Traducători judiciari: Proiect de lege în dezbatere până la 1 februarie 2015

S- au făcut deja destule comentarii din 15 ianuarie de când este postat proiectul de lege pe site- ul Ministerului de Justiţie, deci nu voi face comentarii.

O sinteză bine documentată a proiectului de lege care vizează traducătorii judiciari ne- o furnizează ziarul Adevărul.
Poate ar mai fi de spus că:
- o nouă lege a traducătorilor judiciari era aşteptată încă de la 1 ianuarie 2014, deci de peste un an, în cadrul reformării întregului sistem şi aparat de justiţie solicitată de Uniunea Europeană.
- proiectul de lege este pe site- ul MJ şi, fiind în dezbatere, toţi cei interesaţi pot face observaţiile pe care le cred de cuviinţă.

Coordonarea şi controlul activităţii traducătorilor şi interpreţilor judiciari s-ar putea exercita de către Ministerul Justiţiei, prin compartimentul de specialitate, potrivit unui proiect de lege publicat pe site-ul instituţiei. Asta din cauza lipsei actuale de calitate a serviciilor de interpretare şi traducere autorizată. Proiectul de lege propune recrutarea traducătorilor şi interpreţilor judiciari pe bază de examen.

''Coerenţa şi calitatea actului de justiţie pot fi în egală măsură afectate de calitatea contribuţiilor aduse de toţi actorii care intervin în spaţiul de construire, lansare şi aplicare a produsului finit al organizaţiilor judiciare propriu-zise. Proiectul de lege supus spre aprobare, care cuprinde norme juridice privind profesia de traducător şi interpret judiciar şi activitatea de traducere şi interpretare judiciară, se înscrie în acest demers, mai amplu, de modernizare a statutului profesiilor juridice şi conexe sistemului judiciar, de asigurare a premiselor pentru realizarea unui act de justiţie de calitate. (...) Legislaţia în vigoare nu reglementează în mod corespunzător drepturile şi obligaţiile interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi, metodologia de îndeplinire a activităţii de interpretare şi traducere, organizarea şi funcţionarea interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi, modalitatea de control şi de angajare a răspunderii acestora'', se arată în expunerea de motive, prezentată de Agerpres. 

''Nu sunt de neglijat nici implicaţiile pe care lipsa de calitate sau calitatea insuficientă a serviciilor de interpretare şi traducere autorizată o poate avea asupra exercitării drepturilor justiţiabililor implicaţi în proceduri judiciare de altă natură decât penală sau în proceduri derulate de alte organe decât cele judiciare (spre ex., notari publici, executori judecătoreşti etc.)'', se adaugă în documentul citat. Se vrea consacrarea profesiei de traducător şi interpret judiciar Proiectul de lege defineşte noţiunea de "traducere şi interpretare judiciară", propunând calificarea, în mod expres, a serviciului prestat de către traducătorul şi interpretul judiciar ca fiind serviciu de interes public şi, de asemenea, consacrarea în mod expres a profesiei de traducător şi interpret judiciar ca profesie de sine stătătoare, exercitată sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. 

Citeste mai mult: adev.ro/ni9g5m

http://adevarul.ro/news/eveniment/proiect-lege-privind-traducatorii-interpretii-judiciari-putea-recrutati-baza-examen-1_54b8bc68448e03c0fda5a87e/index.html

Veşti din China: Premierul chinez la Forumul Economic de la Davos/ Elveţia

Premierul chinez Li Keqiang a rostit un discurs în 21 ianuarie 2015 la întrunirea anuală a Forumului Economic Mondial de la Davos, în Elveţia.

Eminescu în limba chineză: Şi dacă ...

Traducere în chineză: 西克

În linkul de mai jos puteţi asculta varianta poeziei în chineză.

http://blog.sina.com.cn/s/blog_4400e55001016g4n.html

假如
假如树枝敲打着窗户
白杨在迎风摇晃
那只是叫我回想起你
让你悄悄的走进我的身旁

假如繁星在湖水上闪映着光芒
把湖底照的通亮
那只是为了
让我的痛苦得以平息
让我的心胸变的开朗

假如浓密的乌云消散
月亮重新放射出清光
那只是为了
让我对你深深的思念
永远不会消亡

Şi dacă ...

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Şi- ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncul luminându- l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându- mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese- n luciu luna,

E ca aminte să- mi aduc

De tine- ntotdeauna.

( 1883, 13/15/ noiembrie) 

Despre traducători

Mă întreb, ca mulţi alţi colegi, cum se poate ca de la onoarea, cinstea de a fi tălmaci/ traducător, meseria aceasta să fi decăzut ( pentru cei care vor spune imediat: " Aşa e la noi! " le spun că nu doar la noi) în aşa măsură încât traducătorul să nu fie menţionat adesea pe cărţile pe care le traduce şi considerat un fel de ... detaliu insinifiant.
Iată un exemplu de ce era odată traducătorul, chiar dacă înnobilarea pentru merite culturale nu a fost eveniment cotidian niciodată:

Marţi, 13 ianuarie 2015, de la ora 11.00, la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia va fi vernisat Exponatul lunii ianuarie. Cu această ocazie va fi expusă diploma prin care principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, îl înnobila în anul 1649 pe Ştefan Stoia din Ciugud.

De reținut că înnobilarea românilor transilvăneni, în special pentru servicii militare, a fost un fenomen cu o amplitudine remarcabilă, care a caracterizat cu deosebire epoca Principatului autonom (mijlocul secolului XVI – sfârșitul secolului XVII). Până astăzi au putut fi cuantificate peste 1000 de diplome nobilitare care au avut ca destinatari români, dintre care doar circa 20 au fost recompensați pentru merite culturale.

Diploma expusă ca exponat al lunii ianuarie la muzeul albaiulian a fost emisă de principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, în 14 februarie
1649, pentru Ștefan Stoia din Ciugud și aparține acestei categorii rarisime, de înnobilări pentru merite culturale. Alături de aceasta se mai pot aminti două astfel de acte destinate unor remarcabile personalități ale vieții religioase românești, originare de asemenea din localități învecinate cu Alba Iulia: protopopii Gheorghe din Daia și Ioan Zoba din Vinț, înnobilați în 1664.

