marți, 27 noiembrie 2012

Veşti din China: nuntă tibetană în Sichuan

Tinerii căsătoriţi Zhang Yufei, aparţinând grupului etnic han şi Raidain Jamco, în timpul ceremoniei de nuntă în comuna Xiangbala, districtul Xiangcheng, provincia Sichuan ( în sud- vest) , în data de 25 noiembrie 2012.




Mirii fotografiindu- se la nuntă. 



Motociclişti care deschid cortegiul de nuntaşi.



Nuntaşi.



Mirele, Raidain Jamco, primeşte în dar o hata, eşarfa fericirii.




Femei aranjând costumul de nuntă al mirelui.



Mese la nuntă.


Mirii, în timpul ceremoniei de nuntă.









Veşti din China: Concurs naţional funcţii publice 2013

Circa 1,12 milioane de candidaţi au participat duminică, 25 noiembrie 2012, la concursul naţional pentru funcţii publice pentru a obţine unul dintre cele aproximativ 21.000 de posturi de funcţionari publici prevăzute pentru anul 2013.


Candidaţii sosesc în centrul de examan de la Shijiazhuang, capitala provinciei Hebei ( în nord) din China, în ziua de 25 noiembrie.

Candidaţi învăţând înainte de examen la Shijiazhuang.


Candidaţi învăţând înainte de examen la Shijiazhuang.


Candidaţi studiind  lista cu sălile de examen şi repartizarea candidaţilor în săli.





luni, 26 noiembrie 2012

Cronici literare avizate: Mo Yan şi realismul magic

Mă bucur că am găsit această cronică şi v- o pot oferi spre lectură. Eu am încheiat lectura textului de mai jos cu gând de mulţumire autoarei, care practic formulează și obține răspuns la toate întrebările pe care le aveam după decernarea Nobelului de literatură din acest an.


