Traduceri si limba romana

Dilema Veche, Nr. 314 / 18-24 februarie 2010


Starea limbii române

Florin Bican, Florin Dumitrescu, Cristian Moroianu


argument
Ca şi vorbitor

Cînd a apărut noua ediţie a Gramaticii Academiei, problemele limbii române au avut parte, probabil, de cea mai intensă mediatizare din ultimii 20 de ani şi mai bine. Din păcate, şi de cea mai proastă mediatizare. Impresia generală creată de presă a fost că a apărut un fel de „tablă de legi“ a limbii române, care fixează nişte reguli inexorabile, şi că vom fi nevoiţi cu toţii să vorbim într-un anumit fel, căci dacă nu...

Dacă nu, ce? Nimic. Limba română vorbită este (ca orice limbă) un organism viu, în veşnică schimbare, iar Gramatica Academiei este un tratat ştiinţific necesar specialiştilor, util (eventual) profesorilor, care reflectă un anumit stadiu al cercetărilor despre limbă şi care nu „se cere“ aplicat începînd de a doua zi. În acest „caz mediatic“ s-au concentrat cîteva aspecte caracteristice ale lumii noastre de azi: o presă zgomotoasă şi superficială care „dă tonul“ şi creează uneori o falsă actualitate, un public care se lasă „dus“ de valurile create de mass media, şi o categorie de specialişti care, în general, nu sînt luaţi în seamă, dar la anumite ocazii sînt „luaţi la întrebări“ de jurnalişti sau de cetăţeni care cred că oamenilor de ştiinţă trebuie să le ceri socoteală asemenea politicienilor. (Cîteva exemple de acest gen – într-o casetă din pagina 12; mai multă atenţie nu merită.)

Limba română s-a schimbat însă nu pentru că „a decis“ cineva (de exemplu, lingviştii, aşa cum cred unii...), ci pentru că este în strînsă legătură cu schimbările din societate. Cel mai sensibil la modificări este – aşa cum învaţă studenţii la Litere încă din anul I – vocabularul: obiecte şi domenii noi (de la fax la computer, de la tehnologia informaţiei la sistemul financiar-bancar) aduc cu ele cuvinte noi, aşa că ne-am trezit cu o grămadă de termeni englezeşti, în lipsa unor cuvinte neaoşe. Unii se simt deranjaţi din această cauză (dar ce schimbare nu deranjează?...), alţii adoptă frenetic anglicismele pentru că au impresia că numai astfel pot arăta că sînt „oameni ai timpului prezent“, în ton cu evoluţia societăţii. Nimic de făcut: pînă la urmă, limba se autoreglează prin mecanisme proprii, chiar dacă pentru asta este sacrificată uneori „estetica“ vorbirii.

S-au schimbat însă şi tot felul de structuri preluate „din mers“ şi ajunse aproape de generalizare. Două exemple pe care cred că în cîţiva ani lingviştii vor fi nevoiţi să le considere „normale“, pentru că vor fi prea răspîndite: „care“ în loc de „pe care“ („cartea care am citit-o“) şi, mai ales, „ca şi“ în loc de „ca“ („ca şi parlamentar, cred că...“ ori „ca şi student, am studiat...“). Observ la tineri (inclusiv la cei trecuţi prin mulţi ani de şcoală şi de facultate) un uz total decomplexat al formulei aproape magice „ca şi...“.

Probabil că şcoala – făcută tot mai prost – îşi are partea ei de vină. Dar cu impactul televiziunii nu te pui: „modelele“ sînt preluate mai ales din massmedia.
Ce-i de făcut?
Măcar, din cînd în cînd, „ca şi vorbitori ai limbii române“, cîte o radiografie a situaţiunii... (M. V.)

O limbă mai vie
– interviu cu Florin BICAN –

Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?

Evoluţia statutului limbii române este o consecinţă firească a aderării la UE. Dar interesul faţă de această limbă exista şi înainte în spaţiul european, cuplat cu frustrarea provocată de faptul că existau prea puţine date despre ea – insuficiente traduceri din autori români şi aproape inexistente manuale de română pentru studenţi străini. Am locuit multă vreme în Germania şi am predat într-o şcoală din München. Elevii mei erau foarte interesaţi să ştie mai mult despre ţara mea şi limba care se vorbeşte acolo, şi spuneau că în bibliotecile lor au cărţi despre mai toate ţările, mai puţin România... Aşadar interesul exista. Cel puţin în Germania şi Marea Britanie, ţări pe care le-am cunoscut mai îndeaproape.

Programul TPS (Translation and Publication Support) al Institutului Cultural Român funcţionează tot mai bine. Cum apreciaţi interesul tot mai mare pentru traducerea de cărţi româneşti, mai ales ale unor autori contemporani?

Mi se pare îmbucurător şi în acelaşi timp justificat. Şi din nou aş spune că este o consecinţă firească: odată făcut un prim pas – o primă traducere – este normal să i se adauge următorii paşi, următoarele traduceri, în virtutea unei dinamici inevitabile. Iar traducerea autorilor contemporani este o confirmare a teoriei lovinesciene a sincronismului, dusă un pas mai departe...

Tot Institutul Cultural Român acordă şi burse pentru traducători din literatura română. Cum se completează cele două programe?


Bursierii ICR, înarmaţi cu date despre programele de finanţare ale Institutului, au devenit adevăraţi agenţi literari care pledează, împreună cu editurile din ţările lor, pentru publicarea autorilor români din care au tradus eşantioane, prezentîndu-le în acelaşi timp şi programele respective. Aşa se face că din cele peste 150 de traduceri publicate prin programele ICR (TPS, 20 de autori, Publishing Romania) aproximativ 30 sînt făcute de foştii bursieri – şi cam tot atîtea sînt în curs de traducere sau de publicare.

Din experienţa dvs. la cursurile pentru traducători, care sînt problemele cele mai dificile pe care le pune limba română unui străin? Şi ce le place mai mult cursanţilor dvs.?

