Portrete chinezeşti ( 3/8) / Preluare de pe blogul Un oeil sur la Chine/ Gilles Sabrié
20 august 2010
Liu Ye/ Liu Ie, un actor autentic
Foto : Anaïs Martane
Vă dezvălui un secret: m- am născut într- un loc magnific, dar care oficial nu există. O bucăţică de paradis, foarte aproape de munte, în provincia Jilin/ Ţilin, la graniţa dinspre Coreea de Nord. Satul meu n- a avut niciodată un nume. De fapt a avut: toată lumea îi spune „ 875” . Numărul acesta a fost numărul regimentului de armată poziţionat acolo. La sfârşitul anilor 60, China s- a temut de o revenire a naţionaliştilor. Părinţii mei lucrau la cele mai mari studiouri de film din oraşul Changchun/ Ceangciun, capitala provinciei. Tata era maestru de lumini, iar mama avea un post în administraţie. Ca măsuri de securitate, tot ce era considerat „ patrimoniu naţional” – banc de montaj, lumini, bobine de film … - trebuiau să fie salvate şi adăpostite. De pe o zi pe alta, oameni şi materiale s- au mutat „ sus” , în inima muntelui. Acolo m- am născut eu, în casa părinţilor mei, într- o zi de martie 1978.
Când mă gândesc acum la copilărie, văd un băieţel care aleargă prin pădure, cu arcul cu săgeţi. Un elev de gimnaziu care scrie sârguincios pe curat hieroglife, sub privirea severă a tatălui. Un tânăr înrobit de frumuseţea unei colege de clasă şi care nu va îndrăzni decât după câţiva ani să- i dezvăluie că o iubeşte … Aveam un amestec de timiditate şi romantism. Ca să evit să înfrunt priviri, mă refugiam în cărţi, frunzăream istoria dinastiilor noastre, romane de Balzac sau Victor Hugo.
La optsprezece ani am hotărât să- mi schimb viaţa. Sfătuit de prieteni, m- am dus la Pekin să urmez cursurile Academiei de Arte dramatice. În acel an, din patruzeci de mii de candidaţi, numai şaisprezece au fost reţinuţi odată cu mine, printre care Zhang Ziyi ori Zhao Wei, azi celebri în întreaga lume.
„ Destinul tău depinde de caracterul pe care îl ai” se spune în mod curent în China. Eram convins în sufletul meu că trebuie să- mi asum riscuri şi să provoc norocul cu orice ocazie cât de neînsemnată. Aşa a fost şi în ziua în care, jucam baschet cu nişte colegi la academie când am văzut venind nişte bărbaţi. Mi- am dat seama într- o clipită că trebuie să- i impresionez cu ceva. Că veniseră acolo ca să descopere „ perla rară” printre actorii ucenici. Am început să driblez nebuneşte, să marchez la coş câteva lovituri bine ţintite, să fac pe eroul. S- au scurs cinci minute. Se uitau la mine, după care, arătând cu degetul înspre mine, mi- au făcut semn să merg spre ei. Cu ei am semnat primul meu film „ Poştaşul din munţi” , care s- a bucurat de un enorm succes în Japonia. Şi am obţinut primul meu onorariu: 8. 000 de yuani ( 800 euro) , suficient ca să- mi rezolv cheltuielile universitare şi … să- mi fac cadou primul meu telefon mobil! Trebuie avut grijă cu notorietatea. Vine aşa, pe neaşteptate, şi poate zdrobi tot în trecere. Te ameţeşte repede, te face să te pierzi şi numai familia te mai poate ajuta să redresezi direcţia. Familia mea a avut totdeauna un rol esenţial în viaţa mea. Le port părinţilor mei o profundă dragoste. Sunt gura mea de oxigen, refugiul atunci când presiunea devine prea mare. Am şi norocul să am lângă mine umărul unei tinere, o franţuzoaică, în faţa căreia nu pot juca teatru.
La douăzeci şi nouă de ani am jucat deja în douăzeci şi două de filme pentru marele ecran şi şaptesprezece filme de televiziune. Poştaş, prinţ, homosexual, gangster, îndrăgostit fericit sau nefericit… am încercat să lărgesc paleta personajelor mele, am acceptat să- mi asum riscuri. Criticile nu mă doboară, dimpotrivă, mă stimulează şi- mi furnizează o formidabilă energie. În acest mediu am sfârşit prin a- mi pune la punct un sistem de apărare bazat pe fraternitatea distantă. Când fac un turnaj de film ştiu că voi fi menajat, că voi fi tratat împărăteşte. Trebuie găsit în raporturile cu alţii tonul corect. Să fii prietenos, să respecţi pe oricine şi să ai grijă să păstrezi o anume distanţă. Mai ales, să arăţi că stăpâneşti situaţia şi că nimeni n- are dreptul să te manipuleze. Cinematografia este o maşinărie foarte complicată … Dacă te faci actor, îţi poţi schimba destinul. Poţi să fii un erou al timpurilor moderne. Pentru mine asta înseamnă un cadou al vieţii.
