miercuri, 30 decembrie 2009

Traduceri in Europa: Ungaria si Romania

Anamaria Pop

In Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice

Exista mai multe uniuni ale scriitorilor in Ungaria... Fiecare uniune respecta optiunile si opiniile celeilalte, iar pe segmentele compatibile exista o reala colaborare. Societatea Scriitorilor de Beletristica din Ungaria organizeaza celebrele intalniri numite "Viata ulterioara a cartii", o serie de dezbateri, de analize pe text, de happeninguri, diferite expozitii pe tematica respectivei carti. Sunt programe foarte interesante, la care, de regula, particip.
Anamaria Pop, desi de cativa ani esti recunoscuta ca un excelent traducator al operei lui Péter Esterhozy, fapt ce ti-a adus, in 2009, premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru traducerea din maghiara a romanului "Harmonia Caelestis", esti si o cunoscuta poeta. Ai in pregatire un volum de versuri pentru Romania?
Da, pregatesc asa, printre picaturi, munca la traduceri fiind coplesitoare, volumul al cincilea... Citesc multa poezie, proza romaneasca... poate mai multa decat citeam cand traiam in Romania... primesc multe carti, iar cand merg acasa, in Romania, ma intorc in Ungaria cu geamantanele burdusite de carti. Poezia romaneasca, dar in general literatura romaneasca, este extraordinar de puternica... ma si mandresc cu treaba asta aici. Multi poeti maghiari, prieteni de ai mei, mi-au spus ca invidiaza vigurozitatea poeziei romanesti.
ll Esti, dupa cate stiu implicata si in viata literara din Ungaria.
In general, da. Anual exista doua targuri de carte, unul tocmai in perioada Bookfestului, cand, de regula, sunt in Bucuresti, si unul iarna, la care apuc sa particip, si care este in decembrie, inainte de Craciun, deci, dupa Targul Gaudeamus, cand, de regula, iar sunt la Bucuresti. Dar exista si Festivalul International al Cartii, care e primavara, la care particip in fiecare an. Apoi, se organizeaza multe seri de lectura, intalniri cu cititorii. Intre timp, drept replica la niste manifestari nationaliste, mai radicale... ale unor colegi scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din Budapesta, am parasit in "grup" ca sa spun asa (in fruntea grupului aflandu-se cunoscutii scriitori cum e Imre Kertész, Péter Esterházy, Péter Nádas, György Konrád, András Forgách... ca sa dau doar cateva exemple) Uniunea Scriitorilor si ne-am afiliat cu totii Societatii Scriitorilor de Beletristica din Ungaria, o asociatie profesionala extrem de activa.

