate zilele folosim un vocabular uimitor de redus: circa 300 de cuvinte. Dacă ne specializăm într- un domeniu, de asemenea nu avem nevoie de un număr enorm de cuvinte. De regulă o persoană se specializează în unul- două domenii, situaţie în care are nevoie de doar câteva mii de cuvinte.

Statistic vorbind, în China, la terminarea unei facultăţi, sunt stăpânite circa şapte mii de ideograme. Statistica se referă la  un nivel mediu de pregătire.

Cel mai bogat dicţionar chinez- chinez ( similar Dicţionarului explicativ al limbii române) are circa şaizeci şi cinci de mii de ideograme. DEX- ul are de asemenea circa şaizeci şi cinci de mii de cuvinte. Tot statistic vorbind, o pagină de text tradus din română în chineză ori din chineză în română are în medie aceeaşi întindere, deci tot o pagină.

Orice alte afirmaţii cunoaşteţi referitor la cele de mai sus, trebuie să le priviţi cu îngăduinţă: conţin adevăruri ( cunoştinţe de specialitate) parţiale, deci nu pot oglindi realitatea aşa cum este ea.

Cum citim această limbă?

Avem deci în limba chineză scriere ideografică. Noi având o scriere fonetică în care printr- o convenţie numită alfabet citim fiecare sunet aşa cum îl scriem se pune firesc întrebarea : cum citim această limbă?

Sinograma nu indică nimic referitor la pronunţie. Răspunsul este: învăţăm pronunţia fiecărei sinograme.

De fapt şi în limba maternă, atunci când învăţăm să vorbim, precum şi în orice limbă străină pe care o studiem, facem acest lucru: învăţăm fiecare cuvânt, pornind cel mai adesea de la pronunţie.

Există, desigur, şi câteva reguli pe care lingviştii le- au creat pe baza faptelor de limbă şi care ne ajută să intuim în unele cazuri pronunţia unei sinograme pe care nu o mai întâlnisem la un moment dat.

Avem aici, când învăţăm chineza, o învăţare specifică? Desigur, dar aşa se întâmplă la oricare dintre limbi.

Despre transcrierea fonetică latină

Pentru a facilita învăţarea scrierii, lingviştii chinezi au creat de- a lungul timpului câteva sisteme de notare fonetică a limbii chineze. În prezent, este în vigoare şi se foloseşte cu mare succes, începând din 1958, un sistem de notare fonetică a limbii bazat pe alfabetul latin. Există deci şi o transcriere fonetică a limbii chineze, aşa cum există transcriere fonetică şi pentru alte limbi, ca de pildă engleza, care nici ea în scriere nu are un sistem fonetic, ca limba română.

Trebuie să reţinem până aici: limba chineză are o scriere picto- ideografică, aşadar nealfabetică spre deosebire de limba română, precum şi o transcriere fonetică (pinyin) bazată pe alfabetul latin.

Un lucru de asemenea specific limbii chineze: deşi în diverse părţi ale Chinei se vorbesc diverse dialecte, toţi chinezii se înţeleg în scris.

Puţină caligrafie

Cum era firesc, scrierea ideografică a generat o caligrafie specifică limbii chineze. În China, într- o măsură mult mai mare decât în alte părţi, caligrafia este o artă. Există câteva stiluri principale de caligrafiere a hieroglifelor, au existat stiluri caracteristice pentru diverse epoci istorice. Tradiţional, hieroglifele se scriu cu tuş ( negru sau roşu cel mai adesea, dar şi de alte culori), cu pensulă, pe hârtie absorbantă.

Despre pronunţie

Primul contact pe care îl are un vorbitor nativ de limbă română cu limba chineză vorbită, îi lasă impresia unei limbi „ ciudate”, dar care de regulă inspiră o anume simpatie, ori, depinde, ceva ce pare sacadat, deci mai puţin plăcut.

Din punct de vedere fonetic, limba chineză conţine aceleaşi sunete, aceleaşi vocale şi consoane, ca şi limba română. Unele sunete au în cadrul cuvintelor din cele două limbi o importanţă diferită. Notarea lor în scris ( în transcrierea fonetică) conţine unele deosebiri, fireşti, faţă de română.

