狗年大吉! 一切顺利!

Vești din China: Câinele sugrumă Cocoșul

(Traducere din limba franceză, articole publicate de ziarişti francofoni acreditaţi în China. Articol apărut în 08 februarie 2018. În măsura în care voi găsi timp am să traduc și public aici alte două articole din ianuarie cu care am rămas datoare. )
      În 15 februarie la miezul nopții, Cocoșul va cânta ultima dată, sufocat de hămăitul Câinelui. Penultim semn zodiacal, Câinele înseamnă mult pentru această țară. Din toate timpurile, China l-a avut drept tovarăș de vânătoare, paznic al avuțiilor sale sau al securității sale și – din fericire din ce în ce mai puțin – l-a avut în cratiță.

            Câinele din 2006 e asociat cu elementul Foc. Pentru cel din 2018 urmează în rândul elementelor elementul Pământ, ale cărui culori le poartă: bej, maro, ocru. Domeniile cele mai faste vor fi deci cele legate de Foc ( alimentar) , Metal și Lemn ( industrie, decorațiuni interioare, textile, agricultură) . Va trebui, dimpotrivă, avut grijă cu Apa, care va aduce inundații și furtuni.

     Ca și toate celelalte unsprezece semne ale zodiacului, Câinele trăiește în dualitate. Este pe de o parte fidel până la moarte, idealist, totdeauna bine dispus, gânditor constructiv și eficient, crede în justiție și are nevoie de iubire. Dar este și un incorigibil certăreț, care refuză compromisurile, iar mâniile sale vor depăși uneori limita. Nesuportând să lase lucrurile să aștepte, vrea „ să regleze problemele odată pentru totdeauna” , à la Donald Trump, născut sub acest semn. Celelalte persoane din același an cu ei , „ běnmìngnián ” (本命年) , ( precum G.W. Bush, B. Clinton, Zhou Enlai ori campioana de tenis Li Na) vor ieși în evidență printr-o ascendență naturală, o energie și voință puternice, dar și printr-o mare capacitate de a-i asculta pe ceilalți. Este așadar un semn propice și va trebui să ne așteptăm la o mulțime de nunți și nașteri în cele 12 luni ce urmează. Băieții vor fi loiali, atenți, dar uneori depresivi. Fetele vor fi bine dotate în ce privește frumusețea, dar vor risca o înclinare spre ceartă.  

     Toată Asia va fi brăzdată de miliarde de petarde și focuri de artificii ce vor celebra Noul An lunar (春节, Chūnjié). În 40 de zile sunt prevăzute a avea loc 2.98 miliarde de deplasări, cea mai mare migrațiune anuală din lume, cel mai adesea cu destinația satul ancestral. Alții vor merge în străinătate: doar în Tailanda sunt așteptați 300.000 de vizitatori într-o săptămână ( + 18% ).

     La Chūnjié, chinezul trebuie să țină cont de rituri, să aibă afacerile în ordine, să-și fi plătit datoriile. La țară, trebuie să-și inunde neamul cu cadouri și „ plicuri roșii ” ( hóngbāo -红包) , care sunt tot mai mult virtuale, trimise pe smartphone, care e conectat la contul bancar al utilizatorului. Pe parcursul întregii nopți a galei CCTV, pe Alibaba zeci de milioane de chinezi vor juca jocuri de realitate extinse, care vor distribui via Alipay, în direct, 600 de milioane de ¥. Tencent, rivalul său, îi va face efectiv pe utilizatorii săi „ să meargă” , ca antidot la excesul banchetului nocturn: la fiecare 100 de pași, contabilizați printr-un pedometru integrat în QQ, le va da un honhbao. În plus, va distribui 4 miliarde de cupoane de reducere. Ce ar putea fi mai bine?

            Ultima tendință: unii migranți cu venituri modeste „ evită sărbătoarea” (duǒnián – 躲年) și aleg să nu se întoarcă la țară, pentru a scăpa de presiunea financiară de a trebui să ofere cadouri sau bani tuturor membrilor familiei.

     O versiune la așa ceva se poate citi la cei tineri, mai puțin dispuși decât ieri să se conformeze capriciilor părinților sub pretextul pietății filiale. În 2018, în loc să-și închirieze un ( o) fals(ă) logodnic(ă) , se întorc în sânul familiei îmbrăcați în bluze cu inscripții provocatoare: „ nu mă întrebați nici de note, nici ce salariu am, nici când mă căsătoresc, nu e treaba voastră. ” Cu asta s-a spus totul și viața merge înainte!

China văzută din România de Petre Roman (4)

Am descoperit azi acest ciclu de patru articole. Lăsând de-o parte mici detalii care uimesc orice sinolog, recomandăm.

China – concentrată pe ținte în mișcare (4)
03 februarie 2018

Analiştii occidentali evaluează investiţiile Chinei în plan internaţional ca o promovare a intereselor strategice

La Forumul Economic de la Davos din anul trecut, președintele Chinei a devenit campionul recunoscut al comerțului global liber și al promovării în întreaga lume a măsurilor necesare pentru a face față amenințărilor aduse de schimbările climatice.

Anul acesta punctul de maxim interes a fost prezența președintelui american Trump, care s-a străduit să reasigure investitorii și piețele financiare ale lumii că „America nu este singură“, chiar dacă „America first“ (America mai înainte de toate) rămâne lozinca preferată pentru că așa e normal. Fiecare lider al unei țări are, ca și el, ca o cea mai importantă îndatorire, să promoveze interesele propriei sale națiuni. Însă, așa cum titra New York Times la doar câteva zile după Davos – 2018, „la Davos, adevărata stea a fost poate China, iar nu Trump“. La acest Forum, mai mulți șefi de state, din colțuri foarte diferite ale lumii: Brazilia, Pakistan, Sri Lanka, Chile, au exprimat aprecierea și susținerea lor pentru inițiativa „One Belt, One Road“, despre care am povestit în articolele mele anterioare. Cred că cel mai exact a definit această nouă situație președintele executiv al gigantului german Siemens, Joe Kaeser: „Inițiativa Chinei e pe cale de a deveni noua Organizație Mondială a Comerțului (WTO) – fie că ne place, fie că nu ne place“.

