duminică, 2 mai 2010

Franţa

De ce voi pleca în Franţa

autor: Rareş Bogdan

Fac parte dintre aceia care sunt mai apropiaţi de civilizaţia bătrânei Europe decât de cea a noului continent.
Admir, indiscutabil, democraţia americană, chiar dacă supravegherea individului a ajuns să fie, prin scuza antiterorism, mai prezentă chiar decât în cele mai dure sisteme comuniste. Statele Unite rămân, însă, un exemplu de funcţionare a democraţiei şi, poate, ţara unde actul de justiţie are cel mai înalt grad de independenţă.

Cu toate acestea, nu aş putea să mă stabilesc pe “tărâmul făgăduinţei”, deşi îmi face mare plăcere să călătoresc acolo. Bătrâna Europă mă fascinează prin tradiţionalism şi civilitate urbană, prin cultură şi istorie. Mi-ar fi greu să înţeleg lumea făcând abstracţie de teribilul şi veşnicul Albion, de rigurozitatea şi profunzimea spaţiului german autentic, de frumuseţea şi prospeţimea italiană, de pasionalul tărâm cultural spaniol sau de civilizaţia curţii franceze – loc unde misterul şi educaţia s-au împletit permanent cu respectul pentru arte şi apetenţa pentru cultură.

Am făcut cunoştinţă cu Franţa cu mulţi, mulţi ani în urmă, în mijlocul unui oraş papal, Avignon, ce trăia intens sărbătoarea unui festival al artelor sub forma celebrului Festival de Teatru de la Avignon, al doilea din lume după cel de la Edinburgh şi între o nu mai puţin celebră grevă a transportatorilor, care paralizase complet circulaţia în spaţiul francez. îl însoţeam pe tatăl meu, care participa la un congres internaţional şi avusese bunăvoinţa şi plăcerea de a mă lua cu el. De atunci am mai vizitat Franţa nu o dată. De fiecare dată m-a fascinat şi mi s-a părut că ceea ce citisem în romanele gimnaziului şi ale adolescenţei sau văzusem în filmele de capă şi spadă ale copilăriei e întocmai cu realitatea.

Ba mai mult, după absolvirea cursurilor unui liceu umanist, mi s-a părut adesea, faţă în faţă cu realitatea, că tot ceea ce studiasem despre literatura franceză la orele de literatură universală sau la cele de limba franceză ori istorie este întocmai cu ceea ce vedeam aievea în marile oraşe ale Franţei. îmi amintesc cu mare plăcere şi o aşez în diferite contexte ale vieţii de zi cu zi “madlena” lui Proust din “Ŕ la recherche du temps perdu”, de Eugénie Grandet, Pére Goriot, sau de Emile Zola, Honoré de Balzac, Victor Hugo, Alexandre Dumas, Jules Vernes, Rimbaud, de Baudelaire cu ale sale uluitoare “Les fleures du mal”, Antoine de Saint-Exupéry cu “Le Petit Prince”, Voltaire, Stendhal, Anatole France, Paul Verlaine. Şi chiar de cele două profesoare ale mele de limbă franceză, doamna Dana Cărunta şi doamna Stela Ref, de literatură universală.

Dar, deşi iubesc Parisul toamna, Marsilia, primăvara şi Côte d’Azur de la Nisa până la Saint Tropez prin Cannes, Cap Fréjus, Saint Raphael, Ramatuelle, Saint Maxime, nu mă voi muta prea curând în Franţa. Iubesc Franţa, o respect, admir uimitoarea presă de acolo şi forţa ei de a se implica acid, documentat şi progresist în agenda publică, apreciez istoria şi literatura franceză, cinematografia şi, nu în ultimul rând, bucătăria. Până la urmă, civilizaţia unui popor se vede inclusiv în modul în care ştie să mănânce. Cu siguranţă, aici francezii sunt campioni mondiali, reuşind să impună în lume cea mai rafinată şi, totodată, complexă bucătărie.

Dacă ne îndreptăm puţin atenţia şi simţurile spre senzualitate şi erotism, din nou găsim civilizaţia franceză la înălţime. Dar ce ar fi Franţa, oare, fără spiritul său revoluţionar, fără teribilul “Liberté, égalité, fraternite”? Dar Franţa înseamnă şi minunatul festival de film de la Cannes, şi zgura roşie de la Roland Garros, şi Turul Franţei, şi modernitatea în arhitectură şi urbanism de la La Défense, şi Versailles, şi Louvru, cu a sa completare total surprinzătoare din curte, piramida din sticlă, şi Sacré-Coeur, şi Ile de la Cité, şi minunea ingineriei de la Tour Eiffel, Champs-Elysées, şi Notre-Dame, şi vechea catedrală de încoronare a regilor Franţei de la Reims, şi multe, multe altele. Am enumerat mai sus doar o parte dintre simboluri, frumuseţi şi părţi ale marii civilizaţii franceze.

Cu certitudine, fiecare dintre Dumneavoastră vă amintiţi de multe altele. Prefer, ca mulţi alţii, să văd exact ceea ce consider că merită văzut şi ştiut din tot ceea ce înseamnă Franţa. Dar Franţa poate fi şi nerecunoscătoare, şi puţin respectuoasă. Sigur că nu mă aştept neapărat să privească România prin ochii lui Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Henri Coandă, Anghel Saligny, Mariana Nicolesco, Nadia Comăneci sau Ilie Năstase. Sigur că nu mă aştept neapărat să privească România prin ochii sutelor de mii de români care lucrează în cel mai respectabil mod cu putinţă pe tărâm francez. Nu mă aştept nici să privească prin ochii a mii şi zeci de mii de medici şi asistenţi care au ales căile pietruite din Bretagne şi Normandie.

Mă doare, însă, atunci când prietenii francezi care ne-au oferit “franţuzirea” verbal-comportamentală de la sfârşit de secol 19, educaţia universitară din perioada interbelică şi exilul intelectual postbelic şi anticomunist râd, fac glume, iau în bătaie de joc un popor care aproape 200 de ani a fost un admirator şi un imitator al marii Franţe. Atunci când magrebienii din fostele colonii reprezintă ei înşişi o realitate, dar, de multe ori, şi o problemă a Franţei secolului 21, e greu să vorbeşti de “ţiganes roumaines”, şi de “salutul românesc” drept o derivaţie din gestul cerşetorilor din lumea întreagă.

România nu este ţara romilor, şi francezii ştiu foarte bine asta, iar între cerşetorii ţigani de pe străzile Parisului, Lyonului, Nantes-ului, Grenoble-ului sau Strasbourg-ului şi sutele de mii de români sau, poate, milioanele care ajung în Franţa într-un an sunt mii de diferenţe. Imi amintesc că în urmă cu ceva ani, când România se pregătea să înfrunte Franţa pe “Parc de France”, apăruse un afiş în care era întruchipată sub forma unui ţigan ce cânta la vioară. Acum, din nou, România e pusă la zid cu “salutul românesc”. Cred că francezilor ar trebui să li se recomande un singur lucru: să citească mai mult în metrou şi autobuzele Saviem “Platforma” lui Michel Houellebecq sau rubrica permanentă din “Le Point” a lui Bernard-Henri Lévy.

Da, voi pleca în Franţa, cu siguranţă, în această vară, nu doar pentru a mânca un foie gras demenţial şi a bea un rosé captivant, ci şi pentru a arăta, alături de alte sute de mii de români, că cerşetorii sunt din altă parte, iar cei cu mâna întinsă nu ne definesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentaţi AICI

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.