Principala problemă pare reprezentată de variaţiile de registru şi evaluarea tonului, în vederea găsirii celui mai apropiat echivalent natural în limbile lor. O altă problemă o constituie jargonul şi variaţiile dialectale, care au o pondere considerabilă în literatura practicată azi la noi. De aceea cursanţii se bucură enorm că au ocazia să cunoască vorbitori autentici în situaţii autentice şi mai ales autori... autentici.

Care vi se par cele mai importante schimbări în limba română vorbită în ultimii 20 de ani?

Cea mai importantă schimbare mi se pare destinderea. Limba română a devenit mai relaxată şi simultan mai dinamică, ceea ce o face mai vie. Nu neg existenţa unor vorbitori lipsiţi de har, dar pînă şi ei au farmecul lor în contextul dinamicii generale a limbii. Pronunţia nu cred că s-a schimbat considerabil, dar observ o tendinţă de asumare a accentelor locale, ceea ce mă bucură. Această varietate îmbucurătoare este sporită de amestecul registrelor – încă un semn al destinderii despre care vorbeam. Anglicismele, pe de altă parte, nu semnalează neapărat o schimbare, ci o continuare a tendinţei limbii române de a se adăpa din surse adiacente. Cred că în toate secolele limba română a ciugulit cîte ceva din ograda vecinului, iar în secolul nostru global vecinul este limba engleză...

De multă vreme se spune că avem handicapul unei limbi „mici“, ceea ce înseamnă că şi literatura e, inevitabil, mai puţin cunoscută în lume. Mai e valabil astăzi acest punct de vedere?

Pentru un traducător nu există limbi mari şi limbi mici. Există doar limba-sursă şi limba-ţintă. Iar dacă ne gîndim la mecanismele care fac fiecare limbă în parte să ticăie, fiecare limbă este un fenomen cosmic. Aş zice că limbi mici nici nu există. Numărul vorbitorilor nu este în nici un caz un criteriu. Nici întinderea spaţiului în care se vorbeşte o limbă. Forţa de penetrare este altceva, dar nu ţine neapărat de cît de „mare“ este limba, ci de considerente de ordin extralingvistic. În concluzie, toate limbile sînt mari.

a consemnat Mircea VASILESCU

Cristian MOROIANU
„Merge şi aşa”. Dar...
Începînd cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la diversitatea comunicării în ansamblul ei, de la expresivitatea subterană şi subversivă la cea devenită, în scurtă vreme, titlu de individualizare a diverselor categorii de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor limbaje cu acelaşi drept de existenţă ca şi cea literară. Româna nu are, din acest punct de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întîmplat cu multe alte limbi şi societăţi, în momente de transformare substanţială.

La sfîrşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţă, nivelul de cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: avea un vocabular consistent şi expresiv, cu o notabilă capacitate derivativă, o bogată frazeologie şi o structură gramaticală bine conformată. În mod firesc, după 1990, vocabularul românesc s-a deschis împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rînd, din engleză. Au pătruns mai ales cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente, cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente pînă atunci sau greu accesibile. Direct sau mediat, au intrat numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale îndepărtate şi insolite. Împrumuturile masive din ultimele două decenii sînt o normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special. „Romgleza“ este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu explicaţii ce ţin de specificul unor domenii de activitate, de o presiune culturală obiectivă sau emfatică, de criterii de vîrstă, de educaţie, de aspiraţii etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă sau despre tehnologia informaţiei decît cu ajutorul cuvintelor englezeşti, tot aşa cum, în anii ’50-’60, nu se putea vorbi despre colectivizare decît cu ajutorul cuvintelor din limba rusă. Ceea ce deranjează nu este folosirea în cunoştinţă de cauză a limbii engleze pentru reflectarea vieţii mondene, spre exemplu, ci folosirea ei „după ureche“, cu trunchieri formale şi improprietăţi semantice, hipercorectitudinea şi, în general, tot ce reprezintă prostie, superficialitate şi aroganţă. Normele românei literare fac faţă cu greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut şi apar variante duble sau chiar triple de adaptare a aceluiaşi cuvînt. Variaţia fără criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas spre schimbare. În cazul de faţă, lipsa unor criterii presupune schimbare în rău.

Este adevărat că societatea modernă în care trăim oferă modele culturale şi, implicit, lingvistice inedite. Educaţia familială, cea şcolară şi (auto)educaţia datorată mediului au fost înlocuite, treptat, cu modele promovate, uneori agresiv, de massmedia, în variatele ei forme de manifestare. S-a spus, de multe ori, că limba „se strică“. La radio sau la televizor se folosesc, nu de puţine ori, cuvinte cu grafii, accentuări, forme fonetice şi sensuri greşite, pleonasme, contaminaţii, etimologii populare, hipercorectitudini şi analogii de toate tipurile, confuzii paronimice, anacoluturi etc., unele devenite locuri comune, repetarea lor dezinvoltă arătînd un fapt grav: lipsa de responsabilitate pentru cuvînt şi impresia că „merge şi aşa“. Sigur că merge şi aşa… Însă folosirea corectă, adecvată şi elegantă a limbii reprezintă cartea de vizită a oricărui vorbitor. Iar cînd acel vorbitor se manifestă în spaţiul public, el poate reprezenta un model pentru mulţi dintre cei care îl văd sau îl ascultă. Această simplă posibilitate trebuie să presupună responsabilitatea unui act implicit de educaţie, reflectare a respectului de sine şi mesaj pentru receptori. Modelele lingvistice oferite de massmedia, de la desene animate la talk-show-uri, au o importanţă majoră mai ales în evoluţia tinerilor, în condiţiile în care educaţia familială suferă de lipsă „de timp“, iar educaţia şcolară şi mulţi dintre promotorii ei nu mai au nici continuitate, nici coerenţă şi nici credibilitate. După mine, rolul major al profesorului trebuie repus pe o poziţie prioritară: înţelegerea firească a evoluţiei limbii şi a mecanismelor ei de funcţionare, cunoaşterea libertăţilor pe care le avem în folosirea ei, adecvarea specificului comunicării la un context sau altul sînt realizabile, în primul rînd, prin educaţie şcolară. Cultura lingvistică înseamnă cunoaşterea şi interpretarea regulilor, înseamnă respect pentru cuvîntul propriu, înţelegere şi toleranţă pentru cuvintele altora. Iar lucrurile astea trebuie, în mod fatal, cultivate şi învăţate…