Se pare că multe guverne ale lumii consideră că proiectele de dezvoltare a infrastructurilor (autostrăzi, căi ferate, porturi, centrale electrice) prin credite oferite de bănci ale statului chinez nu înseamnă că China ar impune acestor țări cum să se guverneze. Imaginea Chinei, care nu doar că a cunoscut uriașul salt de dezvoltare în primul rând prin infrastructuri și urbanism, dar se află în poziția foarte avansată în domenii de vârf, precum AI (inteligența artificială), comunicații și energii regenerabile, nu are cum să nu confere un grad sporit de încredere țărilor care leagă parteneriate economice cu China. Cu doar câteva zile în urmă, cel mai mare producător de mașini total electrice s-a listat la bursă la o valoare de 4,5 miliarde dolari. Este vorba despre Beijing Electric Vehicle Co., care a vândut în 2017 un total de 103.200 de vehicule, depășind celălalt mare producător, TESLA din SUA, care a vândut 76.230 de unități. Se prognozează că în 2018 China va produce 10 milioane de vehicule electrice, în timp ce SUA – doar 6,5 milioane.

Un important expert chinez, cu studii de vârf în SUA, aprecia curând că SUA sunt „bolnave“, pentru că productivitatea, a cărei creștere a asigurat Americii statutul de cea mai mare putere tehnologică și economică, este în grav declin, în timp ce avuția și veniturile au cunoscut o creștere și o distribuire periculoasă spre o inegalitate ce nu s-a mai văzut din anii de dinaintea marii crize din ’29-’33.

Expertul sublinia totuși că marile calități și atuuri ale SUA, precum creativitatea, inovația, spiritul întreprinzător, statul de drept, educația de înalt nivel, sunt fără nicio îndoială baza care face din SUA puterea fără egal în lumea de ieri și de azi.

China trebuie să vină cu un plan convingător de reducere a riscurilor financiare legate de uriașa sa datorie de 23,3 trilioane dolari, reprezentând 264% din PIB în 2017. Și SUA sau alte țări se confruntă cu datorii extrem de mari în raport cu PIB-ul (Canada, Franța, Elveția, spre exemplu), însă China trebuie să realizeze simultan reducerea drastică a creditelor spre companii de stat neperformante. Atitudinea Chinei față de tot ce e nou în tehnologie, prin adoptarea și dezvoltarea rapidă a acestui nou, ar putea fi, cel puțin în parte, soluția. E interesant că în două țări atât de diferite, precum Suedia și China, la întrebarea: „Vă e teamă de noile tehnologii?“, răspunsul este același: „Nu. Ne e teamă de vechile tehnologii“, adăugând: „E mai bine să protejăm lucrătorii (printr-o continuă recalificare) decât să protejăm locurile de muncă“.

În finalul acestui serial despre China, e normal să existe întrebarea privind calitățile și defectele regimului politic. În 1923, Lu Xun, scriitorul despre care am mai vorbit, publică o carte esențială pentru literatura chineză: „Chemarea la arme“. El n-a dorit să o publice și a explicat în prefață că, îndemnat permanent de un prieten să o publice, l-a respins cu o povestire metaforică.

„Să ne imaginăm o casă din fier, fără niciun geam, fără uși și în aparență indestructibilă. Înăuntru se află un număr destul de mare de locuitori care dorm un somn adânc ce îi duce inevitabil spre moarte prin asfixiere. Dacă ar fi să-i trezești și unii dintre ei ar mai avea încă putere să se trezească din somnul tragic, acestor nefericiți în agonia morții le-ai face cumva un bine trezindu-i?“ Însă prietenul este neclintit: „Dacă și numai câțiva se trezesc, nu mai poți spune că nu există nicio speranță de a distruge casa din fier!“. Visul Chinei de acum un secol, transformat azi în realitate, se confruntă, inevitabil, cu opiniile din sfera democrației liberale. Unii au numit China de azi, mai direct sau mai pe ocolite, „casa din fier“ a lui Xi Jinping.

Sunt printre aceia pentru care libertatea nu e doar o caracteristică de ordin politic, ci se găsește în însăși esența umanității. Tot ce am cunoscut personal în China și ceea ce am aflat despre ceea ce este China astăzi, multe expuse în acest serial, mă obligă să nu accept că China ar fi ca „o casă din fier“. Foarte multe popoare ale lumii și-ar dori cu ardoare să cunoască o creștere a prosperității și a demnității naționale precum a cunoscut China în ultimii 40 de ani. Am avut multe exemple de țări cu regimuri politice autoritare sau numite democratice și nereușite scandaloase după mari promisiuni de dezvoltare. Noi nu vrem să adoptăm „socialismul cu caracteristici chineze“, după cum chinezii nu doresc, cel puțin acum, să ia calea democrației liberale din Occident. Cred că motivul e simplu. După ce au traversat perioade extrem de dificile, precum cea a „revoluției culturale“, chinezii constată că pentru foarte multe din cele 1,4 miliarde de persoane din China viața e mult mai bună decât visau părinții și bunicii lor. Noi putem și voim să vorbim, chiar cu pasiune, despre virtuțile democrației, dar dacă ar fi să dăm lecții despre ea, am fi obligați să prezentăm un tablou cu lumină, dar și umbre. Dilema mea este a României ținute în loc de ea însăși. Aș dori atât de mult să realizăm un mare salt de dezvoltare, pe deplin posibil, care să ne (re)dea și sentimentul unei demnități naționale lovite urât în ultimul sfert de veac și, totodată, să împlinim democrația pentru care nu puțini au fost gata să-și dea viața. Dar am avut din plin și deficit de dezvoltare și deficit de democrație.

Mă întorc și mă bazez din nou pe Noica. El citează din străvechea gândire chineză Tao (Dao): „Cine pierde Dao rămâne cu virtutea, cine pierde virtutea rămâne cu iubirea de oameni, cine pierde iubirea de oameni rămâne cu justiția, cine pierde justiția rămâne cu politețea“.

Exact acest sentiment l-am avut permanent în China: substratul temeinic al civilizației chineze pare să fie politețea, fără să piardă iubirea de oameni și nici virtutea. Tao este calea în viață, spre cursul natural al vieții, iar Noica e convins: „Cu simplă politețe, societatea este totuși posibilă, ba capătă câteodată o neașteptată și splendidă consistență!“.