Povestirea întîmplărilor adevărate din lumea satului Gaomi (provincia Shan­dong), unde, cu numele Guan Moye, se naşte, în 1955, scriitorul Mo Yan, domină marea parte a nuvelelor şi romanelor acestuia. De exemplu, episodul în care, după ce termină şcoala primară, trudind alături de adulţi în comuna populară din localitate, obosit şi înfometat, fură o ridiche şi este supus criticii tovarăşilor de muncă. În faţa portretului preşedintelui Mao, înlăcrimat şi trăgîndu-şi nasul, puştiul de doisprezece ani recunoaşte că a atentat la avutul comun, faptă abominabilă pentru care, acasă, mai primeşte şi de la tatăl său o bătaie cruntă. Amintirea acestei întîmplări se va transfigura în romanul Ridichea transparentă (Touming de hong luobu), publicat în 1985, o legitimare a sa în lumea literară, după debutul cu cîteva nuvele din 1981-1982, în acelaşi registru al realismului social. Adevăratul succes vine în 1986, odată cu publicarea romanului Sorgul roşu (titlul original este Clanul Sorgului roşu/ Hong gaoliang jia zu), bazat tot pe fragmente autobiografice menite să redea ororile din timpul Războiului antijaponez, al trecerii la comunism şi al Revoluţiei culturale, într-o formulă romanescă de efect, rezultat al unei reelaborări foarte personale, al mixajului reţetelor clasice şi moderne.Sorgul roşu apare în 1986 în Revista de literatură a poporului (Renmin wenxue) și primește la scurtă vreme un important premiu pentru literatură. În 2000, revistaAsia îl desemnează printre cele mai bune o sută de romane chinezeşti ale veacului. Nuvela Scrînciobul Cîinelui alb (Bai gou qiujia) este premiată şi ea în Taiwan.
Aprecieri şi critici
În seria romanelor de succes ale autorului se înscrie apoi Ţara vinului (Jiu guo), apărut în 1993, o foarte reuşită alegorie politică în care Mo Yan preia de la Lu Xun metafora canibalismului pentru a avertiza asupra capacităţii de autodistrugere a Chinei. La rîndul său, în acelaşi registru al satirei, romanul Sîni mari şi şolduri late (Feng ru fei tun) se bucură de o foarte bună primire şi este răsplătit cu două premii, Premiul Kiryama şi Pre­miul oamenilor de litere din Asia.
Mo Yan îşi consideră romanul următor, Obosit de viaţă, obosit de moarte (Sheng si teng lao), drept cartea care-i reflectă cel mai bine stilul şi experimentele în crearea unui anumit tip de roman – acela al unui realism magic made in China, vezi pretextul budist al reîn­carnărilor personalujui principal în diverse animale, ceea ce permite reconstituirea critică a unei perioade importante din istoria Chinei comuniste, făcută din diversele perspective ale acestor metamorfoze, pentru a constata, pînă la urmă, relativitatea adevărului, exact aşa cum sugerează magistrala lecţie a daoistului Zhuang Zi. Este o mostră a scrisului inspirat, o carte așternută pe hîrtie într-un interval de 42 de zile, însumînd 500.000 de caractere scrise cu pensula, ca semne vii ale cuvintelor, preferate de autor artificialei scrieri fonetice cerute de computer, care n-ar putea recupera forţa necesară imaginilor, impresionante deseori prin violenţa lor. Valoarea acestui roman este confirmată de Premiul Newman pentru literatură, acordat în 2009. În 2011, prestigiosul Premiu Mao Dun, obţinut pentru romanul epistolar Broasca (Wa), echivalează cu suprema recunoaştere naţională.
Situat în avangarda scriitorilor chinezi încă din anii ’80, cînd îşi începe cariera literară, Mo Yan cucereşte deci destul de repede o poziţie marcantă în topul scriitorilor chinezi. Este foarte bine receptat în China, dar devine treptat cunoscut şi în afara ei, ca romancier care redă violenţa istoriei Chinei din ultima sută de ani, maestru al umorului negru, cu invenţii stilistice care îl recomandă ca o voce inconfundabilă.
Dincolo de a­pre­cierea meritelor sale – forţa imaginaţiei, umorul, remarcabila artă a povestirii –, recentul cîştigător al Premiului Nobel pentru Lite­ratură a primit din partea unor colegi de breaslă şi o serie de reacţii critice. Unii dintre aceştia îi impută lipsa de priză la realităţile imediate şi refugierea în vis sau alegorie, alţii îi reproşează, dimpotrivă, surprinderea unor aspecte concrete ale istoriei, care ar trăda, se zice, afilierea la direcţia oficială a partidului, conformismul. Cei care îi reproşează că, înfățișînd în opera sa aceste aspecte, a aderat la realităţile societăţii socialiste nu vor să vadă şi că, deşi nu propune subiecte interzise, scrisul său are și o latură subversivă, că avertizează asupra traumelor istoriei, asupra abuzurilor politice, că romanele sale sînt, pînă la urmă, o cronică a Partidului Comunist deloc lipsită de accente critice. Constatăm că astfel de obiecții nu țin seama de principala caracteristică a scrisului său, remarcată şi în motivaţia juriului Nobel: realismul magic amintind de Faulkner şi de Márquez, pe care Mo Yan îi recunoaşte, de altfel, ca modele. Drept pentru care criticul He Jianfei îl acuză că nu are curajul de a fi un scriitor chinez al vieţii actuale, că se complace în atitudinea de servitute a Chinei faţă de Occident.
Ovictorie a povestirii tradiţionale chineze
Apreciind că „scrie realitatea, natura umană, prin întîmplări care zguduie sufletul, nu doar prin înălţarea unor zmeie în vînt“, scriitori prestigioşi ca He Jianming (din care am citat), precum şi Wang Meng sau Su Tong, care-i recunosc cu convingere talentul, cred că, în sfîrşit, literatura chineză a intrat în atenţia lumii, aşa cum i se cuvine. Mulţi dintre cei întrebaţi despre semnificaţia evenimentului consideră că Nobelul acordat nu este doar o răsplată a talentului lui Mo Yan, ci şi o recunoaştere a scriitorilor chinezi nu îndeajuns de prezenţi în lume, o dovadă că dialogul cultural este într-adevăr posibil, că există în prezent mai multă încredere în China, o mai mare deschidere a Occi­dentului faţă de autenticele valori ale culturii chineze, o depăşire a vechii receptări orientaliste. Cauza lipsei de audienţă a literaturii chineze, constată corect aceştia, ţine de lipsa traducerilor. Patina culturală puternică face traducerea dificilă, astfel că puţini sînt scriitorii chinezi care captează atenţia mediului literar internaţional. Mo Yan a avut această şansă, sinologul Howard Goldblatt i-a tradus excelent în engleză mai întîi Sorgul roşu, apoi celelalte romane. Şi prezenţa în juriu a sinologului Goran Malmqvist, membru al Acade­miei Suedeze, pare să fi fost un factor ce a favorizat luarea în considerare a candidaturii scriitorului chinez la Premiul Nobel. Cum altfel ar fi putut fi scos din izolare şi necunoaştere un scriitor foarte marcat de specificitate locală, cu alegeri stilistice speciale, cu apel sporit la aluzii literare – figuri exotice devenite la traducere cultureme greu de echivalat?
Opera lui Mo Yan poate fi considerată un exemplu de eliminare a acestei bariere prin traducerile foarte bune care au făcut-o accesibilă şi cititorilor străini şi au impus-o atenţiei criticilor literari, sensibili tocmai la un anumit specific cultural. Căci, dincolo de universalitatea care caracterizează capodoperele, de acel general uman pe care îl surprind, romanele lui Mo Yan sînt extrem de chinezeşti, nu doar prin tematica lor – parte a destinului Chinei –, prin înrădăcinarea în pămîntul natal. Arta acestui autor revalorizează într-un grad înalt tehnicile tradiţionale ale povestirii clasice, astfel încît s-a spus, cu îndreptăţire, că premierea nu este atît victoria romanului modern, cît a povestirii tradiţionale în limba chineză. De acolo a învăţat Mo Yan măiestria montajului truculent, a deraierii fine din real, a extensiei alegorice, a manipulării cu eficienţă etică a parabolei.
În conferinţa sa la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, din 2009, convins că „operele literare trebuie să depăşească partizanatele, partinicul, clasele, politicul“, Mo Yan mărturisea că „îşi doreşte ca opera lui să stea în faţa omenirii întregi şi să aibă valoare pentru omenirea largă“, crez reafirmat la aflarea veștii recentei premieri. Întrebat de ziarişti de ce crede că a primit Nobelul, Mo Yan a răspuns că „deoarece că a descris natura umană în sensul ei larg, printr-o operă care este literatură chineză, dar şi parte a literaturii universale“. Este o reafirmare a încrederii lui „în menirea literaturii de a scrie despre om, de a sta de partea omului, de a depăşi zonalul, naţionalul...“, în contribuţia literaturii la proiectul uman ascensional, căci, spune el, „prin descrierea durerilor şi sacrificiilor omului de acum se pregăteşte omul de mîine…“. Şi, într-adevăr, în romanele lui Mo Yan descoperim un mecanism de generare care este cel al universalizării, al esenţializării. Într-un schimb simbolic de tip yin-yang, viaţa şi moartea, binele şi răul, trecutul şi prezentul devin tiparele binomiale pe care se construiesc arhetipal scenariile şi personajele menite să denunţe vicii eterne ale societăţii: lăcomia, corupţia, birocraţia.
Remarca făcută de dramaturgul Lin Meng, conform căreia Nobelul lui Mo Yan arată că filmul chinez şi-a adus contribuţia la propagarea literaturii chineze, surprinde un adevăr important. Romanul Sorgul roşu a fost tradus în douăzeci de limbi după ce regizorul Zhang Yimou l-a făcut celebru prin filmul premiat la Berlin în 1987. În 2000, se adaptează şi o nuvelă din volumul Maestrul e din ce în ce mai plin de umor (Shifu yu lai yu youmo) şi tot Zhang Yimou regizează filmul Vremuri fericite (Xinfu shiguang), care trezeşte un larg interes. În 2003 este rîndul romanului Scrînciobul Cîinelui alb (Bai gou qiu jia) să fie ecranizat, cu titlul Nuan (numele eroinei), de către Huo Jianji, fiind premiat la Festivalul de la Tokyo. Toate aceste filme au un rol major în receptarea internaţională a romanelor lui Mo Yan, au un efect de fecundă rumoare, stîrnesc acea „curiozitate postfilm“, care trimite spectatorul în librării pentru a descoperi traducerea.
Un scriitor care scapă etichetelor
Dincolo de toţi aceşti factori de luat în considerare, esenţială rămîne întrebarea: este Mo Yan un premiat viabil? Indiferent de cel care răspunde la întrebare, nu se poate nega faptul că recentul cîştigător al Nobelului pentru literatură este unul dintre romancierii care au înnoit romanul chinez, făcînd vechea matrice a povestirii aptă de experimente, de ingenioase invenţii stilistice, că are talentul de a selecta şi transfigura evenimente trăite sau de a imagina poveşti insolite, de a construi personaje originale, de statura celor din romanele chineze clasice, de a impresiona prin scene memorabile, cu o predispoziţie remarcabilă pentru imaginea vizuală, cadrată cinematografic şi cu o ritualizare a mişcărilor ca în artele marţiale (vezi celebra scenă a jupuirii de viu a unui om din Sorgul roşu, ca limită maximă a ororii)…
Alocuţiunile oficiale rostite cu ocazia decernării Nobelului îl descriu pe Mo Yan ca pe un scriitor profund naţional, ca pe un reprezentant al scriitorilor pămîntului natal, al etosului autohton. Nu este văzut ca imitator, se insistă asupra originalităţii lui: el nu se încadrează cu strictețe nici în modelul modern, nici în cel postmodern, scapă etichetelor. Se admite că mai există în China şi alţi prozatori foarte talentaţi, dar el este cel care a perseverat şi a progresat cel mai mult. Premiul Nobel este un stimulent care va face ca ochii lumii să se îndrepte şi asupra Chinei, să-i recunoască literaturii sale brandul. Mo Yan devine pentru scriitorii chinezi un exemplu de urmat, el demonstrează că Nobelul poate fi cucerit și că, oricît de idiosincratică ar fi literatura chineză, ea poate fi înţeleasă prin universaliile talentului.


Dinu Luca: „În traducere se amestecă iubire şi aventură“

Interviuri esenţiale

„În traducere se amestecă iubire şi aventură“

Interviu cu Dinu LUCA, laureatul Premiului pentru Traducere „Antoaneta Ralian“ pentru „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Gaudeamus 2012


UPDATE: La încheierea Tîrgului Gaudeamus, pe 25 noiembrie, Dinu Luca a primit Premiul pentru Traducere „Antoaneta Ralian“, acordat pe baza votului publicului, pentru traducerea romanului „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Editura Humanitas Fiction, 2012. 