Sînt cel puţin două probleme în folosirea deficitară a limbii noastre: a) prezenţa barbarismelor, disfuncţionalităţile logice şi amestecul nejustificat de registre stilistice, care arată superficialitate şi carenţe culturale; b) prezenţa unor variante analogice (lexicale şi gramaticale) diferite de ceea ce recomandă, la un moment dat, norma literară, şi care arată, dincolo de argumentul grabei sau al comodităţii, o încercare din partea vorbitorilor de a aşeza limba în tipare mai bine şi mai simplu structurate. În acest sens, ar fi bine ca norma literară să fie raportată, explicit şi de cîte ori este nevoie, la normele celorlalte registre stilistice şi să fie promovată, în consecinţă, o limbă cu posibilităţi variate şi expresive de realizare, între limite care să ţină seama de faptul că ea depinde, în ultimă instanţă, de cei care o moştenesc, o recreează şi o îmbogăţesc.

Limba: expresia societăţii?

1. Care credeţi că sînt principalele transformări în limba română după 1989?

2. Se spune adesea că „se strică limba“ (din cauza neologismelor, a greşelilor făcute de prezentatorii şi moderatorii TV şi preluate de public etc.). E adevărat?

3. Şcoala ne învaţă limba româna corectă, pe stradă sau la televizor auzim alte variante ale limbii române. Care este „raportul de forţe“?

Oana MURĂRUŞ
Sub limita acceptabilităţii

1. La o anchetă similară din 2006 a Dilemei vechi, răspundeam, mai în glumă, mai în serios, printr-un „fals decalog“, încercînd să adopt o atitudine relativ relaxată faţă de ideea de schimbare în limbă. Vorbeam atunci de înnoirea necesară a vocabularului din sfera politică, economică, financiar-bancară, culturală, cotidiană ş.a., odată cu schimbarea la faţă a societăţii româneşti şi în paralel cu eliminarea reziduurilor „limbii de lemn“ comuniste, menţionam mult disputata reformă academică „etimologistă“ a ortografiei, fanteziile puriste ale unui George Pruteanu (iniţiatorul unui proiect de lege hazliu care dorea să pedepsească abuzul de anglicisme), salutam relaxarea normativă a DOOM-2005, treceam în revistă colocvialitatea apăsată a limbajului jurnalistic actual, módele lexicale, argoul tinerilor, stîlcirea gramaticii, violenţa limbajului din presa naţionalistă şi de scandal (cuvîntul vulgar, invectiva, injuria) ori din experimentele generaţiei de prozatori Polirom (limbajul licenţios, folosirea cuvintelor-tabu). Evident, nu vreau acum să-mi reciclez idei mai vechi, deşi multe componente ale tabloului general rămîn aceleaşi. Aş observa însă astăzi – cu mai puţină seninătate, dar şi simplificînd mult – că numai primul deceniu al perioadei în discuţie se caracterizează prin dinamismul accentuat al vocabularului, ca şi prin nevoia de inovare stilistică/experimentare ludică (limbajul presei fiind, de departe, cel mai viu fenomen). După anul 2000, pe măsură ce zonele noilor terminologii se articulează şi se stabilizează, iar spiritul experimentalist al presei se lasă temperat de o oarecare rutină (ca să nu zic lehamite, într-un mod neacademic) sau este nivelat de manierism, par a ieşi la suprafaţă mai ales aspectele deficiente ale exprimării noastre în sfera publică: un limbaj politic stereotipizat şi găunos (cînd nu e agramat pur şi simplu), o presă care şi-a pierdut parcă, odată cu entuziasmul, şi verva stilistică de la începuturi, un vorbitor mediu din ce în ce mai puţin capabil să utilizeze registrele înalte ale limbajului cultivat sau măcar formele normale ale politeţii lingvistice.

2. Şi da, şi nu. Eu nu cred că limba în sine „se strică“, fiindcă ea este un organism viu, cu mecanisme de autoreglare. Constat însă (şi nu sînt singura) că asistăm la o deteriorare înspăimîntătoare a climatului cultural mediu, la o proliferare a vulgarităţii şi a prostului gust în massmedia orală, în revistele de consum, în nenumărate alte forme de comunicare publică: talk-show-uri în care se vorbeşte violent şi trivial, în care discuţia se dizolvă în vacarm, emisiuni de aşa-zis divertisment care exploatează monocord şi vulgar denotaţia şi conotaţia sexuală, care invadează viaţa privată a altora prin indiscreţie sau farsă, filme cu titrări din ce în ce mai aberante, presărate cu greşeli de limbă sau de registru stilistic, vedete de ultimă oră care debitează platitudini într-un „limbaj de cartier“ etc. Exemplele ar putea continua. Lista nu se poate totuşi încheia fără a spune două vorbe despre „limba Internetului“ care începe să-şi pună tot mai mult amprenta asupra noastră – un limbaj telegrafic, trunchiat, „abreviaţionist“, pe de o parte, vulgar şi agresiv, sub masca anonimatului, pe de alta. În concluzie: cînd standardele socio-culturale coboară sub o limită a acceptabilităţii, e normal ca limba să fie şi ea în suferinţă. Nu cred că de campanii „iluministe“ de cultivare a limbii avem nevoie, ci de o schimbare mai profundă de ordin moral şi axiologic a societăţii, care ar atrage după sine şi ameliorarea performanţei sale lingvistice.

