Interviuri esenţiale
„În traducere se amestecă iubire şi aventură“
Interviu cu Dinu LUCA, laureatul Premiului pentru Traducere „Antoaneta Ralian“ pentru „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Gaudeamus 2012
UPDATE: La încheierea Tîrgului Gaudeamus, pe 25 noiembrie, Dinu Luca a primit Premiul pentru Traducere „Antoaneta Ralian“, acordat pe baza votului publicului, pentru traducerea romanului „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Editura Humanitas Fiction, 2012.
Dacă Mo Yan, nobelizatul din 2012, îi cucereşte pe cititorii de la noi, rivalizînd cu scriitori iubiţi şi preţuiţi – Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa –, revelaţia se va datora harului de traducător al lui Dinu Luca, pe măsura fabulosului prozator chinez. Dar Dinu Luca merită cunoscut ca personalitate deja formată între orientaliştii români.
A început să studieze chineza în urmă cu peste 25 de ani, a descoperit bogăția culturii şi a civilizaţiei chineze, iar cariera universitară l-a dus de la Bucureşti la Taipei. Pasiunea de sinolog a probat-o în traduceri din filozofia chineză, din scriitori contemporani, moderni sau clasici, ca implicare în ambiţiosul proiect Lumea chineză, Revista română de cultură chineză, din 2001 (accesibil via internet).
Dinu Luca are toate şansele să devină un cărturar admirabil, însă pînă atunci poate dărui limbii române cîteva comori – cele două traduceri din Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte şi Sorgul roşu, sînt demonstraţii de virtuozitate, cum am mai citit în minunăţiile semnate de inegalabila Antoaneta Ralian.
Domnule Dinu Luca, ce întîmplare v-a dus spre limba chineză şi de acolo mai departe – spre filozofie şi literatură?
O întîmplare, chiar o întîmplare, m-a făcut să aleg, în 1987, să studiez chineza la Limbi Străine, la Universitatea din Bucureşti. O întîmplare norocoasă, aş zice, pentru că la nu multă vreme după ce m-am apropiat de limbă, am avut senzaţia că mi se întîmplă ceva cu totul minunat: era dificil, era chinuitor, dar mă ducea departe, teribil de departe de anii aceia imposibili. Mai mult, mă disciplina, mă obliga la efort susţinut, îmi umplea mintea de întrebări, mă făcea să compar, să relativizez, să nuanţez, să mă distanţez şi să vin înapoi pentru a mă distanţa din nou. Şi totul a devenit chiar extraordinar din clipa în care m-am îndrăgostit iremediabil de „maeştrii“ Chinei vechi — de toţi acei zi pe care îi găsim la finalul numelor unui Kongzi („Maestrul Kong”, Confucius), Laozi, Zhuangzi... Un rol esenţial l-au avut aici maeştrii noştri de zi cu zi, profesorii care deja făceau cu noi Confucius sau Cartea poemelor în anul întîi. De aici, după mai mulţi ani, şi pasul spre literatura veche, iar după şi mai mulţi, spre cea nouă.
Studiul limbilor orientale cere pregătire complexă: istorie şi religie, mitologie şi filozofie, civilizaţie şi cultură. Cum se formează un sinolog?
Cred că depinde mult de unde se porneşte. Sinologul tradiţional era un foarte bun cunoscător al propriilor repere culturale, stăpînea deja, cînd începea să studieze chineza, marile limbi de circulaţie, adesea şi pe cele clasice, iar curiozitatea intelectuală îl purta frecvent spre multe alte domenii. Lucrurile s-au schimbat semnificativ astăzi, dar cîteva aspecte cred că au rămas valabile. Unul dintre el priveşte rolul limbii — e greu să faci sinologie fără o solidă pregătire filologică, una care să includă, măcar la modul ideal (dacă infernalele invenţii numite „plan de învăţămînt“ sau „norme“ nu permit altfel), chineză clasică. Un altul are de-a face cu ceea ce profesoara şi apoi colega mea, doamna Florentina Vişan, numea nevoia de a fi învăţăcel — de a accepta, la 18-19 ani, că totul trebuie luat de la capăt, „şcolăreşte“, cu modestie şi umilinţă. Pe de altă parte, una dintre schimbările faţă de vechea sinologie mi se pare bine-venită: sinologul de azi se vede nu rareori obligat să accepte că ştiinţa sa despre China este parţială şi incompletă. Altfel spus, că el însuşi nu este decît un specialist ca oricare altul, care se cuvine să aspire la controlarea intelectuală a unui domeniu cu graniţe bine fixate, mai degrabă decît să urmărească un enciclopedism sortit să rămînă superficial şi desuet. După părerea mea, drumul spre competenţa sinologică înseamnă, după iniţiala lărgire a propriilor orizonturi, după comparaţii şi aproprieri, după parcurgerea textelor fundamentale şi după schimbări de unghi şi de direcţie, alegerea şi explorarea privilegiată a unui singur domeniu. Iar aici, neapărat, în dialog cu cîmpul larg în care se înscrie domeniul în cauză. Sintetizînd, aşadar, aş zice că parcursul despre care mă întrebaţi poate fi diferit de la caz la caz, dar ţinta se cuvine să rămînă neschimbată — aceea de a deveni un specialist care explorează un aspect sau altul al culturii chineze în continuu dialog cu teoriile dominante ale domeniului în care se înscrie.