Dacă Mo Yan, nobelizatul din 2012, îi cucereşte pe cititorii de la noi, rivalizînd cu scriitori iubiţi şi preţuiţi – Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa –, revelaţia se va datora harului de traducător al lui Dinu Luca, pe măsura fabulosului prozator chinez. Dar Dinu Luca merită cunoscut ca personalitate deja formată între orientaliştii români.
A început să studieze chineza în urmă cu peste 25 de ani, a descoperit bogăția culturii şi a civilizaţiei chineze, iar cariera universitară l-a dus de la Bucureşti la Taipei. Pasiunea de sinolog a probat-o în traduceri din filozofia chineză, din scriitori contemporani, moderni sau clasici, ca implicare în ambiţiosul proiect Lumea chineză, Revista română de cultură chineză, din 2001 (accesibil via internet).
Dinu Luca are toate şansele să devină un cărturar admirabil, însă pînă atunci poate dărui limbii române cîteva comori – cele două traduceri din Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte şi Sorgul roşu, sînt demonstraţii de virtuozitate, cum am mai citit în minunăţiile semnate de inegalabila Antoaneta Ralian.

Domnule Dinu Luca, ce întîmplare v-a dus spre limba chineză şi de acolo mai departe – spre filozofie şi literatură?
O întîmplare, chiar o întîmplare, m-a făcut să aleg, în 1987, să studiez chineza la Limbi Străine, la Universitatea din Bucureşti. O întîmplare norocoasă, aş zice, pentru că la nu multă vreme după ce m-am apropiat de limbă, am avut senzaţia că mi se întîmplă ceva cu totul minunat: era dificil, era chinuitor, dar mă ducea departe, teribil de departe de anii aceia imposibili. Mai mult, mă disciplina, mă obliga la efort susţinut, îmi umplea mintea de întrebări, mă făcea să compar, să relativizez, să nuanţez, să mă distanţez şi să vin înapoi pentru a mă distanţa din nou. Şi totul a devenit chiar extraordinar din clipa în care m-am îndrăgostit iremediabil de „ma­eş­trii“ Chinei vechi — de toţi acei zi pe care îi găsim la finalul numelor unui Kongzi („Maestrul Kong”, Confucius), Laozi, Zhuan­gzi... Un rol esenţial l-au avut aici maeştrii noştri de zi cu zi, profesorii care deja făceau cu noi Confucius sau Cartea poemelor în anul întîi. De aici, după mai mulţi ani, şi pasul spre literatura veche, iar după şi mai mulţi, spre cea nouă.

Studiul limbilor orientale cere pregătire complexă: istorie şi religie, mitologie şi filozofie, civilizaţie şi cultură. Cum se formează un sinolog?
Cred că depinde mult de unde se porneşte. Sinologul tradiţional era un foarte bun cunoscător al propriilor repere culturale, stăpînea deja, cînd începea să studieze chineza, marile limbi de circulaţie, adesea şi pe cele clasice, iar curiozitatea intelectuală îl purta frecvent spre multe alte domenii. Lucrurile s-au schimbat semnificativ astăzi, dar cîteva aspecte cred că au rămas valabile. Unul dintre el priveşte rolul limbii — e greu să faci sinologie fără o solidă pregătire filologică, una care să includă, măcar la modul ideal (dacă infernalele invenţii numite „plan de învăţămînt“ sau „norme“ nu permit altfel), chineză clasică. Un altul are de-a face cu ceea ce profesoara şi apoi colega mea, doamna Flo­rentina Vişan, numea nevoia de a fi învăţăcel — de a accepta, la 18-19 ani, că totul trebuie luat de la capăt, „şcolăreşte“, cu modes­tie şi umilinţă. Pe de altă parte, una dintre schimbările faţă de vechea sinologie mi se pare bine-venită: sinologul de azi se vede nu rareori obligat să accepte că ştiinţa sa despre China este parţială şi incompletă. Altfel spus, că el însuşi nu este decît un specialist ca oricare altul, care se cuvine să aspire la controlarea intelectuală a unui domeniu cu graniţe bine fixate, mai degrabă decît să urmărească un enciclopedism sortit să rămînă superficial şi desuet. După părerea mea, drumul spre competenţa sinologică înseamnă, după iniţiala lărgire a propriilor orizonturi, după comparaţii şi aproprieri, după parcurgerea textelor fundamentale şi după schimbări de unghi şi de direcţie, alegerea şi explorarea privilegiată a unui singur domeniu. Iar aici, neapărat, în dialog cu cîmpul larg în care se înscrie domeniul în cauză. Sintetizînd, aşadar, aş zice că parcursul despre care mă întrebaţi poate fi diferit de la caz la caz, dar ţinta se cuvine să rămînă neschimbată — aceea de a deveni un specialist care explorează un aspect sau altul al culturii chineze în continuu dialog cu teoriile dominante ale domeniului în care se înscrie.

Limba, ca un şuvoi năvalnic

Care a fost prima traducere din limba chineză? Dar primul scriitor descoperit pe cont propriu, citindu-l în original?
Prima traducere a fost din chineza clasică, textul Laozi sau Daodejing, şi a fost inclusă în lucrarea mea de licenţă. Traducerea aceasta, mult modificată şi însoţită de numeroase extrase dintr-un alt clasic daoist, Zhuangzi, a şi apărut în 1993, la Humanitas. Dintre toate textele pe care am lucrat apoi, probabil că ar trebui să aleg Cizelarea dragonilor a lui Liu Xie drept opera majoră descoperită, în mare măsură, pe cont propriu. Este vorba de un text de poetică din secolul al VI-lea, care vorbeşte, în cincizeci de capitole, despre aproape toată literatura produsă în China pînă atunci, de­spre arta de a scrie şi arta de a citi, despre lumea literară... L-am tradus aproape integral în română, alături de mai multe alte texte din tradiţia gîndirii literare din China care l-au precedat, şi i-am dedicat lucrarea mea de doctorat. Îmi doresc să revizitez traducerile acestea, să le rînduiesc încă o dată, iar apoi să le şi public cîndva.
Aţi tradus mai mulţi autori chinezi contemporani, dar romanul care i-a uluit pe cititori a fost Sorgul roşu, care l-a impus pe Mo Yan ca mare scriitor. Ce dificultăţi a ridicat traducerea scriitorului recent nobelizat?
Cînd am făcut la Humanitas propunerea pentru Sorgul roşu, citisem multe texte, mai ales de scurte dimensiuni, ale scriitorilor chinezi din anii ’80, inclusiv Mo Yan. Lucrasem deja, publicînd sau nu, pe o parte dintre ele şi mă impresionaseră atît economia lor de mijloace, cît şi atacurile radicale pe care le lansau asupra substanţei înseşi a limbii — Can Xue, de pildă, pulverizează pur şi simplu scriitura. Mo Yan îmi părea, prin comparaţie, baroc, marquezian, polifonic, deşi parcă mai puţin intens în prozele lui scurte. În Sorgul, în schimb, m-a izbit de la început bogăţia lexicală absolut nestăpînită, un delir al spunerii multiple care te cuprinde pe măsură ce intri în text şi nu te mai lasă pînă la sfîrşit. Regionalisme, limbă literară, aluzii, arhaisme, directeţe brutală, sonorităţi de toate felurile, aproape pe fiecare pagină, fără oprire. Am crezut că mă înec în acest şuvoi, mărturisesc, şi am avut intens senzaţia că nu stăpînesc nici pe departe atît de bine cum cred limba română. La a doua mînă, am refăcut complet traducerea, uniformizînd şi nuanţînd, căutînd corespondenţe şi explorînd tot felul de variante, timp de cîteva luni bune. Mi-am dorit mult să înfăţişez cititorilor un Mo Yan care să le vorbească, pe cît cu putinţă, la fel de bogat, de spectaculos sau de neaşteptat ca în chineză. Am avut şi şansa unei colaborări excelente cu redactorul de la Humanitas, doamna Iustina Croitoru, şi uite aşa Honggaoliang jiazu s-a făcut Sorgul roşu.