Despre Ștefan Stoia din Ciugud nu deținem alte surse documentare, nu știm cine a fost și în ce au constat credincioasele slujbe pentru care consilierii princiari l-au recomandat spre a fi înnobilat. Ele se pot doar deduce din descrierea blazonului care i-a fost conferit și din proximitatea datei înnobilării cu aceea a finalizării tipăririi Noului Testament în prima sa versiune integrală tradusă în limba română.
Reprezentat într-un veșmânt care coboară peste genunchi, de culoare violet, cu o carte deschisă în mână și pregătit să-și șteargă fruntea cu o batistă, Ștefan Stoia a fost, fără îndoială, unul din acei „preoți cărturari și oameni înțelepți” pe care mitropolitul Simion Ștefan a fost îndemnat să-i caute printre popii săi pentru a finaliza dificila și onoranta sarcină de a da românilor pe înțeles vestea cea bună a Evangheliei. Numele niciunuia dintre ei nu ne este cunoscut, cu excepția celui al călugărului Silvestru din Țara Românească, a cărui contribuție responsabilul vlădică a apreciat-o ca plină de „multă lipsă și greșiale” și, oricum, nefinalizată. Cine au fost cei care au îndreptat greșelile, buni cunoscători de slavonă, greacă și latină, și unde și-au însușit ei atât de solid aceste cunoștințe, sunt întrebări care nu au încă răspuns. Blazonul conferit lui Ștefan Stoia din Ciugud este o sugestie unde am putea căuta răspunsul, în lipsa informațiilor explicite, oficiale. Desigur, identificarea lui cu unul dintre ostenitorii la traducerea cărților tipărite la Bălgrad la mijlocul secolului XVII nu poate depăși stadiul de ipoteză, dar faptul că a fost o figură ieșită din comun pentru societatea românească, un om de litere, un cunoscător al Scripturii suficient de bun pentru a-i învăța și pe alții, sunt certitudini. De ce n-au mai fost și alte înnobilări similare în epocă? Sau poate ceilalți traducători moșteniseră de la generațiile anterioare statutul nobiliar? Șansele să mai aflăm au rămas foarte puține, de aceea orice informație colaterală devine la fel de prețioasă ca adevărul însuși.

Cât privește documentul în sine, el este redactat în limba latină, pe pergament, cu imaginea blazonului redată color în spațiul anume destinat și cu două inițiale ornate, dar lipsit de sigiliu, care s-a pierdut.În afară de textul propriu-zis, mai există pe verso mențiunea notată în momentul prezentării diplomei în adunarea din 9 iunie 1649 a nobililor din comitatul Alba, desfășurată la Aiud. Acest apendice reprezintă certificatul de valabilitate și autenticitate al documentului, aproape la fel de important ca semnătura și sigiliul principelui, căci, fără acceptul celorlalți nobili, decizia de înnobilare nu putea intra în vigoare.

Nu se cunosc împrejurările în care diploma a ajuns în colecția muzeului albaiulian. În anii ’90 ai secolului trecut ea a beneficiat de restaurare, iar în prezent aparține categoriei tezaur a bunurilor de patrimoniu cultural național.

Evenimentul este organizat de Consiliul Județean Alba, Primăria Municipiului Alba Iulia și Național al Unirii din Alba Iulia.

http://www.ziarulunirea.ro/marti-exponatul-lunii-ianuarie-la-muzeul-national-al-unirii-alba-iulia-diploma-de-innobilare-a-lui-stefan-stoia-din-ciugud-1649-304910.html

2015

La mulţi ani tuturor celor care faceţi parte din viaţa mea!

Tie Ning: Pălăria de gală a Irinei ( traducere din limba chineză)

Tie Ning – Scurtă prezentare

Scriitoarea Tie Ning s- a născut în 1957 la Pekin.

Principalele sale romane: “ Poarta trandafirilor” , “ Da Yu Nü” , “ Flori tâmpite” şi altele patru, peste 100 de schiţe şi nuvele printre care „ A, Xiang Xue! ” , „ Cât de departe e veşnicia” etc , precum şi proză, diverse articole însumând în total peste 4 milioane de caractere.Este în prezent Preşedinta Ligii Scriitorilor din China. 

Operele sale au obţinut 6 premii chinezeşti la nivel naţional, printre care „ Premiul Lu Xun pentru literatură” ; de asemenea diverse scrieri în proză ale sale au obţinut peste 30 de premii ale unor importante reviste literare din China. Filmul „ A, Xiang Xue!” , prezentat la cea de- a 41- a ediţie a Festivalului de la Berlin din 1991, a fost realizat după un scenariu scris după romanul omonim al scriitoarei şi s- a bucurat de înalte aprecieri.

O parte din opera sa a fost tradusă în mai multe limbi: engleză, rusă, franceză, japoneză, coreeană, spaniolă, daneză, norvegiană, vietnameză ş.a.     

Tie Ning

Pălăria de gală a Irinei ( 1)

Traducere din limba chineză de Maria Bălaşa

Sunt pe aeroportul moscovit Domodedovo şi aştept avionul de Habarovsk. Cândva nişte prieteni vorbitori de rusă mi- au spus că „Domodedovo” înseamnă „ cămăruţă” . Şi numele chiar că i se potriveşte.

Suntem în vara lui 2001.

Am hotărât iniţial să fac echipă cu o verişoară a mea şi să mergem în excursie în Rusia- o excursie de zece zile în Rusia. Amândouă am fost sigure că ne vom fi cei mai buni tovarăşi de călătorie.

Păi nu întreabă profesorii de liceu pe elevi înainte de vacanţă: „ Cum se ajunge cel mai repede de la Pekin la Londra? ” ? Răspunsul corect fiind:  nu cu avionul, nu pe internet ori altcumva, ci: „ Dacă mergi cu prietenii” .

Când auzi aşa ceva pare foarte ok. De fapt, pe drum, cel mai adesea, prietenii de la început de drum se pot transforma în cei mai de pe urmă duşmani.