3. Că tinerii sînt expuşi astăzi influenţei unui mediu socio-cultural degradat, cu efecte nocive asupra calităţii limbajului lor, e un dat de la care trebuie să pornim. Că şcoala a încetat, în bună măsură, să-şi exercite rolul formator, că „livrează“ societăţii, în proporţie covîrşitoare, absolvenţi agramaţi sau, în cel mai bun caz, semidocţi, cu un limbaj sărac, elevi incapabili să folosească cu naturaleţe diversele registre stilistice ale limbii – este inacceptabil şi impardonabil. Dovadă stă farsa bacalaureatului din ultimii 10-15 ani: o bună parte dintre studenţii noştri de la Facultatea de Litere au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale. Prin urmare, şcoala îi învaţă pe tineri din ce în ce mai puţin o limbă română corectă, logică şi nuanţată. Cauzele ar fi multiple: frecventele şi năucitoarele „reforme“ ale sistemului, lipsa de motivare financiară, nepăsarea şi, nu în ultimul rînd, un proces îngrijorător de deprofesionalizare a dascălilor.


Rodica ZAFIU
Neglijenţa generalizată

1. În limba română de după 1989 s-au petrecut, se ştie, cîteva schimbări spectaculoase faţă de perioada imediat precedentă: registrul colocvial (cu spontaneitatea şi pitorescul său) a pătruns în scris, înlocuind clişeele limbii de lemn, engleza a devenit sursa predilectă a împrumutului masiv de cuvinte din informatică, afaceri, dar şi din modă şi divertisment. După douăzeci de ani, constatăm că argotismele şi colocvialismele sînt omniprezente, dar se vorbeşte şi o „limbă de lemn“ (pe care unii o numesc corporatistă), alcătuită dintr-o colecţie de clişee obligatoriu optimiste (provocare, oportunităţi, spirit de echipă, gîndire pozitivă, team-building, focusare, prioritizare, expertiză, dedicaţie totală). Cu multe anglicisme ne-am obişnuit deja, dar apar tot mai multe calcuri semantice şi sintactice, încă stranii (spaţii dedicate, îmbunătăţiri dramatice, eşti patetic, iubeşte să cumpere, a fost ofertat, vă rog găsiţi ataşat). În momentul de faţă cred că problemele noastre sînt cele globale: Internetul şi în genere comunicarea electronică răspîndesc (nu numai la noi) un mod de scriere rapidă, abreviată şi mai ales fragmentată, precum şi o lectură „în diagonală“, oamenii pierzîndu-şi deprinderea de a reciti şi de a rescrie. Şi mai caracteristică vremii noastre e democratizarea scrisului: oricine poate scrie şi oricine poate fi citit în spaţiul public.

2. Nu m-am împăcat niciodată cu lamentaţiile privind „stricarea limbii“, pentru că au nişte presupoziţii pe care le bănuiesc insuficient lămurite. Care limbă – şi stricare faţă de ce? Limba populară nu e niciodată „stricată“; vorbim deci despre limbajul cultivat, supus normelor explicite. Cînd a fost acesta perfect? Cîţi îl vorbeau şi îl scriau (bine), acum o sută de ani? Nu mi se pare corect să ne raportăm la limba şi la stilul cîtorva scriitori foarte buni, nici măcar la cele ale cîtorva sute de intelectuali cultivaţi şi rafinaţi – şi să le comparăm cu ceea ce produc în continuu milioanele de vorbitori, „utilizatori“ şi „comunicatori“ de azi. În fond, parafrazînd o mai veche butadă, cantitatea de folosire inteligentă a limbii e constantă, dar populaţia e în continuă creştere. A sporit, desigur, zgomotul, produs de amestecul de voci, dar selecţia rămîne posibilă. Un interviu excelent la TVR Cultural coexistă cu zece reality-show-uri în care domină înjurătura şi vocabularul minimal; un blog scris cu talent şi rigoare stilistică coexistă cu sute de pagini de comentarii isterizate şi agramate. Problema este socială şi culturală, nu lingvistică. Trăim o epocă în care au dreptul la cuvînt şi cei care nu stăpînesc prea bine normele limbii de cultură. Înseamnă că se strică limba? Eu cred că nu – cu condiţia de a nu renunţa la zonele exemplare şi de a nu nivela totul.

aduse cu poşta
Ce să mai facă ea, limba română, cu românii ei?

Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.

Internetul. Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui copy-paste, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.

În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba e-mail-ului, a chat-ului şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în chat majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată. Situaţia se complică în mesajele de tip messenger în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe chat bar e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un nick-name căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa); sorry a devenit scz, adică „scuze“, np – no problem, iar aprobarea ok s-a redus la k. În mediile evoluate au apărut ideogramele (smiles) unde printr-un singur semn se exprimă un cuvînt sau o stare. Aici semnele de punctuaţie nu mai contează, nu poţi să ştii dacă propoziţia e afirmativă sau interogativă. Şi tot aşa, de nu mai ştie biata limbă dacă mai e română sau electronică.