De ce ne pare chineza o limbă „ simpatică” ? „ Simpatia” aceasta este creată în fonetică, din existenţa unui număr mare de vocale per cuvânt. Ce înseamnă acest lucru? În chineză nu există niciodată în cadrul silabei două consoane alăturate; orice silabă conţine neapărat vocale ( sunt şi cuvinte monovocalice: a, e, u, i, o), dar nu există practic cuvânt alcătuit doar dintr- o consoană ( singura excepţie existentă, sunetul „ ng” confirmă regula) . De asemenea, consoanele pot ocupa doar poziţia iniţială în cadrul silabei ( cu o singură excepţie, consoana „ n” în doua variante) . În limba chineză există, în aceste condiţii, un număr limitat de silabe - câteva sute- din combinarea cărora se creează aşadar comunicarea.

Despre tonuri

Impresia de „ limbă melodioasă” mai poate proveni din faptul că în limba chineză, în pronunţie, în afară de intonaţie şi accentuare mai există ceva specific: tonul. Tonul îl întâlnim nu doar în chineză, ci în mai multe limbi asiatice.

Tonul pe care îl are fiecare cuvânt ( aşadar silabă) este o caracteristică fonetică permanentă a silabei/ cuvântului, nu a frazei cum este de pildă intonaţia. A nu se confunda, de asemenea cu accentuarea, care vizează ocazional un cuvânt ori o sintagmă în frază în limba română.

În limba chineză există patru tonuri. Ce este până la urmă tonul în fonetică, în redarea sonoră a cuvântului? Este vorba de variaţia de înălţime a vocii în interiorul silabei. Există teoretic şi practic tonuri standard ( pentru fiecare cuvânt) şi există şi o interacţiune naturală, firească între tonuri: în dinamica frazei, tonurile interacţionează şi suferă unele modificări. Este, repet, un lucru firesc şi prin urmare nimic complicat de învăţat. Să nu uităm un lucru simplu: toţi chinezii vorbesc chineza, deci au putut să o înveţe. Ca să nu mai vorbim de foarte numeroşii străini nevorbitori nativi de limbi tonale care au învăţat această limbă!

Unii percep chineza ca o limbă sacadată. Este credem impresia celor care au primul contact cu această limbă ascultând poezie ori operă cântată, specific chinezească. Impresia aceasta nu are aşadar o prea mare legătură cu limba chineză care se vorbeşte zi de zi.

Punem punctul pe „ i” ?

Cum stăm însă din punct de vedere gramatical? Gramatica limbii chineze pare la prima vedere pentru un vorbitor nativ de limbă română imposibil de simplă. Limba chineză face parte dintre limbile neflexionare: nu are declinare, nu are conjugare, prin urmare nu avem terminaţii, modificări ale formei cuvântului. Sigur că absenţa terminaţiilor este suplinită prin ceva: o nuanţare suplimentară a cuvintelor şi o extraordinar de dinamică asociere a cuvintelor monosilabice din care rezultă cuvinte noi, de obicei bisilabice, uneori trisilabice.

Unele categorii gramaticale existente în română, în chineză nu sunt regăsite, de exemplu articolul. Rezonabil, vor spune cei care ştiu franceză şi câtă bătaie de cap îţi dă diferenţa de gen a substantivelor în română şi franceză şi deci în utilizarea corectă a articolului. Este valabilă aici şi reciproca: în chineză există categorii gramaticale, puţine, neexistente în română.

Chineza are, ca orice limbă, privitor la gramatică şi lucruri, câteva, specifice. Cel mai clar este importanţa covârşitoare a topicii cuvintelor în frază: cuvintele au nişte structuri destul de fixe după care se înşiruie pentru a alcătui fraze. Modificarea ordinii cuvintelor în frază implică adesea o modificare de sens a frazei într- o măsură mult mai mare decât în alte limbi. Iar în unele cazuri, nerespectarea unor structuri gramaticale fixe face fraza neinteligibilă.

Cam în cât timp învăţ chineza? Este o întrebare la care adesea se speră un răspuns indicând un termen foarte scurt. Răspunsul cel mai simplu este: depinde de cât timp îi acorzi şi cât de motivat eşti.