Unui scriitor din Ungaria, pe care critica il face cunoscut, i se intampla numai lucruri bune?
I se intampla ce i se intampla oricarui om, oricarui scriitori din lume, dar mai cu seama scriitorilor din Europa Centrala si de Est, zona in care in ultima vreme s-a polarizat totul, s-a tematizat... Incepand cu viata cotidiana, viata literara, critica literara si asa mai departe. E clar ca daca un scriitor apare in excelenta revista Élet és Irodalom - prescurtat, ÉS - peste o saptamana o sa-i apara macar caricatura de prost gust in presa nationalista, foarte activa, cu o difuzare bine pusa la punct... Ca peste tot, si in Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice... important e ca scriitorii de valoare, cei care chiar conteaza nu se prea ocupa cu asa ceva, isi vad de scris... In rest... li se intampla si mai bune, dar si mai rele... Incepand cu faptul ca au tiraje cu multe zero la cartile publicate, ca sunt tradusi in strainatate, ca au succes, ca pot calatori si trai din onorarii... pana la falimentarea editurii la care publica de ani de zile, neplata la timp a onorariului... la faptul ca nici macar un critic literar nu reactioneaza la ceea ce scriu (e mai rau decat daca ar fi desfiintati), ca din cauza unei "furtuni cu gheata" li se arunca de la etajul trei cainele...
ll Esti cum s-ar spune cel mai consecvent traducator al vastei opere a lui Péter Esterházy. Scriitor cunoscut in intreaga lume. Ce te-a facut sa te atasezi definitiv de literatura lui?
Vizualitatea. Pentru mine textele lui Péter Esterházy sunt extraordinar de vizuale. Daca te lasi prins in vartejul ritmului, al textului, daca ai curajul sa te desprinzi de limitele limbii in care traduci... ajungi intr-o aventura spirituala care are niste profunzimi absolut senzationale. Pentru mine traducerea cartilor lui Esterházy este o mare provocare, poate cea mai mare pe care am trait-o pana acum... Apoi, ar mai fi vorba de lumea sinonimelor, a epitetelor, a metaforelor, a jocurilor de cuvinte, a ironiei si autoironiei... Chiar ma pregatesc sa scriu un fel de studiu despre tehnica lui Péter Esterházy si cea a lui Péter Nádas, un alt mare, foarte mare scriitor maghiar contemporan, al carui tradu catoare sunt, privind folosirea epitetelor si sinonimelor. Ca stil, cei doi sunt diametral opusi, dar amandoi sunt ca doua diamante cu multe carate pe segmentul pe care-l stapanesc cu brio. La Esterházy, pentru ca acum despre el vorbim, se mai poate vorbi de... pocnetul biciului de la sfarsitul cate unei propozitii. Este senzational cum stie sa atenueze, in final de propozitie, cu cate un cuvant sau expresie, tensiunea textului. Cunoscandu-ne si fiind prieteni de atatia ani, avand la activ nenumarate ore de conversatie, de analiza pe text... stiind foarte bine logica dupa care gandeste, aproape ca aud la inceputul propozitiei pocnetul biciului de la sfarsit.
ll Sunt respectati oamenilor de cultura
in Ungaria?
Cred ca da... de fapt depinde de calitatea intelectuala a celui care respecta, la fel, a celui care e sau nu respectat. Mai exact, de educatia si cultura celui care respecta si de valorile morale, de verticalitatea celui care se doreste respectat.
ll Ce este cu adevarat dramatic in politica culturala europeana?