Limba, ca un şuvoi năvalnic
Care a fost prima traducere din limba chineză? Dar primul scriitor descoperit pe cont propriu, citindu-l în original?
Prima traducere a fost din chineza clasică, textul Laozi sau Daodejing, şi a fost inclusă în lucrarea mea de licenţă. Traducerea aceasta, mult modificată şi însoţită de numeroase extrase dintr-un alt clasic daoist, Zhuangzi, a şi apărut în 1993, la Humanitas. Dintre toate textele pe care am lucrat apoi, probabil că ar trebui să aleg Cizelarea dragonilor a lui Liu Xie drept opera majoră descoperită, în mare măsură, pe cont propriu. Este vorba de un text de poetică din secolul al VI-lea, care vorbeşte, în cincizeci de capitole, despre aproape toată literatura produsă în China pînă atunci, despre arta de a scrie şi arta de a citi, despre lumea literară... L-am tradus aproape integral în română, alături de mai multe alte texte din tradiţia gîndirii literare din China care l-au precedat, şi i-am dedicat lucrarea mea de doctorat. Îmi doresc să revizitez traducerile acestea, să le rînduiesc încă o dată, iar apoi să le şi public cîndva.
Aţi tradus mai mulţi autori chinezi contemporani, dar romanul care i-a uluit pe cititori a fost Sorgul roşu, care l-a impus pe Mo Yan ca mare scriitor. Ce dificultăţi a ridicat traducerea scriitorului recent nobelizat?
Cînd am făcut la Humanitas propunerea pentru Sorgul roşu, citisem multe texte, mai ales de scurte dimensiuni, ale scriitorilor chinezi din anii ’80, inclusiv Mo Yan. Lucrasem deja, publicînd sau nu, pe o parte dintre ele şi mă impresionaseră atît economia lor de mijloace, cît şi atacurile radicale pe care le lansau asupra substanţei înseşi a limbii — Can Xue, de pildă, pulverizează pur şi simplu scriitura. Mo Yan îmi părea, prin comparaţie, baroc, marquezian, polifonic, deşi parcă mai puţin intens în prozele lui scurte. În Sorgul, în schimb, m-a izbit de la început bogăţia lexicală absolut nestăpînită, un delir al spunerii multiple care te cuprinde pe măsură ce intri în text şi nu te mai lasă pînă la sfîrşit. Regionalisme, limbă literară, aluzii, arhaisme, directeţe brutală, sonorităţi de toate felurile, aproape pe fiecare pagină, fără oprire. Am crezut că mă înec în acest şuvoi, mărturisesc, şi am avut intens senzaţia că nu stăpînesc nici pe departe atît de bine cum cred limba română. La a doua mînă, am refăcut complet traducerea, uniformizînd şi nuanţînd, căutînd corespondenţe şi explorînd tot felul de variante, timp de cîteva luni bune. Mi-am dorit mult să înfăţişez cititorilor un Mo Yan care să le vorbească, pe cît cu putinţă, la fel de bogat, de spectaculos sau de neaşteptat ca în chineză. Am avut şi şansa unei colaborări excelente cu redactorul de la Humanitas, doamna Iustina Croitoru, şi uite aşa Honggaoliang jiazu s-a făcut Sorgul roşu.
