miercuri, 30 decembrie 2009

Traduceri in Europa: Ungaria si Romania

Anamaria Pop

In Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice

Exista mai multe uniuni ale scriitorilor in Ungaria... Fiecare uniune respecta optiunile si opiniile celeilalte, iar pe segmentele compatibile exista o reala colaborare. Societatea Scriitorilor de Beletristica din Ungaria organizeaza celebrele intalniri numite "Viata ulterioara a cartii", o serie de dezbateri, de analize pe text, de happeninguri, diferite expozitii pe tematica respectivei carti. Sunt programe foarte interesante, la care, de regula, particip.
Anamaria Pop, desi de cativa ani esti recunoscuta ca un excelent traducator al operei lui Péter Esterhozy, fapt ce ti-a adus, in 2009, premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru traducerea din maghiara a romanului "Harmonia Caelestis", esti si o cunoscuta poeta. Ai in pregatire un volum de versuri pentru Romania?
Da, pregatesc asa, printre picaturi, munca la traduceri fiind coplesitoare, volumul al cincilea... Citesc multa poezie, proza romaneasca... poate mai multa decat citeam cand traiam in Romania... primesc multe carti, iar cand merg acasa, in Romania, ma intorc in Ungaria cu geamantanele burdusite de carti. Poezia romaneasca, dar in general literatura romaneasca, este extraordinar de puternica... ma si mandresc cu treaba asta aici. Multi poeti maghiari, prieteni de ai mei, mi-au spus ca invidiaza vigurozitatea poeziei romanesti.
ll Esti, dupa cate stiu implicata si in viata literara din Ungaria.
In general, da. Anual exista doua targuri de carte, unul tocmai in perioada Bookfestului, cand, de regula, sunt in Bucuresti, si unul iarna, la care apuc sa particip, si care este in decembrie, inainte de Craciun, deci, dupa Targul Gaudeamus, cand, de regula, iar sunt la Bucuresti. Dar exista si Festivalul International al Cartii, care e primavara, la care particip in fiecare an. Apoi, se organizeaza multe seri de lectura, intalniri cu cititorii. Intre timp, drept replica la niste manifestari nationaliste, mai radicale... ale unor colegi scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din Budapesta, am parasit in "grup" ca sa spun asa (in fruntea grupului aflandu-se cunoscutii scriitori cum e Imre Kertész, Péter Esterházy, Péter Nádas, György Konrád, András Forgách... ca sa dau doar cateva exemple) Uniunea Scriitorilor si ne-am afiliat cu totii Societatii Scriitorilor de Beletristica din Ungaria, o asociatie profesionala extrem de activa.

Unui scriitor din Ungaria, pe care critica il face cunoscut, i se intampla numai lucruri bune?
I se intampla ce i se intampla oricarui om, oricarui scriitori din lume, dar mai cu seama scriitorilor din Europa Centrala si de Est, zona in care in ultima vreme s-a polarizat totul, s-a tematizat... Incepand cu viata cotidiana, viata literara, critica literara si asa mai departe. E clar ca daca un scriitor apare in excelenta revista Élet és Irodalom - prescurtat, ÉS - peste o saptamana o sa-i apara macar caricatura de prost gust in presa nationalista, foarte activa, cu o difuzare bine pusa la punct... Ca peste tot, si in Ungaria gruparile literare sunt structurate pe simpatii politice... important e ca scriitorii de valoare, cei care chiar conteaza nu se prea ocupa cu asa ceva, isi vad de scris... In rest... li se intampla si mai bune, dar si mai rele... Incepand cu faptul ca au tiraje cu multe zero la cartile publicate, ca sunt tradusi in strainatate, ca au succes, ca pot calatori si trai din onorarii... pana la falimentarea editurii la care publica de ani de zile, neplata la timp a onorariului... la faptul ca nici macar un critic literar nu reactioneaza la ceea ce scriu (e mai rau decat daca ar fi desfiintati), ca din cauza unei "furtuni cu gheata" li se arunca de la etajul trei cainele...
ll Esti cum s-ar spune cel mai consecvent traducator al vastei opere a lui Péter Esterházy. Scriitor cunoscut in intreaga lume. Ce te-a facut sa te atasezi definitiv de literatura lui?
Vizualitatea. Pentru mine textele lui Péter Esterházy sunt extraordinar de vizuale. Daca te lasi prins in vartejul ritmului, al textului, daca ai curajul sa te desprinzi de limitele limbii in care traduci... ajungi intr-o aventura spirituala care are niste profunzimi absolut senzationale. Pentru mine traducerea cartilor lui Esterházy este o mare provocare, poate cea mai mare pe care am trait-o pana acum... Apoi, ar mai fi vorba de lumea sinonimelor, a epitetelor, a metaforelor, a jocurilor de cuvinte, a ironiei si autoironiei... Chiar ma pregatesc sa scriu un fel de studiu despre tehnica lui Péter Esterházy si cea a lui Péter Nádas, un alt mare, foarte mare scriitor maghiar contemporan, al carui tradu catoare sunt, privind folosirea epitetelor si sinonimelor. Ca stil, cei doi sunt diametral opusi, dar amandoi sunt ca doua diamante cu multe carate pe segmentul pe care-l stapanesc cu brio. La Esterházy, pentru ca acum despre el vorbim, se mai poate vorbi de... pocnetul biciului de la sfarsitul cate unei propozitii. Este senzational cum stie sa atenueze, in final de propozitie, cu cate un cuvant sau expresie, tensiunea textului. Cunoscandu-ne si fiind prieteni de atatia ani, avand la activ nenumarate ore de conversatie, de analiza pe text... stiind foarte bine logica dupa care gandeste, aproape ca aud la inceputul propozitiei pocnetul biciului de la sfarsit.
ll Sunt respectati oamenilor de cultura
in Ungaria?
Cred ca da... de fapt depinde de calitatea intelectuala a celui care respecta, la fel, a celui care e sau nu respectat. Mai exact, de educatia si cultura celui care respecta si de valorile morale, de verticalitatea celui care se doreste respectat.
ll Ce este cu adevarat dramatic in politica culturala europeana?
Depinde cu ce comparam aceasta situatie dramatica. In Ungaria situatia este mai dramatica decat in tarile situate mai la vest, dar in acelasi timp e mai putin dramatica decat in tarile care se afla ceva mai la est. Oricum, in Ungaria onorariile pentru scriitori sunt intre 3-5 ori mai mici decat in Austria, de pilda, dar tot in Ungaria aceste onorarii sunt intre 3-5 ori mi mari decat cele din Romania. Traducerile din literatura maghiara sunt finantate pe baza de proiecte de catre Hungarian Book Foundation, o fundatie infiintata in '90 si care functioneaza excelent, apartinand de Ministerul Culturii. Suma atribuita drept finantare, acordata de un curatoriu (format din critici literari), depinde de numarul proiectelor care intra in competitie, de calitatea traducatorilor, de calitatea textelor ce urmeaza sa fie traduse. De exemplu, de-a lungul anilor eu am primit drept onorariu de la aceasta fundatie intre 4-6 euro per 2000 de semne (cu spatii cu tot), dar au fost cazuri, nu putine la numar, cand am primit si 8 euro, ba chiar si 10 euro per 2000 de semne. Aceasta finantare reprezinta 60% din onorariile practicate in tarile vest-europene, restul de 40% urmand sa plateasca editura care tipareste traducerea cartii. (In paranteza fie spus... niciodata nu mi-a trecut prin cap sa cer restul de 40% de la editurile din Romania unde mi-au aparut traducerile.) Cam tot atat primeste si un traducator care lucreaza pentru editurile unguresti. Or, dupa cate stiu, nicio editura din Romania nu are asemenea onorarii pentru traduceri. Sigur, Asociatia Traducato rilor Maghiari de Beletristica
(o grupare cu orientare sindicala si profesionala), unde sunt membra fondatoare, se lupta din rasputeri ca traducatorii maghiari sa nu accepte sa lucreze pentru onorarii mai mici decat suma medie practicata in tarile Uniunii Europene. Si gur, si acest aspect are o mare importanta (oho, mai ales in cazul liberilor profesionisti), dar cred ca si mai importante sunt aspectele legate de criza morala prin care trece cultura in general. Scriitorii, traducato rii, care, de fapt, sunt coautori, editarea de carte, grafica de carte... si tot ce deriva de aici... pana la difuzare, cu toate consecintele nedorite..., dar si alte domenii culturale... trec printr-o mare criza morala, peste tot in Europa. Prin urmare, politicile culturale aplicate in prezent (dar si pana acum) cam scartaie. Cred ca statul trebuie sa "pastoreasca" cu mai mare tragere de inima cultura, acolo unde e cazul sa puna umarul nu doar simbolic - cel putin asa cred eu, o liberala convinsa in privinta rolului jucat de stat intr-o societate moderna, democratica, deschisa. Recent, in Ungaria s-a adoptat un nou sistem de finantare a culturii, incepand din anul viitor, printre altele, 90% din impozitul jocurilor de noroc revine Ministerului Culturii. Daca intr-adevar va fi asa... e un pas facut cu dreptul pentru revigorarea actului de cultura.
ll Ce Romanie doresti sa-ti ramana pentru totdeauna in suflet?
O Romanie in care exista orasul Bucuresti, un Bucuresti in care exista parcurile Cismigiu si Herastrau... unde odinioara frunzele batute de ploaie invatau, de la noi, rasul pan' la lacrimi al clopoteilor lui Esenin. "Spusa" asta nu-mi apartine, e o parte a unui autograf care mi-a fost daruit recent pe o carte - dar in momentul in care am citit aceste cuvinte mi-am dat seama ca ele contin pe de-a intregul dorinta mea.
ll Cate "mari si tari" trebuie sa strabata un scriitor pentru a se aseza definitiv in constiinta colectiva?
Nu cred ca trebuie sa strabata "mari si tari", doar sa-si pastreze coloana in pozitie de verticalitate, sa nu devina din guma... care se apleaca dincolo de demnitatea umana.
ll In incheiere, te-as ruga sa divulgi, primele cuvinte pe care ti le-a spus Péter Esterházy, la aflarea vestii ca va primi Marele Premiu "Ovidius", la Neptun, iunie, 2009.
M-a sunat la telefon si mi-a spus: hai c-am fo' buni - este o sintagma folosita de cateva ori in Harmonia cćlestis... dar si de catre membrii unei echipe de fotbal care castiga un meci. La inceput n-am inteles despre ce-i vorba, apoi din bucuria cu care a tot repetat hai c-am fo' buni... mi-am dat seama ca i s-a intamplat ceva foarte bun si, intr-adevar.
Iolanda MALAMEN, iolanda.malamen@ziua.ro