Depinde cu ce comparam aceasta situatie dramatica. In Ungaria situatia este mai dramatica decat in tarile situate mai la vest, dar in acelasi timp e mai putin dramatica decat in tarile care se afla ceva mai la est. Oricum, in Ungaria onorariile pentru scriitori sunt intre 3-5 ori mai mici decat in Austria, de pilda, dar tot in Ungaria aceste onorarii sunt intre 3-5 ori mi mari decat cele din Romania. Traducerile din literatura maghiara sunt finantate pe baza de proiecte de catre Hungarian Book Foundation, o fundatie infiintata in '90 si care functioneaza excelent, apartinand de Ministerul Culturii. Suma atribuita drept finantare, acordata de un curatoriu (format din critici literari), depinde de numarul proiectelor care intra in competitie, de calitatea traducatorilor, de calitatea textelor ce urmeaza sa fie traduse. De exemplu, de-a lungul anilor eu am primit drept onorariu de la aceasta fundatie intre 4-6 euro per 2000 de semne (cu spatii cu tot), dar au fost cazuri, nu putine la numar, cand am primit si 8 euro, ba chiar si 10 euro per 2000 de semne. Aceasta finantare reprezinta 60% din onorariile practicate in tarile vest-europene, restul de 40% urmand sa plateasca editura care tipareste traducerea cartii. (In paranteza fie spus... niciodata nu mi-a trecut prin cap sa cer restul de 40% de la editurile din Romania unde mi-au aparut traducerile.) Cam tot atat primeste si un traducator care lucreaza pentru editurile unguresti. Or, dupa cate stiu, nicio editura din Romania nu are asemenea onorarii pentru traduceri. Sigur, Asociatia Traducato rilor Maghiari de Beletristica
(o grupare cu orientare sindicala si profesionala), unde sunt membra fondatoare, se lupta din rasputeri ca traducatorii maghiari sa nu accepte sa lucreze pentru onorarii mai mici decat suma medie practicata in tarile Uniunii Europene. Si gur, si acest aspect are o mare importanta (oho, mai ales in cazul liberilor profesionisti), dar cred ca si mai importante sunt aspectele legate de criza morala prin care trece cultura in general. Scriitorii, traducato rii, care, de fapt, sunt coautori, editarea de carte, grafica de carte... si tot ce deriva de aici... pana la difuzare, cu toate consecintele nedorite..., dar si alte domenii culturale... trec printr-o mare criza morala, peste tot in Europa. Prin urmare, politicile culturale aplicate in prezent (dar si pana acum) cam scartaie. Cred ca statul trebuie sa "pastoreasca" cu mai mare tragere de inima cultura, acolo unde e cazul sa puna umarul nu doar simbolic - cel putin asa cred eu, o liberala convinsa in privinta rolului jucat de stat intr-o societate moderna, democratica, deschisa. Recent, in Ungaria s-a adoptat un nou sistem de finantare a culturii, incepand din anul viitor, printre altele, 90% din impozitul jocurilor de noroc revine Ministerului Culturii. Daca intr-adevar va fi asa... e un pas facut cu dreptul pentru revigorarea actului de cultura.
ll Ce Romanie doresti sa-ti ramana pentru totdeauna in suflet?
O Romanie in care exista orasul Bucuresti, un Bucuresti in care exista parcurile Cismigiu si Herastrau... unde odinioara frunzele batute de ploaie invatau, de la noi, rasul pan' la lacrimi al clopoteilor lui Esenin. "Spusa" asta nu-mi apartine, e o parte a unui autograf care mi-a fost daruit recent pe o carte - dar in momentul in care am citit aceste cuvinte mi-am dat seama ca ele contin pe de-a intregul dorinta mea.
ll Cate "mari si tari" trebuie sa strabata un scriitor pentru a se aseza definitiv in constiinta colectiva?
Nu cred ca trebuie sa strabata "mari si tari", doar sa-si pastreze coloana in pozitie de verticalitate, sa nu devina din guma... care se apleaca dincolo de demnitatea umana.
ll In incheiere, te-as ruga sa divulgi, primele cuvinte pe care ti le-a spus Péter Esterházy, la aflarea vestii ca va primi Marele Premiu "Ovidius", la Neptun, iunie, 2009.
M-a sunat la telefon si mi-a spus: hai c-am fo' buni - este o sintagma folosita de cateva ori in Harmonia cćlestis... dar si de catre membrii unei echipe de fotbal care castiga un meci. La inceput n-am inteles despre ce-i vorba, apoi din bucuria cu care a tot repetat hai c-am fo' buni... mi-am dat seama ca i s-a intamplat ceva foarte bun si, intr-adevar.
Iolanda MALAMEN, iolanda.malamen@ziua.ro