La Tîrgul Gaudeamus se lansează Obosit de viaţă, obosit de moarte. Cît timp v-a acaparat traducerea unui roman de peste 700 de pagini? Şi cîtă bătaie de cap dă echivalarea unui titlu?
La Obosit de viaţă, obosit de moarte am lucrat, în salturi, în jur de trei ani şi jumătate — nu pentru că textul e foarte mare sau foarte dificil, ci pentru că îndatoririle profesionale ştiu mereu să-şi clameze strident prioritatea. Titlul ar fi trebuit, probabil, să fie Viaţa, moartea, osteneala, în relaţie cu pasajul budist sub călăuzirea căruia, ca motto, se aşază textul. La sugestia doamnei Denisa Comănescu, am optat pentru varianta care se găseşte acum pe copertă.
Ce vă doriţi cel mai mult să traduceţi dintr-o literatură uriaşă, la noi încă prea puţin cunoscută?
Nu îmi puneţi o întrebare uşoară; şi nu e uşoară din mai multe motive. Unul priveşte tributul în timp pe care îl necesită traducerea, dacă doreşti să o faci cu onestitate şi iubire; altul are de-a face cu rolul şi rostul traducătorului în cultura noastră. Sînt amîndouă subiecte prea sensibile ca să le dezvolt acum, dar îmi influenţează evident alegerile şi chiar dorinţa de a continua activitatea de traducere. La modul ideal însă, mi-ar plăcea să termin în primul rînd ce am început şi nu am dus pînă la capăt. Am în calculator o traducere nouă din acelaşiDaodejing, revizitat mulţi ani mai tîrziu; traducerea era practic gata în 2007, dar accesul nesperat, pe atunci, la un corpus bibliografic masiv mi-a încetinit pînă la oprire eforturile. Aş vrea de asemenea să pun capăt muncii la două texte pe care am lucrat intens o vreme, unul din tradiţia autoritaristă cunoscută sub numele de legism (textul Hanfeizi), celălalt o formidabilă enciclopedie daoistă numităHuainanzi. Ar fi apoi poeticile de care vorbeam, neapărat Cizelarea dragonilor şi neapărat Rapsodia despre literatură a lui Lu Ji— un text minunat de greu şi de drag mie: toate sînt gata sau aproape gata. Venind către noi, sînt cîţiva modernişti din anii ’30-’40 care îmi sînt aproape — Lin Yutang, Zhang Ailing... Apoi, fireşte, avangarda de la sfîrşitul anilor ’80, cu precădere Yu Hua şi Su Tong, dar nu numai. Ar mai fi multe nume de adăugat, şi dintre vechi şi dintre noi, toate însă prea puţin cunoscute în România; aceasta subliniază, dincolo de pasiunea mea sau a altora pentru o mare literatură, cît de mult mai e de făcut ca să ne-o apropiem.
Prietenie şi sprijin constant
Vă încumetaţi să daţi o definiţie a traducerii şi a traducătorului, pe măsura experienţei personale?
Nu cred că pot generaliza, dar pentru mine în traducere se amestecă iubire şi aventură; amîndouă sînt mereu prezente, chiar dacă în grade diferite. Iubirea are obiecte variabile — poate fi vorba de un scriitor (oricare dintre cei menţionaţi mai sus, de pildă), de o viziune (deconstrucţia, de exemplu, drept care am tradus Hillis Miller şi aş mai traduce orice din el) sau de o cultură (cea chineză, dar nu numai); tot aceeaşi iubire are şi un obiect care rămîne constant: este, evident, vorba de limba română. Este probabil banal ce spun, dar în ce mă priveşte această ultimă iubire este adesea motivaţia ultimă pentru a continua, în contextul legat de poziţia traducătorului despre care vorbeam înainte. Aventura se petrece şi ea în fiecare dintre limbile implicate în traducere şi-şi găseşte mereu forme noi — joacade-a şi prin tot felul de labirinturi e una, călătoria printre sunete e alta, şi tot aşa. Dimpreună, aşadar, cele două ar trebui să ducă, de preferinţă, nu spre o iubire... aventuroasă, ci doar, mai simplu, spre o aventură a iubirii.
Ce întrebare nepusă își așteaptă răspunsul?