De la Pekin la Moscova eram încă prietenă cu verişoara mea; dar de la Moscova la Sankt Petersburg eram deja aproape duşmance. Asta fiindcă eu crezusem că eu şi vară- mea, cum eram amândouă proaspăt divorţate vom vorbi pe drum cu siguranţă cam aceeaşi limbă. Adică fără soţi în preajmă ori, cum s- ar zice, eliberate de orice legături, vom putea să- i beştelim în voie şi după pofta inimii pe foştii soţi.

Numai că, la doar câteva clipe după ce ne urcasem în avionul spre Moscova, vară- mea a şi început o nouă idilă.

Bărbatul acela vecin de scaun cu noi şi din acelaşi grup de turişti cu noi, de cum s- a aşezat pe locul lui, s- a şi pus pe un sporovăit tare şi de mama focului cu ea. M- am gândit să le atrag atenţia cumva delicat că sunt şi eu pe- acolo, însă am înţeles repede că şi bărbatul acela se purta ca un burlac, aşa că osteneala mea ar fi fost fără vreun folos.

Abia atunci mi- am dat seama că vară- mea e de un optimism incurabil şi că poate foarte uşor intra sub piele oamenilor.

Eu nu mai am un aşa optimism, iar când cunosc pe cineva îi văd întâi defectele. Cred că dacă eşti trist, atunci eşti trist şi gata, nu mai ţii seama de moment şi împrejurări. Îmi iau o faţă posomorâtă, căzută, încremenită parcă într- un strat de albuş, scorţoasă şi ridată. Asta adesea mă face foarte depresivă. Iar când stima mea de sine e şi ea la cote scăzute, mă pricep de minune la a- i scoate din sărite pe ceilalţi.

În avion l- am examinat la rece pe vecinul nostru de scaune şi imediat am descoperit că are unghii lăsate lungi la degetele mici de la ambele mâini. Şi că obişnuieşte ca foarte des să ridice mâna dreapta, iar cu unghia cea lungă de la degetul mic ridicată în sus să- şi arunce, printr- un gest larg, spre vârful capului, părul care- i cade pe frunte. Unghia aceea mare, verzuie, uşor transparentă m- a dus cu gândul la unghiile false, din aur, de la toate degetele ultimei împărătese, Ci Xi, din picturile occidentale: stranii, bizare, uşuratice, nelalocul lor.

Başca râsul lui, când scurt şi întrerupt, mutesc, când zgomotos şi nuanţat, care- mi invada auzul.

Odată ajunşi la Moscova şi cazaţi la Hotel Univers, i- am spus fără menajamente verişoarei mele tot ce aveam pe suflet. Mi- a răspuns chicotind: „ Obiectiv vorbind, nu eşti prea sinceră şi nici prea îngăduitoare. Obiectiv vorbind, unele dintre părerile lui sunt chiar super. ” . Şi- atunci am descoperit ceva nou la verişoara mea: că are un tic verbal:  „ Obiectiv vorbind” . Ce înseamnă acest „ Obiectiv vorbind” ? Cine ar putea să confirme că atunci când ea spune „ Obiectiv vorbind” este chiar obiectivă? Ba dimpotrivă, când îl ia pe „ Obiectiv vorbind” în gură, de obicei vrea să sublinieze un punct de vedere al ei în care crede din plin. Aşa că am simţit cum mă ia greaţa la vorba asta a verişoarei.

Stând în picioare pe Aeroportul „ Cămăruţa” şi aşteptând cursa spre Habarovsk, am luat din nou la refec motivele despărţirii mele la mijloc de drum de verişoara mea şi cred că acestea au fost: unghiile prea lungi ale vecinului nostru de scaun şi vorba asta a verişoarei : „ Obiectiv vorbind” . Par ele mărunte, dar eu nu pot trece peste aşa ceva.

După ce- am ajuns de la Moscova la Sankt Petersburg, mi- am afişat faţa posomorâtă şi, cu greu, m- am alăturat grupului de turişti şi- am vizitat pe Buelvardul Fierarilor fosta reşedinţă a lui Dostoievski, unde am ascultat poveştile despre Dostoievki ale ghidului, o doamnă în vârstă, uscăţivă, cu faţă sobră, impunătoare. N- am reţinut cine ştie ce, numai foarte numeroasele riduri din jurul gurii bătrânei doamne, o gură boţită ca nişte margini ale unor aceiaşi colţunaşi încălziţi în mai multe rânduri la abur şi de aceea fără niciun gust. Şi am mai reţinut că a zis că primul nepot al lui Dostoievski este în prezent vatman pe un tramwai, care circulă în cartierul din zona casei memoriale. Apropo de asta am avut chiar o mică satisfacţie răutăcioasă: uite că Dostoievski este una dintre persoanlităţile mari ale Rusiei, iar printre urmaşii lui e şi un vatman. Cam ca mine: mama mea e scriitoare şi nici eu nu i- am împlinit speranţele de a mă ridica deasupra altora. Profesia şi căsnicia mea probabil că au mâhnit- o, dar nu ştiu cum să vă spun: eu totuşi trăiesc în capitală şi sunt funcţionar civil public la stat. Nu m- au interesat niciodată biblioteca mamei şi literatura ei, poate şi de aceea când am văzut- o pe verişoara mea şi noul ei prieten, stând cu capetele lipite unul de altul la standul din holul casei memoriale Dostoievski ca să cumpere semne de carte cu portretul acestei mari personalităţi imprimat pe ele, am luat hotărârea decisivă: îi voi părăsi şi mă întorc singură şi mai devreme în ţară. N- am putut aştepta să ne întoarcem la Hotelul Smolnâi, aşa că i- am spus ce gândeam, cu un zâmbet fals, verişoarei mele. Mi- a zis panicată: „ Obiectiv vorbind, eşti o râzgâiată şi te porţi ca un copil mic. Mai sunt patru zile şi ne întoarcem împreună! ” . La care eu îmi tot repetam în sinea mea: gata cu vorba aia a ta „ Obiectiv vorbind ” !

            Mă gândeam să mă întorc direct la Pekin, însă nu s- a putut, agenţia de turism mi- a spus că nu pot trece graniţa decât aşa cum era scris în contractul lor. Aşa că, acum trebuie să merg cu avionul de la Moscova la Habarovsk, după care să iau trenul şi să intru în China pe la Mudanjiang, după ce străbat Siberia. Asta înseamnă ceva timp pierdut, însă cum am aflat că e mai ieftin aşa, am să ascult de agenţia de turism. În seara asta de vară a lui 2001, după ce am băut pe bătrânul şi foarte aglomeratul Aeroport „ Cămăruţa” două sticle de băuturi diferite cu un gust bizar foarte aparte, aştept în cele din urmă să vină avionul de Habarovsk. E afisat vechiul zbor – 154.