Așa văd și eu China.

https://www.cotidianul.ro/china-concentrata-pe-tinte-miscare/

China văzută din România de Petre Roman (3)

Am descoperit azi acest ciclu de patru articole. Lăsând de-o parte mici detalii care uimesc orice sinolog, recomandăm. Aici mai e ceva surprinzător: se vorbește despre faptul că în România „ conducerea n-a înțeles” . Nedumerire mare pentru mine: articolele acestea nu sunt făcute prin prisma conducerii României? În periplul prin China și legat de China dl deputat de Brașov s-a reprezentat pe sine, nu conducerea României?

China, la mijlocul traiectoriei programate (3)

28 ianuarie 2018

Cu câteva zile în urmă fotografia unui băiețel chinez care a ajuns la școală cu părul înghețat a devenit virală în toată lumea. Micul Wang, în vârstă de opt ani, trebuie să străbată zilnic cinci kilometri pentru a ajunge din satul său la cea mai apropiată școală.

A devenit un fel de erou național, însă situația lui este aceeași cu a altor zeci de milioane de copii care cresc în zone rurale sărăcite, ca urmare a migrației părinților către marile orașe unde găsesc de lucru. Țesătura socială care ținea în viață satele chineze s-a destrămat. În timp ce zonele urbane au cunoscut marea dezvoltare de care vorbeam în articolele anterioare, o parte încă mare a populației, probabil mai mult de 400 milioane de chinezi, trăiesc cu mai puțin de 5,50 dolari pe zi. Eliminarea sărăciei extreme este de fapt cel mai însemnat obiectiv al politicii sociale a conducerii actuale a Chinei. Povestea lui Wang a generat imediat un val de donații spre școala micuțului și curajosului băiețel, însumând peste 330.000 dolari în câteva săptămâni, iar micul Wang a făcut o declarație de mare om: „deși acum sunt o senzație pe Internet, eu nu ar trebui să fiu mândru (de aceasta)“.

Evident, se ridică întrebarea, în ce măsură modelul chinez de dezvoltare intră în contradicție cu inițiativa liberă și libertatea de exprimare așa cum le prețuim și le reglementăm noi, în lumea democrată. Raportul politic la ultimul congres al PCC vorbește de un drum parcurs pe jumătate. În termenii conceptului marxist al „contradicției principale“, raportul indică o contradicție între „o dezvoltare neechilibrată și inadecvată“ și „nevoile în continuă creștere ale populației pe drumul unei vieți mai bune“.

În același timp, mesajul politic al președintelui Xi Jinping este „reîntinerirea națională“, în care locul central îl ocupă în continuare puterea politică concentrată în mâinile partidului comunist. Este semnificativ că, în discursul lui Xi cu referire la Taiwan și Hong Kong, următoarea frază, „nu vom tolera nimănui, folosind orice mijloace și în orice moment, să separe fie și un centimetru de pământ de China. Sângele este mai dens decât apa“, a fost primită cu cele mai lungi aplauze ale Congresului. Avem în China un val de naționalism mai mare decât oricând în ultimii 40 de ani. „Dezvoltarea împărtășită de toți chinezii“ este conceptul de bază, iar pentru aceasta, sentimentul național este un catalizator extrem de puternic. Chinezii fac referire, cu îndreptățire, la aceeași dominantă a sentimentului național din viața americanilor.

Într-un interviu recent al unui mare pictor chinez, Qiu Zhijie, fan DADA declarat, acesta amintește că în momentul represiunii din Piața Tienanmen, din 4 iunie 1989, ca tânăr student a vorbit cu media occidentală, în primul rând Vocea Americii. S-a spus că a fost folosit de presa occidentală, însă el spune că n-a fost așa. S-a simțit foarte patriot. Iar astăzi, Qiu afirmă că face conferințe despre noua cerință a partidului față de artiști. Este de acord cu conceptul „autoîncrederii culturale“, adică exprimarea artistică liberă însoțită de cercetarea socială. Da, spune el, 4 iunie rămâne un subiect taboo. Dacă aș blestema partidul comunist aș deveni celebru, m-aș muta la New York împreună cu familia și aș fi onorat cu premii. Însă precizează:  „Dacă vrei cu adevărat să schimbi China, trebuie să dai tinerilor șansa să vadă lucruri noi… Și pot să acuz partidul comunist în interviuri cu presa occidentală. Problema cea mare și prețul de plătit este mai ales în lupta cu birocratismul. Îți consumă timpul, te întârzie îngrozitor și îți cere să ai tot felul de întâlniri de care ți-e silă, fiind complet neproductive“. Din păcate, exact la fel ar putea să vorbească orice om din România. Cu diferența că, în multe cazuri, există la noi recursul în justiție care să-ți facă dreptate în fața unui abuz administrativ. Timpul pierdut, nervii consumați, tensiunea procesului de judecată, teama de interferențe ascunse și răuvoitoare vor fi însă adesea realitatea statului de drept de aici. Și din nou îl citez, fără să fiu pe deplin de acord, pe Constantin Noica: „Și ce înseamnă a fi liber sub necesitate, sub lege și nu în afara ei, decât că legea însăși poate fi modelată și că generalul nu reprezintă ceva rigid, în orice caz nemodelabil, monolitic, fixator, ca în modalitatea clasică a necesității, ci este unul susceptibil să se mlădieze și să capete variate determinații?“.

Nu sunt de acord cu Noica când, în deschiderea frazei de mai sus, afirmă că libertatea nu este a individului. Noica contrapune libertatea, care este, spune el, a generalului, haosului și diversității pure.

Și sunt de acord și profund impresionat de concluzia lui Noica: „Libertatea înseamnă inflexionarea generalului, iar la om ea este conștiința inflexionării lui, odată generalul atins“. Aș putea spune că modelul chinez de azi tinde către atingerea unui anume general. Frământarea mea, poate că prea filozofică, mă conduce la o frază a unui mare matematician al secolului XX, Frank Ramsey (care a murit la doar 26 de ani), din lucrarea sa „Adevăr și probabilitate“: „A avea aproximativ dreptate e mai bine decât a nu avea nicicând dreptate“.