Mi-ar plăcea să mă întrebaţi despre datoriile de recunoştinţă pe care le-am acumulat în anii de cînd fac sinologie. V-aş spune cît de mult mă bucură existenţa unor asemenea datorii, ca şi faptul că ele rămîn mereu neachitate — că am parte, altfel spus, de prietenie şi sprijin constante. Mulţi dintre „creditorii“ mei (unii foşti profesori — de fapt mereu profesori —, alţii colegi) puteau sau pot fi întîlniţi în sălile de curs ale Facultății de Limbi Străine din Bucureşti, fermecîndu-şi audienţa, scriind şi traducînd minunat şi, în cazul sinologilor (Florentina Vişan, Luminiţa Bălan), contribuind decisiv la dezvoltarea tradiţiei autohtone a cercetării despre China: munca mea se doreşte înţeleasă în primul rînd alături de a acestora din urmă. Şi s-ar mai cuveni să-mi mărturisesc recunoştinţa şi faţă de un număr de instituţii — cîteva universităţi, cîteva organizaţii şi, în contextul imediat al traducerilor din Mo Yan şi nu numai, o editură, Humanitas. Sînt peste douăzeci de ani de cînd un tînăr absolvent de chineză s-a bucurat de încrederea ei, iar în toţi aceşti ani colaborarea, cînd s-a petrecut, a fost aproape desăvîrşită şi a dus, în cîteva cazuri, la prietenii de lungă durată. Este reconfortant să poţi avea asemenea datorii şi, cel puţin în cazul meu, este reconfortant că migăleala solitară care poate părea munca sinologului necesită, de fapt, iată, şi multă comunicare şi iubire. Îmi face mare plăcere să spun acest lucru.
UPDATE: La încheierea Tîrgului Gaudeamus, pe 25 noiembrie, Dinu Luca a primit Premiul pentru Traducere „Antoaneta Ralian“, acordat pe baza votului publicului, pentru traducerea romanului „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Editura Humanitas Fiction, 2012.
Dacă Mo Yan, nobelizatul din 2012, îi cucereşte pe cititorii de la noi, rivalizînd cu scriitori iubiţi şi preţuiţi – Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa –, revelaţia se va datora harului de traducător al lui Dinu Luca, pe măsura fabulosului prozator chinez. Dar Dinu Luca merită cunoscut ca personalitate deja formată între orientaliştii români.
A început să studieze chineza în urmă cu peste 25 de ani, a descoperit bogăția culturii şi a civilizaţiei chineze, iar cariera universitară l-a dus de la Bucureşti la Taipei. Pasiunea de sinolog a probat-o în traduceri din filozofia chineză, din scriitori contemporani, moderni sau clasici, ca implicare în ambiţiosul proiect Lumea chineză, Revista română de cultură chineză, din 2001 (accesibil via internet).
Dinu Luca are toate şansele să devină un cărturar admirabil, însă pînă atunci poate dărui limbii române cîteva comori – cele două traduceri din Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte şi Sorgul roşu, sînt demonstraţii de virtuozitate, cum am mai citit în minunăţiile semnate de inegalabila Antoaneta Ralian.
Domnule Dinu Luca, ce întîmplare v-a dus spre limba chineză şi de acolo mai departe – spre filozofie şi literatură?
O întîmplare, chiar o întîmplare, m-a făcut să aleg, în 1987, să studiez chineza la Limbi Străine, la Universitatea din Bucureşti. O întîmplare norocoasă, aş zice, pentru că la nu multă vreme după ce m-am apropiat de limbă, am avut senzaţia că mi se întîmplă ceva cu totul minunat: era dificil, era chinuitor, dar mă ducea departe, teribil de departe de anii aceia imposibili. Mai mult, mă disciplina, mă obliga la efort susţinut, îmi umplea mintea de întrebări, mă făcea să compar, să relativizez, să nuanţez, să mă distanţez şi să vin înapoi pentru a mă distanţa din nou. Şi totul a devenit chiar extraordinar din clipa în care m-am îndrăgostit iremediabil de „maeştrii“ Chinei vechi — de toţi acei zi pe care îi găsim la finalul numelor unui Kongzi („Maestrul Kong”, Confucius), Laozi, Zhuangzi... Un rol esenţial l-au avut aici maeştrii noştri de zi cu zi, profesorii care deja făceau cu noi Confucius sau Cartea poemelor în anul întîi. De aici, după mai mulţi ani, şi pasul spre literatura veche, iar după şi mai mulţi, spre cea nouă.