Am urcat în avion în şuvoiul de pasageri, descoperind că mulţi dintre ei sunt din Orientul Îndepărat, în special oameni din Habarovsk şi numai câţiva moscoviţi şi ceva străini aşa ca mine. Cum nu înţeleg ruseşte, nu- mi dau seama de diferenţa de accent a celor din jur, dar, cu totul ciudat, am simţit pur şi simplu care sunt moscoviţi şi care din Habarovsk. Locul meu e undeva în partea din spate a avionului, spre culoarul de trecere, aşa că pot vedea lejer o mare parte din covorul roşu- albastru de pe jos. Covorul e deja murdar, florile de pe el sunt cam şterse, iar petele de vin, de supă şi sos de carne se încăpăţânează să se se arate clar şi cu îndărătnicie. Stewardesele, de vârstă mijlocie şi surprinzător de plinuţe, dau ici şi colo, cu mişcări molcome, o mână de ajutor pasagerilor – să închidă compartimentul de bagaje de deasupra capului, de pildă, iar rujul roşu dat din belşug, care li se revarsă peste buze arată cât de puţin le pasă de ele şi mai pare a da pasagerilor şi un semnal: acesta e un avion al bunului plac şi indiferent ce veţi avea chef să faceţi în continuare, nu contează câtuşi de puţin. Pe rândul din faţa mea sunt trei tineri: un băiat şi două fete, care mi- au atras atenţia de cum am intrat în avion, fiindcă în afară de ţipetele ascuţite şi hohotele lor răsunătoare de râs nu se mai auzea nimic altceva. Băiatul e cu siguranţă unul dintre parveniţii moscoviţi: faţă rumenă, părul proaspăt spălat, unghiile foarte îngrijite, toate ca nişte scoici lucitoare montate pe degete. Ţine în mână un smartfon original Nokia cu ecran mare, pe care- l arată celor două fetişcane cu păr cârlionţat şi strident fardate din dreapta şi stânga lui. În Rusia anului 2001, telefoanele mobile încă nu sunt ceva comun, iar cel din mâna parvenitului e probabil un model nou dacă poate stârni aşa o admiraţie din partea fetiţelor. După cât se pare, pentru telefonul acela, ele sunt în stare să se lase ciupite de băiat, muşcate, să- şi toarne alcool pe gât ţinându- se de nas, să- şi aprindă o ţigară ţinându- se de păr. Eu stau închisă în rândul din spatele lor, iar aceste trei ţeste agitate continuu din faţa mea par a fi trei căţeluşi pekinezi de jucărie cu bateriile stricate. Parvenitul acesta are cu siguranţă ceva afaceri în Habarovsk, acolo e un important nod de cale ferată rusesc din Orientul Îndepărtat, dar e şi un port la fluviu, un aeroport important, există conducte pentru transport de petrol venind din insula Sahalin, iar prelucrarea petrolului, construcţia de nave, construcţia de maşini şi alte de- alde astea, sunt toate foarte dezvoltate. Foarte probabil că parvenitul acesta are afaceri în petrol, dar indiferent de biznisul lui, pe mine mă interesează siguranţa avionului. Mi- am dat seama că n- are nici cea mai vagă intenţie de a- şi închide telefonul, aşa că nu m- am putut abţine să- l rog cu voce tare, în engleza mea de baltă, să închidă telefonul. Aveam în mod sigur în momentul acela o faţă nu prea frumoasă, cu care, în mod surprinzător, l- am uimit pe stăpânul smartfonului. Şi- a închis telefonul întorcând capul spre mine, nedumerit, cu aerul a spune: „ De ce vă înfuriaţi aşa de tare? ” .      

       