La finele anului trecut, prestigioasa instituție de cercetare a opiniei publice Pew Resarch Center, din Washington, a lansat o anchetă în 38 de țări ale lumii, utilizând mijloace considerabile (o mie de persoane intervievate în fiecare țară), cu întrebarea „care este astăzi puterea economică dominantă în lume?“.

Răspunsurile sunt surprinzătoare pentru noi. Ele plasează China pe primul loc în Marea Britanie (44%), Franța (47%), Germania (41%), Spania (43%), Olanda (42%), în timp ce SUA se află la sub 40% sau chiar la 21% în Germania, unde și Uniunea Europeană e mai sus, la 25%. Explicația se află în primul rând în realitatea că explozia crizei financiare de acum zece ani s-a produs în SUA, în timp ce China a fost cu mult mai puțin afectată. Modelul chinez de dezvoltare nu mai constituie un subiect controversat, ci mai degrabă unul admirat. Nivelul de 47% din Franța s-ar putea explica și prin faptul că, din 2000 încoace, China a învestit acolo 11,5 miliarde de euro, din care 2,16 miliarde doar în 2016. Una dintre concluziile analizei privind investițiile în Franța este următoarea: „chinezii se interesează de toate domeniile de activitate, obiectivul fiind acela de a stăpâni tot lanțul deplasării turiștilor chinezi în lume“.

Nici această concluzie nu i-a stârnit cu ceva pe conducătorii politici ai României. Wall Street Journal titra anul trecut, „să acordăm credit chinezilor“, cu referire la faptul că gradul de îndatorare a familiilor (gospodării casnice) în China e doar de 44,4% în timp ce în Marea Britanie e 91%, în Franța 88%, în SUA 80%.

Pentru a încheia acest articol, vreau să relatez unele dintre spusele președintelui Xi Jinping de la întâlnirea pe care am avut-o, împreună cu colegi din Clubul de la Madrid, pe 30 noiembrie anul trecut. În finalul discuției, Xi ne spunea că el este vocea Chinei, dar „nu mă aștept să mă aprobați, nici toți cei prezenți, nici tot ce am spus.“ Cred, spunea Xi, că „vocea fiecărei națiuni trebuie să fie o voce ascultată“, și ne-a povestit o veche înțelepciune chineză. Doi prieteni pescuiesc în tihnă pe malul lacului, într-o splendidă seară, iar unul dintre ei zice: „ce fericiți trebuie să fie peștii în aceste ape“, iar celălalt îi răspunde: „tu nu ești pește, de unde știi că sunt fericiți?“.

https://www.cotidianul.ro/china-la-mijlocul-traiectoriei-programate/

China văzută din România de Petre Roman (2)

Am descoperit azi acest ciclu de patru articole. Lăsând de-o parte mici detalii care uimesc orice sinolog, recomandăm.

Însemnări din noua Chină (2)
20 ianuarie 2018

China s-a dovedit capabilă să concureze de la egal la egal cu rivalii săi din sfera tehnologică

În anul trecut au apărut în New York Times un mare număr de articole despre China și realitățile de azi ale unei modernități la vârf care continuă să surprindă. Într-unul, despre investițiile Chinei în energii regenerabile ca mijloc de a reduce energiile poluante, se afirmă: „China vrea să stăpânească industriile viitorului, în timp ce alte guverne (cu referire la decizii ale președintelui Trump în susținerea exploatărilor de cărbune) vor să stăpânească industriile trecutului“. Iar chiar la sfârșitul anului trecut, un alt articol își întreabă cititorii: „Aveți nevoie de noi dovezi care arată că China este o forță globală în tehnologie?“ și răspunde că China este liderul mondial în producția de drone (aparate de zbor de diferite dimensiuni care se deplasează teleghidate de la mare distanță). O singură companie chineză (DJI, fondată în 2006) a ajuns să dețină astăzi 70% din piața globală a dronelor. Este clar că China s-a dovedit capabilă să concureze de la egal la egal cu rivalii săi din sfera tehnologică. Nu e vorba în primul rând de aplicații militare. În cazul dronelor, spre exemplu, ele au destinații remarcabil de actuale, precum supravegherea incendiilor și dezastrelor de tot felul, monitorizarea poluării aerului, inspectarea liniilor de energie electrică de înaltă tensiune, dar și livrarea de medicamente în cazuri de urgență.

În dezbaterea pe care am avut-o cu Clubul de la Madrid (CdM) la Imperial Springs (vezi primul articol publicat pe 10 ianuarie), s-a vorbit despre faptul că în această epocă a computerelor și algoritmilor, adică a analizei-optimizării-predicției-ofertei la nivelul cererii clientului-digitalizării și automatizării, adaptarea este trăsătura dominantă. China pare să fi înțeles cel mai repede această realitate.

Prioritatea în adaptare nu se mai află în cunoaștere, ci în capacitatea de a învăța. Metoda clasică a codificării și transferului de cunoștințe existente nu este nicidecum abandonată, însă exercițiul mental, prin rapiditatea învățării, asigură un nivel superior de adaptare, adică de eficacitate. În plus, acest tip de transfer permite învățarea de-a lungul întregii vieți.

Din nou, câteva cifre-sinteză sunt deplin edificatoare.

În iunie 2017, infrastructura de informare-comunicare în lume ne arată faptul că numărul conecțiilor aparat către aparat (M2M) pe card SIM era în China de 228 de milioane, adică 44% din totalul global, în timp ce în SUA, de 70 de milioane, adică 14%. Rezultatele obținute de China la vârful tehnologiei de astăzi sunt explicabile nu doar prin ceea ce de regulă mulți numesc copiere, ci și prin realitatea bazei sale științifice. Raportul OECD din iulie 2017 arată că proporția în cele 10% la vârful celor mai citate lucrări de cercetare științifică în lume, evoluția de la situația din 2005 la cea din 2016 este următoarea: SUA – 38,5% (2005); 25,5% (2016); China – 3,75% (2005), 13,75% (2016); EU 28 – 33% (2005), 32% (2016). Saltul Chinei este, în opinia analiștilor domeniului științei, mai important chiar decât cel din dezvoltarea economică. Personal, m-am bucurat să văd că draga noastră Uniune Europeană nu se dă bătută și a devenit forța nr. 1.

Dacă în Uniunea Europeană alocarea de resurse pentru știință reprezintă 2,9% din PIB, China a ajuns la un remarcabil 2,1% din PIB.