Televiziunea. Lăsînd la o parte multele emisiuni inepte şi agramatismul specialiştilor şi invitaţilor din cele de divertisment care folosesc „replici rupătoare“ (pentru aplauze pe rupte), există şi metode mult mai triste şi mai distractive. Să ne gîndim la benzile din partea de jos, uneori din mijloc sau de sus a ecranului (de te miri ce mai rămîne din imagine!). Benzi numite „burtiere“ pe care, contra unei sume modice (un euro şi ceva), orice fan burtos al sportului-rege din liga naţională îşi poate afişa instantaneu prostia. O denumire şi ea cam mioritică pentru că, în DEX, burtiera e un corset care strînge abdomenul şi şoldurile, iar aici devine o centură care încinge televizorul ca să nu se reverse prostia peste privitori. Adică croll-ul, textul care se prelinge pe burtieră şi care inundă lent, continuu şi constant gramatica limbii române. Cînd un fan al lui Dinamo scrie „A-m fost sînt şi v-oi fi cîine pînă oi muri. După a-ia om vorbi“ e o distracţie pentru cei care au apucat să înveţe gramatica la şcoală, dar e o catastrofă pentru cei care în sincretismul lor şi-o însuşesc de la televizor. Şcoala. Unii dintre profesorii valoroşi îşi varsă nemulţumirea lor, faţă de tot şi de toate, pe elevi (că altă cale n-au). Şi o fac folosind fie un limbaj arogant, agresiv şi violent, fie unul vulgar, bolovănos şi buruienos, uneori ostentativ sau ermetic, alteori unul prea elevat sau sofisticat ca replică la marginalizarea lor. În oricare dintre variante, nu apără, ci dimpotrivă, urîţesc limba română şi o îndepărtează de auditoriu. „Am citit, n-aş mai citi“ – cum spune Mircea Cărtărescu – „perle“ de la examenul de titularizare a profesorilor de limba română prin care încearcă să-şi cîştige dreptul de a distruge generaţii de elevi, în care unii cred că Bubico şi D-l Goe sînt piese de teatru şi unde Conu Leonida şi-a pierdut pălăria cu scrisorica şi-a găsit-o Agamiţă Dandanache.

Presa. Dacă pe vremea Conului Leonida fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor, acum ea se naşte din navigarea pe Internet, privitul la televizor, dar şi din tabloidizarea ziarelor. Rar mai găseşti un titlu atrăgător, însoţit de un text clar şi explicit, de tipul: „De Bobotează, fetele de pe messenger şi-au pus busuioc sub pernă“. Ca să-şi viseze iubitul noaptea şi nu să-şi caute perechea pe site-urile matrimoniale din spaţiul virtual. Acum găsim aventuri ale limbii române de genul „Oprescu vrea să microcipeze cîinii Capitalei“ sau „Cum a găsit porcul Brăila“. Aşa cum zicea Octavian Paler, cantitatea de ştiri şi de informaţii se revarsă peste noi ca o ploaie torenţială, lucru care ne face ca, neputînd să citim tot ce se tipăreşte, să renunţăm la citit. Şi în felul ăsta fără voia, dar din vina ei, presa ne îndepărtează şi ne izolează de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi asta pentru că e un soi de presă în care jurnaliştii din categoria „ştie-tot“, indiferent ce văd sau aud, cataloghează ca bun sau rău, corect sau greşit, în nuanţe de alb sau negru, fără zone de interferenţă. Ei sînt cei care împart dreptatea, stabilesc sarcini, dau verdicte, iar noi, bieţii cititori, devenim neutri, pasivi, neimplicaţi şi nemotivaţi. Fără nici o părere sau speranţă. („Dacă aşa a zis Cristoiu, aşa e, că ştie el mai bine decît noi“.) Oamenilor din categoria „ştie-tot“, Eugen Ionesco li se adresa aşa: „Muriţi voi, toţi care vă pricepeţi la tot şi la toate. Numai atunci rictusul şi încruntarea noastră mai pot deveni un zîmbet“. Zîmbet care dispare imediat cînd avem de-a face cu o sfidare la adresa poporului român şi a limbii române. Chiar dacă la mijloc este un interes ordinar sau un umor involuntar. Ca în discursul-reclamă al Monicăi Columbeanu la lansarea candidaturii lui Nati Meir la funcţia de preşedinte al ţării: „Republica este un spaţiu public şi o vom da uitării în forma sa de funcţionare complet eronată de pînă acum şi o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea condusă de Nati Meir, pe care cu siguranţă ni-l vom aminti continuu şi îl vom vota mereu“.

Fără număr, fără număr… aş adăuga eu.

prof. Gicu BUTOI



3. Mă tem că tocmai şcoala nu ne învaţă româna corectă, pentru că e prea ocupată să stabilească diferenţele dintre articol nehotărît şi numeral cardinal, dintre nuvelă şi schiţă, avînd în continuare obsesia de a identifica instanţa lirică şi de a extrage toate epitetele, metaforele şi simbolurile din text. Nu e oare prea tîrziu dacă încerci să formezi, în primii ani de facultate, obişnuinţele de bază de folosire a virgulei? Nu ar fi fost mai bine ca acestea să se fi automatizat încă din clasa a IV-a? După ani de şcoală (şi un bacalaureat cu note excelente) se scrie de mînă fără semne diacritice, se alcătuiesc referate prin downloadare integrală sau prin metoda copy and paste, se vorbeşte amestecînd registrele. Cred că şcoala românească nu reuşeşte să ia în serios ideea (prezentă în toate programele) de a forma obişnuinţe de redactare şi de comunicare orală.

În rest, cred că problema limbii înseamnă în primul rînd o sănătoasă ierarhie culturală – în care să existe şi preţiozitate academică, şi revoltă underground. A ne propune ca toată lumea să vorbească perfect în orice ocazie e o pură utopie. Problema noastră (lingvistică şi, în genere, culturală) ţine, cred, de neglijenţa generalizată, de lipsa de respect pentru formă. Într-o mare haotică de vorbire inevitabil populară, neglijentă, e suficient să existe cîteva repere, cîteva modele la care cine vrea să se poată raporta. Dar acestea să fie impecabile. Aşadar, ar fi bine să avem traduceri excelente la marile edituri, texte impecabile pe site-urile ministerelor, comunicate oficiale cu semne diacritice, teze de doctorat fără greşeli de literă, rostire cumpănită şi elegantă a prezentatorilor şi a moderatorilor de televiziune. Vi se pare prea puţin?

Florin DUMITRESCU
Vorbeşti publiciteza?

Acum şaisprezece ani mi-am început cariera de copywriter în agenţia unui român evreu întors din SUA, după ce făcuse avere în publicitate. El mi-a trasat cîteva reguli simple, practice, de redactare a textelor de reclame, cărora mai tîrziu aveam să le prind şi noima teoretică.