La Tîrgul Gaudeamus se lansează Obosit de viaţă, obosit de moarte. Cît timp v-a acaparat traducerea unui roman de peste 700 de pagini? Şi cîtă bătaie de cap dă echivalarea unui titlu?
La Obosit de viaţă, obosit de moarte am lucrat, în salturi, în jur de trei ani şi jumătate — nu pentru că textul e foarte mare sau foarte dificil, ci pentru că îndatoririle profesionale ştiu mereu să-şi clameze strident prioritatea. Titlul ar fi trebuit, probabil, să fie Viaţa, moartea, osteneala, în relaţie cu pasajul budist sub călăuzirea căruia, ca motto, se aşază textul. La sugestia doamnei Denisa Comănescu, am optat pentru vari­anta care se găseşte acum pe copertă.

Ce vă doriţi cel mai mult să traduceţi dintr-o literatură uriaşă, la noi încă prea puţin cunoscută?
Nu îmi puneţi o întrebare uşoară; şi nu e uşoară din mai multe motive. Unul priveşte tributul în timp pe care îl necesită traducerea, dacă doreşti să o faci cu onestitate şi iubire; altul are de-a face cu rolul şi rostul traducătorului în cultura noastră. Sînt amîndouă subiecte prea sensibile ca să le dezvolt acum, dar îmi influenţează evident alegerile şi chiar dorinţa de a continua activitatea de traducere. La modul ideal însă, mi-ar plăcea să termin în primul rînd ce am început şi nu am dus pînă la capăt. Am în calculator o traducere nouă din acelaşiDaodejing, revizitat mulţi ani mai tîrziu; traducerea era practic gata în 2007, dar accesul ne­sperat, pe atunci, la un corpus bibliografic masiv mi-a încetinit pînă la oprire eforturile. Aş vrea de asemenea să pun capăt muncii la două texte pe care am lucrat intens o vreme, unul din tradiţia autoritaristă cunoscută sub numele de legism (textul Hanfeizi), celălalt o formidabilă enciclopedie daoistă numităHuainanzi. Ar fi apoi poeticile de care vorbeam, neapărat Cizelarea dragonilor şi neapărat Rapsodia despre literatură a lui Lu Ji— un text minunat de greu şi de drag mie: toate sînt gata sau aproape gata. Venind către noi, sînt cîţiva modernişti din anii ’30-’40 care îmi sînt aproape — Lin Yutang, Zhang Ailing... Apoi, fireşte, avangarda de la sfîrşitul anilor ’80, cu precădere Yu Hua şi Su Tong, dar nu numai. Ar mai fi multe nume de adăugat, şi dintre vechi şi dintre noi, toate însă prea puţin cunoscute în România; aceasta subliniază, dincolo de pasiunea mea sau a altora pentru o mare literatură, cît de mult mai e de făcut ca să ne-o apropiem.

Prietenie şi sprijin constant

Vă încumetaţi să daţi o definiţie a traducerii şi a traducătorului, pe măsura experienţei personale?
Nu cred că pot generaliza, dar pentru mine în traducere se amestecă iubire şi aventură; amîndouă sînt mereu prezente, chiar dacă în grade diferite. Iubirea are obiecte variabile — poate fi vorba de un scriitor (oricare dintre cei menţionaţi mai sus, de pildă), de o viziune (deconstrucţia, de exemplu, drept care am tradus Hillis Miller şi aş mai traduce orice din el) sau de o cultură (cea chineză, dar nu numai); tot aceeaşi iubire are şi un obiect care rămîne constant: este, evident, vorba de limba română. Este probabil banal ce spun, dar în ce mă priveşte această ultimă iubire este adesea motivaţia ultimă pentru a continua, în contextul legat de poziţia traducătorului despre care vorbeam înainte. Aventura se petrece şi ea în fiecare dintre limbile implicate în traducere şi-şi găseşte mereu forme noi — joacade-a şi prin tot felul de labirinturi e una, călătoria printre sunete e alta, şi tot aşa. Dimpreună, aşadar, cele două ar trebui să ducă, de preferinţă, nu spre o iubire... aventuroasă, ci doar, mai simplu, spre o aventură a iubirii.

Ce întrebare nepusă își așteaptă răspunsul?
Mi-ar plăcea să mă întrebaţi despre datoriile de recunoştinţă pe care le-am acumulat în anii de cînd fac sinologie. V-aş spune cît de mult mă bucură existenţa unor asemenea datorii, ca şi faptul că ele rămîn mereu neachitate — că am parte, altfel spus, de prietenie şi sprijin constante. Mulţi dintre „creditorii“ mei (unii foşti profesori — de fapt mereu profesori —, alţii colegi) puteau sau pot fi întîlniţi în sălile de curs ale Facultății de Limbi Străine din Bucureşti, fermecîndu-şi audienţa, scriind şi traducînd minunat şi, în cazul sinologilor (Florentina Vişan, Luminiţa Bălan), contribuind decisiv la dezvoltarea tradiţiei autohtone a cercetării de­spre China: munca mea se doreşte înţeleasă în primul rînd alături de a acestora din urmă. Şi s-ar mai cuveni să-mi mărturisesc recunoştinţa şi faţă de un număr de instituţii — cîteva universităţi, cîteva organizaţii şi, în contextul imediat al traducerilor din Mo Yan şi nu numai, o editură, Humanitas. Sînt peste douăzeci de ani de cînd un tînăr absolvent de chineză s-a bucurat de încrederea ei, iar în toţi aceşti ani colaborarea, cînd s-a petrecut, a fost aproape desăvîrşită şi a dus, în cîteva cazuri, la prietenii de lungă durată. Este reconfortant să poţi avea asemenea datorii şi, cel puţin în cazul meu, este reconfortant că migăleala solitară care poate părea munca sinologului necesită, de fapt, iată, şi multă comunicare şi iubire. Îmi face mare plăcere să spun acest lucru.


NOTA MB: Este ingrat să comentezi un astfel de interviu şi totuşi o voi face. Citesc cu nesaţ interviuri, ca felii de viaţă autentică şi am avut, în general, norocul să citesc interviuri esenţiale. Spusele din titlu mi- au dat imboldul şi curajul de a scrie această notă. Mi s- a părut foarte adesea că a face o traducere este o aventură: pentru că, de pildă, inevitabil făcând traducere ajungi la dicţionar. Iar compararea unor termeni în dicţionare diferite deja te incită la aventură, de fiecare dată o aventură a cunoaşterii. Te trezeşti uneori că pornind de la un termen ai ajuns să citeşti pe o temă care, deşi are legătură cu traducerea pe care o faci, nu credeai că o vei aborda vreodată. 
     În acest interviu mi se pare deosebit de important şi altceva: magia traducerii. Avem aici un traducător care a abordat ( " printr- o fericită coincidenţă" , se spune în interviu) fix opera ce va fi premiată cu Nobel. Este tipul de magie care în literatura universală a creat marile legături spirituale între naţii. Este acel ceva care face dintr- o traducere o traducere de excepţie, cum este cazul şi aici.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Vesti din China: La cea mai mare altitudine