      În acest moment, în uşa compartimentului de avion s- au ivit ultimii doi pasageri: o tânără şi un băieţel de vreo 5 anişori. Tânăra ducea în mâni o groază de bagaje, dintre care sărea în ochi o cutie mare şi rotundă de pălării. Cutia mare de pălării era pusă înaintea altor numeroase sacoşe în aşa fel încât părea că ea, cutia, o conduce să meargă spre înainte. Tânăra şi copilul s- au îndreptat fix spre mine şi am văzut că aveau locuri pe acelaşi rând cu mine, în dreapta, despărţiţi de un culoar. Abia atunci am vazut că de fapt cutia aceea de pălării de culoarea orezului o ducea pe degetul mic, unde era bine legată cu panglica ei cafenie de mătase şi am mai văzut că pe lateral pe cutie era desenată o pălărie mare, cât o portocală, altfel o pălărie în stil masculin elegantă. Şi ăsta tot deget mic în mişcare e, dar degetul mic al acestei femei nu mi- a trezit vreo aversiune. Mişcarea aceasta de a duce pe degetul mic panglica de mătase a cutiei de pălării, îi dădea un aer de vulnerabilitate şi de gospodină. O mamă şi- un copil, un duo ca în Habarovsk şi nu numai, care au fost la rude la Moscova. La întoarcere, au cu ei o groază de lucruri: dăruite de rude, dar şi alese cu grijă şi cumpărate de ei. Soţul, prins cu treburi, n- a mers cu ei, aşa că ea i- a cumpărat ceva deosebit: o pălărie elegantă. Raţionez în sinea mea acestea uitându- mă cum femeia se străduieşte în grabă să găsească un loc sacoşelor, doldora de lucruri, pe care le ţine în mână. Şi- a instalat mai întâi cutia de pălării pe propriul scaun, eliberându- şi cu precauţie din strânsoarea panglicii cutiei degetul mic, deja înroşit şi umflat de greutatea cutiei, ca şi cum cutia aceea de pălării ar fi fost ea însăşi un călător cufundat într- un somn adânc. După care, a pus celelalte sacoşe în compartimentul de bagaje. În cele din urmă, rămăsese cu cutia de pălării în mână, pe care o ţinea strîns în braţe căutându- i un loc unde să stea în siguranţă. Unde trebuia să stea normal, adică în compartimentul pentru bagaje, fiind foarte strîmt, era deja înţesat, iar cutia de pălării, imensă, n- ar fi intrat acolo uşor. Femeia, cu cutia de pălării în mână, s- a rotit pe culoarul dintre scaune căutând din priviri stewardesele, cu speranţa într- un ajutor de la ele. Stewardesele nu s- au arătat, iar cei din jur, printre care şi eu, nici nu s- au gândit să- i dea mâna de ajutor – Cu ce puteam eu s- o ajut? În locul meu verişoară- mea foarte probabil că s- ar fi ridicat cu aerul că vrea să ajute la căutarea unui loc, dar verişoară- mea nu e aici. În momentul acesta, un bărbat înalt şi uscăţiv, de pe rândul din faţa femeii, s- a ridicat, a deschis compartimentul de bagaje de deasupra capului lui, a cules de- acolo o sacoşă insignifiantă pe care a aruncat- o pe culoarul comun, apoi fără a lăsa răgaz de explicaţii, a luat cutia de pălării de la pieptul femeii şi a băgat- o în compartimentul lui de bagaje. În continuare, după ce a închis cu un uşor păcănit trapa compartimentului de bagaje, bărbatul înalt şi uscăţiv s- a năpustit spre femeie şi i- a înşfăcat mâna, parcă spunând: „ S- a rezolvat? ” . Apoi, cei doi au schimbat câteva fraze care trebuie să fi fost cam aşa: femeia, arătând spre sacoşa lui de pe jos: „ Şi sacoşa dvs? ” . Bărbatul, luând de pe jos sacoşa şi îndesând- o repede sub scaunul lui: „ N- a meritat niciodată să stea în compartimentul de bagaje, sub scaun îi e locul. ” Femeia a râs aprobator, după care s-a întors spre fiu ţipând: „ Saşa! ” . Cuvântul acesta chiar l- am auzit clar. Saşa chiar atunci stătea în picioare în faţa parvenitului moscovit de pe rândul din faţa mea cu privirea lipită de noul Nokia din mâna acestuia. S- a întors vădit nemulţumit lângă mama, bombănind ceva în şoaptă.  Am ghicit eu din astea că femeia voia ca el să stea pe scaunul de la geam, intenţionat ca să- l ţină departe de moscovit. Iar el fix asta voia: să stea pe scaunul dinspre culoarul comun. Până la urmă bineînţeles că n- a reuşit s- o înduplece pe mamă. E un copil timid, cu părul de culoarea grâului. Sub ochii de culoarea albastră a mării are, abia schiţate, două uşoare pungi- genul acesta de pungi sub ochi care îşi au locul pe faţa vârstnicilor, l- am văzut adesea pe feţele delicate ale unor copii din Europa, iar asta le dă un aer de resemnare ce subliniază că astfel de copii sunt nişte filozofi înnăscuţi.      

            Avionul a decolat, iar eu, privind pieziş din dreapta la femeie mi- am dat seama că mi- e cunoscută. Şi mi- am amintit că pe rafturile cu cărţi ale mamei mele scriitoare văzusem o carte veche intitulată „ Povestea Zoei şi- a lui Saşa” , iar femeia care- mi e vecină de scaun în dreapta seamănă oarecum cu femeia din poza Zoei din carte. Păr castaniu, bărbie ovală, ochi uşor asimetrici cu expresie hotărâtă. Zoia e o eroină aproape de inima celor din generaţia mamei, dar care celor ca mine, născuţi în anii şaizeci ai secolului douăzeci nu le spune mare lucru. Pe vremea când mă holbam la poza ei, părul ei mi- a atras cel mai mult atenţia. Este fără de îndoială eroina Marelui Război pentru Apărarea Patriei, dar privind lucrurile din punct de vedere al modei, şi părul ei scurt şi creţ ar fi putut crea un curent în modă. Pe vremea aceea îmi plăcea coafura ei şi aşa se face că îmi amintesc de ea. Acum nu vreau să îi dau vecinei mele de scaun din dreapta numele de Zoia, aşa că am s- o numesc Irina. Rusoaicele or avea oare acest nume? Nu- mi pasă. Simt eu că vecinei mele i se potriveşte această înlănţuire de sunete: Irina. Cocul de la ceafă, umerii ei înguşti, fusta ei ecosez, prea lungă şi prea conservatoare, mâinile ei extrem de curate, cu încheieturi roşiatice şi cam prea mari pentru o femeie, ochii de un căprui închis, uşor mijiţi şi pleoapele tremurânde, expresia aceea de aşteptare răbdătoare să se întoarcă acasă, toate astea conduc mai mult spre Irina şi nu Zoia. Au început să se audă difuzoarele din avion, care spun pasagerilor că zborul va dura în jur de nouă ore şi că sosirea la Habarovsk va fi dis- de- dimineaţă. Că în circa zece minute se va servi pasagerilor cina, iar băuturile şi produsele alimentare care se comandă separat se plătesc.    

Am înghiţit în grabă cina pe jumătate rece: trei felii de castraveţi acri, câteva chiftele şi un borş cu multă grăsime. Trebuie să închid ochii şi să trag un pui de somn. Habarovsk nu e destinaţia mea finală, de- acolo mai merg o noapte cu trenul. Gândindu- mă la astea, m- am simţit dintr- odată foarte obosită. De ce trebuie oare ca oamenii să călătorească?

Când am redeschis ochii, am descoperit că se produseseră oarece schimbări în avion.