marți, 15 decembrie 2009

30 DE COLINDE STEFAN HRUSCA



30 DE COLINDE STEFAN HRUSCA
Vezi mai multe video din Muzica

duminică, 13 decembrie 2009

Copenhaga, o provocare la nivel planetar

Iata ce scrie presa franceza:

La conférence sur le climat de Copenhague est entrée, vendredi 11 décembre, dans une phase décisive, avec l'acceptation implicite par tous les pays d'une base de discussion : le matin, avait été distribué aux délégués des 191 parties à la Convention un "brouillon" (draft text). Rédigé par le diplomate maltais Michael Zammit Cutajar, le texte fait une synthèse des positions publiées dans la semaine, un projet danois reflétant l'approche des pays du Nord et un projet des pays du Basic (Brésil, Afrique du Sud, Soudan, Inde et Chine) exprimant celle du Sud.
Conservez cet article dans votre classeur
Abonnez-vous au Monde.fr : 6€ par mois + 30 jours offerts
Sur le même sujet
Entre 30 000 et 100 000 personnes ont défilé, samedi 12 décembre, pour une "justice climatique" à Copenhague.
Reportage Copenhague : "Montrer notre solidarité au reste du monde"
Fin de la manifestation à Copenhague, samedi 12 décembre.
Les faits Entre 30 000 et 100 000 manifestants à Copenhague
Cadrage A Copenhague, une mobilisation militante à l'ampleur inédite
Entretien "L'influence des ONG passe davantage par le lobbying"
Portfolio sonore A bord du Climate Express pour Copenhague
Edition abonnés Archive : Suivez le sommet de Copenhague en direct sur Twitter

Le texte de M. Cutajar prend pour base la continuation du protocole de Kyoto. Il indique que l'on "devrait" limiter la hausse de la température de la planète à 2° C ou à 1,5° C (le choix est laissé à la discussion). Il propose de se fixer un objectif global de réduction des émissions en 2050, plusieurs options étant ouvertes : - 50 %, - 85 %, - 95 %. Les pays développés "devraient" limiter les leurs d'ici à 2050 d'une valeur comprise entre - 75 % et - 95 %, et d'ici à 2020 d'une valeur allant de - 25 % à - 40 %. Quant aux pays en développement, ils viseraient "à atteindre une substantielle déviation de leurs émissions" de - 15 % à - 30 % d'ici à 2020. Sur la question des financements de l'aide aux pays les plus pauvres, le document ne s'avance pas sur les montants ou l'architecture, mais inscrit un mécanisme immédiat ("fast start") d'aide aux plus pauvres pour 2010-2012.

Si le texte constitue maintenant la base de discussion, cela ne signifie pas que l'accord est certain. Les Etats-Unis ont réagi par la voix de Todd Stern, le chef de leur délégation, qui a jugé que la partie sur les engagements des pays du Sud "ne constituait pas une base de négociation. (...) Les Etats-Unis n'iront pas à un accord sans que les plus grands pays en développement s'impliquent et prennent des actions réelles". Sans prononcer le mot de "contraignant", Washington attend un engagement plus net de la part des grands émergents, la Chine en particulier.

EFFACEMENT DE L'EUROPE

Sans répondre directement, le représentant chinois s'est cependant montré acerbe à l'égard des Etats-Unis. En référence à une déclaration antérieure de Todd Stern, selon laquelle Pékin ne devait pas s'attendre à une aide financière, en raison de sa prospérité, He Yafei, vice-ministre des Affaires étrangères a déclaré : "Je pense que ce gentleman est ignorant. Il manque de sens commun ou est extrêmement irresponsable."

Cet échange montre que la conférence se focalise sur la relation Chine-Etats-Unis. L'annonce par l'Europe d'une aide de 7,2 milliards d'euros sur trois ans, vendredi, n'a pas suscité un accueil très chaleureux. "C'est non seulement insignifiant, mais ça nourrit encore plus la défiance sur les intentions des leaders de l'Union européenne", a jugé le délégué soudanais Lumumba Stanislas Dia-Ping, dont le pays préside le G77.

"Ce dont on parle, c'est du court terme et ça ne suffit pas. (...) Que ferons-nous dans trois ans ?", a également lancé He Yafei. Aucune réponse claire n'est venue du camp européen, singulièrement effacé dans cette conférence, alors qu'il était habituellement très actif. Il semble observer le duel entre Etats-Unis et Chine, celle-ci s'appuyant sur le G77 qui la reconnaît comme son porte-parole.

Comme le résume Yvo de Boer, secrétaire de la Conférence, "la discussion sérieuse sur les finances et sur les objectifs d'émissions a commencé". Les ministres vont entrer en scène dès dimanche : la présidence danoise les réunit à l'écart du Bella Center pour discuter du texte, et tenter d'accommoder les positions avant l'arrivée des chefs d'Etat, en fin de semaine.

Le sommet pourrait se transformer en un duel Sud contre Etats-Unis, l'Europe ayant à choisir son camp. Rupture ? Accord ? Les jeux restent plus ouverts que jamais.

luni, 7 decembrie 2009

Copenhaga, o provocare la nivel planetar


Aujourd'hui, cinquante-six journaux de quarante-cinq pays ont pris l'initiative sans précédent de parler d'une seule voix en publiant un éditorial commun. Nous le faisons car l'humanité est confrontée à une urgence aiguë. Si le monde ne s'unit pas pour prendre des mesures décisives, le changement climatique ravagera notre planète, et, avec elle, notre prospérité et notre sécurité. Les dangers sont apparus depuis une génération.