Imagini de la primul zbor de incercare din 23 noiembrie 2012 pe aeroportul Daochengyading ( districtul Daocheng, prefectura autonoma Garzê , provincia Sichuan, in sud- vest) , situat la altitudinea de 4.411 m deasupra nivelului marii:




Avionul Airbus A319, apartinand companiei Air China, 
al zborului de incercare pe aeroportul situat la cea mai mare altitudine din lume:



Angajati ai aeroportului se fotografiaza cu ocazia evenimentului:


Aeroportul Daocheng-Yading va fi pus in circuit in luna mai 2014 si va asigura legatura in zboruri de o singura ora cu capitala provinciei Sichuan, Chengdu, dupa cum a anuntat Tan Heng, un responsabil din cadrul aeroportului . Constructia aeroportului a fost incheiata in august anul acesta. Anterior, aeroportul Bangda din Qamdo, Tibet situat la 4.334 altitudine, detinea recordul de a fi aeroportul situat la cea mai mare altitudine in lume. 
Aeroportul Daocheng-Yading este situat la 130 km de rezervatia naturala Yading, rezervatie naturala de nivel national, aflata in podisul Qinghai- Tibet, unde exista minunate vai alpine. Datorita peisajului pe care il ofera, rezervatia Yading este cunoscuta drept ultima " Shambala" si " ultima bucata pura de pamant a planetei noastre albastre" .     

http://www.chine-informations.com/actualite/photos-chine-vol-essai-de-aeroport-civil-le-plus-haut-du-monde_49239.html

joi, 22 noiembrie 2012

Mo Yan: Obosit de viaţă, obosit de moarte ( 02)


Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. 

Pe 11 octombrie 2012 Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost atribuit scriitorului chinez MoYan (născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei). Motivaţia juriului Nobel: „Cu un realism halucinant, îmbină legendele, istoria şi actualitatea“. Autor prolific, care a publicat din 1981, anul debutului său editorial, până în prezent peste zece romane şi optzeci de povestiri, Mo Yan îşi câştigă renumele internaţional cu romanul Sorgul roşu, apărut în 1987 şi tradus strălucit în limba română de Dinu Luca în 2008, în colecţia „Raftul Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction. Ecranizarea omonimă din 1987, regizată de Zhang Yimou, a primit Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988. Romanele şi povestirile lui Mo Yan au fost traduse în numeroase limbi şi recompensate cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul Laure Bataillin, în 2001, Premiul Internaţional de Literatură Nonino, în 2005, Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka XVII, în 2006, Premiul Newman pentru Literatură Chineză, în 2009, Premiul de Literatură Manhae, în 2011 şi Premiul Mao Dun, în 2011. Capodopera de până acum a lui Mo Yan, romanul Obosit de viaţă, obosit demoarte, devenit bestseller în Suedia în primăvara acestui an, din care vă oferim fragmentul următor, este în curs de apariţie la Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, în versiunea excepţională a lui Dinu Luca şi va fi lansat în luna noiembrie la Târgul de Carte Gaudeamus. 


Ximen Nao, zis şi Ximen Tărăboi, un ţăran înstărit din China, este nu doar deposedat de pământurile lui, ci îşi pierde şi viaţa în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus la cazne, ţipetele lui îl înduioşează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria, Ximen trebuie să parcurgă un lung şir de reîncarnări: mai întâi măgar, apoi vită de povară, câine, maimuţă, şi tot aşa, potrivit învăţăturilor budiste, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. În lungii ani ai vieţilor pe care le trăieşte, Ximen este martorul şi cronicarul unei jumătăţi de secol în China rurală, oglindind chipul unei lumi aparte, în care cei mulţi se văd mereu siliţi să se supună şi să se adapteze în faţa legilor dictate de cei puţini, făuritorii unei Istorii cu chip inuman. Roman total, în care realismul magic se îmbină cu realismul cel mai dur, scris cu umor negru şi o extraordinară inventivitate lingvistică, Obosit de viaţă, obosit de moarte e destinat să devină un clasic al literaturii contemporane. 

Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian; Bai Yingchun alină cu mare drag un măgar orfan 

Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa impunătoare. 
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi pe când era copil şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul din lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor 80 de mu de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul, argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu de mult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing’er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit „doamna Ximen, născută Bai“. Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie. 
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele – cele mari cu prea-plin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji – o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde”, ca să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jurîmprejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu1 din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de Anul Nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar puteai perfect de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu! 
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene,2 dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi din cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi pentru îngrăşămînt – nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nordest, eu tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta uscam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea întorceam pământul, iar în douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun proprietar. 
Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene stranii şi misterioase şi dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am vă- zut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapis lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea „Omul moare, mătărânga ba.” Pentru omul ăsta de se prăpădise – el da, mătărânga ba – la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l pe braţe pe acest copil îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că dacă salvezi viaţa unui om faci lucru mai bun decât dacă durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de adevărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură o viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite eu în ce fel întristător am ieşit eu din scenă – în cer şi pe pământ, între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să înţeleg! 

L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus: 
– Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de nămol. 
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a zis „Bunico”, bucurând- o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a scuturat din cap de căpăţîna-i semăna şi mai mult cu o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea „Tată de suflet”, iar când o vedea pe Bai îi zicea „Mamă de suflet”. Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. „Cine nu munceşte nu mănâncă”: e drept că vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă: 

– Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, „Faţă Albastră“: numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian. 
El a zis: 
– Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian – Ximen Lanlian. 
I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul plac şi că să muncească bine, şi după vreo douăzeci ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii – mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? – , iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună, şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic. 
– Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier: 
– Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao! 
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre: deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a cuprins deznădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze. 
– Mai repede, adu un ştergar! 
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însăcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!.... iiiiih!.... Era femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică; numele de familie nui era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primăvară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice – o faţă pe care citeai numai semne bune – , şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima: 
– Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului! 
Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac – i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pămîntul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de teamă ca din Yingchun să nu strecoare afară vreun demon. 
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză, i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile, şi dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios: 
– Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut. 
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului – iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului: 
– E o vorbă din vechime care spune: „Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu-mi e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mie teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie? 
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa. 

Mo Yan: Viaţa şi moartea mă obosesc ( 01)