Prin aceste inefabile tăbliţe cu legi, levitul meu publicitar m-a învăţat, de pildă, să nu spun despre un detergent că face rufele „curate ca lacrima“; pentru că această expresie, conţinînd cuvîntul „lacrimă“, induce pe nesimţite o reacţie negativă faţă de produs. Deşi gospodina prinde sensul superlativ al zicerii, deşi poate că ea însăşi spune „curat ca lacrima“ cînd ceva i se pare foarte curat, riscă totuşi să rămînă cu o repulsie faţă de acel detergent, ca faţă de ceva care provoacă lacrimi, din cine ştie ce cauze chimice, toxice, iritative...

La fel de riscant e să spui despre un aliment – de exemplu carne de pui – că e bun „de-ţi lasă gura apă“. De data aceasta, „apa“ e elementul suspect! Toată lumea ştie că expresiile româneşti despre „lăsat gura apă“ sau „plouat în gură“ evocă salivaţia, efectul celui mai natural apetit; totuşi, în hiperspaţiul semantic al publicităţii, nu poţi spune „apă“ în deplină inocenţă. Consumatorul poate căpăta impresia că puiul acela e injectat, umflat artificial cu apă, poate chiar aditivat cu potenţiatori de gust...

Idem, să spui la modul hiperbolic despre o strălucire (a părului vopsit, de pildă) că e „orbitoare“ e încă o exprimare agresivă. Dacă te orbeşte înseamnă că îţi face rău – e raţionamentul pe care nu-l face nici o persoană lucidă; dar la care poate ajunge subconştientul pe căile sale alunecoase şi obscure, trimiţînd către etajele superioare ale conştiinţei concluzia reziduală că şamponul sau vopseaua cu pricina are un efect nedorit asupra ochilor.

Se poate face un index întreg cu toate aceste tabuuri lingvistice. Unii ar zice că astfel de constrîngeri ne sărăcesc limba şi ne standardizează exprimarea (ceea ce nu e departe de adevăr). Să privim însă jumătatea plină a paharului: activarea subconştientului se poate face şi în sensul persuasiunii, nu doar al descurajării consumatorului. Faptul că româna musteşte în sensuri îi poate ajuta pe cei care ştiu să le stăpînească şi să le îmboldească.

Dar în ultimii ani fataliştii nu mai au a se teme. Noile generaţii de publicitari ignoră multe dintre constrîngerile de altădată, printre care şi teama de aceste reziduuri semantice. Publicitatea de azi abundă în „guri de apă“, „lacrimi de curăţenie“ şi „orbiri de strălucire“. Copywriter-ii tineri pot obţine diplome de specialitate de la oricare dintre zecile de şcoli superioare de profil; dar, vai, duc lipsa unui american sau evreu care să le şoptească peste umăr, simplu şi fără-nconjur, legile de bază ale meseriei.

Nu pot să uit! Cînd aveam de anunţat acţiuni de stimulare a vînzărilor, o regulă nescrisă ne interzicea să folosim cuvintele „promoţie“ sau „ofertă“ ca atare. Oamenii din afara breslei nu trebuie obosiţi cu termeni de marketing, aşa cum nici clienţii obişnuiţi ai unui restaurant nu trebuie să ştie, atunci cînd savurează un fel delicios, dacă bucătarul a folosit sos béarnaise sau remoulade. Clienţii simt nevoia să uite o clipă că participă la o acţiune comercială, că li se iau banii (uneori pe ce nu merită); ei vor (poate fără să conştientizeze) să viseze un pic; să li se spună că se-nvîrt într-un carusel al senzaţiilor; că, în orice situaţie de hard selling, oricît de evidentă ar fi, ei pătrund, chipurile, într-o lume minunată a fanteziei. Desigur, noi ştim (că ei ştiu) că totul e o convenţie. Dar, la fel cum te supără bădăranul care nu-ţi răspunde la bună ziua (în fond, tot o convenţie), te poate supăra şi bruscheţea manierelor la acel burtă-verde care vrea să-ţi ia banii spunîndu-ţi-o aşa, pe şleau.

Azi această reţinere de a-l introduce pe consumator în bucătăria-altar a meseriei noastre practic nu mai există. Azi cumpărătorii au fost dezvirginaţi, pervertiţi cu terminologia de marketing. Li se vorbeşte cu nonşalanţă despre ofertă, super-ofertă, promoţii şi chiar unele barbarisme precum sale ori bargain. Au ajuns să ştie despre branding (e chiar la modă!) şi poziţionare; despre target şi puncte de rating. Unii dintre noi zic că din transparenţă şi respect. Meseriaşii însă ştiu că dintr-o anume lene; dintr-un soi de neglijenţă care se înrudeşte – dimpotrivă – cu lipsa de respect faţă de universul privat al interlocutorului. Ţin minte strădaniile noastre, ale celor de şcoală veche, de a găsi denumiri demne şi eventual ademenitoare pentru aşa-zisele „carduri de fidelitate“. Acelor bucăţi de plastic magnetizat, concepute pentru a-l pescui pe muşteriu şi a-l face dependent de marfa ta, pentru a ţi-l păstra captiv, mereu cald şi disponibil – le dădeam nume cît mai poetice, eterice şi înaripate. Păreau paşapoarte către Arcadia, păreau accesorii magice care îndeplineau dorinţe şi asigurau fericire. Azi am portofelul plin de carduri de fidelitate pe care scrie, simplu şi brutal, „card de fidelitate“. Mă simt ca un cîine în lesă. De cîte ori, în aceşti şaisprezece ani, am fost invitat să susţin prelegeri despre „limbajul publicitar“, am ţinut să fac distincţia între două idiomuri fără legătură între ele: pe de o parte, limba publicităţii (care e limba română din reclame, cu formulările ei retorice, uneori pline de forţă argumentativă, alteori pur şi simplu amuzante); pe de altă parte, jargonul publicitar (acel grai sectorial vorbit de cei care lucrează în domeniul comunicării comerciale, un „sociolect“ al românei la fel de specializat precum româna programatorilor, cea a chirurgilor sau cea a pescarilor la copcă). Eram în stare să conferenţiez despre fiecare dintre cele două subiecte lingvistice, fără să le amestec.