Studiul limbilor orientale cere pregătire complexă: istorie şi religie, mitologie şi filozofie, civilizaţie şi cultură. Cum se formează un sinolog?
Cred că depinde mult de unde se porneşte. Sinologul tradiţional era un foarte bun cunoscător al propriilor repere culturale, stăpînea deja, cînd începea să studieze chineza, marile limbi de circulaţie, adesea şi pe cele clasice, iar curiozitatea intelectuală îl purta frecvent spre multe alte domenii. Lucrurile s-au schimbat semnificativ astăzi, dar cîteva aspecte cred că au rămas valabile. Unul dintre el priveşte rolul limbii — e greu să faci sinologie fără o solidă pregătire filologică, una care să includă, măcar la modul ideal (dacă infernalele invenţii numite „plan de învăţămînt“ sau „norme“ nu permit altfel), chineză clasică. Un altul are de-a face cu ceea ce profesoara şi apoi colega mea, doamna Florentina Vişan, numea nevoia de a fi învăţăcel — de a accepta, la 18-19 ani, că totul trebuie luat de la capăt, „şcolăreşte“, cu modestie şi umilinţă. Pe de altă parte, una dintre schimbările faţă de vechea sinologie mi se pare bine-venită: sinologul de azi se vede nu rareori obligat să accepte că ştiinţa sa despre China este parţială şi incompletă. Altfel spus, că el însuşi nu este decît un specialist ca oricare altul, care se cuvine să aspire la controlarea intelectuală a unui domeniu cu graniţe bine fixate, mai degrabă decît să urmărească un enciclopedism sortit să rămînă superficial şi desuet. După părerea mea, drumul spre competenţa sinologică înseamnă, după iniţiala lărgire a propriilor orizonturi, după comparaţii şi aproprieri, după parcurgerea textelor fundamentale şi după schimbări de unghi şi de direcţie, alegerea şi explorarea privilegiată a unui singur domeniu. Iar aici, neapărat, în dialog cu cîmpul larg în care se înscrie domeniul în cauză. Sintetizînd, aşadar, aş zice că parcursul despre care mă întrebaţi poate fi diferit de la caz la caz, dar ţinta se cuvine să rămînă neschimbată — aceea de a deveni un specialist care explorează un aspect sau altul al culturii chineze în continuu dialog cu teoriile dominante ale domeniului în care se înscrie.
Limba, ca un şuvoi năvalnic
Care a fost prima traducere din limba chineză? Dar primul scriitor descoperit pe cont propriu, citindu-l în original?
Prima traducere a fost din chineza clasică, textul Laozi sau Daodejing, şi a fost inclusă în lucrarea mea de licenţă. Traducerea aceasta, mult modificată şi însoţită de numeroase extrase dintr-un alt clasic daoist, Zhuangzi, a şi apărut în 1993, la Humanitas. Dintre toate textele pe care am lucrat apoi, probabil că ar trebui să aleg Cizelarea dragonilor a lui Liu Xie drept opera majoră descoperită, în mare măsură, pe cont propriu. Este vorba de un text de poetică din secolul al VI-lea, care vorbeşte, în cincizeci de capitole, despre aproape toată literatura produsă în China pînă atunci, despre arta de a scrie şi arta de a citi, despre lumea literară... L-am tradus aproape integral în română, alături de mai multe alte texte din tradiţia gîndirii literare din China care l-au precedat, şi i-am dedicat lucrarea mea de doctorat. Îmi doresc să revizitez traducerile acestea, să le rînduiesc încă o dată, iar apoi să le şi public cîndva.
Aţi tradus mai mulţi autori chinezi contemporani, dar romanul care i-a uluit pe cititori a fost Sorgul roşu, care l-a impus pe Mo Yan ca mare scriitor. Ce dificultăţi a ridicat traducerea scriitorului recent nobelizat?