Aujourd'hui les faits parlent d'eux-mêmes : onze des quatorze dernières années ont été les plus chaudes jamais enregistrées; la calotte glaciaire du Groënland est en train de fondre et la flambée des prix du pétrole et de la nourriture intervenue l'an dernier a donné un avant-goût des bouleversements à venir.
Dans les revues scientifiques, la question n'est plus de savoir si c'est l'activité humaine qui est responsable de ces phénomènes, mais de calculer le peu de temps qu'il nous reste pour en limiter les dégâts. Et pourtant, jusqu'à présent, la réaction mondiale a été marquée par la faiblesse et le manque de conviction.
Le changement climatique est enclenché depuis plusieurs siècles, il aura des conséquences à jamais irréversibles et c'est au cours des douze prochains jours que se détermineront nos chances de le maîtriser.
Nous demandons aux représentants des cent quatre-vingt-douze pays réunis à Copenhague de ne pas hésiter, de ne pas sombrer dans les querelles, de ne pas se rejeter mutuellement la faute mais de saisir l'opportunité de réagir face à ce qui est aujourd'hui le plus grand échec politique contemporain. Cela ne doit pas être un combat entre le monde riche et le monde pauvre, ni entre l'Est et l'Ouest. Le changement climatique nous affecte tous et c'est ensemble que nous devons nous y attaquer.
La science est complexe mais les faits sont clairs. Le monde doit prendre les mesures pour limiter la hausse des températures à 2°C, un objectif qui exigera que les émissions mondiales cessent d'augmenter et commencent à diminuer au cours des cinq à dix prochaines années. Une hausse de 3 à 4° – oit la plus faible augmentation à laquelle il faut s'attendre si nous ne faisons rien – dessécherait les continents, transformant les terres fertiles en déserts. La moitié des espèces vivantes pourraient disparaître, des millions de gens seraient déplacés, des pays entiers engloutis par la mer.
La controverse qui a suivi le piratage du courrier électronique de climatologues – visant à faire apparaître leur volonté de supprimer des données "dérangeantes" sur la réalité du réchauffement – a obscurci le débat. Sans pour autant remettre en cause la masse des preuves sur lesquelles se fondent les prévisions des scientifiques.
Rares sont ceux qui pensent que Copenhague peut désormais déboucher sur un traité parfaitement abouti; la possibilité d'y parvenir n'a pu s'ouvrir que grâce à l'arrivée du président Obama à la Maison Blanche et au renversement de la politique obstructionniste poursuivie durant des années par les Etats-Unis. Aujourd'hui encore, le monde est à la merci de la politique intérieure américaine, car Barack Obama ne peut mettre pleinement en œuvre les mesures nécessaires tant que le Congrès américain ne les a pas approuvées.
Mais les hommes politiques réunis à Copenhague peuvent et doivent s'accorder sur les éléments essentiels d'un accord équitable et efficace et, surtout, sur un calendrier ferme permettant de transformer cet accord en traité. L'échéance qu'ils devraient se fixer pour le faire devrait être le sommet de l'ONU sur le climat prévu en juin prochain à Bonn. Comme l'a dit un des négociateurs : "Nous pouvons jouer les prolongations, mais nous ne pouvons pas nous permettre de rejouer le match."
Le cœur du traité devrait consister en un accord entre le monde riche et le monde en développement, définissant la manière dont sera réparti le fardeau visant à lutter contre le changement climatique – et la façon dont nous nous partagerons une nouvelle et précieuse ressource: le millier de milliards de tonnes de carbone que nous pourrons encore émettre avant que le mercure n'atteigne des niveaux alarmants.
Les pays riches aiment à rappeler la vérité arithmétique selon laquelle il ne peut y avoir de solution tant que les géants en développement tels que la Chine n'adopteront pas des mesures plus radicales que celles qu'ils ont prises jusqu'à présent. Mais le monde riche est responsable de la majeure partie du carbone accumulé dans l'atmosphère – soit les trois quarts du dioxyde de carbone émis depuis 1850. Il doit donc donner l'exemple, et chaque pays développé doit s'engager à prendre des mesures énergiques susceptibles de faire baisser dans les dix ans à venir ses émissions à un niveau nettement inférieur à celui qu'il était en 1990.
Les pays en développement peuvent arguer du fait qu'ils ne sont pas responsables de l'essentiel du problème, et aussi du fait que les régions les plus pauvres du monde seront les plus durement touchées. Mais ces pays vont de plus en plus contribuer au réchauffement et, à ce titre, ils doivent s'engager eux aussi à prendre des mesures significatives et quantifiables. Même si son annonce n'a pas répondu à tous les espoirs, le fait que les deux plus gros pollueurs mondiaux, la Chine et les Etats-Unis, se soient fixé des objectifs en termes d'émissions constitue un pas important dans la bonne direction.
La justice sociale exige que le monde industrialisé mette généreusement la main à la poche et fournisse des moyens financiers capables d'aider les pays les plus pauvres à s'adapter au changement climatique, ainsi que des technologies propres leur permettant de croître économiquement sans pour autant augmenter leurs émissions.
L'architecture d'un futur traité doit être par ailleurs précisément définie – avec un rigoureux contrôle multilatéral, de justes récompenses pour la protection des forêts et une évaluation crédible des "émissions exportées" afin que le fardeau final soit plus équitablement réparti entre ceux qui fabriquent des produits polluants et ceux qui les consomment. Et l'équité exige que le fardeau alloué à chacun des pays développés prenne en compte sa capacité à s'en charger; par exemple les membres les plus récents de l'Union européenne, souvent beaucoup plus pauvres que les pays de la "vieille Europe", ne doivent pas pâtir plus que leurs partenaires mieux lotis.

miercuri, 2 decembrie 2009

Pepenii

Sun Lu-dang* ( se citeşte: Sun Lu-tang), pe numele său adevărat Fu Quan (Fu Ciuan) a fost profesor de arte marţiale şi o personalitate ilustră de la sfârşitul dinastiei Qing (Cing) şi începutul perioadei republicii.
Sun Lu-dang (1862-1933) a fost campion mondial la arte marţiale, un erudit în domeniu, de o înaltă ţinută morală, căruia contemporanii -în semn de respect- i-au acordat titlul de maestru absolut al generaţiei sale.
S-a scurs aproape un secol de la dispariţia lui Sun Lu-dang, dar în regiunea sa natală şi locurile unde a fost profesor circulă şi acum numeroase povestiri despre înalta sa tehnică, forţa sa deosebită, generozitatea şi curajul său.

* Vom nota numele proprii cu ajutorul transcrierii fonetice chineze în uz în R. P. Chineză, indicând în paranteză pronunţia aproximativă a cuvintelor în limba română.