 ( va urma)

NOTA: Nuvela este una dintre cele 37 de traduceri laureate ale Concursului Internaţional de Traduceri 2013, desfăşurat în China în perioada 02 septembrie 2013- 21 august 2014.

http://www.china.com.cn/news/citc/2014-08/21/content_33300736.htm

Traducere din limba chineză de Maria Bălaşa

Veşti din China: China, un " partener" care visează să aibă " aliaţi"

 ( traducere din limba franceză, articole scrise de ziarişti francofoni acreditaţi în China)

După doi ani de înaintări militare agresive pentru vecinii săi, în Marea Chinei ca şi în sudul Tibetului, China surprinde lumea prin crearea unei acalmii. Această cotitură, Xi Jinping o formulează în cadrul unei Conferinţe Centrale asupra Diplomaţiei ( 28/11) : " trebuie să avem prezente în minte riscurile şi să dezamorsăm potenţialele crize, pentru a le transforma în şanse de creştere ale ţării. "
Această părere este comentată ( 2/12) de Xue Li ( cercetător la CASS) : " este timpul să înţelegem să nu mai fim neîncrezători în alianţe cu venicii noştri" . Neputând să înfrunte o flotă chineză superioară lor, adunate împreună, aceste ţări nu au altă alternativă la faptul de a " coopera mai degrabă decât a înfrunta" .  Acest lucru i- a permis lui Xi să- l întâlnească la Conferinţa la nivel înalt a APEC pe rimul ministru nipon Shinzo Abe după doi ani de pauză şi să încheie un puternic acord cu Barack Obama.

Această conefrinţă a condus la constatarea existenţei altei importante devieri: Din 1949 China nu s- a abătut de la o ideologie de " non- aliniere" , vizând să facă din aceasta farul anti- hegemine al Lumii a treia. La conferinţă acest principiu a rămas în vigoare, dar nuanţat pentru prima dată prin voinţa lui Xi de a " întări o reţea mondială de parteneriate" . 

" Aliaţi" sau " parteneri" ? Diferenţa constă în refuuzl Chinei de a alege un bloc cu care să colaboteze în exclusivitate. Dacă ar fi făcut acest lucru, conform lui Jin Canrong de la Universitatea Poporului din Pekin, acest fapt ar fi " lezat tipul de relaţii ... pe care China încearcă să le promoveze" . Însă totul are un preţ. A deschide parteneriate cu o mână de puteri rivale, înseamnă să se oblige la o mare distanţare ideologică. Pang Zhongying, de la aceeaşi universitate, observă că " China are nevoie de aliaţi, însă pentru moment nu- i poate desemna". Astfel, o mină chineză de cupru din Afganistan este protejată de US Army al commando- urilor integriste, ceea ce APL nu face în afara graniţelor. Însă, US Army îşi face bagajele să plece, iar protecţia va dispărea. Ar fi putut rămâne, dacă China şi Statele Unite ar fi fost legate printr- un tratat de apărare. De aceea abandonarea non- alinierii chineze pare ineluctabilă.

În politica externă nimic nu se schimbă în ce priveşte obiectivele pe termen lung. În ultimele 12 luni, împotriva avizului vecinilor şi Statelor Unite, Pekinul a izolat 4 atoli ai insulelor Sprateyls ( Marea Chinei de Sud) , inclusiv o pistă de aterizare de 3000 de km. Pekinul militarizează flota sa de pază de coastă, alcătuită până în 2013 din diverse corpuri maritime civile. Rezultatul la vecini este inevitabil: o apropiere accelerată între Vietnam, Filipine, respectiv Japonia şi India sub umbrela SUA. Pare deci improbabil ca China să poată susţine deschis cele două obiective ale sale de " soft- power" de imagine şi extindere militară faţă de vecini. La această dată, ea pare sigură că aceştia din urmă vor putea accepta pierderea patrimoniului lor maritim în schimbul unor investiţii şi a creşterii ... Dar această percepţie a lucrurilor ar putea fi departe de realitate: integrarea unor ţări asiatice într- un spaţiu economic chinez comportă riscuri în ce priveşte suveranitatea lor naţională şi fix acest lucru tocmai a fost afirmat de electorii din Taiwan.

Veşti din China: SIDA, o luptă în curând câştigată?

 ( traducere din limba franceză, articole scrise de ziarişti francofoni acreditaţi în China)

În anul 2000 China descoperea cu groază ce înseamnă SIDA şi vulnerabilitatea sa faţă de aceasta. În Henan, mii de ţărani au murit, contaminaţi după ce îşi vânduseră sângele. În Xinjiang, drogaţii se injectau cu seringi folosite. Iar statul reprima metadona, condamnând la închisoare pe viaţă un profesor ce produsese 2000 de astfel de pilule care totuşi sevrau dependentul, eliminând seringa. Pe atunci sero- pozitivii erau evaluaţi la 650.000, însă UNaids, agenţia anti SIDA a ONU pronostica numărul acestora la 10 milioane până în 2010 dacă nu se face nimic între timp …

Azi, situaţia este din fericire mai mult decât liniştitoare. Purtătorii de HIV ar fi în număr de 497.000, cu mult mai puţini decât cei 2 milioane estimaţi în India. Metadona este de acum distribuită în 763 de clinici din toată ţara, devenită prima ţară din lume la această terapie. Cocktailul de retrovirus ( ART) este accesibil în 15 zile după depistarea sero- pozitivă. În Henan, mortalitatea a ajuns de la 17,9% în 2005 la 6,6% în 2013- speranţa de viaţă fiind quasi- identică pentru sero- pozitivi cu sero- negativii.

Şi totuşi, rămân destule probleme. Azi sexul a înlocuit drogul ca vector nr 1 : la Pekin acesta este la originea a 74% din cele 3.200 de cazuri în 2014. 30% dintre contaminările pe plan naţional ( şi 90% la Pekin, Changchun şi Harbin) apar ca urmare a unor raporturi homosexuale şi se datorează lipsei de prevenţie. Purtătorii sunt de asemenea din ce în ce mai tineri : anul acesta 13 provincii au recenzat mai mult de 100 de adolescenţi contaminaţi, faţă de 5 în 2013. Provocarea nr 1 constă în a convinge pe bolnavii care se ascund să se lase testaţi fără a fi condamnaţi la excluziune socială. În acest sens, vestea proastă e că în Henan ( tot el! ) SIDA a luat proporţii în ultimii 4 ani ( peste 4.600 în acest an şi +17%) , iar activiştii continuă să fie persecutaţi sub false pretexte. Vestea bună este însă apariţia masivă de ONG- uri pe câmpul de luptă, precum Blued, fondată de un fost poliţist, care oferă în cele 4 centre ale sale depistarea în 20 de minute pentru voluntarii incitaţi printr- o aplicaţie smartphone.