Cînd am făcut la Humanitas propunerea pentru Sorgul roşu, citisem multe texte, mai ales de scurte dimensiuni, ale scriitorilor chinezi din anii ’80, inclusiv Mo Yan. Lucrasem deja, publicînd sau nu, pe o parte dintre ele şi mă impresionaseră atît economia lor de mijloace, cît şi atacurile radicale pe care le lansau asupra substanţei înseşi a limbii — Can Xue, de pildă, pulverizează pur şi simplu scriitura. Mo Yan îmi părea, prin comparaţie, baroc, marquezian, polifonic, deşi parcă mai puţin intens în prozele lui scurte. În Sorgul, în schimb, m-a izbit de la început bogăţia lexicală absolut nestăpînită, un delir al spunerii multiple care te cuprinde pe măsură ce intri în text şi nu te mai lasă pînă la sfîrşit. Regionalisme, limbă literară, aluzii, arhaisme, directeţe brutală, sonorităţi de toate felurile, aproape pe fiecare pagină, fără oprire. Am crezut că mă înec în acest şuvoi, mărturisesc, şi am avut intens senzaţia că nu stăpînesc nici pe departe atît de bine cum cred limba română. La a doua mînă, am refăcut complet traducerea, uniformizînd şi nuanţînd, căutînd corespondenţe şi explorînd tot felul de variante, timp de cîteva luni bune. Mi-am dorit mult să înfăţişez cititorilor un Mo Yan care să le vorbească, pe cît cu putinţă, la fel de bogat, de spectaculos sau de neaşteptat ca în chineză. Am avut şi şansa unei colaborări excelente cu redactorul de la Humanitas, doamna Iustina Croitoru, şi uite aşa Honggaoliang jiazu s-a făcut Sorgul roşu.
La Tîrgul Gaudeamus se lansează Obosit de viaţă, obosit de moarte. Cît timp v-a acaparat traducerea unui roman de peste 700 de pagini? Şi cîtă bătaie de cap dă echivalarea unui titlu?
La Obosit de viaţă, obosit de moarte am lucrat, în salturi, în jur de trei ani şi jumătate — nu pentru că textul e foarte mare sau foarte dificil, ci pentru că îndatoririle profesionale ştiu mereu să-şi clameze strident prioritatea. Titlul ar fi trebuit, probabil, să fie Viaţa, moartea, osteneala, în relaţie cu pasajul budist sub călăuzirea căruia, ca motto, se aşază textul. La sugestia doamnei Denisa Comănescu, am optat pentru varianta care se găseşte acum pe copertă.
Ce vă doriţi cel mai mult să traduceţi dintr-o literatură uriaşă, la noi încă prea puţin cunoscută?
Nu îmi puneţi o întrebare uşoară; şi nu e uşoară din mai multe motive. Unul priveşte tributul în timp pe care îl necesită traducerea, dacă doreşti să o faci cu onestitate şi iubire; altul are de-a face cu rolul şi rostul traducătorului în cultura noastră. Sînt amîndouă subiecte prea sensibile ca să le dezvolt acum, dar îmi influenţează evident alegerile şi chiar dorinţa de a continua activitatea de traducere. La modul ideal însă, mi-ar plăcea să termin în primul rînd ce am început şi nu am dus pînă la capăt. Am în calculator o traducere nouă din acelaşiDaodejing, revizitat mulţi ani mai tîrziu; traducerea era practic gata în 2007, dar accesul nesperat, pe atunci, la un corpus bibliografic masiv mi-a încetinit pînă la oprire eforturile. Aş vrea de asemenea să pun capăt muncii la două texte pe care am lucrat intens o vreme, unul din tradiţia autoritaristă cunoscută sub numele de legism (textul Hanfeizi), celălalt o formidabilă enciclopedie daoistă numităHuainanzi. Ar fi apoi poeticile de care vorbeam, neapărat Cizelarea dragonilor şi neapărat Rapsodia despre literatură a lui Lu Ji— un text minunat de greu şi de drag mie: toate sînt gata sau aproape gata. Venind către noi, sînt cîţiva modernişti din anii ’30-’40 care îmi sînt aproape — Lin Yutang, Zhang Ailing... Apoi, fireşte, avangarda de la sfîrşitul anilor ’80, cu precădere Yu Hua şi Su Tong, dar nu numai. Ar mai fi multe nume de adăugat, şi dintre vechi şi dintre noi, toate însă prea puţin cunoscute în România; aceasta subliniază, dincolo de pasiunea mea sau a altora pentru o mare literatură, cît de mult mai e de făcut ca să ne-o apropiem.