Această realitate este evidențiată de locațiile celor mai importanți investitori în cercetare și dezvoltare (R&D) la nivel global. Conform unui raport OECD din 2017, în anul 2014, în SUA, din numărul total de companii în R&D (673), 247 erau în sectorul ICT (information and communication technology), adică 36,7%. Pe locul al doilea se află Japonia, cu 42 de companii în ICT, reprezentând 14% din totalul său. Însă China, cu 57 de companii în ICT, are o mai puternică reprezentare în ansamblu, cu 26,3%. Toate aceste reușite cu caracter excepțional, dat fiind răstimpul scurt în care au fost obținute, nu înlătură faptul că „dezvoltarea este neechilibrată și inadecvată“, formulă utilizată chiar de Xi Jinping la ultimul Congres al PCC (Partidul Comunist Chinez). Aceste dezechilibre sunt persistente și îngrijorătoare îndeosebi în ceea ce privește modelul de economie existent actualmente în China, în care combinația dintre „rolul decisiv“ al piețelor și sprijinul ferm și permanent al statului acordat întreprinderilor de stat este nu de puține ori într-o stare de tensiune. Creditarea prioritară de care beneficiază întreprinderi de stat (unele atât de mari, încât sunt considerate pe bună dreptate ca jucători globali) conduce inevitabil la o supraîndatorare a acestora și la o fragilizare a sistemului bancar de stat. Soluția adoptată pentru reducerea contradicțiilor cuprinde prioritar creșterea productivității prin inovație și tehnologii de vârf. Însă excesul de capacitate de producție obligă China la găsirea unor alte modalități de a rezolva dezechilibrele structurale din zona ofertei. Astfel, a fost lansată inițiativa de care am amintit, „One Belt, One Road“, considerată oficial ca o cooperare internațională prin investiții susținute de China în întreaga lume.

Această nouă politică încurajează în mod explicit întreprinderile chinezești să lucreze împreună cu întreprinderi locale din Europa, Asia, Africa sau America Latină pentru a promova proiecte de investiții finanțate de China și – principial – colateralizate, adică asigurate, pentru investitor.

China a devenit în 2017, pentru prima dată, cel mai mare investitor din lume (fără a include și China însăși), luând locul Japoniei, fiind depășită doar de SUA. Această veritabilă „furie“ investițională a creat însă și mari probleme Chinei, prin faptul că în multe din achizițiile făcute valoarea de piață a activelor a scăzut după ce ele au fost achiziționate de companii chineze. Date fiind aceste riscuri pentru companiile ce nu au experiența integrării și a problemelor de gestiune de tip occidental, prioritatea este aceea de a urmări cu fermitate principiul sustenabilității.

Sunt nu puțini analiști occidentali care evaluează investițiile Chinei în plan internațional ca o promovare a intereselor strategice, inclusiv lărgirea influenței diplomatice, asigurarea accesului la resurse naturale și extinderea utilizării monedei naționale în lume. Prin aceasta, China nu ar face altceva decât ceea ce au făcut puterile colonialiste europene în secolul dintre 1839 și 1949. Marile investiții ce s-ar realiza prin inițiativa „Belt & Road“ ar fi văzute fie ca un risc ridicat cauzat de eventuala contradicție dintre drumul investiției și destinația finală, fie ca o dezvoltare inovativă a unei comunități (formată oriunde în lume prin investiția chineză) cu un destin comun. În ceea ce privește țara noastră, orice evaluare a unor asemenea investiții trebuie să ia în considerare două realități românești dureroase:

1. Deschiderile operate de tranziția către Uniunea Europeană nu au adus decât prea puține investiții de infrastructură și industriale și multe investiții pentru ocuparea domeniului și, desigur, piețelor serviciilor de către companii occidentale: bancare, a spațiilor comerciale, a telefoniei, a distribuției de energie electrică, gaze naturale și apă.
2. Din mai multe motive, din care principalul stă într-o slabă, ca să nu zic rușinoasă și prea îndelungată politică guvernamentală, România nu arată că ar fi capabilă să restabilească o capacitate decentă de concentrare a unui efort investițional pentru realizarea unor proiecte economice de mare anvergură.

Prin urmare, consider că o deschidere spre obiective concrete în cooperare cu China este binevenită.

În prezentarea făcută într-un mare forum la Chengdu în noiembrie anul trecut, am vorbit despre o strategie de acțiune practică sub un risc controlat. Între proiectele interesante pentru o astfel de cooperare, am menționat:

– construcția unei căi ferate de mare viteză Constanța – granița cu Ungaria;

– o centrală de pompaj și producere de energie electrică la ore de vârf în zona Brezoi (la vărsarea Lotrului în Olt), cu o putere de ­circa 1000 MW, cuplată cu construcția unității nucleare nr. 3 la Cernavodă;

– finalizarea canalului Siret – Bărăgan și construirea sistemului de irigații aferent pentru circa 450.000 de hectare;

– dezvoltarea, nu numai în București, a sistemului „smart city“, sau „orașul inteligent“ (sisteme de iluminat, parcări, deblocarea traficului etc.).

Începutul instituțional există prin semnarea de către România a Memorandumului de înțelegere privind cooperarea „Belt & Road“ în 2015 și apoi aderarea în 2017 la Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură.

Așa cum Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria au început să valorifice platforma de cooperare 16+1 (China – Europa Centrală și de Est), România nu are timp de pierdut, căci timp și ocazii favorabile am irosit „magistral“ în ultimii 20 de ani.

China nu mai poate fi considerată astăzi ca o țară în faza de adaptare la procesul de globalizare. China a devenit un lider al acestui proces.

Multe aspecte de politică, ­de democrație și, desigur, fr ordin cultural sunt de cel mai mare interes în a judeca drumul și succesele Chinei.

https://www.cotidianul.ro/insemnari-din-noua-china-2/

China văzută din România de Petre Roman (1)

Am descoperit azi acest ciclu de patru articole. Lăsând de-o parte mici detalii care uimesc orice sinolog, recomandăm.