marți, 15 decembrie 2009

30 DE COLINDE STEFAN HRUSCA



30 DE COLINDE STEFAN HRUSCA
Vezi mai multe video din Muzica

duminică, 13 decembrie 2009

Copenhaga, o provocare la nivel planetar

Iata ce scrie presa franceza:

La conférence sur le climat de Copenhague est entrée, vendredi 11 décembre, dans une phase décisive, avec l'acceptation implicite par tous les pays d'une base de discussion : le matin, avait été distribué aux délégués des 191 parties à la Convention un "brouillon" (draft text). Rédigé par le diplomate maltais Michael Zammit Cutajar, le texte fait une synthèse des positions publiées dans la semaine, un projet danois reflétant l'approche des pays du Nord et un projet des pays du Basic (Brésil, Afrique du Sud, Soudan, Inde et Chine) exprimant celle du Sud.
Conservez cet article dans votre classeur
Abonnez-vous au Monde.fr : 6€ par mois + 30 jours offerts
Sur le même sujet
Entre 30 000 et 100 000 personnes ont défilé, samedi 12 décembre, pour une "justice climatique" à Copenhague.
Reportage Copenhague : "Montrer notre solidarité au reste du monde"
Fin de la manifestation à Copenhague, samedi 12 décembre.
Les faits Entre 30 000 et 100 000 manifestants à Copenhague
Cadrage A Copenhague, une mobilisation militante à l'ampleur inédite
Entretien "L'influence des ONG passe davantage par le lobbying"
Portfolio sonore A bord du Climate Express pour Copenhague
Edition abonnés Archive : Suivez le sommet de Copenhague en direct sur Twitter

Le texte de M. Cutajar prend pour base la continuation du protocole de Kyoto. Il indique que l'on "devrait" limiter la hausse de la température de la planète à 2° C ou à 1,5° C (le choix est laissé à la discussion). Il propose de se fixer un objectif global de réduction des émissions en 2050, plusieurs options étant ouvertes : - 50 %, - 85 %, - 95 %. Les pays développés "devraient" limiter les leurs d'ici à 2050 d'une valeur comprise entre - 75 % et - 95 %, et d'ici à 2020 d'une valeur allant de - 25 % à - 40 %. Quant aux pays en développement, ils viseraient "à atteindre une substantielle déviation de leurs émissions" de - 15 % à - 30 % d'ici à 2020. Sur la question des financements de l'aide aux pays les plus pauvres, le document ne s'avance pas sur les montants ou l'architecture, mais inscrit un mécanisme immédiat ("fast start") d'aide aux plus pauvres pour 2010-2012.