PEPENII

Există sumedenie de istorioare din perioada în care Sun Lu- dang a fost profesor într- un oraş capitală de judeţ. Am ales dintre ele povestirea care urmează.
Într- o zi la amiază, profesorul Sun tocmai se întinsese în pat şi se odihnea, când un elev al său a intrat tiptil în cameră. Din pragul camerei, elevul a observat că profesorului îi căzuse pătura pe jos aşa că s- a aplecat încetişor, să nu- l trezească pe profesor, a ridicat pătura şi a dat să- l învelească. Dar când să- l învelească, ia- l pe profesor de unde nu- i! S-a răsucit , uimit, pe călcâie şi a văzut şi mai uimit că profesorul stătea întins pe un alt pat.
Şi- a dat seama atunci că profesorul nu doarme şi a zis cu glas tare:
- Domnule profesor, m- aţi speriat! Cum de- aţi ajuns atât de repede într-un alt loc?
Alţi elevi, auzind vorbă în cameră şi dorind şi ei să discute cu profesorul, au intrat şi ei.
Sun Lu- dang s- a ridicat pe marginea patului şi a spus râzând:
- Când te aplecai tu uşurel să iei pătura căzută. Exerciţiul numit „ să te ridici ca o săgeată şi să te laşi în jos ca vântul”, pe care vi l- am predat, nu? Ar trebui să exersaţi ceva mai mult!
Elevul îi răspunse:
- Aşa cum ne- aţi sfătuit, maestre, noi am reflectat în pauza de prânz la cele predate, dar sunt lucruri pe care nu le- am înţeles, de aceea am dori să mai explicaţi o dată.
În dimineaţa aceea, Sun Lu- dang le predase principiile xingyiquan (sing i ciuen; stil de arte marţiale, creat de Sun Lu- dang) şi modalităţi de antrenament. Oricât s- ar strădui un profesor în predarea acestora şi oricât ar vrea elevii să şi le însuşească, lucrurile sunt deosebit de complexe şi se asimilează în timp.
Sun Lu- dang spuse:
- Nu- i nimic dacă n- aţi prea înţeles. Trebuie să faceţi antrenament şi, aşa cum v- am spus, să vă fortificaţi organismul şi să vă educaţi respiraţia mai întâi.
Să vă antrenaţi apoi respiraţia ajungând până la perfecţiune, iar în al doilea rând să vă antrenaţi pentru perfecţiunea spiritului.
În al treilea rând, să vă antrenaţi pentru cât mai multă modestie. În timp, de la sine, le veţi deprinde pe toate, vă vor intra în reflex, veţi ajunge la aşa- zisa situaţie „ să ai pumn fără pumn şi voinţă fără voinţă”. Când veţi ajunge să nu aveţi voinţă în acest mod, înseamnă că aţi atins măiestria.
Unul dintre cei câţiva elevi care ascultau cu atenţie, întrebă:
- Ne- aţi vorbit despre antrenarea forţei externe, a forţei interne şi forţei de
autotransformare. Este vorba deci despre trei forţe. Ne este însă greu să facem diferenţa între ele şi am vrea să ne mai spuneţi o dată: cum putem să facem diferenţa între forţa internă şi forţa externă?
Sun Lu- dang se bucura în sinea sa văzând că într- o zi aşa de călduroasă, după o
dimineaţă întreagă de antrenament şi sudoare, elevii săi sunt totuşi atât de sârguincioşi.
- Aici este vorba despre un secret, pe care vi- l voi dezvălui deîndată.
Scoase din buzunar nişte bani şi- i dădu unui elev, spunându- i :
-Du- te şi cumpără câţiva pepeni, să ne mai răcorim puţin!
Apoi adăugă dinadins:
- Poţi să cheltui ceva mai mult, dar să fie buni.
Nu după mult timp, elevul reveni în fugă cu doi pepeni mari în braţe, strigând bucuros:
- Ce noroc avem! Azi tata a venit cu pepeni să- i vândă. Mi- a ales doi pepeni, pe cei mai buni şi, pentru că sunt băiatul lui, nici n- a vrut să ia banii! Spunând acestea, puse cei doi pepeni mari, cu coajă neagră, pe masă. Profesorul şi elevii se bucurară cu toţii. Sun Lu- dang se duse lângă masă şi, râzând, spuse:
- Ia să încercăm pepenii!
Rostogoli uşor un pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă, apoi cu mâna
dreaptă dădu o palmă puternică pepenelui şi clătină din cap:
- E un pepene bun, numai pulpă!
Elevii se uitară la pepene şi văzură că pe el rămăseseră încrustate urmele a cinci degete.
- Câţiva ţistuiră admirativ, iar unul dintre elevi exclamă:
Oau! Ce mână grea are maestrul!
Sun Lu- dang luă şi cel de- al doilea pepene, îl cântări în mână, îl puse din nou pe masă şi apoi îl bătu uşor cu palma. Pe coaja pepenelui nu rămăsese nici o urmă de deget, iar el clătină din cap:
- Pepenele ăsta e prea copt, are miezul putred.
Auzind acestea, elevul care adusese pepenele zise:
- Nu se poate, domnule profesor! E de la mine de- acasă şi a fost ales de tata. Vă
garantez eu că e bun!
Sun Lu- dang ascultă şi spuse râzând:
- Bine, bine, bine! Ia cuţitul, dintr- o tăietură vom vedea.
Un elev luă cuţitul şi tăie pepenele cu urme de degete. Tiii! Seminţele negre, miezul roşu, care parcă era presărat cu zahăr, arătau - fără a fi nevoie să- l guşti- că e foarte bun.
Apoi tăie pe cel care nu avea urme de degete: cum băgă cuţitul în el, când încă nu făcuse o tăietură, toată zeama îi curse, umplând masa. Când îl tăiară, văzură că miez bun avea foarte puţin.
Sun Lu- dang râse:
- Ei ?
Elevul care adusese pepenii se făcu roşu ca racul şi vru s- o zbughească afară.
Sun Lu- dang îl opri:
- Unde te duci?
Elevul spuse mânios:
- La tata!
Sun Lu- dang râse:
- Nu te du, nu el e de vină!
Spuse apoi elevilor săi:
- Cei doi pepeni erau iniţial la fel, cu un miez foarte bun, dar când am atins uşor un pepene cu palma, ca şi cum nu s- ar fi întâmplat nimic, pe coajă n- a rămas nici o urmă, dar pentru că am folosit forţa internă, i- am distrus interiorul. La celălalt pepene însă, am folosit forţa externă: nu vă uitaţi că urmele degetelor sunt foarte adânci, este semnul rănii, de aceea interiorul îi este bun. Aţi înţeles acum în ce constă forţa internă şi forţa externă?
Elevul care adusese pepenii se linişti, apoi tăiară pepenele în felii şi- l mâncară cu poftă.

duminică, 8 noiembrie 2009

Pareri despre Romania

Pãreri despre România

Lantul e de aur,România nu mai stim prea sigur ce mai e si a cui.Realitatea demograficã s-a schimbat brusc, ca o furtunã sositã din senin.
Sântem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armatã. Sântem colonizati de o populatie certãreatã si nesimtitã, venitã din nici o stepã, adusã de nici un avion.
O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burtã, urlând din toti bojocii: „Am avere, am vaoare!.
E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masinã de mâl uman care acoperã încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita. Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetateni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în sãlasele de nomazi,
Cine mai stie?
Lumea de pe strada nu mai e cea pe care o stiam din copilarie. Tata Ioane si Tanti Mimi, familie veche, cu casã în Cezar Bolliac, fãcutã la 1870, au lãsat în urmã un copil, care a mai fãcut un copil, blond si bucãlat si bine crescut, cu care mã jucam acum 40 de ani.
Pânã la urmã, a plecat în strãinatate, la studii si nu s-a mai întors niciodatã. La fel, jumãtate din stradã: urmasii burgheziei care a avut timp sã dospeascã elite. În locul celor dispãruti, au aparut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe geam. În locul bunicii care ne spunea sa nu scuipãm pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupã bãuturã. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezentã grea si absurdã s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam ca e bine si mai ales peste ce credeam ca e frumos.
Cefele groase nu mai sunt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetateanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cãzneste sa-i educe odrasla: „Bine, bre, crezi ca esti tu mai dastept? Ia sa vad ce masina ai! Noul domn Goe nu mai e nici macar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afarã de viitorul tãrii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici macar ridicolã. E dincolo de asta, în sensul cel mai rãu si primitiv cu putintã.
Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Acum câteva zile, am vãzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhãmate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viatã de crimã si muschi în sânge.
Oamenii ãia care dãdeau ordine politiei se pregãtesc sã dea asaltul final, spre puterea oficialã, dupã ce au pus mâna pe cea simbolicã: ascultãm muzica lor, ne refacem reperele dupã valorile lor, sântem cãlcati de masinile lor.
Undeva, departe, Uniunea Europeana si moda corectitudinii politice ne învatã sã multumim frumos pentru asta si sã ne stergem la gurã.
Am fost o natiune, devenim o sumã de triburi. Suntem o tarã ocupatã de hoarde sosite din pântece de mame eroine.. O tarã pusã la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tarã în care fiul naiv si sãrac al tãranului (câti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, când se dã jos din autobuz. Marginea lumii s-a rãzbunat dând buzna în centru, pusã pe jaful identitãtii nationale, întocmai ca barbarii care nãvãleau în Roma, surprinsi cã localnicii n-au puterea sã lupte.
Tara cea nouã, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strâns în muzee si-n cãrti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de românã se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevãzutã de nici un critic.
În locul ei, discurile cu manele ramân sã sfideze eternitatea.
Cu ele nu poti sa te stergi (…). Chiar dacã ai vrea.