MO YAN Viaţa şi moartea mă ostenesc 
Mo Yan („Nu vorbi“), pseudonimul scriitorului Guan Moye, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane. Născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei, Mo Yan debutează în 1981 cu povestirea Potopul din noaptea de primăvară. Autorul devine celebru în lume prin Sorgul roşu, roman publicat în 1987 (Humanitas Fiction, 2010). La notorietatea scriitorului contribuie cunoscutul film omonim din 1987 al lui Zhang Yimou, câştigător al Ursului de aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988, care se bazează pe primele două capitole ale romanului. Autor prolific, Mo Yan a publicat peste optzeci de povestiri şi douăsprezece romane, cele mai cunoscute fiind: Cântecele usturoiului din Paradis (1988), Ţara vinului (1993), Ţâţe mari şi şolduri late (1995), Viaţa şi moartea mă ostenesc (2006). Romanele şi povestirile sale au fost traduse în numeroase limbi, iar câteva au fost ecranizate. Romanul Viaţa şi moartea mă ostenesc narează ultima jumătate a veacului trecut din tumultoasa istorie a Chinei prin vocile personajului Ximen Nao, care, după ce ajunge în iadul regelui Yama la 1 ianuarie 1950, se reîncarnează în diferite animale – măgar, bou, porc, câine şi maimuţă –, pentru a redeveni, într-un final, om. Un tur de forţă narativ, o satiră plină de umor, romanul este deja considerat un clasic al literaturii chineze contemporane. Despre Mo Yan, laureatul Premiului Nobel Kenzaburo Oe a declarat: „Dacă ar fi să aleg eu un laureat al Nobelului, acesta ar fi numai Mo Yan“. (Prezentarea editurii) 
Capitolul unu 
Răbdând cazne îngrozitoare, îmi strig nedreptatea în palatul lui Yama; tras pe sfoară, mă întorc iar pe lume ca măgar cu copite albe 
Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când mă aduceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel şi chip. Vocea mea – tragică, înălţătoare, cu totul dezolantă – se propaga în fiecare ungher din sala de audienţe a lui Yama, pricinuind ecouri în cascadă. Trupul meu răbdase cazne îngrozitoare, dar eu nu mă căiam cu niciun chip, câştigându- mi astfel renumele de bărbat neânduplecat. Ştiam că numeroşi draci mă stimează în taină; ştiam şi că regele Yama se sastisise de mine până peste cap. Ca să mă facă să-mi mărturisesc vinovăţia şi să mă recunosc înfrânt, au întrebuinţat cea mai parşivă dintre caznele îngrozitoare ale iadului, aruncându-mă în cazanul cu ulei clocotit, întorcându-mă pe toate feţele şi prăjindu- mă ca pe un copan de pui vreme de o oră: e greu de pus în cuvinte cum mi-a fost durerea. Dracii m-au înfurcat apoi cu furcile lor şi, cu mine ridicat sus de tot, au urcat pas cu pas treptele care duceau spre sala de audienţe. Şi cei din stânga şi cei din dreapta fluierau sugându-şi buzele, aşa cum se piţigăie stolurile de lilieci băutori de sânge. Uleiul picura ropotind de pe corpul meu, cădea pe trepte şi scotea rotocol după rotocol de fum galben... Dracii m-au depus după aceea cu cea mai mare grijă pe dalele de piatră vineţie din faţa sălii, au îngenuncheat şi i-au raportat regelui Yama: „Mărite rege, l-am prăjit”. 
Ştiam că eram crocant de cât mă pârjoliseră şi că doar uşurel să mă fi atins, ţăndări mă făceam. Am auzit cum din sala aceea înaltă-înaltă, din lumina splendidă a lumânărilor din sala aceea înaltă-înaltă, vine spre mine întrebarea aproape în zeflemea a regelui Yama: 
– Ximen Nao, mai faci tu tărăboi? 
Ca să-ţi spun cinstit, în acea clipă chiar am şovăit. Zăceam rumenit într-o băltoacă de ulei, iar carnea plesnea pe mine, pocănind. Ştiam că puterea mea de a suporta durerea ajunsese la limita maximă şi că dacă nu mă supun, cine ştie cu ce cazne îngrozitoare or să mă mai muncească dregătorii şi slujbaşii aceştia ai iadului, lacomi şi stricaţi cum sunt. Dar dacă mă supun în acest punct, nu înseamnă că am îndurat totul degeaba? M-am zbătut să-mi înalţ capul – care părea că o să se frângă în orice clipă de gât – şi-am căutat spre lumina lumânărilor, unde i-am zărit pe regele Yama şi pe judecătorii de lângă el; pe chipurile lor se închegase un zâmbet alunecos.
Un val de mânie mi s-a ridicat pe negândite din inimă. Fie ce-o fi, mi-am zis, şi dacă m-or măcina pe roată până mă fac praf şi pulbere, şi dacă m-or pisa în piuă până mă fac mici fărâme, tot trebuie să strig: 
– Nedreptate! 
Şi am strigat, scuipând cu stropi de ulei urât mirositori:
– Nedreptate! Eu, Ximen Nao, în treizeci de ani în lumea oamenilor am avut râvnă de muncă, mi-am ţinut casa cu hărnicie şi chibzuială, am dres poduri şi am reparat drumuri şi-am avut drag să fac bine şi să dau altora; în fiecare templu din ţinutul Gaomi din nord-est se găsesc statui de zei pentru care am dat bani să se facă din nou; fiecare om sărman din ţinutul Gaomi din nord-est a mâncat din grânele bune pe care le-am dat pomană. Fiecare bob de grâu din hambar a fost udat de sudoarea mea şi fiecare bănuţ din scrin a fost făcut prin chinul meu. M-am îmbogăţit prin muncă şi-am făcut avere prin înţelepciune. Am credinţa că toată viaţa mea n-am vreo faptă care să-mi întunece inima. Dar uite că, am aulit eu ascuţit, pe unul aşa de bun ca mine, aşa de drept, aşa de de treabă, tot l-au legat cu mâinile la spate, l-au împins până la capul podului şi l-au împuşcat!... Cu un puşcoci încărcat cu o jumate de tigvă de praf de puşcă şi o jumate de farfurie de boabe de fier, au tras de la doar o palmă de mine. A urmat un bubuit uriaş, iar jumătate din căpăţâna mea s-a prefăcut într-o băltoacă de noroi însângerat care a mânjit şi podul, şi pietricelele alb-cenuşii şi mari cât pepenii de iarnă de sub el… Nu mă las, am suferit nedreptate, vă rog stăruitor să-mi daţi drumul să mă întorc, să mă duc să-i întreb în faţă pe oamenii ăia ce nelegiuire am săvârşit eu la urma urmei. 
Sub tirul continuu al vorbelor mele, am văzut cum faţa mare şi uleioasă a regelui Yama se încreţeşte fără înrerupere. Judecătorii care stăteau lângă el îşi tot fereau privirile, neîndrăznind să şi le încrucişeze cu mine. Ştiam că le e limpede că fusesem nedreptăţit, ştiuseră de la început că sunt un duh nedreptăţit, însă din pricini necunoscute mie făceau pe prostul şi pe niznaiul. Am continuat să strig, iar vorbele mi se repetau, ciclu după ciclu, precum transmigraţia. Regele Yama a schimbat cu voce joasă câteva vorbe cu judecătorii, iar după aceea a spus, lovind în plăcuţa de lemn cu care se cere ordine în sală:
– De-ajuns, Ximen Nao, ştim că ai fost nedreptăţit. Pe lume sunt mulţi care ar fi trebuit să moară, dar n-au murit, şi mulţi care n-ar fi trebuit să moară, dar uite că tot au murit. Este o realitate pe care nici curtea aceasta nu are cum să o modifice. Acum însă curtea îţi va arăta o îngăduinţă dincolo de ce spune legea şi îţi va da drumul să te întorci la viaţă. 