Text: Diane Michaud
20 août 2010
Liu Ye, un acteur authentique
Photo: Anais MartaneJe vais vous révéler un secret : je suis né dans un endroit magnifique, mais qui n’existe pas officiellement. Un petit morceau de paradis, accroché à la montagne, dans la province de Jilin, à la frontière avec la Corée du Nord. Mon village n’a jamais porté de nom. Ou plutôt si : tout le monde l’appelait « 875 ». Ce nombre était le numéro du régiment de l’armée postée à cet endroit. À la fin des années 1960, la Chine a eu peur d’un retour des nationalistes. Mes parents travaillaient pour les plus grands studios de cinéma de la ville de Changchun, la capitale de la Province. Mon père était chef éclairagiste, ma mère occupait un poste administratif. Par mesure de sécurité, ce qui était considéré comme « patrimoine national » – banc de montage, lumières, bobines… – devait être sauvé et mis à l’abri. Du jour au lendemain, hommes et matériels ont déménagé « là-haut », au cœur de la montagne. C’est là que je suis né, dans la maison de mes parents, un jour de mars 1978.
Lorsque je repense à mon enfance, je vois un petit garçon qui court dans la forêt, avec son arc en bandoulière. Un collégien qui recopie scrupuleusement ses caractères, sous le regard sévère de son papa. Un jeune garçon subjugué par la beauté d’une fille de sa classe et qui n’osera pas lui déclarer sa flamme avant plusieurs années… Il y avait, chez moi, un mélange de timidité et de romantisme contenus. Pour éviter d’affronter les regards, je me réfugiais souvent dans les livres, je feuilletais l’histoire de nos dynasties, les romans de Balzac ou de Victor Hugo.
À dix-huit ans, j’ai décidé de changer de vie. Sur les conseils d’un ami, je suis parti suivre des études à l’Académie des Arts dramatiques de Pékin. Cette année-là, sur quarante mille candidats, seize seulement ont été retenus en même temps que moi, dont Zhang Ziyi ou Zhaowei aujourd’hui célèbres dans le monde entier.
« Ton destin dépend de ton caractère » dit-on couramment en Chine. J’avais ce sentiment intime qu’il fallait prendre des risques, provoquer la chance à la moindre occasion. Comme le jour où, alors que je jouais au basket avec mes copains de l’Académie, j’ai vu débarquer deux hommes à l’entrée. En deux secondes, j’ai compris qu’il me fallait les épater. Qu’ils étaient venus dénicher « la perle rare » au milieu d’apprentis comédiens. Je me suis mis à dribbler comme un fou, à faire quelques paniers bien lancés, à jouer les héros. Cinq minutes ont passé. Ils m’ont regardé, puis pointant l’index dans ma direction, m’ont fait signe d’avancer. Avec eux, j’ai signé mon premier film, Postmen in the Mountain, qui fut un énorme succès au Japon. Mon premier cachet aussi : 8 000 yuans (800 euros), suffisamment pour régler mes frais d’université et… m’offrir mon premier téléphone portable !
Il faut être vigilant avec la notoriété. Elle débarque comme ça, à l’improviste, et peut tout broyer sur son passage. On est très vite grisé, on se perd un peu, et c’est grâce à la famille qu’on redresse la barre. La mienne a toujours été essentielle à ma vie. J’éprouve pour mes parents un amour profond. Ils sont ma bouée de sauvetage, un refuge lorsque la pression devient trop forte. Pour m’épauler, j’ai aussi la chance d’avoir à mes côtés, une jeune femme, une Française, avec laquelle je ne peux pas jouer la comédie.
À vingt-neuf ans, j’ai tourné dans vingt-deux films et dix-sept téléfilms. Postier, prince, homosexuel, gangster, amoureux transi ou désespéré… j’ai tenté d’élargir la palette de mes personnages, accepté de prendre des risques. Les critiques ne m’abattent pas, au contraire elles me stimulent et me procurent une formidable énergie. Dans ce milieu, j’ai fini par mettre au point un système de défense basé sur une fraternité distante. Lorsque j’arrive sur un tournage, je sais qu’on va me ménager, s’occuper de moi comme un roi. Il faut trouver le ton juste dans les rapports avec les autres. Être amical, respecter tout un chacun et veiller à garder une certaine distance. Montrer surtout, qu’on maîtrise les choses, et que personne n’a le droit de vous manipuler. Le cinéma est une machine très compliquée…
En devenant acteur, on peut changer son destin. Devenir un héros des temps modernes. Pour moi, c’est un cadeau de la vie.
Texte: Diane Michaud
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.