Șocurile Chinei 13 ianuarie 2018

Începând de astăzi, publicăm în serial însemnările fostului premier Petre Roman despre China. Dincolo de faptul că a avut prilejul de a fi invitat să viziteze această țară de două ori în anul ce a trecut, autorul s-a întâlnit cu liderii politici și economici ai Chinei de astăzi, s-a plimbat pe străzi din Beijing, Chengdu și Guangzhou, iar acum ne împărtășește opinia sa despre potențialul, reformarea și progresul incontestabil ale acestei fascinante lumi.

Am avut prilejul de a fi invitat să vizitez China de două ori în anul ce a trecut. Am vorbit la Chengdu unei adunări de o mie de întreprinzători mici și mijlocii grupați de Forumul ToJoy despre cooperarea cu China și am ales ca subiect „În ce constă rolul de lider al Chinei în lumea de azi“. Am avut apoi șansa unui parcurs turistic în provinciile Sichuan, urmat de un altul la Beijing și Marele Zid chinezesc. A urmat conferința organizată de Clubul de la Madrid, cu tema „Reformarea guvernării globale“, într-un incredibil de frumos, nou-construit, resort „Imperial Springs“ la Guangdong (canton) din zona aglomerării urbane Guangzhou.

Chengdu

La conferință au participat douăzeci de foști președinți și prim-miniștri din toate continentele, inclusiv fostul secretar general al ONU Ban Ki-Moon. Mi-a revenit sarcina de a finaliza dezbaterea cu tema „Reașezarea guvernării financiare și economice globale“. După conferință am fost invitați la Beijing pentru a ne întâlni cu președintele Chinei, Xi Jinping, proaspăt reales ca secretar general al Partidului Comunist Chinez.

Vizitasem China de mai multe ori începând cu 1995. Deși se vorbește mult și repetat despre fantastica dezvoltare a Chinei, începută cu lansarea Reformei lui Deng Xiaoping sub imperativul Kai Fang, adică „să deschidem țara“ (cunoscută în lumea occidentală sub formula Open-up), transformările ce au avut loc și îndeosebi reușitele strategice în domeniul economic sunt prea puțin cunoscute. China de astăzi, aceeași în profunzimea civilizației sale de 5000 de ani, este nouă, ca urmare a unui salt de dezvoltare uriaș. Realizat în doar 40 de ani. E fără precedent în istoria sa, dar și în istoria umanității. Marile aglomerări urbane sunt practic noi. Întreaga infrastructură urbană, dar și infrastructura transporturilor și comunicațiilor sunt noi. Într-un oraș ca Chengdu, cu peste 15 milioane de locuitori (aglomerația cuprinde 24 de milioane), am avut sentimentul că dacă aș da cu batista pe trotuar sau pe caldarâm, nu s-ar murdări. China înseamnă însă și mai mult decât atât. Într-un raport OECD din 2017 despre industria AI (inteligența artificială) în lume, se arată că în producția și funcționarea de roboți industriali, în 2016, în China erau 87.000 de unități, în Coreea de Sud – 41.000, în Japonia – 39.000, în timp ce în SUA doar 31.000 și în Germania 20.000. Și asta, într-o țară în care există vaste resurse de forță de muncă! Tot în 2017, prestigioasa revistă științifică britanică New Scientist titra „Poate China să salveze lumea?“, pentru un studiu privind investițiile în energii regenerabile. Astfel, China investea în anul 2015 suma de 103 miliarde dolari, întreaga Europă de Vest – 49 miliarde, iar SUA – 44 miliarde. Aceste cifre-sinteză vorbesc în termeni fără echivoc despre un anume rol de lider al Chinei în lumea de azi.

În episoadele următoare ale acestor „Însemnări“, prezint și alte cifre și concluzii, la fel de semnificative. Noua Chină nu poate fi desprinsă de realitatea sa politică, definită de Xi Jinping ca „socialism cu caracteristici chineze pentru o Nouă Eră“, în care rolul central și decisiv revine Partidului Comunist. Noua Chină exprimă armonia ambivalenței, a realităților simultane: o colosală dezvoltare economică și, totodată, a concentrării puterii politice.

Unul din cei mai importanți scriitori și filozofi ai Chinei secolului XX a fost Lu Xun, care scria în 1927: „Tinerii trebuie mai întâi să transforme China într-o Chină cu o voce. Ei trebuie să vorbească cu îndrăzneală, să înainteze cu curaj, să uite orice considerații privitoare la avantaje personale, să-i lase deoparte pe cei vechi și să exprime sentimentele lor autentice“.

Procesul desfășurării Reformei lansate în 1978 a suferit multe puncte de intrare, dar și rupturi, precum cea din 1989, însă potențialul de dezvoltare ce există în China s-a realizat într-o proporție ce depășește cu mult chiar și predicțiile cele mai optimiste ale acelui început.

Au fost ani la începutul noului mileniu când în China se construiau 8.000 km de autostradă și 6.000 km de cale ferată într-un an. Sunt realități care păreau să fie dincolo de imaginație și s-au dovedit posibile. E o diferență adesea copleșitoare între un potențial și realizarea sa. China a spulberat o asemenea diferență.

Universalitatea contemporană, globalizată, e mai concretă în China decât oriunde aiurea; aceasta a devenit chiar firea lor, a chinezilor, prin faptul preluării de către China a vastei experiențe occidentale acumulate în știință, tehnologie și industrie. Se poate spune că ei, chinezii, au înțeles cel mai bine că forma cea mai profitabilă la întâlnirea diferitelor culturi este schimbul dintre acestea, iar nu confruntarea. Iar cel ce s-a produs între Europa și China este, dacă nu unic, oricum, absolut excepțional în istoria umanității.

Timpul modernității ce părea să treacă peste China n-a trecut, ci s-a transformat într-un flux, deocamdată fără reflux; China a ocupat acest timp și s-a așezat temeinic în el.

Chengdu, China

China, azi, e un întreg de progres incontestabil. Și e normal ca după faptă China să aibă și un cuvânt, o voce. O asemenea voce vrea să fie super-ambițioasa inițiativă de investiții globale „Belt and Road“, Noul Drum al Mătăsii, cu intenția de a dezvolta mari infrastructuri care să asigure dezvoltarea locală și globală, dinspre China înspre Europa, Asia sau America Latină. Sunt alocate în acest proiect 1.000 miliarde dolari. Spre exemplu, se află în construcție acum în Kazahstan un uriaș nod de comunicare feroviară, ca un port uscat, un terminal cargo fără apă, ce va putea asigura transportul a circa 10% din fluxul de mărfuri dinspre și înspre China și Europa. E mai scump decât pe ocean, însă mult mai rapid. Rusia și-a dat acordul pentru a tranzita o bună parte a acestor convoaie de mărfuri în trenuri cu viteză mai mare decât cea actuală. În articolele următoare vreau să aduc în discuție ce nu se întâmplă din ceea ce ar trebui să existe în cooperarea dintre China și România.