În ultima vreme însă, tot mai mult, constat că jargonul profesional de marketing şi publicitate, cel vorbit de specialişti, tinde să invadeze limba publicităţii, cea adresată publicului larg, format din consumatori finali. E bine sau e rău? mă întreabă cursanţii, în buna tradiţie axiologică a învăţămîntului românesc. Dacă le-aş răspunde cu oricare dintre variante, mi-aş trăda poziţia de observator imparţial. Ştiu că în SUA ar fi considerat rău, neprofitabil, chiar dezastruos din punct de vedere comercial. Dar am învăţat în aceste decenii că publicitatea românească ascultă de alte reguli, la fel ca întregul capitalism românesc. S-ar putea ca, după criza pe care tocmai o traversăm, să se rezolve, printre alte ciudăţenii ale pieţei noastre, şi această indiferenţă zdrobitoare a publicitarilor faţă de regulile comunicării comerciale. Oricum ar fi, observaţiile mentorului meu iudeo-yankeu îmi vor rămîne ca lecţii de viaţă.

„E mai greu să termini liceul decît facultatea”
– interviu cu Adriana SĂFTOIU –

Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române. Studiul acestei discipline se bazează pe prea multe noţiuni teoretice de gramatică şi pe unele texte literare neadecvate vîrstei – crede Adriana Săftoiu. Aşa încît încheie documentul cu cîteva propuneri: „Programa pentru limba şi literatura de specialitate (învăţămîntul primar) ar trebui să fie concepută pentru a oferi fiecărui elev o listă de referinţe corespunzătoare vîrstei sale, extrase din patrimoniul şi literatura pentru copii, de ieri şi de azi, fiind primul pas pentru formarea unei culturi literare. Selecţia lecturilor trebuie să ţină cont de timpul şi preocupările copiilor astfel încît să fie dezvoltată bucuria lecturii, iar limba şi literatura să nu fie percepute ca o materie unde se învaţă pe de rost. Se impune ca textele literare să nu mai reprezinte doar autori clasici. Învăţămîntul primar trebuie să dezvolte personalitatea elevului, lectura fiind un instrument eficient pentru a dezvolta aptitudinile de comunicare“.

De ce aţi avut această iniţiativă în Parlament?

Rezolvarea problemelor din educaţie nu ţine doar de Guvern, cu atît mai puţin de un partid. Drept urmare, consider că revine clasei politice în ansamblu responsabilitatea nereformării şi acestui domeniu. Nu exclud societatea civilă, dar prefer să mă uit în ograda mea şi apoi să transfer o parte din vină şi celorlalţi. Se vorbeşte de foarte mult timp de nevoia reformei în educaţie, ne lamentăm continuu constatînd că generaţiile de elevi, dar şi de profesori au rezultate slabe, mediocre, că şcoala nu e o instituţie a formării şi educării elevului, ci mai degrabă un loc de inhibare şi uniformizare. Ultima reformă curriculară a avut loc în 1997, iar ultimele licitaţii de manuale au avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Învăţămîntul, aşa cum se prezintă acum – un învăţămînt mai curînd inhibitor, de sancţionare, un învăţămînt negativ, care nu se află în concordanţă cu evoluţia societăţilor şi a mentalităţilor, în care elevul este pus mai degrabă să reproducă informaţie, şi nu să înveţe să o folosească – nu poate crea o generaţie care să ajute România să depăşească declinul social, politic, moral şi economic în care băltim.

Acordaţi un spaţiu important în document manualelor de limba şi literatura română. Care sînt principalele „reproşuri“ faţă de felul în care se predă limba română în şcoală?

În programa şcolară pentru clasa a III-a, de exemplu, unde sînt definite obiectivele pentru această disciplină, scrie că scopul studierii limbii şi al literaturii române este acela de a forma progresiv un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimîndu-şi gînduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi. Nu sună rău. Ce se întîmplă însă în practică? Instrumentul de lucru al elevului este manualul, iar textele selectate pentru a-l ajuta să atingă obiectivele trasate de minister sînt glorificări ale trecutului, povestiri care nu mai au nici o legătură cu timpul şi preocupările copilului. Mă întreb cum îl ajută Ocaua lui Cuza sau Condeiele lui Vodă să îşi dezvolte capacităţile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi. Manualele sînt o reproducere a textelor studiate şi acum 30 de ani. Clasicii trebuie incluşi în manualele de literatură, dar ţinînd cont de vîrsta copilului şi de capacitatea lui de a relaţiona cu aceste texte. Mă bucur că manualele nu încep studiul limbii române cu Letopiseţul Ţării Moldovei! Prima întîlnire cu textul literar se face în şcoala primară şi nu e o întîlnire plăcută: în loc să le dezvoltăm copiilor plăcerea pentru literatură, îi îndepărtăm. Noţiunile de gramatică sînt îndesate prea devreme în curricula de şcoală primară. În loc ca învăţătorul să aibă timp să fixeze corect şi definitiv, aş spune, noţiunile de punctuaţie şi ortografie, trebuie să predea, la clasele a III-a şi a IV-a, atributul şi complementul, într-un moment cînd elevul încă se mai luptă să priceapă cînd se scrie cu doi „i“ sau care e diferenţa între „v-a“ şi „va“. Dacă mergem mai departe, la gimnaziu, vom constata că programa de gramatică este prost proporţionată. Gramatica este esenţială pentru a folosi corect limba română, dar dacă nu este predată cît, cum şi cînd trebuie, vom continua să asistăm la „vanghelizarea“ limbii române şi la tot mai multe „succesuri“.

Între şcoală şi televizor

Credeţi că modul în care se învaţă limba şi literatura în şcoală creează competenţele necesare înţelegerii adecvate a unui text (indiferent ce fel de text), comunicării eficiente în scris şi oral?