Limba maternă o învăţăm începând de la naştere, în mediu lingvistic ( în jurul nostru toată lumea vorbeşte această limbă. Deci o exersăm continuu activ (vorbind- o) ori pasiv (auzind- o) . În aceste condiţii, mai ştiţi la ce vârstă aţi început să vorbiţi corect, fluent româna? De ce credeţi că în afara mediului lingvistic fiind aţi putea stăpâni bine şi foarte repede o limbă, indiferent care este ea?

Totuşi, ca să indic un termen: ne putem aştepta să stăpânim la un nivel rezonabil chineza pentru conversaţii uzuale în condiţiile în care o studiem 2 ore pe săptămână, în circa trei ani şcolari. Deci după vreo 200 de ore de studiu. La fel e pentru orice altă limbă, de altfel.

                                                               ∞∞∞    

Ni se pare necesar să adăugam aici că limba chineză despre care vorbim este limba chineză oficială în prezent în Republica Populară Chineză, o limbă naturală, limba care se predă în şcoli, limba folosită în documentele oficiale ( inclusiv la organizaţii internaţionale precum ONU) , ziare, publicaţii, denumită putonghua, adică limba ( supradialectală) comună, denumită foarte adesea, în ultimii ani, limba mandarină, înţeleasă de chinezii din întreaga lume.

Vom încheia cu o observaţie necesară: apreciem drept o falsă problemă ideea „ limba X este uşoară, iar limba Y (chineză) este grea”. Experienţa nu doar personală ne arată că oricine este interesat/ motivat să înveţe ceva învaţă, fie că e vorba de o limbă străină ori altceva. Pe de altă parte, a face comparaţii între limbi în acest mod este  total neavenit. Tot experienţa personală ne- a indicat în nenumărate rânduri că foarte adesea întâlnim în limbi diferite situaţii lingvistice pe care nu le putem compara.

Totodată, este foarte simplu de constatat că pentru un român a învăţa limba italiană ori spaniolă ori franceză nu este chiar un efort deosebit. „ Este uşoară!  ” se spune frecvent despre italiană şi nu putem nega că un român ajunge să susţină conversaţii cotidiane absolut necesare ( de tipul: Unde este strada X? Cât costă asta? Vreau să mănânc. Mi- e sete. ) infinit mai simplu decât atunci când învaţă engleza ori chineza. Din punct de vedere lingvistic este foarte firesc, pentru că româna şi italiana sunt înrudite, lucru ce înseamnă că au o parte din vocabular comun şi numeroase structuri gramaticale comune, iar scrierea este foarte clar că utilizează acelaşi alfabet. Statistic vorbind, un român care nu a studiat niciodată limba italiană înţelege circa 80% dintr- un enunţ. La fel se petrec lucrurile cu celelalte limbi din familia limbilor romanice din care face parte româna, dar cu procente diferite de înţelegere a unui enunţ, în funcţie de mai mulţi factori.

La învăţarea chinezei lucrurile stau complet diferit, fiindcă româna şi chineza sunt două limbi total diferite, fără un fond de cuvinte comun şi cu puţine structuri gramaticale comune, ca să nu mai vorbim de scriere. Credem însă că tocmai acest lucru, faptul că sunt atât de diferite cele două limbi, face învăţarea limbii chineze foarte interesantă.

Foarte interesant este şi că mulţi chinezi spun că limba lor este grea. Este pe de o parte opinia celor care din clasa întâi ştiu foarte bine ce înseamnă să înveţi scrierea chineză, dar şi exprimarea admiraţiei şi respectului faţă de limbă a celor care au ajuns să exceleze în studiul ei. Pentru că a stăpâni o limbă nu înseamnă, desigur, exclusiv posibilitatea de a sta de vorbă cu vecinul, ci mai ales comunicare în prezent: exprimare de gânduri, de sentimente, de descoperiri ştiinţifice etc. , dar şi comunicare între şi peste generaţii.

Este însă bine să lăsăm pe seama cercetătorilor asemenea probleme, iar dacă vrem să învăţăm limba chineză, să începem cu primul capitol.