În finalul acestui prim articol, vreau să vă surprind la fel cum am fost eu surprins când am citit cu doar câteva zile în urmă în lucrarea lui Constantin Noica „Șase maladii ale spiritului contemporan“, publicată chiar în anul 1978 al începerii Reformei în China: „Toate se petrec (în China) sub semnul unei cunoașteri, care poate sau nu ține seamă de individual, ba care se poate prinde în consecvența cu sine până la refuzul individualului. Atodetie… China în care ideea directoare hotărăște, dincolo de persoană, prezintă un splendid exemplu de convertire în pozitiv a fenomenului de atodetie, sub semnul căreia stagnase prea mult… care a ținut-o secole întregi în refuzul istoriei, spre a o precipita acum, tot ea, în istoria devenită coaptă pentru refuzul individualului“. Iar în „Rostirea filozofică românească“, Noica e din nou un mare spirit vizionar: „Unde vin computerele, s-ar putea să nu piară cumpătul, căci totul vine să-l ceară, și ferice de lumile care nu trebuie să-l inventeze, ci îl au“.

Într-adevăr, succesul Reformei în China vine din „ideea directoare care hotărăște“, căci altminteri nu era posibilă concentrarea pe termen lung a capacității de mobilizare a economiei pe direcția dezvoltării. Gigantismul pozitiv al Chinei de azi, ca populație și dezvoltare, urmându-l pe Noica, e un necuprins Și, așa cum o spune Noica, e bine să stăm bine cu necuprinsul.

Plimbându-mă pe străzi în Beijing, Chengdu sau Guangzhou, am văzut fețe de oameni tineri veseli, încrezători, siguri de sine. Am impresia că China a mers chiar dincolo de refuzul individualului spre a deveni o țară ce respectă individualul. În această impresie se află, din perspectiva noastră, a culturii democrației liberale, o anume ambiguitate. Între DA și NU, conform vechii tradiții chineze, sunt multe valori semnificative pentru ce înseamnă o țară, un popor și o societate într-o formidabilă ascensiune. Vom reveni.

https://www.cotidianul.ro/socurile-chinei/

Vești din China: O Chină suferindă de securitate

(N-am avut când să mă mai ocup de aceste articole, dar voi recupera. Așa ne mai și aducem aminte ce-a mai fost ... Traducere din limba franceză, articole publicate de ziarişti francofoni acreditaţi în China. Articol apărut în 19 ianuarie  2018)

            În ritm alert, aparatul partidului își continuă cursa de întărire a poziției. Tocmai s-au ținut două reuniuni la vârf: cea ( 11-13 ianuarie) a CDIP, comisia de disciplină a partidului, poliția internă a puterii, și cea ( 18-19 ianuarie) a CC, comitetul central. Ambele au pregătit lansarea CNS, comisia națională de supervizare, care va avea întreaga putere asupra membrilor de partid și a administrației. În plus, plenul CC a trebuit să consfințească „ gândirea lui Xi Jinping” prin constituție: primise mandat oficial cu trei luni înainte în timpul congresului al XIX-lea al partidului.

            Această „ a doua sesiune” a plenului CC a trebuit să fixeze obiectivele ideologice ale cincinalului, respectiv să consolideze facțiunea aflată la putere. În acest scop, era vorba și de revizuirea constituției pentru a schimba guvernanța țării.

            Acest aspect, încărcat de mister, greu de înțeles prea bine, avea totuși prioritate în fața tuturor celorlalte. De aceea întrunirea a fost fixată cu o lună mai devreme decât obișnuit – se ținea normal la sfârșit de februarie, cu puțin înainte de adunarea națională populară pe care o pregătește de regulă. Importanța sa în sânul mașinii puterii a fost explicitată prin fraza de concluzii a plenului CC: reuniunea la vârf fusese „ o etapă-cheie de aprovizionare pe parcursul lungii călătorii către îndeplinirea scopului chinez și spre un viitor nedeterminat al Chinei. ”

           Ceea ce acoperă această formulare pompoasă este voința absolută de a întări controalele asupra societății, partidului, administrației și forțelor armate ( Armata Populară de Eliberare și Poliția Armată) .

            Acest proiect, la drept vorbind, nu datează de ieri – i se pot găsi urmele cu 18 luni înainte, la primele încercări de înființare a acestei comisii națională de supervizare în diverse provincii, care să permită integrarea tuturor organelor anti-corupție, la diversele niveluri de partid și guvern. Începând din martie, sistemul ar trebui să fie aplicat națiunii întregi și să-și dea consimțământul pentru ca forțe speciale la nivel de întreaga țară, să aresteze, interogheze și chiar să deposedeze cadrele vinovate de corupție fără un mandat al justiției.

            Pe marginea, sau în filigran la această înăsprire generală a disciplinei în toată țara, de la începutul mandatului lui Xi Jinping la sfârșitul lui 2012, CDIP a pedepsit 1,4 milioane de cadre și vânat cu armatele sale de contabili și polițiști, cele „ 4 decadențe” ( formalism, birocratism, hedonism și extravaganță) .  Lupta anti-corupție a fost însoțită de o luptă împotriva adversarilor echipei aflate la putere.

            Astfel, Sun Zhengcai, secretar de partid la Chongqing, și unul dintre succesorii avuți în vedere pentru postul lui Xi în 2022, a picat în august 2017. Câteva luni mai târziu, îl urma în dizgrație generalul Fang Fenghui, predat în ianuarie justiției militare. Aceste două demiteri au fost prezentate ca datorate corupției, însă au fost analizate de surse exterioare ca fiind consecințe ale unei opoziții interne față de puterea lui Xi Jinping.