Aşadar, pe terenul SIDA se vede vechea competiţie între conservatori, temători la gândul „ ce se va spune oare? ” şi tinerii hotărâţi să combată virusul, cu toată teama şi excluderea socială pe care le generează acesta. Ori, având în vedere progresul realizat în 15 ani, această nouă China pare a câştiga în curând lupta.

Veşti din China: Maşini de lux, studii în străinătate, şcoli de fotbal

 ( traducere din limba franceză, articole scrise de ziarişti francofoni acreditaţi în China)

33, 5 ani … Aceasta este vârsta medie a proprietarului de maşină de lux din China, în proporţie de 76% masculin, dintre care 10% au fost cel puţin 3 ani în străinătate, cu un venit lunar de 30.000 de yuani/ persoană, respectiv 80.000 yuani/ familie.

Proprietarii de

Mercedes sunt cei mai bogaţi, fiind adesea întreprinzători,

cei care şi- au cumpărat un Infiniti fiind cei mai puţin bogaţi.

Cei care au Cadillac sunt cel mai adesea gulere albe,

cei cu Wolkswagen sau Audi sunt funcţionari cu experienţă, uneori percepuţi drept «  plicticoşi » ,

cei cu BMW sunt cel mai adesea femei, nou- îmbogăţiţi şi percepuţi drept ţinând la aparenţe,

cei cu Land Rover- tineri care vor să pară mai mult decât sunt, adesea cu puţină educaţie,

cei cu Volvo- conducători educaţi, membri de valoare ai societăţii, familişti convinşi, cu o moralitate ireproşabilă.

Aceste date sunt extrase dintr- un studiu al Hurun asupra percepţiei acestor 8 mărci de lux în 10 cele mai mari oraşe din China.

80% dintre bogaţii chinezi îşi trimit copiii la studii în străinătate. Conform altui raport al Hurun, este procentul cel mai ridicat din lume, faţă de 10% în Germania, 5% în Franţa şi 1% în Japonia ….

Destinaţiile predilecte sunt :

Statele Unite şi Regatul Unit primesc marea majoritate a tinerilor studenţi, a căror vârstă medie la plecarea la studii este de 16 ani,

în timp ce Australia, Canada, Elveţia, Noua- Zeelandă, Singapore, Franţa şi Germania îşi împart restul tortului.

20.000 de noi şcoli de … fotbal

Este anunţul făcut de Wang Dengfeng, Director pentru Educaţia Fizică în Ministerul Educaţiei, sub pretextul obezităţii infantile şi având în minte rezultatele slabe al echipei naţionale de fotbal.

Wang îşi şi explică de altfel calculul făcut : „ din 1000 de fotbalişti înscrişi în fiecare dintre cele 20.000 de viitoare şcoli, 10 vor atinge probabil un nivel profesionist. La nivel de întregul Imperiu de Mijloc, asta înseamnă 200.000 de jucători profesionişti. Cu o aşa cifră cum să nu progreseze fotbalul nostru? ” . O logică imparabilă ...

Premii literare la Uniunea Scriitorilor din România: TRADUCERI- Cartea anului, Părinţii sistemului filosofic taoist

Printr- o surprinzătoare înlănţuire de împrejurări, am ajuns să spun câteva cuvinte despre cartea premiată în ziua de 25 noiembrie 2014.
Redau mai jos cele spuse cu această ocazie.

      O carte mare. La propriu, dar mai ales la figurat. Dacă îi veţi întreba pe autori de ce o reeditare şi de ce trei cărţi într- una, dl Constantin Lupeanu vă va răspunde în numele celor trei traducători ai cărţii: Constantin Lupeanu, Adrian Daniel Lupeanu si Mira Lupeanu şi va începe cu siguranţă prin a spune - poate şi cu un aer uşor vinovat- chestii filologice: că a mai retuşat pe ici pe colo, că nu ştiu ce a mai adăugat fiindcă era necesar, dar mai ales că trebuia ca aceşti autori chinezi să fie editaţi împreună. Abia la sfârşit poate va îndrăzni să spună: e un act de cultură. Aş adăuga eu că era o necesitate. De ce ?

În primul rând pentru că publicul cititor de azi e puţin diferit faţă de cel de acum nu chiar foarte mult timp, când cărţile au apărut prima dată, pe rând. Pe de altă parte, prin publicarea împreună a celor trei filosofi chinezi se face clar o distincţie a acestei şcoli filosofice faţă de alte şcoli filosofice chineze. Adică oferă o abordare mai uşoară pentru acei cititori români nu foarte familiarizaţi cu filosofia chineză.

       Aţi zâmbit auzind de publicul cititor? De ce? Pentru că tirajul în general e mai mic la cărţi? Faceţi ceva ( cine să facă asta, dacă nu asociaţia de scriitori? ) ca să fie cărţile mai ieftine şi vor creşte tirajele, iar mai mulţi oameni vă vor citi cărţile.

Puneţi mai des în faţa copiilor, a tinerilor, cărţi şi nu doar televizoare ori calculatoare şi vedeţi ce se întâmplă. În principal îi veţi ajuta să descopere cartea, în format electronic ori pe hârtie, dar carte.

Mergeţi, ca autori de cărţi de toate categoriile literare în şcoli şi facultăţi, faceţi N lansări de carte şi vedeţi ce se întâmplă. La prima întâlnire veţi avea 5- 10 cititori? La a doua, la o altă şcoală/ facultate poate vor fi tot atâţia, dar nu şi la următoarele.

Spun toate acestea pentru că nefiind membru al uniunii, îmi permit. Şi pentru că am în jur în viaţa de zi cu zi profesori din preuniversitar. Unii, câţiva, mai ales dintre cei de română, filozofie şi limbi străine fac cele despre care vorbeam. Au succes, adică îi fac pe copii să citească. Şi ei şi scriitorii pe care îi prezintă elevilor au succes. Dar sunt atât de puţini aceşti profesori! Ajutaţi dvs să fie mai mulţi!

       Am încercat, ca adult cititor, să merg la lansări de cărţi pe la târguri, în librării. Neinivitată. Din pură curiozitate şi vrând să am contact cu cei din ceea ce îmi place să numesc breasla mea. Ce- am văzut ani şi ani de zile? Nişte autori, grupaţi pe nişte interese ( de obicei politice, mai rar pe alte criterii) , care polemizau cu cei din alte grupuri, inerent absenţi. Am renunţat. Am preferat să nu- i mai văd.