Sîntem încă în stadiul în care învăţămîntul pune accent pe reproducerea informaţiilor, a comentariilor „de-a gata“. Nu e un învăţămînt euristic, care să ajute copilul să descopere lucruri noi, să îl pună în situaţia disputei, a argumentării propriilor opinii. Creativitatea e mai degrabă inhibată, textele oferite ca studiu la o vîrstă nepotrivită şi care nu au legătură cu preocupările lor nu îi determină să descopere plăcerea textului. Pentru cei mai mulţi, literatura e ceva arid şi plictisitor. Învăţămîntul nu încurajează personalitatea copilului, ci îl sancţionează pentru că nu respectă litera manualului sau punctul de vedere al profesorului. L-am întrebat pe un elev de şcoală primară de ce nu-i place una dintre poeziile despre ţară pe care le învaţă în clasă. Mi-a spus că nu îi spune nimic nou, că poetul foloseşte comparaţii „patetice“, că el ştie că ţara are munţi, lacuri, grîne bogate şi că cerul e albastru. L-am întrebat cum ar fi trebuit să fie poezia aşa încît să-i placă. Mi-a răspuns că trebuia să îi spună ceva nou, de exemplu ce poate realiza ţara lui, şi să folosească expresii noi. Întrebîndu-l dacă toate aceste păreri le-a exprimat la clasă, a rîs şi mi-a spus că la şcoală spune ceea ce îl învaţă „doamna“, nu ce crede el. Aici intervine o altă componentă: calitatea dascălilor. Din păcate, din ce în ce mai des şcoala e un loc de tranziţie pentru tinerii profesori în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. A fi profesor ar trebui să fie mai mult decît o meserie, ar trebui să fie o credinţă. Selecţia cadrelor, evaluarea lor reprezintă o altă zonă care ar trebui să fie drastic reformată.

Dar felul în care oamenii utilizează limba română e, dincolo de ce se face în şcoală, influenţat de „cum se vorbeşte în public“ – la televizor, în Parlament etc. Cum stăm la acest capitol? Pentru că impactul televiziunii e mai puternic decît al şcolii...

În mod categoric impactul e mai puternic sau, cel puţin în acest moment, are o pondere mult mai mare în formarea copilului. Televizorul are mai multă „autoritate“ decît şcoala sau cartea. Trăim în epoca videocraţiei. Ratingul e cel care contează şi, de cele mai multe ori, el nu înseamnă şi calitate. Selecţia celor care se prezintă la televizor nu se face în funcţie de gradul de cultură, educaţie, competenţă într-un domeniu. Nu de puţine ori aud cîte un realizator TV mirîndu-se de calitatea îndoielnică a unui politician sau „monden“, pentru ca la puţin timp să-l văd pe cel incriminat în platou, invitat să-şi dea cu părerea despre cosmos, pietre, pensii, absolut orice. România se confruntă cu o criză a valorilor şi sîntem în faţa promovării unor pseudovalori. Modelele pe care le alegem spun foarte mult despre năzuinţele unei naţiuni; şi năzuinţele noastre nu arată prea bine dacă privim ce modele promovăm.

Ce fel de învăţămînt?

Ce transformări ori fenomene din limba română „de tranziţie“ vă deranjează cel mai mult?

Abuzul de cuvinte anglo-saxone. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat cu cîtă savoare tinerii şi chiar maturii (includ aici generaţia de 35-40 de ani) combină româna cu expresii americăneşti, folosindu-le chiar şi acolo unde există corespondent în limba română. Probabil li se pare „cool“, dar mie mi se pare grotesc. Nu neologismele mă deranjează, ci barbarismele care siluiesc limba română. Apoi, prescurtările enervante folosite pentru comunicarea pe messenger sau sms. Uneori, pentru a descifra un mesaj de la telefon îmi ia mai mult timp decît să traduc un text din latină. Şi totul e motivat de viteza cu care trăim. Despre dicţie, despre cum pronunţăm cuvintele, aş putea să vă dau o mulţime de exemple. O conversaţie cu un tînăr devine un test greu de trecut. Cuvintele se opresc la jumătatea silabei şi ai senzaţia că ai de-a face cu un aspirator de silabe, lăsînd în suspensie propoziţii întregi. Aş introduce în şcoli, ca materie opţională, orele de dicţie.

Documentul dvs. a fost acceptat în Comisia pentru Învăţămînt şi vor urma dezbateri în Parlament. Ce efecte pot avea, concret, aceste dezbateri?

Sper că nu se va opri totul la o dezbatere şi o „condamnare“ a sistemului educaţional. Ceea ce spun eu, o ştiu la fel de bine elevii şi părinţii. Diagnosticul e cunoscut, există şi terapie, dar ceea ce nu a existat pînă acum a fost voinţa politică de a reforma în profunzime acest segment. În România e mult mai dificil să iei BAC-ul, să termini liceul sau gimnaziul, decît să termini o facultate. Eu singură nu voi reuşi mare lucru. E nevoie de toţi cei care sînt preocupaţi mai degrabă de următoarele generaţii decît de următoarele alegeri, e nevoie de vocile din societatea civilă pentru a provoca şi a finaliza reforma sistemului educaţional. Ar fi bine ca, începînd cu anul şcolar 2011-2012, elevii să aibă parte de o cu totul altă curriculă. E nevoie de un studiu serios care să stea la baza elaborării programului şcolar, şi nu de un guvern care îşi pune în practică propriile fobii sau obsesii. Viitoarea curriculă trebuie să ne explice ce fel de învăţămînt ne propune – unul modern? unul tradiţionalist? – şi unde vrea să ducă absolventul de şcoală? La noi, clasa politică reacţionează – sau mai bine zis încă mai reacţionează – la presiunea publică. Ar fi bine să folosim această „slăbiciune“ şi să nu ne oprim doar la a constata fenomenul. Nu aş vrea ca acest demers să se înscrie în tipul „condamnarea comunismului“, care practic a impresionat la nivel discursiv, fără nici un efect la nivelul societăţii.

a consemnat Mircea VASILESCU