Assoc Prof Dr Lucian Miron, MD, PhD
University of Medicine and Pharmacy
St Spiridon Clinical Emergency Hospital Clinic of Medical Oncology
1, Bd Independentei, Iasi, Romania
Phone +40 744397003
E-mail: lucmir@gmail.com

Assoc Prof Dr Ingrid Miron, MD, PhD
University of Medicine and Pharmacy
St Mary Clinical Emergency Hospital for Children Head of IV th Pediatric Clinic,
Dept of Ped Hematology and Oncology
62, V.Lupu St, Iasi, Romania

miercuri, 4 noiembrie 2009

Milionar



După numeroasele insistenţe ale reporterului, milionarul acceptă să destăinuie secretul reuşitei sale:
- Ei, zice bătrânul milionar, începuturile în a face avere s- au datorat faptului că am vândut un porumbel din casă.
- Chiar aşa ? se minunează reporterul. Dar spuneţi- mi vă rog, câţi porumbei creşteaţi pe- atunci?
- Doar unul singur - răspunde milionarul- care însă de fiecare dată când îl vindeam se întorcea acasă.

traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa

Nave şi faruri

O noapte ceţoasă, pe mare. Căpitanul unei nave zăreşte în faţă farul altui vas şi ordonă telegrafistului să transmită cu lumina farului de pe vas următorul mesaj:
- Te rog să schimbi imediat direcţia vasului tău cu 10 grade spre sud.
Interlocutorul îi răspunde:
- Te rog să schimbi direcţia vasului tău cu 10 grade spre nord.
Căpitanul răspunde:
- Aici căpitanul, îţi ordon să- ţi schimbi direcţia vasului tău cu 10 grade spre sud!
Răspuns:
- Eu sunt marinar de prim rang, deci schimbă- ţi direcţia vasului tău cu 10 grade spre nord.
Căpitanul se înfurie:
- Sunt navă de război, schimbă tu direcţia vasului tău cu 10 grade!
Răspuns:
- Sunt farul de pe ţărm, schimbă direcţia cu 10 grade!

traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa

Reparatie

Clientul: Aş dori să- mi reparaţi acest aparat de radio. Acum câteva zile s- a oprit brusc şi de atunci nu mai merge.
Şeful atelierului particular de reparaţii: Îl repar, desigur, dar mai întâi trebuie să plătiţi 10 yuani, taxa de demontare.
C: 10 yuani ?
Ş: L- am demontat. Mai daţi acum 20 de yuani, taxa de verificare.
C: 20 de yuani?
Ş: Toate piesele din aparat sunt bune, n- au nici un defect.
C: Atunci de ce nu merge?
Ş: Problemă de exploatare.
C: Ce problemă?
Ş: Vă rog să plătiţi 5 yuani, taxă de şcolarizare pentru exploatare.
C: Ei, alţi 5 yuani?
Ş: N- aţi pus bateriile, de aceea nu merge.
C: Mmda … MULŢUMESC!
Ş: Nu- mi mulţumiţi încă, vă rog să mai plătiţi taxa de montare.
C: Am plătit deja câteva zeci de yuani, nu- i mai plătesc şi pe- ăştia!
Ş: Atunci vă rog să vă luaţi aparatul, nici eu nu- l mai montez!
C: Bun, hai, ăştia sunt ultimii 10, nu?
Ş: Nu, mai trebuie 20, taxa pentru garanţia reparaţiei …

traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa

Electoral



Un politician ţine un discurs la o adunare în cadrul campaniei electorale, răcnind din toate puterile. La un moment dat, un copilaş din sală izbucneşte în plâns, iar mama lui, luându- l în braţe vrea să părăsească sala.
Politicianul îşi dă seama că e pe cale să piardă un vot, pe care încearcă să- l salveze strigând:
- Doamnă, vă rog să staţi liniştită, copilul nu mă deranjează.
- Copilul probabil nu vă deranjează, zice femeia mergând mai departe, dar dumneavoastră cu siguranţă îl deranjaţi pe el.

traducere din limba chineză şi adaptare de Maria Bălaşa

duminică, 1 noiembrie 2009

vineri, 30 octombrie 2009

Club francofon la Braşov

Alianţa Franceză Braşov anunţă pentru data de miercuri, 04 noiembrie 2009, ora 18.00 a doua întâlnire la Mansarda Casei Baiulescu a celor interesaţi de Clubul francofonilor şi francofililor înfiinţat la Braşov luna aceasta.


Alliance Française de Brasov
Tel : 0368 41 21 79
http://www.afbv.ro

Club francofon

Chers amis,

Nous vous rappellons que la deuxième rencontre des membres
du "Club des francophones" aura lieu le mercredi prochain,
4 novembre 2009 à 18h00 à la mansarde.
Nous attendons vos suggestions concernant les thèmes que vous
considérez intéressants et que vous aimeriez qu'on aborde.
Veuillez trouver ci-joint l'affiche du Club et n'hésitez pas à faire passer
ce message à d'autres amis francophones et francophiles!

Bien cordialement,

Elena ANGHELESCU

Directrice

joi, 29 octombrie 2009

Traducatori in Brasov

Am vazut ce efect benefic are o simpla postare a unui anunt pe internet. Pun la dispozitie acest blog pentru traducatori. In noiembrie 2009, judetul Brasov.

Maria Balasa traducator autorizat chineză- franceză. Experienţă, profesionalism, respect faţă de client. Domenii de traducere: literatură, educaţie, tehnic ( tractoare, camioane, rulmenţi) , medicină, farmacie, astrologie, economie ( comert, vanzari, publicitate) . Tarife: se evaluează fiecare comandă în parte, preţuri cuprinse între: 35- 120 de lei/ pagina de 1500 caractere, în funcţie de: limba în care se traduce, volumul traducerii, fidelitatea clientului, regimul de urgenţă.

marți, 27 octombrie 2009

Pretioasa mostenire de familie




Preţioasa moştenire de familie

În epoca Ming era un mare demnitar pe nume Jing Qing ( se citeşte Ţing Cing), căruia îi plăcea tare mult să citească.
Odată, văzu la un coleg de- al său de şcoală o carte deosebit de valoroasă şi i- o ceru acestuia cu împrumut, ca s- o citească. Colegul însă, refuză să i- o dea. Jing Qing insistă, cu vorbe meşteşugite, până când colegul îi împrumută cartea . A doua zi dimineaţă, acel coleg îi ceru cartea înapoi, dar Jing Qing îi spuse :
- Ce carte ? N- am împrumutat nici o carte de la tine!
Atunci, colegul se duse întins la dascălul lor să- i spună ce se întâmplase. Dascălul îl ascultă, după care îl chemă pe Jing Qing. Acesta veni foarte senin la dascăl, aducând şi cartea cu sine.
- Ai împrumutat vreo carte de la cineva şi nu mai vrei s- o dai înapoi?
- Nu, este vorba despre cartea cea mai dragă mie, din care îmi place să citesc în fiecare zi.
Dascălul reflectă un moment, după care îi ceru cartea şi zise:
- Bun, dacă e cartea pe care deci o ştii cel mai bine, atunci spun- mi pe dinafară câteva pasaje din ea.
Jing Qing recită din scoarţă în scoarţă întreaga carte, fără a omite vreun cuvânt.
„ Ei, se gândi dascălul. Văd că totuşi cartea este a lui.”
Astfel că dascălul îl certă pe acel coleg ca pe un elev rău. Acesta, supărat, încercă să- l convingă pe dascăl strigând:
- Dar cartea aceasta este o moştenire de preţ de la bunicii mei!
Dascălul se încruntă:
- Bun, dacă- i aşa, deci cartea este o moştenire de familie, atunci înseamnă că îi cunoşti prea bine conţinutul. Haide, spune- mi- o pe dinafară, te ascult.
Mai degrabă să- i fi cerut viaţa decât aşa ceva! Căci el nu citise nici măcar cu prea mare atenţie cartea,
darămite să mai fi învăţat şi pe dinafară vreun cuvânt!
A doua zi, Jing Qing îi înapoie colegului cartea, spunându- i:
- N- am vrut să- ţi pricinuiesc vreun rău, ci observând că nu citeşti cartea, am făcut o glumă.