Şi să citesc în continuare cărţile lor totuşi, care, ele, mă interesau.

Să revenim la cartea noastră: 886 de pagini de înţelepciune. Principalele trei cărţi de filosofie taoistă ( filosofie creată în China) puse laolaltă. Un regal: 

                                                             Lǎozi-fondatorul taoismului

Lièzi-filozoful vidului

                                                      Zhuangzi/ Zhuangzhou, filozoful scepticismului.

Cei mai mari filozofi ai taoismului care, vă reamintesc, este sistemul filozofic creat de chinezi. Nu ştiţi prea multe despre taoism? Cred că vă înşelaţi, fiindcă sinologii români, în primul rând, au avut grijă să traducă. În mod sigur cunoaşteţi diagrama care redă esenţa taoismului:

Adică:

Tao îl naşte pe unu,

Unu îl naşte pe doi,

Doi îl naşte pe trei,

Trei naşte zece mii de lucruri.

Zece mii de lucruri îl duc în spinare pe yin

Şi îl îmbrăţişează pe yang,

Iar amestecul de suflu vital qi le oferă armonie. Laozi- Cartea lui tao şi a virtuţii, CAPITOLUL XLII, fragment

       La numai doi ani de la premierea unei traduceri de exceptie din literatura chineză ( traducător dl Dinu Luca, Mo Yan- „ Obosit de viaţă, obosit de moarte” ) să mulţumim Uniunii Scriitorilor din România pentru aducerea în prim- plan a unei alte traduceri de excepţie din această uriaşă cultură.

Poate ar fi bine ca uniunea să accepte ideea că de acum încolo vor fi tot mai multe traduceri din această literatură, eventual să creeze o subsecţie a Filialei de traduceri literare numai pentru această literatură. Fiindcă sinologi talentaţi, de excepţie şi dornici de traducere sunt ( numai anul acesta au apărut, iată, 7 astfel de traduceri) şi vor fi tot mai mulţi în continuare. Iar de tradus din limba chineză, chiar dacă avem deja traduse mai toate cărţile marilor clasici chinezi în principal de către cei trei traducători ai cărţii „ Părinţii sistemului filosofic taoist” , traducerile din literatura contemporană sunt puţine, abia la începuturi. Cărţile şi autorii chinezi contemporani sunt numeroşi şi în marea lor majoritate cu totul deosebiţi prin stil, dar şi prin lumea de o factură cu totul aparte din cărţile lor. Publicul cititor cu siguranţă aşteaptă aceste traduceri din literatura chineză contemporană. Iar autorii clasici chinezi nu sunt chiar toţi traduşi ...

În treacăt fie spus, această carte mă gândesc eu că poate ar merita o nouă ediţie, bilingvă, în ediţie e- book.

Câteva cuvinte despre traducători. Cenuşăresele literaturii, traducătorii, iată, chiar şi eu am lăsat la urmă cele câteva cuvinte despre ei. Vă sunt arhicunoscuţi cei trei traducători, poate unora dintre dvs. chiar familiari, deşi nu i- aţi întâlnit niciodată.

Constantin Lupeanu

Adrian Daniel Lupeanu

                                                        Mira Lupeanu

Ne- au dat un total de 37 ( treizeci şi şapte) de cărţi traduse din literatura chineză într- o perioadă de aproape patru decenii. O performanţă? Desigur. În nici o altă literatură nu mai există aşa ceva în ce priveşte traducerile din chineză. Performanţa nu este, bineînţeles, numai cantitativă, după cum ştiu prea bine acei foarte numeroşi români care le- au citit traducerile.

Mulţumim autorilor acestei traduceri pentru regalul pe care îl oferă ŞI în această carte de literatură şi filosofie. 

Veşti din China: 习大大爱着彭麻麻, un cântec viral pe internet

https://www.youtube.com/watch?v=Sz36EnT1jfg

Un video muzical despre iubirea dintre preşedintele chinez Xi Jinping şi prima doamnă, Peng Liyuan, a făcut vâlvă pe internetul chinez, fiind apreciat totodată drept suficient de respectuos.

Cântecul e scris de doi muzicieni originari dintr- o zonă din centrul ţării, iar pe site- ul chinez echivalent al youtube a depăşit 125 de milioane de vizualizări.

În videoclip apar imagini din vizite oficiale ale cuplului chinez ca de pildă cei doi aflaţi pe pasarela unui avion şi stând sub o aceeaşi umbrelă.

Soţia lui Xi Jinping, cântăreaţă de muzică cultă şi fost ofiţer al Armatei Populare de Eliberare, este foarte cunoscută în China din vremea apariţiilor sale la gala de Anul Nou, care au propulsat- o la rang de vedetă naţională. Se spune de altfel că în momentul în care Xi Jinping a ajuns preşedinte, soţia sa avea în ţară o mai mare notorietate.

" După ce am văzut numeroase fotografii ale cuplului, ne- am gândit că povestea lor poate servi ca inspiraţie în crearea unui frumos cântec romantic" a explicat într- un interviu Yu Runze, compozitorul muzicii.
" Unchiul Xi o iubeşte pe mătuşa Peng, iubirea lor e de poveste" scandează cântecul. " Familie fericită, ţară prosperă, fericire divină" .

Clipul a fost considerat ca având suficientă demnitate de către mai- marii serviciilor de cenzură, capabili să şteargă de pe reţelele sociale orice informaţie susceptibilă de a întina imaginea Partidului Comunist Chinez.
Cântecul evocă cultul personalităţii existent sub Mao, când chinezii erau chemaţi să intoneze " cântece roşii" întru gloria Marelui Timonier, cântece care celebrau de asemenea patriotismul şi cauza revoluţionară.

În ultimii doi ani, Peng Liyuan a proiectat o imagine ce reflectă tinereţe şi spontaneitate, radical contrastantă cu aparenţa austeră a soţiilor precedenţilor preşedinţi chinezi Hu Jintao, Jiang Zeming ori Deng Xiaoping.
În ultimii treizeci de ani, presa de stat a evitat de altfel să pună sub reflectoare primele doamne ale ţării.