Si le texte constitue maintenant la base de discussion, cela ne signifie pas que l'accord est certain. Les Etats-Unis ont réagi par la voix de Todd Stern, le chef de leur délégation, qui a jugé que la partie sur les engagements des pays du Sud "ne constituait pas une base de négociation. (...) Les Etats-Unis n'iront pas à un accord sans que les plus grands pays en développement s'impliquent et prennent des actions réelles". Sans prononcer le mot de "contraignant", Washington attend un engagement plus net de la part des grands émergents, la Chine en particulier.

EFFACEMENT DE L'EUROPE

Sans répondre directement, le représentant chinois s'est cependant montré acerbe à l'égard des Etats-Unis. En référence à une déclaration antérieure de Todd Stern, selon laquelle Pékin ne devait pas s'attendre à une aide financière, en raison de sa prospérité, He Yafei, vice-ministre des Affaires étrangères a déclaré : "Je pense que ce gentleman est ignorant. Il manque de sens commun ou est extrêmement irresponsable."

Cet échange montre que la conférence se focalise sur la relation Chine-Etats-Unis. L'annonce par l'Europe d'une aide de 7,2 milliards d'euros sur trois ans, vendredi, n'a pas suscité un accueil très chaleureux. "C'est non seulement insignifiant, mais ça nourrit encore plus la défiance sur les intentions des leaders de l'Union européenne", a jugé le délégué soudanais Lumumba Stanislas Dia-Ping, dont le pays préside le G77.

"Ce dont on parle, c'est du court terme et ça ne suffit pas. (...) Que ferons-nous dans trois ans ?", a également lancé He Yafei. Aucune réponse claire n'est venue du camp européen, singulièrement effacé dans cette conférence, alors qu'il était habituellement très actif. Il semble observer le duel entre Etats-Unis et Chine, celle-ci s'appuyant sur le G77 qui la reconnaît comme son porte-parole.

Comme le résume Yvo de Boer, secrétaire de la Conférence, "la discussion sérieuse sur les finances et sur les objectifs d'émissions a commencé". Les ministres vont entrer en scène dès dimanche : la présidence danoise les réunit à l'écart du Bella Center pour discuter du texte, et tenter d'accommoder les positions avant l'arrivée des chefs d'Etat, en fin de semaine.

Le sommet pourrait se transformer en un duel Sud contre Etats-Unis, l'Europe ayant à choisir son camp. Rupture ? Accord ? Les jeux restent plus ouverts que jamais.

luni, 7 decembrie 2009

Copenhaga, o provocare la nivel planetar


Aujourd'hui, cinquante-six journaux de quarante-cinq pays ont pris l'initiative sans précédent de parler d'une seule voix en publiant un éditorial commun. Nous le faisons car l'humanité est confrontée à une urgence aiguë. Si le monde ne s'unit pas pour prendre des mesures décisives, le changement climatique ravagera notre planète, et, avec elle, notre prospérité et notre sécurité. Les dangers sont apparus depuis une génération.