            Revizuirea constituției va fi cea de-a cincea de la promulgarea ei în 1982. Amendamentul cel mai puternic, semnat Deng Xiaoping, a dus la înlocuirea economiei „ planificate” cu „ economia socialistă de piață” . Guvernanța anunțată pretinde să nu lase absolut deloc la latitudinea cadrelor îndepărtarea de stat și de partid. Xi Jinping vizează de asemenea o societate mai ascultătoare față de lege, sub constrângerea unei noi unelte făcută posibilă de către internet: creditul social.

            În fine, această strângere de șurub se regăsește în presă pe numeroase planuri, pe rețelele sociale, producătorii, băncile, hotelurile ... atâtea semne de securizare a viitorului – cu riscul de a obține efectul invers.

Vești din China: Macron în China, o vizită simbolică

(N-am avut când să mă mai ocup de aceste articole, dar voi recupera. Așa ne mai și aducem aminte ce-a mai fost ... Traducere din limba franceză, articole publicate de ziarişti francofoni acreditaţi în China. Articol apărut în 12 ianuarie  2018)

Încărcată de simboluri, prima vizită de stat în China a lui Emmanuel Macron ( 8-10 ianuarie 2018, la Xi’an și apoi la Pekin) s-ar fi soldat cu un bilanț pozitiv, aproape călduros. Tânărul șef de stat a făcut și promisiunea de a reveni în fiecare an. Video-ul cu Macron repetând în culise versiunea chineză a sloganului său „ Make our planet great again” (让地球再次伟大) a făcut înconjurul internetului. Aceste eforturi ale tânărului și „ romanticului” președinte străin de a se adresa publicului chinez în propria limbă, au fost foarte apreciate.

            Pe scena diplomatică el a venit cu o noutate oferindu-i lui Xi Jinping un cal din Garda Republicană, corp de elită al armatei franceze. O revanșă legitimă: Xi Jinping, doi ani mai devreme a încredințat Franței un cuplu de urși panda, instalați la grădina zoologică din Beauval, și care între timp a conceput un urmaș a cărui nașă este Brigitte Macron. Prin calul pur sânge oferit Macron a vrut „ să se vadă în acest schimb de animale voința noastră plină de răbdare de a munci în interesul țărilor noastre”. Dar de altfel, acest frumos animal de călărit făcea aluzie la numele președintelui – 马克龙 (Mǎkèlóng) , „ calul include dragonul” . Această transliterație de nume, datorată fără îndoială întâmplării, are un sens atât simbolic cât și politic.

Macron, ( ca întreaga Uniune Europeană, Statele Unite și restul comunității internaționale) solicită de la partenerul chinez un efort de reciprocitate ( „ de cooperare echilibrată” ) . Macron și ministrul său Bruno Le Maire îl previn pe Xi cu privire la efortul în curs de a fi împiedicate în Franța „ investițiile prădătoare” chineze. Macron susține sus și tare și tot repetă că orice drum al mătăsii spre Europa ( în cadrul marelui proiect chinez „ o centură, un drum” sau BRI) trebuie să fie circulat în ambele sensuri, împărțindu-se piețele și profiturile: „ un tren de marfă care sosește plin, trebuie să se întoarcă tot plin” exclama el, făcând aluzie la linia Wuhan- Lyon.

            O altă referință simbolică, Macron a remarcat că Xi, ca și el, are un mandat de cinci ani cu aceleași date: 2017-2022. De aici el a dedus că cele două echipe guvernamentale ar putea exploata acești cinci ani pentru a lucra împreună pentru a rezolva ori dezamorsa marile crize mondiale: să întărească acțiunile împotriva dereglării climatice, să prevină terorismul internațional, să încurajeze reglementarea crizelor siriană și nord-coreeană. Macron a propus întărirea cooperării franco-chineze în numele a trei atuuri ale hexagonului, care constituie priorități ale mandatului său de cinci ani: domeniul IT, decarbonizarea industrială și a orașelor, piață financiară mondială la Paris – în curs de întărire, prin recuperarea serviciilor de tutelă financiară europeană pe care Londra se vede forțată să le abandoneze din cauza Brexit. În fapt, Franța se prezintă în fața lumii cu o nouă forță de atracție și fără egal, față de un Regat Unit slăbit prin ieșirea sa din Uniunea Europeană, o Germanie căreia i-au trebuit aproape patru luni ca să se doteze cu un guvern, și niște State Unite umilite și jenate sub președintele lor Trump. Din punctul chinezesc de vedere, Franța lui Macron este singura speranță de relansare pentru Uniunea Europeană și de susținere a multilateralismului – este un bun punct de plecare!

            Din fericire, întrucât celelalte fructe ale vizitei sunt moderate. Niciun cuvânt despre drepturile omului – Macron respinge „ diplomația prin geamul ghișeului” ; despre Coreea de Nord, foarte puține lucruri; reciprocitate la cerere dar fără retur ... Fiindcă o astfel de exigență nu poate fi satisfăcută decât dacă ea este formulată de o Uniuna Europeană unită și puternică; cât despre recolta de contracte, numărul e cunoscut ( 40 de contracte!) , dar cifra rămâne modestă. Când a sosit la Pekin, echipa lui Macron știa că așa va fi. Așa se explică și îmbrăcămintea simbolică și estetică a vizitei: permite să fie plăcută ambelor părți și, în același timp, să fie uitată diferența de talie dintre parteneri!  

Vești din China: Theresa May la Shanghai

     În cadrul vizitei oficiale efectuate în China, prim-ministrul britanic a vizitat în 2 februarie 2018 la Shanghai renumita grădină Yuyuan, una dintre cele mai renumite grădini din China, datând din sec al XVI-lea și declarată monument național în 1982.

Și, dacă tot vine Sărbătoarea Primăverii ( 16 februarie, când începe Anul Câinelui) , a făcut alături de localnici tăieturi în hârtie conform tradiției chineze.

                             

( preluare după Xinhua)

Alte imagini ale grădinii:

Vești din China: cel mai nordic sat din China

     Mai jos sunt imagini din cel mai nordic sat din China, Beiji ( Polul Nord!) , district Mohe, provincia Heilongjiang.
     Prea mari diferențe față de unele sate de la noi nu văd.
     Ce se vede e clar: o țară a unor foarte mari contraste. Cam ca peste tot în lume.

Preluare după Xinhua.