luni, 26 octombrie 2009

Legile lui Murphy ( cateva)

Cand ti se pare ca totul merge foarte bine... e pentru ca ai trecut cu vederea ceva important.... ( Legea imitragpalme)
Daca reusesti sa-ti pastrezi calmul cand toti din jurul tau sunt disperati... e pentru ca nu ai priceput pe deplin gravitatea problemei.
(Legea incanapicatmoneda)
Problemele nu se creeaza, nici nu se rezolva, ele doar se transforma!.
(legea astanueviata)

Nu lua asa in serios viata, oricum nu scapi viu din ea!

vineri, 23 octombrie 2009

Legende şi povestiri

Supa de găluşte

Odinioară, în capitală era un mare restaurant care avea firmă cu nouă cercuri. Pe vremea aceea exista în capitala Chinei o lege nescrisă a firmelor de restaurante: cu cât un restaurant avea mai multe cercuri desenate pe firmă, cu atât meniurile sale şi felurile de băuturi erau mai bogate, iar arta maeştrilor bucătari mai iscusită. Un restaurant cu nouă cercuri pe firmă însemna restaurantul cel mai bun din lume, unde puteai servi orice îţi poftea inima. Într- un asemenea restaurant îţi erau aduse pe dată, gătite delicios, vietăţi ori plante din văzduh, din munţi, din mare, de absolut oriunde. Cap de maimuţă să fi vrut şi îţi era adus cât ai clipi !
Într- o zi, în restaurant intră un client vârstnic, care- şi căută loc liber şi se aşeză.
Chelnerul apăru pe dată lângă el:
- Ce- ar dori să mănânce multstimatul client? Dar să bea?
Bătrânul răspunse:
- N- aş vrea să mănânc şi nici să beau. Aş dori, dacă se poate, doar un singur bol cu supă de găluşte fără miez.
Cee!? Supă de găluşte fără miez, adică găluşte cu interiorul gol? Chelnerul, înlemnit, îşi spuse în sinea lui: „ Servesc în restaurantul acesta de peste douăzeci de ani. Am fost părtaş la atâtea şi- atâtea petreceri fastuoase! N- am auzit însă vreodată de supă de găluşte fără miez!”
Clientului însă nu îndrăzni să- i spună ceva. Se duse în bucătărie şi- i anunţă pe bucătari ce comandă primise: într- un restaurant de nouă cercuri, măiestria bucătarilor este la înălţime! Şi totuşi, bucătarii, până la unul, nu auziseră nici ei de aşa ceva şi nu ştiau ce poate fi. La urma urmelor, supă de găluşte înseamnă supa în care fierbi nişte ouă de făină, dar cum să faci ca ouăle de făină să fie goale pe dinăuntru? Şi nu numai că nu preparaseră aşa ceva vreodată, dar nici măcar nu auziseră de un aşa fel de mâncare.

Şeful bucătarilor chibzui un moment, după care îi zise chelnerului:
- Du- te şi discută cu clientul. Recomandă- i să mănânce altceva, pe motiv că suntem prea aglomeraţi.
Chelnerul făcu întocmai, dar bătrânul îi zise râzând:
- Nu, nu, altceva nu doresc, vreau supă de găluşte fără miez.
Chelnerul se întoarse la bucătărie şi repetă spusele bătrânului. Bucătarii se uitară unii la
alţii: nici unul nu ştia să prepare aşa ceva. N- aveau încotro, trebuiau să- l cheme pe maestrul bucătar.
Şi acesta însă, când auzi despre ce este vorba, fu pus în încurcătură şi începu să chibzuiască: dacă îi spun clientului deschis că nu ştiu să facă aşa ceva, faima restaurantului va avea cu siguranţă de suferit. Ce- i de făcut? Se gândi, se răsgândi, până ce se hotărî şi- i spuse chelnerului:
- Du- te şi spune- i clientului că supa de găluşte fără miez costă doi liang de argint bolul şi că din păcate trebuie să mai şi aştepte vreo două ceasuri până e gata.
Chelnerul se duse la bătrân şi- i spuse acestea, dar bătrânul zise râzând:
- Când e vorba de o mâncare aleasă, nimic nu contează: nici preţul, nici timpul. Să coste
şi zece liang de argint un bol şi să trebuiască să aştept patru ceasuri, eu tot vreau să mănânc aşa o supă.
Maestrul bucătar fu din nou pus în încurcătură. Socotise el că îl va alunga pe acest
client buclucaş spunându- i că supa e scumpă şi că e nevoie de timp pentru a o pregăti, dar iată că nu fusese să fie aşa. Nici prin gând nu- i trecuse că acest client va ţine morţiş să mănânce supă de găluşte fără miez. Acum, maestrul bucătar se- nvârtea de colo- colo neştiind ce să facă. În cele din urmă se hotărî: dacă e să piardă clientul, îl pierd şi gata. Îşi va îngroşa obrazul şi va recunoaşte: nu ştiu să fac.
Maestrul bucătar se duse de această dată el însuşi la bătrân, îl invită în camera de oaspeţi şi, făcând o plecăciune, îi spuse:
- Stimate maestre, să vorbim deschis! Supa aceasta de găluşte fără miez, noi, ca oameni
de rând ce suntem, nu ştim să o preparăm. Îl rugăm pe stimatul nostru oaspete şi maestru să ne înveţe.
Bătrânul zise, într- un hohot de râs:
- Vrei deci ca astăzi să mă fac de râs în faţa atâtor bucătari maeştri încercând să fac o
biată supă de găluşte?
Acestea fiind spuse, bătrânul se duse direct la bucătărie, ceru să i se aducă o bucată mare
de gheaţă, o sfărâmă în bucăţele, cernu bucăţelele de gheaţă într- un lighean până ajunseră toate de mărimea boabelor de soia. Pregăti făină albă de grâu, apoi luă un polonic, îl umplu cu supă de găină, care fierbea pe foc într- o oală mare, adăugă condimente, îi potrivi gustul. Cu cealaltă mână, vărsă făina peste bucăţelele de gheaţă din lighean şi amestecă astfel ca fiecare bucăţică să se acopere cu un strat de făină; le vărsă în polonic şi când supa dădu în clocot, scoase polonicul din oală şi gata.
Bătrânul îi pofti pe toţi să guste şi, într- adevăr, când muşcară din găluşte văzură că pe
dinăuntru erau goale: bucăţelele de gheaţă tăvălite prin făină, când fuseseră cufundate în supa fierbinte se topiseră, apa fusese absorbită de făină, iar găluştele erau goale înăuntru.
Cu toţii îngenuncheară în faţa bătrânului în semn de cinstire.
- Mă cinstiţi aşadar ca profesor? Mda, n- aş zice că- i rău! Dar aş vrea să ştiţi că eu, ca maestru, v- am învăţat nu ca să vă arăt cât de înaltă mi- e măiestria, căci trebuie să ştiţi că există zile între zile, oameni între oameni şi măiestrii între măiestrii. Apoi, arătând spre firma cu nouă cercuri adăugă:
- Oare nu- s cam multe nouă cercuri?
După ce- şi încheie spusele, bătrânul plecă. Iar Maestrul bucătar al restaurantului porunci imediat să fie coborâtă firma de pe care luă şapte cercuri, lăsând doar două.

joi, 22 octombrie 2009

Cel care mergea spre miazanoapte

Cel care mergea spre miazănoapte


Regele ţării Wei a luat odată hotărârea să atace Handan, capitala regatului Zhao. Aflând despre acest lucru, Ji Liang, unul dintre înţelepţii regatului Wei, s- a întors dintr- o călătorie în care tocmai pornise şi s- adus să- l vadă pe rege fără a- şi lua răgaz nici măcar pentru a- şi aranja hainele ori a- şi şterge de pe obraz colbul drumului.