Marea bucurie care s-a pogorât deodată peste mine, asemenea unei pietre grele de moară, aproape mi-a făcut bucăţi trupul. Regele Yama a aruncat pe jos o tăbliţă triunghiulară de culoarea cinabrului cu porunca lui pe ea şi a rostit pe un ton de mare nerăbdare: „Cap-de-bou, Chipde- cal, duceţi-l înapoi!” 
Regele Yama s-a retras din sala de audienţe fluturându-şi mânecile robei şi urmat de mulţimea de judecători. În curentul stârnit de robele lor mari cu mâneci largi, lumânările au încept să pâlpâie. Doi draci îmbrăcaţi în haine păcurii şi încinşi cu cingători late de culoarea mandarinei s-au apropiat dinspre lateral, venind în faţa mea. Unul s-a îndoit de şale, a pescuit tăbliţa cu porunca regelui şi şi-a vârât- o la brâu; celălalt m-a prins de braţ, căutând să mă tragă sus în picioare. Am auzit cum braţul îmi sloboade un zgomot aspru, de parcă se frângeau oasele şi muşchii de pe el. Am scos un strigăt ascuţit. Dracul care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a dat un brânci celui care mă prinsese de braţ, zicându-i pe tonul celui bătrân şi cu bogată experienţă care dăscăleşte un puşti cu caş la gură: 
– Fir-ar mama ei, mă, ţie-ţi sună apa-n cap? Ai orbul găinilor? Ce, nu vezi că ăsta-i crănţănicios şi ars ca o gogoaşă de pe strada 18 din Tianjin?
Sub dăscălelile celuilalt, dracul cel tânăr şi-a dat ochii peste cap, pierdut şi neştiind de unde s-o apuce. Cel care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a zis: 
– Ce-ai încremenit aşa? Du-te s-aduci sânge de măgar! 
Cel tânăr şi-a dat una peste căpăţână, iar pe faţă i-a apărut o expresie ca de subită iluminare. S-a răsucit şi-a alergat afară din sală, dar s-a întors cât ai bate din palme, în mână cu o găleată toată numai pete de sânge. S-ar fi zis că găleata era deosebit de grea – dracul se gârbovise, paşii i se împleticeau şi părea că stă să se răstoarne la pământ în orice clipă. 
A lăsat găleata să cadă greu lângă mine, făcându-mă să mă cutremur tot. Am adulmecat un iz care te-ngreţoşa – un iz fierbinte-fierbinte, ce părea să fi reţinut în el căldura unui corp de măgar. Trupul unui măgar ucis mi-a fulgerat prin creier, apoi a dispărut. Dracul cu tăbliţa a înşfăcat din căldare o pensulă din păr de porc, a înmuiat-o în sângele gros şi lipicios şi de un roşu întunecat şi mi-a dat cu el pe creştetul capului. Am scos fără să vreau un ţipăt ciudat, provocat de această trăire stranie în care se amestecau şi suferinţă, şi amorţeală, de parcă m-ar fi înţepat o mie de ace. Am auzit cum pielea şi carnea îmi scot un sunet mărunt, poc!, poc!, iar ce-am resimţit când sângele mi le-a umezit, pârjolite cum erau, m-a dus cu gândul la pământul aflat îndelung sub secetă peste care dă deodată ploaie binecuvântată. În acele momente, inima mi-era încâlcită precum cânepa şi mă-ncercau simţiri fel de fel. Ca un meşter vopsitor cu mişcări iuţi şi precise şi o artă şi tehnică excepţionale, dracul cel tânăr a întins, pensulă după pensulă, sânge de măgar peste tot pe corpul meu. La urmă, a ridicat găleata şi mi-a turnat drept în faţă ce mai rămăsese în ea. Am simţit cum viaţa se avântă din nou vijelioasă în trupul meu. Am simţit cum mi-au revenit puterea şi curajul. Fără să mă rezeme ei, m-am ridicat în picioare. 
Deşi se numeau Cap-de-bou şi Chip-de-cal, nu semănau deloc cu dracii cu trup de om şi cap de bou sau căpăţână de cal pe care îi vedem noi în desenele înfăţişând lumea cealaltă. Aveau corpul structurat întocmai ca oamenii, deosebirea fiind doar că pielea, care parcă le fusese vopsită cu un lichid miraculos, scânteia cu raze albăstrii ce îţi luau ochii. În lumea oamenilor, văzusem foarte rar un albastru atât de nobil: nu există pânză de o asemenea culoare, nu există nici frunze de o asemenea culoare, însă sigur există flori de o asemenea culoare – e vorba de o mică floare din mlaştinile ţinutului Gaomi din nord-est care înfloreşte dimineaţa şi după-amiaza s-a şi ofilit.
Ţinut de subsuori de cei doi draci zvelţi şi înalţi de statură şi cu feţele albastre, am străbătut un tunel întunecos al cărui capăt părea că n-o să-l vedem niciodată. Cam la fiecare 40-50 de metri, din pereţi ieşeau pe amândouă părţile atârnători pentru lămpi cu forme cu totul şi cu totul ciudate, asemenea unor corali, iar pe ele spânzurau lămpi cu ulei de soia în formă de farfurioare; mireasma uleiului arzând în ele era uneori mai intensă, alteori mai slabă, făcându-mă şi pe mine să am uneori mintea limpede, alteori tulbure. La lumina lămpilor, am zărit numeroşi lilieci uriaş de mari atârnând de bolta tunelului: ochii lor lucitori scânteiau în întuneric, iar deseori căcărezele lor urât mirositoare în formă de biluţe îmi cădeau în cap.
Într-un sfârşit, am ieşit din tunel, iar după aceea ne-am suit pe o terasă înaltă. O bunicuţă cu părul tot înspicat a întins o mână grăsuţă, albicioasă şi foarte fină, deloc pe potrivă cu vârsta ei, şi, cu un linguroi negru ca pana corbului, a scos dintr-o oală murdară de fier un lichid negru cu miros stricat, pe care l-a turnat într-un bol mare smălţuit în roşu. Dracii au ridicat bolul şi mi l-au întins în faţă. Pe feţe le-a răsărit un zâmbet care clar nu era cu gând bun.
– Bea! Ia bea tu bolul ăsta de supă şi o să uiţi toate durerile, supărările şi duşmăniile. 
Am dat din mână şi-am răsturnat bolul, zicându-le dracilor: 
– Nu, nu, vreau să ţin bine minte toate durerile şi toate supărările şi toate duşmăniile, altminteri înapoierea mea pe lumea omenească îşi pierde tot rostul. 
Am coborât semeţ de pe terasă, treptele din scânduri de lemn tresăltând sub paşii mei. I-am auzit pe draci strigându- mi numele şi apoi dându-se şi ei în fugă jos de pe terasă. 
În continuare, am început să mergem pe pământurile ţinutului Gaomi din nord-est. Aici, fiecare munte şi fiecare apă, fiecare fir de iarbă şi fiecare copac îmi erau foarte cunoscute. Nefamiliari îmi erau în schimb stâlpii albi înfipţi în pământ şi pe care erau scrise cu tuş negru şi nume cunoscute şi nume necunoscute: până şi pe pământurile roditoare ale familiei mele şedeau drepţi în picioare numeroşi stâlpi de acest fel. Am aflat de-abia mai apoi că în răstimpul cât am stat eu în lumea umbrelor strigându-mi nedreptatea în fel şi chip, în lumea oamenilor se desfăşurase reforma agrară, iar pământurile marilor gospodării fuseseră toate repartizate săracilor fără pământ: pământurile mele nu făcuseră nici ele, fireşte, excepţie. Redistribuirea pământurilor nu era lucru lipsit de precedent istoric, dar înainte de ea chiar nu era necesar să mă şi împuşte! 