Prietenie şi sprijin constant
Vă încumetaţi să daţi o definiţie a traducerii şi a traducătorului, pe măsura experienţei personale?
Nu cred că pot generaliza, dar pentru mine în traducere se amestecă iubire şi aventură; amîndouă sînt mereu prezente, chiar dacă în grade diferite. Iubirea are obiecte variabile — poate fi vorba de un scriitor (oricare dintre cei menţionaţi mai sus, de pildă), de o viziune (deconstrucţia, de exemplu, drept care am tradus Hillis Miller şi aş mai traduce orice din el) sau de o cultură (cea chineză, dar nu numai); tot aceeaşi iubire are şi un obiect care rămîne constant: este, evident, vorba de limba română. Este probabil banal ce spun, dar în ce mă priveşte această ultimă iubire este adesea motivaţia ultimă pentru a continua, în contextul legat de poziţia traducătorului despre care vorbeam înainte. Aventura se petrece şi ea în fiecare dintre limbile implicate în traducere şi-şi găseşte mereu forme noi — joacade-a şi prin tot felul de labirinturi e una, călătoria printre sunete e alta, şi tot aşa. Dimpreună, aşadar, cele două ar trebui să ducă, de preferinţă, nu spre o iubire... aventuroasă, ci doar, mai simplu, spre o aventură a iubirii.
Ce întrebare nepusă își așteaptă răspunsul?
Mi-ar plăcea să mă întrebaţi despre datoriile de recunoştinţă pe care le-am acumulat în anii de cînd fac sinologie. V-aş spune cît de mult mă bucură existenţa unor asemenea datorii, ca şi faptul că ele rămîn mereu neachitate — că am parte, altfel spus, de prietenie şi sprijin constante. Mulţi dintre „creditorii“ mei (unii foşti profesori — de fapt mereu profesori —, alţii colegi) puteau sau pot fi întîlniţi în sălile de curs ale Facultății de Limbi Străine din Bucureşti, fermecîndu-şi audienţa, scriind şi traducînd minunat şi, în cazul sinologilor (Florentina Vişan, Luminiţa Bălan), contribuind decisiv la dezvoltarea tradiţiei autohtone a cercetării despre China: munca mea se doreşte înţeleasă în primul rînd alături de a acestora din urmă. Şi s-ar mai cuveni să-mi mărturisesc recunoştinţa şi faţă de un număr de instituţii — cîteva universităţi, cîteva organizaţii şi, în contextul imediat al traducerilor din Mo Yan şi nu numai, o editură, Humanitas. Sînt peste douăzeci de ani de cînd un tînăr absolvent de chineză s-a bucurat de încrederea ei, iar în toţi aceşti ani colaborarea, cînd s-a petrecut, a fost aproape desăvîrşită şi a dus, în cîteva cazuri, la prietenii de lungă durată. Este reconfortant să poţi avea asemenea datorii şi, cel puţin în cazul meu, este reconfortant că migăleala solitară care poate părea munca sinologului necesită, de fapt, iată, şi multă comunicare şi iubire. Îmi face mare plăcere să spun acest lucru.
NOTA MB: Este ingrat să comentezi un astfel de interviu şi totuşi o voi face. Citesc cu nesaţ interviuri, ca felii de viaţă autentică şi am avut, în general, norocul să citesc interviuri esenţiale. Spusele din titlu mi- au dat imboldul şi curajul de a scrie această notă. Mi s- a părut foarte adesea că a face o traducere este o aventură: pentru că, de pildă, inevitabil făcând traducere ajungi la dicţionar. Iar compararea unor termeni în dicţionare diferite deja te incită la aventură, de fiecare dată o aventură a cunoaşterii. Te trezeşti uneori că pornind de la un termen ai ajuns să citeşti pe o temă care, deşi are legătură cu traducerea pe care o faci, nu credeai că o vei aborda vreodată.
În acest interviu mi se pare deosebit de important şi altceva: magia traducerii. Avem aici un traducător care a abordat ( " printr- o fericită coincidenţă" , se spune în interviu) fix opera ce va fi premiată cu Nobel. Este tipul de magie care în literatura universală a creat marile legături spirituale între naţii. Este acel ceva care face dintr- o traducere o traducere de excepţie, cum este cazul şi aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentaţi AICI
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.