Şi i- a grăit regelui astfel:

- La întoarcerea din călătoria pe care tocmai am încheiat- o, am întâlnit în drumul meu un om care mergea cu carul spre miazănoapte. Cum mi- a împărtăşit că ar vrea să ajungă în regatul Chu, l- am întrebat: „ Dacă vrei s- ajungi în ţara Chu care este la miazăzi, de ce te îndrepţi spre miazănoapte?” „ Am cai foarte iuţi.” mi- a răspuns el. „ Nu neg că ai avea cai buni. Drumul acesta însă nu duce spre ţara Chu.” am îndrăznit a- i spune. „ Am bani că- mi prisosesc.” „ Nu am temei să cred altcum, dar îţi repet: nu acesta este drumul spre ţara Chu.” „ Am vizitiul cel mai bun din lume !” …

Cu cât spunea mai multe, cu atât mai mult se depărta de regatul Chu. Tot astfel, Majestatea Voastră şi- a pus în gând să atace Handan pentru a spori întinderea ţării şi a se acoperi de glorie. Dar întocmai ca omul care mergea spre miazănoapte vrând să ajungă cât mai degrabă în ţara Chu, care se află la miazăzi, cu cât veţi face mai multe astfel de campanii nesăbuite, cu atât vă veţi depărta mai mult de scopul pe care vi l- aţi propus de a unifica regatele.

marți, 20 octombrie 2009

Porcul si vaca

Porcul şi vaca

Un bătrân bogătaş, auzind că lumea spune despre el că este zgârcit, îl întrebă într- o zi pe
un prieten al său:
- Oare de ce spun oamenii că sunt un zgârie- brânză? Ştiu cu toţii fără îndoială că după
ce mor averea mea va fi folosită în scopuri de binefacere. Asta cu siguranţă înseamnă generozitate, aşadar de ce se spune că sunt zgârcit?
- Ei, zise prietenul, drept răspuns, îţi voi spunea povestea cu porcul şi vaca.
Într- o zi, porcul ,supărat, a- nceput să- i reproşeze vacii:
- Toată lumea te laudă! Ba că eşti bună şi blândă, ba că le dai de toate: lapte, smântână,
brânză. Eu le dau mult mai multe: muşchiuleţ, jambon, ceafă, piftie, slănină şi câte şi mai câte ! … Cu toate acestea, nimeni nu mă iubeşte şi nu- mi recunoaşte nici un merit!
Vaca se gândi un moment, după care răspunse:
- Eu le dau oamenilor lucruri de care au nevoie cât trăiesc. Poate de aceea …

duminică, 18 octombrie 2009

Azi ( I)


Azi ( I)

M- am trezit plină de întrebări, deloc filozofice: O fi căzut sticla? Au trecut oare trei ore? Apoi mi- am amintit că înlocuisem sticla de trei litri ( trei litri- trei ore) cu un bidon de şase. M- am uitat la ceas, trecuseră cinci ore ... Dormisem ... standardul meu! Cinci ore! M- am dus repejor să mă uit la bidon: era pe jumătate umplut, deci din punctul lui de vedere trecuseră trei ore. Stăteam aşadar bine... Mi- am băut apoi cafeaua cu cele cinci ţigări pe care mi le impune la prima oră ( chiar prima: era ora trei dimineaţa!!! ) intoxicarea mea cu nicotină. Şi m- am gandit ... La ce a fost ieri.

Şi ziua de ieri a început devreme: pe la ora două. L- am sunat la ora aceea pe şeful de scară. Îndelung. Repetat. Până a ridicat telefonul. Şi l- am întrebat de ce mai curge apă din calorifer dacă dânsul a închis apa în urmă cu cinci ore. Nu cumva nu ştia de unde s- o închidă? Mi- a spus ( cu totul altceva decât îmi spusese în urmă cu cinci ore) că el a închis vana de căldură, dar că şi robinetul din pivniţă curge, deci nu e bun. Am insistat cu întrebarea dacă e sigur că a închis robinetul care trebuie. Şi- atunci şi- a amintit că e un compartiment acolo în beci unde el NU ARE VOIE să deschidă. Apoi mi- a pus o întrebare mai uimitoare decât afirmaţia cu interdicţia lui la robinet: de ce nu aduc un instalator să se uite la robinetul care curge la caloriferul meu. Era două noaptea ...
Toate astea, cum spuneam, după ce mă asigurase în urmă cu cinci ore că în maxim o jumătate de oră nu va mai curge apă din caloriferul meu pentru că el a închis- o din pivniţă.

Atunci n- am mai stat la vorbă, mi- am amintit că am treabă. În colţişorul din cameră unde curgea apă din calorifer nu încăpea ca lumea niciunul dintre vasele pe care le am în casă, ca să- l pun să colecteze apa. Am găsit repede o sticlă de plastic de trei litri, am agăţat- o de calorifer sub picătura aproape continuă, despre care ştiam deja că adună un litru pe oră, că doar mă uitasem la ea timp de cinci ore; mai întâi o ştergeam plină de speranţă că va înceta, cu cârpele din baie, apoi pusesem într- o rână, înghesuit, un vas de doi litri de la mixer. Asta pe când aşteptam ca picătura să înceteze pentru că şeful de scară spusese că apa a fost închisă din beci personal de el ... O măsurasem, o cunoşteam deja.

M- am dus şi m- am culcat, iar când m- am trezit peste trei ore ( n- aveam timp de cele cinci ore din standardul meu de somn) , petul de colectare era căzut şi, bineînţeles, apa împrăştiată pe jos. Cel puţin nu cursese toată într- un loc ... am văzut eu imediat partea bună a lucrurilor!

M- am dus în boxa din pivniţă să mai aduc ceva sticle pe care să le umplu cu apă caldă şi să încălzesc casa şi am adus şi un pet de şase litri, pe care să- l pun la picătură, să- mi pot asigura o independenţă de mişcare, că nu puteam sta în casă să rezolv. Aveam însă să văd că nu prea îmi era necesară independenţa asta. Preşedintele asociaţiei de proprietari mi- a râs în nas: rezolvaţi abia luni, că Termo nu lucrează sâmbăta şi duminica. Nu l- am luat în seamă, că şi şeful de scară vorbise aiurea. Dar ajunsă la punctul termic, care teoretic, după cum spusese preşedintele asociaţiei, trebuia să rezolve problema, am văzut că era într- adevăr încuiat la toate cele trei uşi mari de tablă albastră.
M- am întors acasă, unde am fost totuşi mulţumită că intervalul de libertate pe care mi- l oferea colectarea picăturii era totuşi de şase ore. Şi- am început să dau telefoane la Termo, nevenindu- mi să cred că toţi în oraşul ăsta sunt ca şeful de scară şi preşedintele de asociaţie. Am aflat că nu Termo, ci CET- ul se ocupă de asta, iar la CET am fost asigurată că vine o echipă să rezolve, dar de ce totuşi şeful de scară nu inchide apa. Era şi întrebarea la care eu nu aveam răspuns. Aşa că, am reumplut sticlele cu apă caldă ca să încălzesc casa, am golit petul şi apoi m- am aşezat în fotoliu să aştept echipa de la CET. M- am trezit, cum spuneam, după cele cinci ore standard ( al meu) de somn. Petul de şase litri nu căzuse, nu era apă pe jos. În casă însă, frig, ca- n sufletele celor cu care discutasem în ziua precedentă.

Ieri s- a auzit pentru prima oara dupa zeci de ani ceasul mare din Piata Sfatului. Stiam de eveniment, dar n- am ajuns sa particip la el, eram ocupata cu picatura ...

Adevărata comoară

Adevarata comoara

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Odinioară trăia un lăcătuş neîntrecut în meseria sa: lacătele care ieşeau din mâna sa nu puteau fi deschise decât tot cu chei făcute de el. Făcuse în viaţa lui multe, multe astfel e lacăte şi adunase o groază de bani. Cu toate acestea, se îmbrăca tot în haine de rând şi mânca bucate de rând. La un moment dat, el îşi luă un ucenic tare dornic de a- i învăţa meseria, dar pe care lăcătuşul nu- l învăţa nimic. Ba, mai mult, aştepta să vină seara şi ucenicul să se culce şi abia atunci se apuca de lucru. Numai că, ucenicul, deşi sforăia, totuşi trăgea cu ochiul la ce făcea bătrânul.