Dracilor părea că le e frică să nu o iau la sănătoasa, aşa că mă încopciaseră între ei, ţinându-mă strâns-strâns de umeri cu mâinile sau mai degrabă cu ghearele lor reci ca gheaţa. Soarele strălucea, aerul era curat şi proaspăt, păsările cântau în înaltul cerului, iar iepurii alergau peste câmpuri: în locurile umbrite ale canalelor de irigaţie şi căilor de apă, maldăre de zăpadă răsfrângeau razele soarelui, înţepându-ţ i ochii. Am săgetat cu privirea fe- ţele albastre ale diavolilor şi mi-am dat subit seama că seamănă cu nişte personaje frumos boite şi bogat sulemenite de pe o scenă – atât doar că nicio culoare de pe lumea asta n-o să poată vreodată zugrăvi feţele acelea albastre, atât de nobile şi atât de pure.
Am urmat drumul care mergea de-a lungul râului, am trecut prin mai bine de zece sate şi ne-am încrucişat cu numeroşi oameni. Am recunoscut destul de mulţi prieteni din satele vecine, dar de fiecare dată când vroiam să deschid gura să le dau bineţe, dracii îşi încleştau, neîntârziat şi cu mare precizie, mâinile de gâtul meu, făcându- mă incapabil să scot şi cel mai mic sunet. Mi-am arătat intensa nemulţumire faţă de această stare de lucruri: i-am lovit cu piciorul în pulpe, dar n-au zis nici pâs, de parcă nici n-ar fi avut nervi acolo; le-am tras câte un cap peste faţă, dar feţele parcă le erau de cauciuc. Îşi descleştau mâinile de pe gâtul meu numai când nu mai era nimeni de faţă. La un moment dat, o căruţă cu roţi de cauciuc care trăgea după ea nori de praf a gonit în zbor pe lângă noi, iar mirosul de sudoare al calului mi s-a părut mai mult decât cunoscut. L-am văzut pe vizitiu, Ma Wendou, înfăşurat într-o piele albă de oaie fără păr, stând pe capră cu biciul în mână: pipa lui cu ţeavă lungă şi punga de tutun erau legate laolaltă şi vârâte pieziş în guler, la ceafă. Punga de tutun se tot zdruncina, ca însemnul unei cârciumi. Căruţa era căruţa de la mine de-acasă, calul era tot de-acolo, dar căruţaşul nu era argatul meu. Am vrut să mă reped la el să-l întreb ce se întâmplă, însă dracii parcă erau vrejuri încolăcite în jurul meu şi de care îmi era greu să mă scutur. Eram sigur că Ma Wendou, căruţaşul, îmi văzuse silueta, că auzise zgomotele pe care le scoteam zbătându-mă din răsputeri şi că-mi adulmecase mirosul ciudat şi atât de greu de găsit în lumea oamenilor; el însă şi-a mânat cu iuţeala vântului căruţa prin faţa mea, de parcă vroia să scape de vreo urgie. Mai apoi ne-am întâlnit şi cu o trupă de actori pe catalige care jucau istoria călugărului plecat în vremurile Tang să aducă sutrele budiste din India: cei în rolul Maimuţei şi al Râtanul erau cunoscuţi de-ai mei din sat. După cele scrise pe steagurile înălţate de ei şi din vorbele lor, mi-am dat seama că era prima zi a anului 1950. 
Când să ajungem la podeţul de piatră din capul satului nostru, am simţit că mă trec valuri-valuri de neastâmpăr. Peste o clipă, am zărit pietricelele de sub pod care, pătate toate de carnea şi sângele meu, îşi modificaseră culoarea. De ele se aflau lipite fâşii-fâşii de pânză şi fire murdare de păr, ce răspândeau un miros greu de sânge. Sub arcul părăginit al podului se strânseseră trei câini sălbatici – doi stăteau întinşi, unul în picioare, doi erau negri, unul galben. Toţi aveau însă blana lucioasă, limba de un roşu aprins, dinţii albi şi imaculaţi şi ochii sticlindu-le vii.
În povestirea Însemnări despre fiere, Mo Yan a scris despre acest podeţ de piatră şi despre aceşti câini care au mâncat oameni morţi până au înnebunit. A mai scris şi despre un fiu plin de iubire filială care a scobit afară fierea din corpul unui om de-abia împuşcat şi i-a dus-o mamei acasă ca tratament pentru ochi. S-au auzit multe despre tratarea bolilor cu fierea ursului, dar nu şi cu fierea omului – asta e încă o plăsmuire plină de mare curaj şi nesăbuinţă a lui băieţică ăla de Mo Yan. Cele descrise în povestirile sale sunt în mare măsură ticluiri de-ale lui, în adevărul cărora nu trebuie în niciun caz să ne încredem. 
Pe drumul de la podeţ până la poarta noastră, mi-a răsărit în creier scena împuşcării mele. Îmi legaseră mâinile la spate cu sfoară fină de cânepă, iar la ceafă îmi vârâseră plăcuţa de condamnat la moarte. Era în ziua a douăzeci şi treia din ultima lună a anului, la doar şapte zile de Sărbătoarea primăverii. Vântul era rece şi geros, iar norii plumburii se ţeseau strâns pe cer. Mână după mână de măzăriche asemenea boabelor albe de orez mi se lăsa pe lângă gât. Soţia mea, Bai, bocea nu departe în spate; nu o auzeam însă pe concubina întâia, Yingchun, şi nici pe cea de-a doua, Qiuxiang. Yingchun avea copii mici de îngrijit, aşa că era de înţeles că nu venise să mă conducă pe ultimul drum, însă Qiuxiang nu era în situaţia asta, era şi tânără, şi faptul că nu venise îmi amăra inima. După ce m-am oprit pe pod, am întors brusc capul şi m-am uitat la Huang Tong, şeful miliţiei populare, şi la cei mai bine de zece oameni ai lui, care stăteau la doar câţiva paşi depărtare de mine. Am spus: 
– Domnilor, trăim toţi în acelaşi sat, n-am avut vrajbă în vremuri vechi şi n-avem gâlceavă în cele noi, dacă fratele vostru v-a greşit cu ceva, doar spuneţi, de ce e nevoie de una ca asta? 
Huang Tong m-a ţintuit cu privirea, apoi şi-a-ntors-o imediat. Pupilele lui galben-aurii erau atât de luminoase, că semănau cu două steluţe aurii. Huang Tong, Huang Tong, când părinţii ţi-au dat numele ăsta, tare bine ţi l-au mai potrivit! 
– Mai lasă vorbăria, aşa e politica!, a zis el. 
Am continuat să-mi pledez nevinovăţ ia:
– Domnilor, trebuie să mă faceţi să pricep de ce mor, la urma urmei ce lege am încălcat? 
Huang Tong a răspuns:
– Du-te la regele Yama să te facă el să pricepi! 
Şi-a ridicat deodată puşcociul, a cărui ţeavă se afla la doar o palmă de fruntea mea, iar după aceea am simţit cum îmi zboară capul, apoi am văzut o flacără, am auzit o explozie care părea că răzbate de foarte departe şi-am adulmecat mireasmă de praf de puşcă plutind prin aer... 
Poarta noastră era descuiată, iar printre crăpăturile ei se vedeau oameni câtă frunză şi iarbă – să fi ştiut oare că urmează să mă întorc? M-am adresat celor doi draci-slujbaşi:
– Fraţilor, v-am ostenit cu drumul ăsta!
Le-am zărit zâmbetul viclean de pe feţele albastre, dar n-am mai apucat să mă gândesc la înţelesul lui, că m-au şi înşfăcat de braţe şi m-au dus înainte cu toată puterea. Totul a pălit în faţa ochilor mei, de parcă aş fi fost cufundat într-o apă. În urechi mi-a răsunat deodată un strigăt voios:
– S-a născut! 
Am deschis ochii şi-am văzut că tot corpul mi-e înmuiat într-un lichid lipicios şi că stau culcat lângă bucile unei măgăriţe. Cerule! Cui i-ar fi trecut prin minte că Ximen Nao, un domn de ţară plin de gânduri înalte, bine şcolit şi cu ştiinţă mare de carte, o să se transforme într-un măgăruş cu copite albe ca zăpada şi bot rozaliu?