Aujourd'hui les faits parlent d'eux-mêmes : onze des quatorze dernières années ont été les plus chaudes jamais enregistrées; la calotte glaciaire du Groënland est en train de fondre et la flambée des prix du pétrole et de la nourriture intervenue l'an dernier a donné un avant-goût des bouleversements à venir.
Dans les revues scientifiques, la question n'est plus de savoir si c'est l'activité humaine qui est responsable de ces phénomènes, mais de calculer le peu de temps qu'il nous reste pour en limiter les dégâts. Et pourtant, jusqu'à présent, la réaction mondiale a été marquée par la faiblesse et le manque de conviction.
Le changement climatique est enclenché depuis plusieurs siècles, il aura des conséquences à jamais irréversibles et c'est au cours des douze prochains jours que se détermineront nos chances de le maîtriser.
Nous demandons aux représentants des cent quatre-vingt-douze pays réunis à Copenhague de ne pas hésiter, de ne pas sombrer dans les querelles, de ne pas se rejeter mutuellement la faute mais de saisir l'opportunité de réagir face à ce qui est aujourd'hui le plus grand échec politique contemporain. Cela ne doit pas être un combat entre le monde riche et le monde pauvre, ni entre l'Est et l'Ouest. Le changement climatique nous affecte tous et c'est ensemble que nous devons nous y attaquer.
La science est complexe mais les faits sont clairs. Le monde doit prendre les mesures pour limiter la hausse des températures à 2°C, un objectif qui exigera que les émissions mondiales cessent d'augmenter et commencent à diminuer au cours des cinq à dix prochaines années. Une hausse de 3 à 4° – oit la plus faible augmentation à laquelle il faut s'attendre si nous ne faisons rien – dessécherait les continents, transformant les terres fertiles en déserts. La moitié des espèces vivantes pourraient disparaître, des millions de gens seraient déplacés, des pays entiers engloutis par la mer.
La controverse qui a suivi le piratage du courrier électronique de climatologues – visant à faire apparaître leur volonté de supprimer des données "dérangeantes" sur la réalité du réchauffement – a obscurci le débat. Sans pour autant remettre en cause la masse des preuves sur lesquelles se fondent les prévisions des scientifiques.
Rares sont ceux qui pensent que Copenhague peut désormais déboucher sur un traité parfaitement abouti; la possibilité d'y parvenir n'a pu s'ouvrir que grâce à l'arrivée du président Obama à la Maison Blanche et au renversement de la politique obstructionniste poursuivie durant des années par les Etats-Unis. Aujourd'hui encore, le monde est à la merci de la politique intérieure américaine, car Barack Obama ne peut mettre pleinement en œuvre les mesures nécessaires tant que le Congrès américain ne les a pas approuvées.
Mais les hommes politiques réunis à Copenhague peuvent et doivent s'accorder sur les éléments essentiels d'un accord équitable et efficace et, surtout, sur un calendrier ferme permettant de transformer cet accord en traité. L'échéance qu'ils devraient se fixer pour le faire devrait être le sommet de l'ONU sur le climat prévu en juin prochain à Bonn. Comme l'a dit un des négociateurs : "Nous pouvons jouer les prolongations, mais nous ne pouvons pas nous permettre de rejouer le match."
Le cœur du traité devrait consister en un accord entre le monde riche et le monde en développement, définissant la manière dont sera réparti le fardeau visant à lutter contre le changement climatique – et la façon dont nous nous partagerons une nouvelle et précieuse ressource: le millier de milliards de tonnes de carbone que nous pourrons encore émettre avant que le mercure n'atteigne des niveaux alarmants.
Les pays riches aiment à rappeler la vérité arithmétique selon laquelle il ne peut y avoir de solution tant que les géants en développement tels que la Chine n'adopteront pas des mesures plus radicales que celles qu'ils ont prises jusqu'à présent. Mais le monde riche est responsable de la majeure partie du carbone accumulé dans l'atmosphère – soit les trois quarts du dioxyde de carbone émis depuis 1850. Il doit donc donner l'exemple, et chaque pays développé doit s'engager à prendre des mesures énergiques susceptibles de faire baisser dans les dix ans à venir ses émissions à un niveau nettement inférieur à celui qu'il était en 1990.
Les pays en développement peuvent arguer du fait qu'ils ne sont pas responsables de l'essentiel du problème, et aussi du fait que les régions les plus pauvres du monde seront les plus durement touchées. Mais ces pays vont de plus en plus contribuer au réchauffement et, à ce titre, ils doivent s'engager eux aussi à prendre des mesures significatives et quantifiables. Même si son annonce n'a pas répondu à tous les espoirs, le fait que les deux plus gros pollueurs mondiaux, la Chine et les Etats-Unis, se soient fixé des objectifs en termes d'émissions constitue un pas important dans la bonne direction.
La justice sociale exige que le monde industrialisé mette généreusement la main à la poche et fournisse des moyens financiers capables d'aider les pays les plus pauvres à s'adapter au changement climatique, ainsi que des technologies propres leur permettant de croître économiquement sans pour autant augmenter leurs émissions.
L'architecture d'un futur traité doit être par ailleurs précisément définie – avec un rigoureux contrôle multilatéral, de justes récompenses pour la protection des forêts et une évaluation crédible des "émissions exportées" afin que le fardeau final soit plus équitablement réparti entre ceux qui fabriquent des produits polluants et ceux qui les consomment. Et l'équité exige que le fardeau alloué à chacun des pays développés prenne en compte sa capacité à s'en charger; par exemple les membres les plus récents de l'Union européenne, souvent beaucoup plus pauvres que les pays de la "vieille Europe", ne doivent pas pâtir plus que leurs partenaires mieux lotis.