Într- o zi, pe când se întorcea de la un client, bătrânul lăcătuş se împiedică şi căzu în râu, înecându - se.

În timp ce ucenicul îşi pierduse glasul de atâta plâns, rudele bătrânului scotociră toată casa în căutarea banilor pe care ştiau că acesta îi adunase. Au găsit în cele din urmă un cufăr de metal, pe care au încercat în toate felurile să- l deschidă, dar în zadar.

Ucenicul, făcu repede, în taină, o cheie cu care cufărul se deschise imediat. Cufărul era plin ochi cu bani de argint! Rudele bătrânului se înghesuiră care mai de care să ia bani, în timp ce ucenicul nostru stătea deoparte privindu- i. El luă doar pila şi ciocanul maestrului său, spunând:

- Aceasta este adevărata comoară!



vineri, 16 octombrie 2009

Incaltarile schimbate

Încălţările schimbate

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Erau odată un tată şi un fiu, care au fost invitaţi să meargă într- o zi anume la nunta unui prieten. Pentru că drumul era lung, cei doi se sculară în ziua cu pricina la cântatul cocoşilor şi- o porniră la drum. Când se lumină de ziuă, cum tocmai ajunseseră într- o vale, cei doi, deja obosiţi, se aşezară să- şi tragă sufletul.
În acest moment, tatăl îşi dădu seama că în întunericul şi graba cu care plecaseră, se încălţase cu un pantof şi o gheată.
Temându- se că la nuntă lumea va râde de el, îşi scoase de grabă încălţările şi i le dădu fiului să se întoarcă acasă şi să i le schimbe.
Trecu multişor până ce fiul se întoarse, mergând agale, şi aducând cu sine … tot încălţările cu care plecase.
Tatăl răcni la el:
- Neghiobule, de ce nu le- ai schimbat?
- Păi cu ce să le schimb, că şi- acasă tot un pantof singur şi- o gheată desperecheată erau
?!

joi, 15 octombrie 2009

Cine merge cel mai repede

Cine merge cel mai repede ?

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Într- o zi a izbucnit focul în pădure. Animalele s- au adunat să- l stingă, dar focul se înteţea văzând cu ochii. Trebuia chemată degrabă echipa de pompieri. Dar cine merge cel mai repede ? Cu toţii au fost că miriapodul. Acesta, de cum i se încredinţă misiunea de a merge după echipa de pompieri, se duse acasă şi începu să se îmbrace în grabă.
Trecuse ceva timp, dar echipa de pompieri nu apărea. Animalele îl trimiseră pe iepure acasă la miriapod să vadă ce se întâmplă. Iepurele îl găsi pe miriapod lac de sudoare şi- l întrebă uimit:
- Cum de n- ai plecat ?
- Mă grăbesc cât pot, dar n- am isprăvit cu încălţatul …

marți, 13 octombrie 2009

Vorbele de bine

Vorbele de bine

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Era odată un om sărac, care spunea tot timpul despre bogătaşi că sunt oameni răi. Într- o zi, un bogătaş îl întrebă:

- Sunt bogat şi nu pot pricepe: de ce spui că nu sunt un om bun?

Săracul îi răspunse:

- Tu ai bani. Sunt ai tăi şi doar n- o să mi- i dai mie degeaba, deci n- am de ce spune că eşti bun.

- Bine, uite, îţi dau bani. Tot mai spui că sunt rău?

- Banii pe care mi i-ai dat sunt puţini, aşa că tot nu pot spune că eşti bun.

- Da?! Uite, îţi dau jumătate din ce am. Şi- acum ai să spui că nu sunt bun?

- Exact, fiindcă acum sunt egal cu tine, deci n- am de ce spune că tu eşti bun.

- Eei ! Să zicem că- ţi dau tot ce am. Ai să continui să spui că nu sunt om bun?

  • Când o să- mi dai tot ce ai, eu am să fiu un mare bogătaş, iar tu un

prăpădit de sărăntoc, aşa că tot n- am să pot spune că eşti bun.



Arborele de santal


Arborele de santal


Odinioară era un om care într- o zi a găsit pe drum un arbore de santal. Cum însă nu ştia că este un arbore de preţ, s- a dus să l vândă ca simplu lemn de foc.
Trecuseră deja câteva zile şi nu găsise nici un cumpărător pentru marfa lui. De ce ? Fiindcă oamenii se fereau să- l întrebe cât costă, gândind că trebuie să fie foarte scump. Omul nostru nu cunoştea însă motivul, aşa că începu să- şi facă tot felul de gânduri.
Într- o seară se nimeri să stea -vrând în continuare să vândă arborele găsit- lângă un vânzător de cărbuni de lemn şi când văzu că oamenii se bat să cumpere cărbuni, lacrimi de invidie i se prelinseră din ochi. Aşa că, se întoarse repede acasă, arse lemnul de santal făcându- l cărbuni, după care se duse şi vându cărbunii pe câţiva bănuţi.
Şi tare se mai bucură că- şi vânduse cărbunii ceva mai scump decât alţii.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Cocosul si broasca

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Într- o seară, broasca din iaz, pusă pe sfadă, ţinu morţiş să se ia la întrecere la cântat cu cocoşul ca să vadă care dintre ei reuşeşte să- i scoată din casă cu cântatul său pe ţărani. Cocoşul fu de acord.
Cocoşul o lăsă pe broască să cânte întâi, iar aceasta, umflându- şi obrajii cântă fără încetare „ Oac, oac, oac! ” până i se uscă gura, dar nimeni n- o luă în seamă.
Veni rândul cocoşului să cânte.
Acesta, cântă de trei ori „ Cucurigu! ” înainte de ivirea zorilor, iar ţăranii de cum îl auziră îşi dădură seama că se va lumina curând de ziuă, se sculară, îşi puseră uneltele pe umăr şi plecară la câmp.
Cocoşul terminase de cântat, dar broasca nu îndrăzni să se mai ia la întrecere cu el. Căci îşi dăduse seama că oricât va cânta ea de mult şi de frumos, niciodată nu va cânta atunci când trebuie.

vineri, 9 octombrie 2009

Zana Apelor si scoica

Zâna apelor şi scoica

( textul este inclus în volumul " Literatură populară chineză contemporană ( I) " Editura Pastel Braşov, 2008 traducere: Maria Bălaşa)

Într- o zi, Zâna apelor s- a gândit să întrebe câteva vieţuitoare din adâncuri care sunt lucrurile cele mai importante din lume. L- a întrebat mai întâi pe delfin, care i- a răspuns:

- Cei mari sunt importanţi.

Broasca ţestoasă, pe care a întrebat- o apoi, i- a spus:

- Cei puternici sunt cei mai importanţi.

Steaua de mare, la rândul său şi- a spus părerea:

- Cei frumoşi sunt cei mai importanţi.

Delfinul, broasca ţestoasă şi steaua de mare au început apoi să se certe. Pe jumătate

îngropată în nisip, scoica auzi zvon de ceartă. Ea nu era nici mare, nici puternică şi nici frumoasă, aşa că le strigă:

- Aşadar eu aş fi cea mai puţin importantă, nu ?

Chiar în acel moment, un peştişor apăru grăbit nevoie mare:

- Ajutor, salvaţi- mă, peştele- ciocan vrea să mă mănânce! Salvaţi- mă!

Steaua de mare, delfinul şi broasca ţestoasă ziseră fiecare:

- N- avem cum să te salvăm! După care dispăru fiecare speriat.

- Am să te ajut eu! spuse scoica deschizându- şi cochilia. Haide, ascunde- te în cochilia

mea!

Peştele- ciocan apăru imediat şi dându- şi seama de şiretlic, încercă să deschidă

cochilia scoicii, dar în zadar. În cele din urmă renunţă şi plecă.

Scoica îşi deschise cochilia, iar peştişorul ieşi.

- Scoica este cea mai curajoasă dintre vieţuitoarele apei, se auzi vocea Zânei apelor.

După care adăugă: cei curajoşi sunt cei mai importanţi în lume.