miercuri, 2 decembrie 2009

Pepenii

Sun Lu-dang* ( se citeşte: Sun Lu-tang), pe numele său adevărat Fu Quan (Fu Ciuan) a fost profesor de arte marţiale şi o personalitate ilustră de la sfârşitul dinastiei Qing (Cing) şi începutul perioadei republicii.
Sun Lu-dang (1862-1933) a fost campion mondial la arte marţiale, un erudit în domeniu, de o înaltă ţinută morală, căruia contemporanii -în semn de respect- i-au acordat titlul de maestru absolut al generaţiei sale.
S-a scurs aproape un secol de la dispariţia lui Sun Lu-dang, dar în regiunea sa natală şi locurile unde a fost profesor circulă şi acum numeroase povestiri despre înalta sa tehnică, forţa sa deosebită, generozitatea şi curajul său.

* Vom nota numele proprii cu ajutorul transcrierii fonetice chineze în uz în R. P. Chineză, indicând în paranteză pronunţia aproximativă a cuvintelor în limba română.


PEPENII

Există sumedenie de istorioare din perioada în care Sun Lu- dang a fost profesor într- un oraş capitală de judeţ. Am ales dintre ele povestirea care urmează.
Într- o zi la amiază, profesorul Sun tocmai se întinsese în pat şi se odihnea, când un elev al său a intrat tiptil în cameră. Din pragul camerei, elevul a observat că profesorului îi căzuse pătura pe jos aşa că s- a aplecat încetişor, să nu- l trezească pe profesor, a ridicat pătura şi a dat să- l învelească. Dar când să- l învelească, ia- l pe profesor de unde nu- i! S-a răsucit , uimit, pe călcâie şi a văzut şi mai uimit că profesorul stătea întins pe un alt pat.
Şi- a dat seama atunci că profesorul nu doarme şi a zis cu glas tare:
- Domnule profesor, m- aţi speriat! Cum de- aţi ajuns atât de repede într-un alt loc?
Alţi elevi, auzind vorbă în cameră şi dorind şi ei să discute cu profesorul, au intrat şi ei.
Sun Lu- dang s- a ridicat pe marginea patului şi a spus râzând:
- Când te aplecai tu uşurel să iei pătura căzută. Exerciţiul numit „ să te ridici ca o săgeată şi să te laşi în jos ca vântul”, pe care vi l- am predat, nu? Ar trebui să exersaţi ceva mai mult!
Elevul îi răspunse:
- Aşa cum ne- aţi sfătuit, maestre, noi am reflectat în pauza de prânz la cele predate, dar sunt lucruri pe care nu le- am înţeles, de aceea am dori să mai explicaţi o dată.
În dimineaţa aceea, Sun Lu- dang le predase principiile xingyiquan (sing i ciuen; stil de arte marţiale, creat de Sun Lu- dang) şi modalităţi de antrenament. Oricât s- ar strădui un profesor în predarea acestora şi oricât ar vrea elevii să şi le însuşească, lucrurile sunt deosebit de complexe şi se asimilează în timp.
Sun Lu- dang spuse:
- Nu- i nimic dacă n- aţi prea înţeles. Trebuie să faceţi antrenament şi, aşa cum v- am spus, să vă fortificaţi organismul şi să vă educaţi respiraţia mai întâi.
Să vă antrenaţi apoi respiraţia ajungând până la perfecţiune, iar în al doilea rând să vă antrenaţi pentru perfecţiunea spiritului.
În al treilea rând, să vă antrenaţi pentru cât mai multă modestie. În timp, de la sine, le veţi deprinde pe toate, vă vor intra în reflex, veţi ajunge la aşa- zisa situaţie „ să ai pumn fără pumn şi voinţă fără voinţă”. Când veţi ajunge să nu aveţi voinţă în acest mod, înseamnă că aţi atins măiestria.
Unul dintre cei câţiva elevi care ascultau cu atenţie, întrebă:
- Ne- aţi vorbit despre antrenarea forţei externe, a forţei interne şi forţei de
autotransformare. Este vorba deci despre trei forţe. Ne este însă greu să facem diferenţa între ele şi am vrea să ne mai spuneţi o dată: cum putem să facem diferenţa între forţa internă şi forţa externă?
Sun Lu- dang se bucura în sinea sa văzând că într- o zi aşa de călduroasă, după o
dimineaţă întreagă de antrenament şi sudoare, elevii săi sunt totuşi atât de sârguincioşi.
- Aici este vorba despre un secret, pe care vi- l voi dezvălui deîndată.
Scoase din buzunar nişte bani şi- i dădu unui elev, spunându- i :
-Du- te şi cumpără câţiva pepeni, să ne mai răcorim puţin!
Apoi adăugă dinadins:
- Poţi să cheltui ceva mai mult, dar să fie buni.
Nu după mult timp, elevul reveni în fugă cu doi pepeni mari în braţe, strigând bucuros:
- Ce noroc avem! Azi tata a venit cu pepeni să- i vândă. Mi- a ales doi pepeni, pe cei mai buni şi, pentru că sunt băiatul lui, nici n- a vrut să ia banii! Spunând acestea, puse cei doi pepeni mari, cu coajă neagră, pe masă. Profesorul şi elevii se bucurară cu toţii. Sun Lu- dang se duse lângă masă şi, râzând, spuse:
- Ia să încercăm pepenii!
Rostogoli uşor un pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă, apoi cu mâna
dreaptă dădu o palmă puternică pepenelui şi clătină din cap:
- E un pepene bun, numai pulpă!
Elevii se uitară la pepene şi văzură că pe el rămăseseră încrustate urmele a cinci degete.
- Câţiva ţistuiră admirativ, iar unul dintre elevi exclamă:
Oau! Ce mână grea are maestrul!
Sun Lu- dang luă şi cel de- al doilea pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă şi apoi îl bătu uşor cu palma. Pe coaja pepenelui nu rămăsese nici o urmă de deget, iar el clătină din cap:
- Pepenele ăsta e prea copt, are miezul putred.
Auzind acestea, elevul care adusese pepenele zise:
- Nu se poate, domnule profesor! E de la mine de- acasă şi a fost ales de tata. Vă
garantez eu că e bun!
Sun Lu- dang ascultă şi spuse râzând:
- Bine, bine, bine! Ia cuţitul, dintr- o tăietură vom vedea.
Un elev luă cuţitul şi tăie pepenele cu urme de degete. Tiii! Seminţele negre, miezul roşu, care parcă era presărat cu zahăr, arătau - fără a fi nevoie să- l guşti- că e foarte bun.
Apoi tăie pe cel care nu avea urme de degete: cum băgă cuţitul în el, când încă nu făcuse o tăietură, toată zeama îi curse, umplând masa. Când îl tăiară, văzură că miez bun avea foarte puţin.
Sun Lu- dang râse:
- Ei ?
Elevul care adusese pepenii se făcu roşu ca racul şi vru s- o zbughească afară.
Sun Lu- dang îl opri:
- Unde te duci?
Elevul spuse mânios:
- La tata!
Sun Lu- dang râse:
- Nu te du, nu el e de vină!
Spuse apoi elevilor săi:
- Cei doi pepeni erau iniţial la fel, cu un miez foarte bun, dar când am atins uşor un pepene cu palma, ca şi cum nu s- ar fi întâmplat nimic, pe coajă n- a rămas nici o urmă, dar pentru că am folosit forţa internă, i- am distrus interiorul. La celălalt pepene însă, am folosit forţa externă: nu vă uitaţi că urmele degetelor sunt foarte adânci, este semnul rănii, de aceea interiorul îi este bun. Aţi înţeles acum în ce constă forţa internă şi forţa externă?
Elevul care adusese pepenii se linişti, apoi tăiară pepenele în felii şi- l mâncară cu poftă.